ACEASTĂ EDIŢIE APARE SUB SUPRAVEGHEREA AUTORULUI
Coperta şi supracoperta : Cristea Miiler
ION AGÎRBICEANU
OPERE	3
SCHIŢE ŞI POVESTIRI ★
★ *
1 M 2
EDITURA PB^TRUJ,ITERATURA
/ ş -' /■
ONU.
In zilele frumoase de vară uliţele satului sînt pustii şi tăcute. Par adormite, cum se încovoaie neregulat, cum se pierd printre casele acoperite cu paie, înnegrite de fum şi de vremuri. Din înălţimi coboară mereu deasupra satului undele luminii, jucînd ape argintii pe tinicheaua clopotniţei.
în răstimpuri latră plîngător vreun cîne rămas acasă, în lanţ. Pe la portiţe, la umbra frăgarilor, se joacă domol copii în cămăşuţe. Bunici potolite apar din cînd în cînd lîngă ei, torcînd din caierul de lînă. Ochii lor mici luminează blînd, privesc miraţi din feţele zbîrcite.
în zilele frumoase de vară, în zilele lucrătoare, rar se rătăceşte vreun bărbat pe uliţi. Dar în fiecare di-
6
Onu
mineaţă, cînd soarele s-a săltat de cîteva suluri pe cer, pe calea ce coboară drept prin inima satului, venind din pădure, se zăreşte, tot apropiindu-se, un nouraş de colb. Nouraşul cînd se destramă, cînd se-ncheagă iar, mai gros, mai luminos. Cînd se apropie, desluşeşti un omuleţ, frînt de şale, cum trage în spinare o sarcină de lemne.
Copiii, cum îl văd, îşi lasă jocurile, se reped, sar în jurul lui, se caţără pe nuielele ce le tîrîie prin praful drumului, rîd, chiuie şi-i cîntă în cor :
—	Onule, Onule,
Ce ne-ai adus, Onule ?
Turtă dulce, domnule,
Turtă dulce de la tîrg,
Ş-un covrig,
Ş-un covrig !
Onu păşeşte mereu, înotînd prin colbul ce-1 stîrnesc copiii care-i ies în cale, tot mai mulţi, scăpărînd din picioruşele desculţe. Ceata, tot mai mare, îl înconjură, îl urmează, şi cei ce nu ajung să se prindă cu mînuţa de un gătej din sarcina lui păşesc pe lîngă el mili-tăreşte, în tactul: «O-nu-le, O-nu-le, ce ne-ai a-dus, dom-nu-le».
în faţa portiţei lui Onu, ceata întreagă se repede gră-mădindu-se sa deschidă. Se înghioldesc, se zgîrie, ţipă, şi, cînd portiţa s-a deschis, cei căzuţi în brînci pe cîmpul de luptă se ridică încet, plîngînd amarnic.
Onu îşi leapădă sarcina de lemne sub nucul bătrîn din faţa casei vechi, cu păreţii scorojiţi. Dintr-o aruncătură de ochi el vede lacătul pus la uşă. Un zîmbet
Onu
7
uşor îi trece peste faţa roşcovană. Cu o mînă îşi aruncă clopul, care nu mai are nici o culoare, apoi se întinde, se scutură. Nu-i chiar aşa pitic cum era sub sarcina de lemne. Faţa-i mică, rotundă, pare plină de sănătate. Mustaţa şi-o poartă rătezată, şi părul tuns pînă la piele. Ochii-i albaştri privesc voioşi. Cu o mînecă de la cămaşă îşi zbiceşte oboseala, şi se culcă, oftînd uşurat, pe pajişte, la umbra nucului.
In vremea asta copiii şi-au repetat de multe ori cîn-tecul lor, apăsînd silabele.
—	Azi n-am aflat nimic, băieţi, în zadar v-aţi împins ş-aţi făcut tărăboi ca nişte ăia. Nu-s pui, nu-s ouă, nu-i pasăre.
Şi Onu se întoarce pe-o dungă, apropiindu-şi de cap mînecarul său bătucit cu petece de toate mărimile şi culorile, care par, de departe, nişte bani antici, străini.
Vreo cinci băieţi se desprind din mulţime şi, codin-du-se încă, spun deodată :
—	Eu am deschis portiţa, nene Oane !
—	Aţi putut s-o deschideţi. Dar azi-noapte a trecut vijelie mare peste pădure. Frunzele s-au scuturat, crengile s-au despicat, pasările au zburat, cuiburile printre spini au picat. Şi deasupra pămîntului, din naltul cerului, s-au coborît, ca o furtună, nouă şerpi mari, nouă balauri cu solzii de aur, s-au tîrîit, reci ca gheaţa, prin frunzele pădurii, şi toate ouăle le-au înghiţit. Vai, cum plîngeau azi-dimineaţă, în crăpatul zorilor, pasările, săracile! Şi păsăroii zburau, ca pietrele aruncate din prăştii, dădeau ocoale în jurul pădurii, cătînd duşmanul, şi, în durerea lor fără nădejde, îşi smulgeau cu pliscurile penele moi şi scumpe şi le lăsau pradă vîntului. Şi, rar de tot, de prin vro huzdoapă, se auzea plînsul
8
Onu
chemător al vrunui puişor, aruncat acolo de aripa vijeliei. Sarcina de lemne mi-am adunat-o în grabă : poţi aduce sute de cară, atîtea sînt uscăturile căzute. Apoi am început să caut după cuiburi. Ştiam că azi e Nicu-şor la rînd să-i dau nişte ouă de mierlă. Şi, cum rătăceam prin pădure, cădeau lacrămi mari şi grele de sus, ş-am auzit un glas cum mă chema: «Oane ! Oane !» «Aice-s, zic eu, cat un ou lui Nicuşoru morăresei.» «Nu mai căta, zice glasul, că nu vei afla. Spune-i lui Nicu-şor că-mi pare rău de el.» Glasul făcu apoi: «Of-of», şî părea că s-a pierdut pe-aici la deal, în cer.
Onu tace, iar Nicuşor pune buza şi începe să plîngă cu amar.
Onu îl priveşte cu coada ochiului, zîmbeşte sub mustaţa rătezată, ţepoasă.
—	Nu plînge, frăţioare, încă n-am isprăvit povestea, zice Onu, căutînd pe furiş în buzunarul mînecaru-lui de lîngă el. Cum veneam pe drum, cu povara în spate, văd deoparte o tufă de spini. Stau să mă odihnesc puţin, şăd lîngă tufă, şî ce aud ? Ciripea un pui părăsit. Poate furtuna de azi-noapte l-a adus pînă aici, poate a căzut din gura lacomă a balaurului... Desfac tufa, mă-nţăp, da-n urmă iată ce aflai.
Şi Onu scoate din buzunar un puişor de mierlă. Ciocu-i era încă tivit cu galben. Puişorul tremura şi clipea des din ochişorii lui cît două gămălii de ac.
Cei cinci se aruncară deodată.
—	Nu aşa, băieţi, ăsta-i norocul lui Nicuşor.
Şi-l dă feciorului morăresei. Acesta zvîcneşte repede, tăindu-şi drum prin mulţime. Vreo cîţiva fug după el îndată, iar ceilalţi, după ce văd că aşteaptă în zadar, se strecoară cîte unul în uliţă.
Onu
9
Acum e gălăgie pe drum. Jocurile copiilor au început iară. Onu se cuibăreşte bine pe pajişte, la umbră, dornic de somn.
în toate dimineţile Onu porneşte cu noaptea-n cap în pădure, după lemne. Şi, cînd vine, află totdeauna uşa încuiată. Dac-ar fi de faţă soru-sa, care-i încuie mereu uşa, ar şti el ce buchi să-i spuie, ca să nu-i tihnească nici prînz, nici cină. Dar soru-sa şi cumnatu-său Vasile îs duşi la lucru pe la oameni, ca doi sărîntoci ce sînt. Şi astfel Onu trebuie să-şi înghită mînia, să uite că n-a îmbucat nimic şi să se liniştească în stăpînia somnului.
în zilele frumoase de vară, Onu adoarme regulat sub nucul cel bătrîn, îndată ce-şi leapădă sarcina de lemne şi scapă de copiii de pe uliţă. Dar înainte de-a adormi, priveşte, în răstimpuri, prin luminişurile gardului, în curtea vecină. Parcă s-ar teme mereu să nu audă de-a-colo un glas. Şi teama lui nu e fără temei, căci bunica din vecini îl păzeşte de multe ori, din umbra casei de după gard, pînă ce Onu rămîne singur, şi atunci începe, ca şi cînd ar fi aşteptat de mult clipa asta :
—	Facu-mi sfînta cruce, că iar se culcă ! zice bătrîna scuipînd o guşă de lînă. — Că dumneaei veşnic toarce ori răsuceşte. — Facu-mi sfînta cruce ! mai zice, a doua oară.
Onu tace. Se preface că doarme, că n-aude nimic. Atunci bunica, o rubedenie de-a Onului, s-apropie de gard şi zice a treia oară :
—	Facu-mi sfînta cruce, că...
—	Fă-ţi-o, zice Onu, căpătînd glas deodată, să te apere de dracu ! Cel din pietre şi aşa trage la bătrîne.
10
Onu
—	Doamne, Oaneo, cum te rabdă inima să stai acasă pe vremea asta?! Ai voştri de mult s-au dus cu sapa-n spate.
—	Lasa-i să meargă.
—	Da, numa că din oboseala lor trăieşti şi tu, le-neşule, că ai fi bun să te tragă cînii-n părău. Om sănătos, tare, om tinăr, să zaci toată ziua pe coaste, ca betegii ! Nu ţi-i frică de bătaia lui Dumnezeu ?
—	Nu mi-i frică. Şi eu muncesc, răspunde Onu ridi-cîndu-se într-un cot.
De dincolo de gard s-aude un rîs răutăcios.
—	Ce munceşti tu ?
—	Aduc lemne, zice Onu, cu voce aspră. Sînt calul de povara a’ lui cumnatu-meu. Ştii dumneata ?
—■ Ştiu, ştiu, face bătrîna amărîtă. Măcar de-ai fi cal, dar eşti om, şi mi-i ruşine de oameni. Mi-i ruşine că-mi eşti rudenie.
Onu nu răspunde. S-aude cum face numai :
—	Hm !
—	Ai să putrezeşti de viu, Onule ! Bun e Dumnezeu, dar o să vedem minunea asta. Munceşti ! Aduci o sarcină de lemne şi-ţi pare c-ai clătit lumea din temelie. Doamne, şi nu ştiu cui să samene, adaogă bătrîna, ca pentru ea. Părinţii lui au fost pîrjol de harnici. Şi toate rudeniile noastre. Da’ ce mă-ntreb eu de rudenii ? Tu n-ai păreche-n nouăzeci şi nouă de sate, măi slăbăno-gule ! zice iar către Onu.
—	N-oi avea ! zice acesta trîntindu-se pe spate.
—	Iţi poate fi ruşine, începe bătrîna mai oţărîtă, văzîndu-1 pregătit pentru somn, îţi poate fi ruşine că flămînzeşti ziua întreagă, zăcărind aici la umbră ! Bine face soru-ta că-ţi încuie uşa ! Las’, să te hrăneşti cu ră-
Onu
11
dăcini, ca dobitoacele, cu mere pădureţe şi cu porumbele !
Bătrîna-i spune cazanii lungi, şi lui Onu i-i ciudă că nu poate adormi. Onu are însă ac pentru cojocul ei. Cînd vede că nu mai tace, îşi pune o mînă uşor la gură, şi-n răstimpurile de linişte, cînd baba îşi ia răsuflet, începe să grohotească încet din gît, cum fac copiii cînd vor să stîrnească bivolii ce vin de la păşune.
Bătrîna se înfurie, începe să înjure şi se depărtează de la gard ; nu poate suferi grohotitul lui Onu.
Şi, în pacea şi umbra dulce a nucului, Onu adoarme senin, mulţumit.
Onu a rămas neînsurat. A rămas să trăiască în casa părinţilor săi, cu soru-sa şi cumnatu-său. N-au împărţit averea, ci s-au înţeles aşa, că, după moartea lui Onu, rămîne şi partea lui soră-si, care avea o fetiţă mărişoară. Bizuit pe puterea ce-o avea la casă, Onu se ferea mereu de lucru. în timpul verii se scula cu noap-tea-n cap	şi, luîndu-şi ştreangul vechi, pornea	în pădure după	lemne.	Cînd se trezeau ceilalţi	doi, Onu —
ca-n palmă.
—	Iar a şters-o de-acasă, tu muiere ! zicea în fiecare dimineaţă bărbatul.
—	Iar !	Să-l fi	ars focul ! Noi nu ne	mai	vedem
capul de lucru, şi	el nu vrea să-nţăleagă.
—	Ba-nţălege, da-i făcut el aşa, să ne amărască zilele. De venea şi el astăzi, cum ne-am înţăles asară, isprăveam postata ce ne-a rămas.
Şi, într-adevăr, în fiecare sară cei doi se împăcau cu Onu, nădăjduind că a doua zi îi va însoţi la sapă ori la secere. însă Onu mirosea primejdia ce-1 aştepta şi le scăpa totdeauna din mînă. Soru-sa, în schimb, îi
12
Onu
încuia totdeauna uşa. Şi de aici urma greutate mare pentru Onu, pînă dădeau în coacere poamele.
Pînă pe la Sînpetru, Onu mînca de regulă o dată în zi, sara, dar de la Sînpetru încolo, pînă la Vinerea Mare, Onu nu se mai plîngea. Era stăpîn pe toate grădinile din sat. De-un şir lung de ani ştie toţi merii cu mere văratice din sat, ştie în a cui grădină se coc mai întîi perele. Şi cele dintîi prune, presărate cu praf fin, el le culegea. Din grădina lor părea că pleacă poteci care leagă toate grădinile din sat. De cîte ori se cobora pe dîmbul grădinii lor, avea sînul plin tot de alte poame. Atunci copiii de pe uliţă se gudurau în jurul lui, îl priveau, dornici, în ochi, îi pipăiau sînul cămăşii, greu de povara poamelor. Şi, după ce, zîmhin-du-le cu drag, dădea fiecăruia un măr, o pară, două nuci, un strugure chiar, copiii ieşeau pe portiţă săltînd într-un picior şi cîntînd pe silabe :
—	Onule, Onule,
Ce ne-ai adus, Onule ?
Turtă dulce, domnule,
Turtă dulce de la tîrg,
Ş-un covrig,
Ş-un covrig !
Cîteodată, baba din vecini îl surprindea cînd împărţea bunătăţile din sîn copiilor. Aştepta pînă rămînea Onu singur.
—	Iar ai furat, vai de sufletul tău ! începea bunica.
—	Cum ai mînca şi dumneata... făcea Onu, căutîn-du-se prin sîn. Am o piersică, bunico !
—	Să n-o arunci, diavole, că-mi legi sufletul cu păcat,
Onu
13
—	Las’, bunico, stau eu în iad şi pentru dumneata !
Şi-i arunca piersica peste gard... Bătrîna înjura, îşi
făcea cruce, scuipa, dar cu coada ochiului trâgea să vadă unde-a căzut poama.
—	înveţi copiii hoţi, Oaneo ! îi înveţi să fure ! în loc să le dai o pildă bună...
Onu tăcea.
—	De ce fac lemnele roade, bunico ? o întreba pe neaşteptate Onu.
—	De ce ? Fac ! zicea baba, neştiind ce să răspundă în grabă.
—	Ca să le mîncăm noi, oamenii, bătrîno ! Şi muştele şi albinele sug din mustul lor. Apoi noi, oamenii, nu sîntem mai mult decît muştele ?
Şi, în vreme ce-i vorbea, îi mai arunca o pară, un măr moale peste gard.
—	Văleu şi vai de mine ! făcea bunica încremenită. Mă faci şi pe mine hoaţă, ticălosule ! Stai, că am să te spun la tot satul!
însă, para, mărul văzuse bunica unde se rostogolise.
Dacă-i stăruia mai multă vreme la gard, Onu începea să grohotească, ş-atunci bunica, scuipîndu-şi în sîn, mergea să culeagă poamele ce i le aruncase în curte.
Peste săptămînă Onu munceşte într-o singură după-amiază : sîmbăta. Taie lemne la cîrciumarul satului şi cîştigă de-un litru de vin pe duminică. Duminica trebuie să fie în rînd cu lumea, — nu la biserică, ci la crîşmă. îşi îmbracă o haină mai curăţică şi, şezînd la masă, în-tr-un colţ, îşi bea băutura. Nu întră bucuros în vorbă cu oamenii, şi, cît ce-şi zvîntă vinul, merge acasă.
în zilele lucrătoare de vară, cînd e vreme slabă, la Onu acasă e o larmă veşnică, de parcă s-a aprins. So-
i4
Onu
ru-sa e acasă, şi soru-sa nu-1 mai slăbeşte din gură, ziua-ntreagă. Are un glas bărbătesc, răguşit, pe care-1 tot suie şi-l tot coboară, ziua-ntreagă. S-aude pînă la al patrulea vecin, şi, de multe ori, trecătorii de pe drum deschid portiţa să vadă ce-i. Onu e totdeauna în curte. Şade sub streaşina casei, pe podmol.
—	Dar ia, sora asta ! Gîndeşte că ea n-are să mai moară niciodată, răspunde Onu dacă întreabă cineva ce-i înăuntru.
Mai răspunde şi el, mai spune-o vorbă, însă de la o vreme are un singur răspuns şi pentru ea : îi face-n ciudă grohotindu-i din gît, şi asta o înfurie pe muiere şi mai rău.
Cu apropierea iernii, sora şi cumnatul se mai potolesc. Lucrul s-a isprăvit pe hotare, iar Onu aduce şi acum, şi iarna întreagă, în fiecare zi, o sarcină de lemne.
Şi, iarna, Onu le mai face o slujbă : cum ştie o mulţime de poveşti, vin femei din vecini cu furca şi stau pînă tîrziu, şi ele cumpără gazul pentru lampă.
Iar în cîte-o duminică, stînd cei trei la masă şi cu fetiţa patru, zicea Onu, privind la fată :
—	N-ai avut tu noroc, Aniţo, să mă fi făcut un popă ori un domn... Atunci ţi-aş fi lăsat eu o zestre ca aceea !
Şi părea că-i pare foarte rău că nu-i poate da zestre fetei decît partea lui de casă şi moşie.
—	Dă fiecare ce poate, Oane, zicea cumnatul.
Şi trăiau liniştiţi pînă da gură de primăvară. Atunci larma începea din nou în căsuţa bătrînă, prin ogradă, prin grădină, răsunînd pînă la al patrulea vecin.
Onu
15
Iar Onu, de cu bună vreme, de prin postul Paştilor, se încerca de mai poate grohoti din gît, cum fac copiii cînd vor să stîrnească bivolii ce vin de la păşune. Şi, văzînd că merge, zîmbea liniştit.
19 11
BEŢIVUL
Şăzu pe-un colţ de laviţă, lîngă foc, îşi puse lîngă el căciula roasă, îşi adună aripile pătate şi petecite ale cojociţei şi începu să povestească, privind aiurit prin casă :
—	Nu mi-i frig, cum spui dumneata. Tremur de groaza morţii. Că astă-noapte venise moartea să mă ducă. Venise, dragă, în chip de muiere, şi-mi bătea la fereastră, şi-mi vorbea cu glasul Mărinei, al muierii mele, moartă de zece ani. Să vezi : Eu şăd în marginea satului, într-o colibă, aproape de cimitir, aproape de stîncă şi de pădure. în viaţa mea, din pricina asta, am pătimit multe. Că cel Necurat, cum ştii, dragă, se sălăşluieşte în beznă şi în piatră sacă. Iar la miezul
Beţivul
17
nopţii se plimbă prin cimitire. Dar azi-noapte n-a fost vedenie. Venise Marina mea la fereastră, şi plîngea încet, s-o las în casă, că îngheaţă de frig. Deschid fereastra, o pipăi pe muiere ş-am văzut că are trup ca oamenii. Şi, nemaiştiind ce fac, i-am deschis uşa.
Moşul se opri deodată încremenit: părea c-o vede într-un colţ al casei pe Mărina.
—	Deschid eu uşa, zice el, dar în casă nu întră Mărina, ci o femeie slabă şi deşirată, cu cap de cal şi-n mînă c-o seceră strălucitoare. «Bună sara, moş Ioane, zice, bună sara, bătrînule, bună sara, ticălosule !» Aşa mi-a zis, de trei ori. Eu întîi am îngheţat, da-n urmă mi-am luat inima în dinţi: «Eu nu dumitale ţi-am deschis, chip de ciumă, ci nevestei mele. Pe Mărina am lăsat-o eu în casă.» Ea bătu din fălcile lungi de cal, în casă se porni un vînt rece ; se apropie de mine şi-mi zise: «Aştepţi pe Mărina, şi ţi-am venit eu pe cap. Dă-mi un scaun de şădere.» Mie deodată-mi fulgeră prin cap : Moartea-i, ea cere scaun de şădere, cînd merge să ducă pe creştini! Şi nu i-am dat. Şi ciuma se trage lîngă cămin. «Ce mai faci, moş Ioane, ticălosule ? mă întreabă iar. îţi place viaţa, îţi place să trăieşti ?» «Place, da», îi răspund. «Da’ crezi tu că Mărinei tale nu i-a plăcut ? Ai îngropat-o de zece ani. Tu i-ai scurtat zilele. Da, tu, ticălosule ! De cîte ori nu şi-a rugat biata femeie moartea, de răul tău, beţivule !» Moartea tăcu, şi în casă, pe păcel, începu deodată cineva să geamă. Gemetele se ridicau din zece piepturi parcă, umpleau casa, şi eu m-am tras cu groază lîngă fereastră. Gemea Mărina, nevastă-mea, aşa cum făcea în anii ei de boală. Moartea bătu din fălcile lucii, sună din oasele îngheţate şi-mi zise şuierînd : «Cunoşti ?» «Da, cunosc
18
Beţivul
că-i plînsul Mărinei.» «Aşa ai lăsat-o, ani de zile, să se tînguie ! Tu mergeai dimineaţa la crîşmă şi veneai noaptea tîrziu acasă. Cîteodată nu veneai nici noaptea. Dur-meai cînd într-un şanţ, cînd lîngă un gard. Ţi-aduci aminte, sînt patru ani chiar în noaptea asta, ai durmit pe zăpadă, într-o hudiţă. Ai îngheţat de jumătate. Ş-a-tunci, cel ce-mi porunceşte mie mi-a zis : „Du-te şi ridică pe nemernicul acela !“ Eu am venit şi te-am văzut. Erai cu faţa buhăită, ca acum. însă durmeai liniştit, n-aveai nici o durere. Mi-am zis : „Ar fi prea mare noroc pentru ticălosul ăsta să moară fericit". Am mers la stăpînul meu şi m-am rugat să nu-ţi ceară încă sufletul. Ştiam că, cu anii ce-or trece, ţi-1 vei face tot mai negru. Şi am avut dreptate.» Eu îmi adusei aminte de noaptea aceea, cum m-au dus oamenii pe sus acasă. Stam acum împietrit de groază şi aşteptam să mă ducă. Moartea rînji, arătă nişte măsele galbine şi late, scoase din sîn, de pe coaste, o hîrtie lungă şi lată, o ridică şi-mi zise : «Ia priveşte ce-ţi apasă sufletul !» Hîrtia se lumină deodată şi văzui, chiar deasupra, trupul umflat al Mărinei. Pi-cioarele-i — cît butucii de stejar. Capul ei nepieptănat privea de-acolo de sus înfiorător. Văzui butoaie mari de şpirt, din care îşi scoteau capetele cu ochi de foc, cu limbi de şerpi, dracii iadului. «Iată, moş Ioane, ticălos bătrîn, faptele tale. Ţi-ai lăsat femeia fără nici un ajutor la boală, ai beut atîtea butoaie de şpirt, cîte vezi aici.» «E mare păcat, jupîneasă, să bei, îi zic eu, nemai-ştiind ce să-i spun.» Nu-i plăcu vorba. S-apropie c-un pas de mine. Da’ ştiam că-n noaptea asta nu mă poate duce : nu i-am dat scaun de şădere. «îmi dai, zice, un scaun, bădicule ?» «Nu-ţi dau în noaptea asta. Să fii dumneata sănătoasă şi să mă aştepţi ! Eu trăbă să mă
Beţivul
19
grijăsc, şi numai apoi plec pe lumea ceealaltă. Dumitale ţi-ar plăcea să mă duci cu catastihul tuturor păcatelor. Parcă este om în lume fără de păcat, şi parcă numa eu aş fi ticălos în lume !...» Mi se dezlegase puţin limba, de cînd îmi venise-n minte că în noaptea asta nu mă poate duce. Moartea zurui nişte lanţuri şi cercă să mă încunjure cu ele. Da’, cum stam lipit de părete, n-a putut. Atunci mi se cutremură bordeiul, auzii răgînd toate gadinile pădurii, auzii tînguiri de pasări de noapte şi, cînd privii mai bine, moartea se dusese. în bordei rămăsese un aer de pucioasă şi un fir de păr sur, căzut de pe botul îmbătrînit al jupînesei. Ce crezi dumneata, am mai putut durmi ? Da-mi părea că am să-nnebunesc pînă dimineaţă ! Mă frămîntam în păcel şi nu mai puteam să mă hodinesc. Cu gîndul că voi muri m-am împăcat eu repede. Ştiam că Dumnezeu n-are să mă judece ca jupîneasa asta cu	fălci	de cal. Da’	chipu-i
nu-mi mai ieşea din minte.	Oho,	nu-i	glumă s-o vezi
cu ochii!
Moşul îşi netezi chelia, suflă tare prin mustăţile stufoase şi adăogă :
—	Acuma vreau să-mi văd de suflet. Cînd a veni la noapte, am s-o potcovesc. Nu-i dau scaun, da-n noaptea a treia nu mai am ce-i face : atunci mă duce.
—	Da’, moşule, pînă dimineaţă n-ai mai văzut nimic ?
Nu ţi s-a mai arătat nimic	?
—	Nu. Nimic. Ba, stai,	acum	îmi	vine în	minte.
Părea că mă-necam într-o apă adîncă şi glodoasă. îmi ajunsese apa pîn’ la gît, pîn’ la barbă, pîn’ la ochi. Era intunerec, şi de sus cădea apă noroioasă cu găleata, să zici că se rupseseră toartele cerului. Nu era suflet de om in jurul meu. Numai apa aceea groasă forfotea, şi din
20
Beţivul
sînul ei negru ieşeau, cu gurile deschise, toate dihaniile pădurii. Strigau ceva, da’ nu puteam auzi. Apa huia tare, şi eu zadarnic strigam după ajutor. M-am cufundat o dată, şi cînd am ieşit la suprafaţa apei, m-a prins un om de mînă, m-a pus într-o luntre şi m-a mîntuit. Aio ! noaptea asta m-a făcut să nu mai vreau să trăiesc. Adecă dacă n-ar fi noaptea, tot ar mai plăti ceva viaţa.
—	Plăteşte, moş Ioane, şi noaptea chiar e pusă ca dimineaţa să ne sculăm mai dornici de viaţă. Numa nu trăbă să-ţi faci nopţile neliniştite. Iată-ţi spun : Dumneata eşti bătrîn şi bei prea mult.
Moşul mă privi mirat.
—	Adecă şi dumneata ca şi jupîneasa ?! Nu, din beu-tură nu văd eu minuni ! N-am văzut moartea pînă am fost tare. Dar acuma slăbesc şi m-apropiu de groapă, pentru aceea vine la mine. Da’ să nu fie cu supărare, adaose sculîndu-se. Aş vrea să mă grijăsc, că-i tîrziu, şi azi n-am luat nimic în gură. Aş vrea să-mi iau un păhărel de ţuică. Mai am două zile, şi-n urmă, dacă vine jupîneasa, ce ştiu eu în ce lumi mă duce?!...
7 9 11
DUPĂ DOI ANI
Părintele Mărculeţ, după ce îşi sfădi sluga, după ce se certă cu preoteasa, întră în odăiţa care-i slujea de cancelarie şi, şezînd la masă, începu să frunzărească o carte. Din cînd în cînd privea prin geam şi făcea mereu, cu ciudă :
—	Ce comedie, ce comedie !
De două săptămîni vremea ţinea mereu umedă şi rece. Cînd ieşise de dimineaţă în curte şi văzuse acelaşi cer, aceeaşi mocnire bolnăvicioasă în aer, părintele nu se putu răbda să nu zică tare :
—	Dacă-i iarnă, fie iarnă ! Cc comedie, ce comedie ! Apoi întrase în camera în care preoteasa îmbrăca o
puzderie de copii mărunţei şi o luase la ceartă.
22
După doi ani
—	Ce comedie, ce comedie ! mai zisese părintele, ca încheiere, şi ieşise.
Preoteasa nu se supărase. Ea ştia că părintele nu putea suferi vremea asta mohorîtă şi că, în astfel de zile, dumnealui îi plăcea să se certe, după cum, în zilele luminoase, îi plăcea să rîdă. Cu regula asta se împăcase ea de mult.
Părintele Mărculeţ nici n-avea de gînd să citească, ci frunzărea cartea aşa, doar ca să facă ceva. Deodată se auzi o ciocănitură în uşă şi, fără să mai aştepte răspunsul, în odăiţă întră repede, ca şi cînd ar fi urmărit-o cineva, o femeie tînără, înaltă, cu ochii negri, cu faţa bărnace. Urmele lacrămilor se mai vedeau încă pe obrazul ei palid. Părintele se făcu, deodată, că-i adîncit în citire. Ar fi voit să nu-i între nimeni în casă, acum.
Femeia dete bună dimineaţa şi se apropie, cu paşi mărunţi, să-i sărute mîna.
—	Ei, comedie ! făcu părintele, retrăgîndu-şi mîna. Las’, nu-i de lipsă ! şi păru că citeşte iarăşi, cu mult interes.
Femeia, însă, nu putea să aştepte.
—	Părinte, zise ea, abia stăpînindu-şi plînsul. Pavel înnebuneşte. Mă bate, mă omoară, adaose ea şi începu numaidecît să suspine.
Neridicînd ochii din carte, părintele spuse sentenţios, cu satisfacţie :
—	«Iară muierea să se teamă de bărbat!» Ei, comedie ! Asta-i lege ! Bărbatul trăbă să-şi bată muierea, dacă-i vinovată !
—	Că nu-s vinovată, părinte, nici cît o floare din grădină ! Să nu-mi ajute...
După doi ani
23
—	Iară tu nu te vei jura, întrerupse părintele, nu te vei jura nici pe cer, că este scaunul lui Dumnezeu, nici pe pămînt, că este aşternutul picioarelor lui! Muierea trăbă s-asculte de bărbat! adaose repede părintele Mărculeţ, închizînd cu zgomot cartea şi ridicîndu-se de la masa. Privirile lui se mai limpeziseră. Ce supărare ai, Bucură ? o întrebă el cu o voce mai blîndă.
Femeia începu să-i spuie repede ce-o apăsa pe suflet. Nu se oprea decît cînd i se isprăvea răsuflarea. Şi începea din nou.
—	Un an şi jumătate, începu femeia, am trăit cu el fără să-mi zică ori să-i zic fă-te-ncolo, că ne-am luat din dragoste şi din voia noastră. încă muma-mi zicea să nu mă grăbesc. O vorbă de vorbit, un sfat de sfătuit, o mîncare de mîncat, un drum de făcut, toate le făceam cu bună înţălegere, şi traiul nostru de-atunci să deie Dumnezeu să-l aibă toţi oamenii, că ceartă n-a fost în casa noastră, bătăi n-am mîncat. Nu săcurea, da’ nici pumnul nu l-a ridicat asupra mea. Pe urmă, părinte, zise ea oftînd, Pavel s-a dus în America. Drept e ş-aceea că s-a dus cu învoirea mea, că m-a întrebat: «Să merg oare şi eu, Bucură ?» Şi eu i-am zis : «Du-te !»
—	Aşadar, de cînd s-a întors din America vi s-a întors traiul spre rău ? întrebă părintele Mărculeţ, încîl-cindu-şi barba cu degetele.
—	Da, părinte. A stat în America doi ani, şi, astă-toamnă, la culesul viilor, a sosit, fără să-mi scrie nimic, şi pe mine nu m-a aflat acasă. Şi cînd am sosit, cea dintîi întrebare a lui, care nu mă văzuse de doi ani, a fost: «Unde-ai umblat ?» Da’ nu-i mai cunoşteam ochii, că i se schimbaseră, şi se uita la mine cu ură, şi
24
Pupi doi ani
vedeam că nu credea cînd i-am spus c-am fost pînă la o vecină.
—	Şi de unde ştiai tu că el nu te credea ? o întrebă părintele, clipind din ochi.
—	Vedeam pe faţa lui, şi mi-a spus şi el că minţesc, ca am ibovnic de cînd s-a dus el. Să vezi, părinte, că mă prepune cu Ionu Florii, cu Căpraru şi cu satu-ntreg, şi eu sînt nevinovată ca o floare din grădină ! Asta o spun pe sufletul meu ! Şi ziua cea dintîî s-a-nceput rău, că eu trebuia să merg iarăşi la vecina, să cos, că am maşină de cusut, părinte, şi lucrez pe la femei, că, nu-ma cu ce-mi trimitea el din America, rău aş fi dus-o. El îmi zicea să rămîn acasă. Eu, femeie lucrătoare !
—	Lucrătoare, cum vei fi, în ziua cea dintîi, după ce ţi-a sosit bărbatul, trebuia să rămîi acasă, nu să umbli prin vecini. Ce comedie ! Voi nu v-aţi văzut de doi ani! zise cu ciudă părintele Mărculeţ.
—	Nu puteam să stau ziua-ntreagă, începu să torăie femeia, că şi mumă-sa, soacră-mea, mi-a zis să-mi văd de lucru, ca dumneaei mă cunoaşte.
—	Toată pasărea pre limba ei piere, nevastă, o întrerupse iarăşi părintele. Nerămînînd cu el în ziua cea dintîi, tu i-ai întărit numa bănuielile, cu care poate a plecat din America. Muierea trăbă s-asculte de bărbat!
—	Şi soacră-mea mă cunoaşte, continuă ea, părînd că nu aude pe părintele, că doi ani de zile la o masă am mîncat, c-un fel de bucate ne-am săturat, într-o casă am durmit. Şi s-o chemi pe dumneaei şi s-o-ntrebi, să vezi, putea-va jura pe ceva, rău, împotriva mea ? Că eu am fost femeie de omenie, cum puţine sînt în sat, şi dacă nu-i mai plac, deie-mi drumul şi caute-fi altă nevastă.
După doi ani
25
—	Ho-ho ! făcu părintele Mărculeţ. Pînă la despăr-ţanie mai este ! Asta nu merge atît de uşor cum crezi tu ! Şi din tot ce-mi spui eu nu văd pentru ce v-aţi despărţi, adaose, începînd să se plimbe prin casă.
—	Mă prepune, părinte, cu toată lumea, şi două zile a păzit după mine, ascunzîndu-se prin cucuruze, că zicea că mă-ntîlnesc pe-acolo cu Căpraru ; dar eu pe Căpraru de două luni de zile nu l-am văzut în ochii mei, că n-am lipsă să-l văd. Şi, sara, zice că are treaba pînă la un om, da’, cît ce ies puţin din casă, îndată-mi sare înainte şi mă-ntreabă : «Unde vreai să mergi ?» Şi nopţile de cap mă judecă, părinte, şi mă ameninţă cu moarte, pînă se trezeşte soacra, — că ea-i cam surdă, — şi-i zice : «Ce aveţi acolo ? Mai las-o, mă, nebunule !» Dar el n-o ascultă nici pe mumă-sa, şi-mi spune mereu că, de mă prinde, îmi suceşte grumajii ca la un pui de găină.
—	Nici n-ai fi vrednică de altă moarte dacă te-ar prinde ! zise cu satisfacţie părintele Mărculeţ.
El, cum se plimba, vedea prin geam vremea mohorîtă de-afară, şi sufletul i se înăsprea din nou.
—	Că nu mă poate prinde, începu plîngînd femeia, că n-are de unde. Eu îmi păzesc cinstea casei şi vreau să fie bine, cum a mai fost, dar el e tot tulbure, şi nu mai pot să mă-nţăleg cu el. Că la o vorbă nu-mi răspunde, la o mîncare nu vine ca lumea, la părinţi nu mă mai lasă, dar eu i-am spus că, decît să mă despart de părinţii mei, care m-au crescut, mai bine mă despart de el.
Tăcu înecata în plîns. Lacrămile îi curgeau şiroaie pe obraji.
—	«Şi pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mumă-sa şi se va alipi de muiere-sa !» zise părintele, sentenţios. Asta-i lege de Evanghelie, muiere, adaose
26______	După	doi	ani
îndată, şi nu-i sună numa bărbatului, ci şi muierii. Rău ai făcut dacă i-ai spus aşa ! Foarte rău ai făcut!
Femeia tăcu puţin, părea că se gîndeşte, apoi începu din nou, cu glasul puţin scăzut, care însă se înălţa repede :
—	El zice că mă duc pe la părinţi ca să mă-ntîlnesc cu ibovnicii. Da’ părinţii mei sînt oameni de omenie, îi ştie satul, şi ei mă apără, nu mă îndeamnă la păcat. Şi, doi ani, cît a fost el dus, ei m-au ocrotit şi m-au mîngîiat. El zice că fur din casă de la noi şi duc la părinţi. Dar ai noştri n-au ajuns zilele acelea, s-aştepte milă de la noi, că-s harnici şi au din ce trăi !
Aici se opri, şi plînsul o înecă din nou.
—	Şi azi-dimineaţă m-a bătut, zise ea, suspinînd, c-am vrut să merg pînă la ai noştri. Dar eu nu-s cînele nimănui, şi, dacă nu-i place, caute-şi altă nevastă, decît să mă prepuie cu unul şi cu altul şi să mă păzească prin şuri şi prin grădinile vecinilor, de-au început ş-aceia să se ieie de-un gînd de el. Şi-i spune mumă-sa : «Pavele, adună-ţi minţile acasă, Pavele !» Dar el n-o ascultă, trăbă că-i smintit, că şi el a zis odată : «Nu ştiu ce-i cu mine, trăbă că-nnebunesc». Eu, părinte, vreau să-l chem de faţă, şi să spuie sfinţiei-tale dacă vrea să mă ţie ca pe-o nevastă cu credinţă, cum i-am fost, şi să nu mă bănuiască, ori, dacă nu vrea, să-mi deie cale slobodă, că eu cîne la casa mea nu mai vreau să fiu !
Femeia tăcu, suspinînd adînc. Frîngîndu-şi mînile, aştepta răspunsul părintelui Mărculeţ.
—	Ce crezi, zise tîrziu părintele, v-aţi mai putea împăca ?
—	Ne-am putea ! răspunse femeia, repede, ştergîn-du-şi lacrămile. Numa să nu mă prepuie mereu.
După doi ani
27
—	Bine, bine ! făcu părintele. Pentru asta ar trebui ca mai întîi tu să nu-1 faci să te bănuiască. în rîndul cel dintîi va trebui s-asculţi de el. îţi zice el : «Muiere, nu te duce în cutare casă !» tu să nu te duci, nici chiar la părinţii tăi, cel puţin pînă-i trec bănuielile. «Muierea trăbă să se teamă de bărbat!» Adecă să-l asculte. «Bărbatul e capul muierii !» Gîndeşti tu că poţi să-l asculţi, de-aici încolo, întru toate ?
Părintele o privi cu ochii lui suri. Din cum îşi plecase capul, din cum îşi strînsese buzele, el găsise că ea ar fi bucuroasă de împăcare.
—	O să-l ascult, părinte ! Cred că şi pîn-acum să-l fi ascultat, zise ea.
—	Bine, bine, făcu părintele Mărculeţ, mulţumit. Acum poţi merge. O să-l chem îndată pe bărbatul tău.
Şi, deodată cu femeia, ieşi şi părintele Mărculeţ.
—	Niculae, măi Niculae ! strigă el în curte.
—	Aude ! răspunse sluga şi se ivi numaidecît de sub şopron.
—	Să mergi acum îndată la Pavel Brad, să vie la mine numaidecît. Ai înţăles ?
—	înţăles ! făcu sluga, mulţumit că părintele nu era supărat pe el.
Din cum îl chemase, înţelesese că inima părintelui s-a muiat. Cînd era mînios, nu-i zicea pe nume, ci-1 striga : «Măi ăsta !»
Părintele Mărculeţ întră în odăiţă şi privi pe geam. Pe uliţă treceau din cînd în cînd bărbaţi, cu pasul greu, încet, ca şi cînd i-ar apăsa o povară nevăzută din aerul mocnit şi umed. Trecea, mai rar, şi cîte-o femeie, cu gura ascunsă-n broboadă. Erau îmbrobodite de iarnă, deşi afară nu era ger, ci numai umezeală rece.
28
După doi ani
Pavel Brad trecu pe subt ferestrele casei parohiale, cu capul în piept, cu paşi hotărîţi.
—	Aici nu-i glumă, zise tare părintele	Mărculeţ	vă-
zîndu-1.
Omul întră, respirînd des. Venise repede, ori sufletul lui era învolburat ?
—	Te-a pîrît nevasta, Pavele, spune c-o baţi, c-o bă-nuieşti. Te-am chemat să vedem ce-i adevărat din toate.
Părintele îl privi cu luare-aminte. Omul era de statură mijlocie. îşi strîngea buzele sub mustaţa rătezată scurt. Ochii-i ardeau ca de friguri.
—	Am ascultat, părinte, ş-am	venit,	începu	el	cu
vocea răguşită, ca şi cînd l-ar fi strîns cineva de gît. Da’, să nu fie cu supărare, m-aţi chemat în zadar. Eu nu mai vreau să trăiesc cu ea. N-o mai sufăr în casa mea.
Vorbea agitat, respirînd des, oprindu-se mereu. Din vorbe, din priviri, din faţa lui aspră se vedea că-i ho-tărît.
—	Să nu ne grăbim, pretine, zise părintele, şi între sprîncene i se ridică o dungă groasă. Graba strică treaba, adaose el.
—	Nu mă grăbesc, părinte ! Acum sîntem în iarnă, şi, de la culesul viilor, de cînd am venit, am avut vreme să mă socotesc îndestul. Aici e vorba de doi ani, părinte ! Doi ani mi-au stricat toată viaţa! Da, mi-au stricat-o, pentru că eu cu ea nu mai pot trăi !
—	Numa voinţă să fie, se poate, pretine ! Trăbă să iertăm ! Trăbă să ne muiem inimile ! zise domol părintele.
El vedea că omul acesta, pe faţa căruia se mai cunoştea paliditatea celor doi ani petrecuţi într-o fabrică din America, suferă,
După doi ani
29
—	Noi, un an şi jumătate, am trăit bine, părinte. Pe urmă, m-am dus în America. Ştii dumneata, că se duc destui oameni de Ia noi. Mi-am zis : «Să cîştig şi eu». Acasă sînt căpătări puţine. M-am înţăles cu ea şi m-am dus. — El, aici, oftă adînc, şi-şi puse mîna pe masa părintelui. — Am muncit în rînd cu alţii, şi ce agoniseam trimiteam acasă. Ei îi trimiteam. Erau ea şi mama acasă. Eu o avusesem dragă. Mă gîndeam la ea şi-i scriam destul de des, că ştiu carte şi ştiu scrie. La-n-ceput îmi răspundea tot aşa. Pe urmă, după vro jumă-ta’ de an, scrisorile ei începură să se rărească. îmi ziceam, cercînd să mă liniştesc : «E vremea lucrului, şi ea nu ştie scrie». Şi-i trimiteam bani. Pe la strînsul finului îi vine la un om de la noi o scrisoare de-acasă. Omul lucra cu mine în fabrică. «Uite ce scrie de ne-vastă-ta, măi Pavele!», îmi zice şi-mi dă scrisoarea. Ş-acolo zicea : «Fratele Pavel ce mai face, că Bucura Iui duce lume-albă cu Ionu Florii». Ca orice om, am început s-o bănuiesc.
—	Nu poţi da crezămînt la orice veste, Pavele. Poate-a fost un om rău ş-a voit să vă strice casa, zise părintele Mărculeţ.
El urmărea cu mult interes toate mişcările romînului, privirile lui înfrigurate. Şi omul îi era tot mai simpatic.
Ţăranul oftă din adînc, clătină din cap şi spuse :
—	Ce-mi zici dumneata acum mi-am zis şi eu, părinte. Altfel, n-aş mai fi putut sta o zi în ţară străină. I-am scris şi ei : «Uite, Bucură, ce veste mi-a sosit!» Ea mi-a răspuns îndată, o aducea mărturie pe mama şi se jura pe cer şi pe pămînt că-i tot aşa de curată cum o ştiu. Eu m-am liniştit, aşa, pe jumătate. Că de ce să
30
După doi ani
minţesc înaintea sfinţiei-tale şi să-ţi spun că am crezut-o deplin ?
—	Ei, muierea !... făcu părintele, cu ciudă.
—	M-am liniştit aşa, ca să mai pot rămînea un an, zise el mai departe, cu vocea îngheţată. Da’, în celea din urmă trei luni ale anului al doilea, nu mi-a mai răspuns la nici-o scrisoare !
—	Iacă muierea !... zise părintele, care era convins acum de vinovăţia femeii.
—	Atunci mi-am zis : «Stai, să vedem !» Şi am plecat acasă, fără să-i dau de ştire. M-am gîndit pe drum : «Că ce voi afla acasă ?» De, ca omul, părinte.
—	Ca omul năcăjit, făcu părintele.
—	M-am gîndit, nu zic. Dar eram şi vesel. îmi ziceam : «Poate nu va fi nimic adevărat». Cînd am ajuns, ea nu era acasă. întru tîrziu, vine. Va fi auzit de prin sat că m-am întors. Eu am văzut-o încă prin fereastră. Şi deodată mi s-a pus ceva rece la inimă. Venea mî-nioasă, — a izbit portiţa. Şi oricît a cercat să pară veselă, n-a putut. Da, n-a putut, părinte ! Avea ochii vinovaţi. Eu i-am văzut îndată. Nu cuteza să se uite deschis la mine. Se uita numai aşa, pe furiş. Pe urmă, temîn-du-se să n-o ghicesc, a spus că are de lucru şi s-a dus la o vecină.
Tăcu şi trase aer în piept. Ochii-i ardeau.
—	Tu ai venit cu prepusul din America, Pavele, şi foarte uşor ai putut să te-nşăli, zise părintele.
Ţăranul zîmbi dureros.
—	Nu mai era nevasta mea, părinte ! Eu o ştiam pe Bucura aşa cum am lăsat-o. Doi ani însă mi-au schimbat-o. După doi ani, din ziua cea dintîi, n-am mai cunoscut-o. înţăleg din fiecare vorbă ce-o spune, din fie-
După doi ani
3]
care mişcare că nu-i mai ea. S-a isprăvit ! Doi ani mi-au stricat viaţa ! sfîrşi el oftînd adînc.
—	Bine, frate, da’ numa după bănuieli de-astea, după cum ţi se-mpare, nu te poţi lua, zise părintele, în-tărîtat deodată împotriva lui Pavel. Spune probele ce le ai împotriva ei, adaose repede, şi începu să se plimbe prin odăiţă.
—	Ceea ce-am spus pentru mine e mărturie prea multă împotriva ei, începu cu greu ţăranul. Eu ştiu cum am trăit cu ea mai nainte, părinte. Eu ştiu ! însă pentru dumneata îţi spun şi dovezi. — El se opri puţin. — înainte de toate, continuă îndată, din banii care i-am trimis din America nu mai e nici o băncuţă. N-a pus la bancă nici o coroană. Pe toţi i-a cheltuit.
—	Iacă muierea !... făcu, cu bucurie, părintele, ca şi cînd ar fi fost satisfăcut de dovada asta împotriva femeii.
—	Am întrebat-o, nu mi-a răspuns. Zice că banii trec. Zice că eu n-am să-i poruncesc. I-am spus că am, că i-s bărbat, ş-atunci mi-a zis : «Nu ştiu ce-i, că te am urît ca pe dracu !»
—	Ei, nemernica! zise părintele, înţepenindu-se înaintea omului. Ţi-a spus aşa ? Sînt chiar vorbele ei ?
—	N-am voie de glume, părinte, mă poţi vedea. Aşa a zis. Pe urmă, sara, îndată ce simte că nu-s acasă, noaptea chiar, iasă în grădină şi-ncepe să tuşească. înainte cu doi ani, n-ar fi ieşit noaptea în grădină, singură, pentru un corn de ţară ! Am păzit-o. Am prins-o. Vezi bine, n-am martori, da’ pot jura. Odată, într-o sară, i-am spus că merg pînă la covaci, să-mi ascută un fier de plug. Da’ cînd a-nceput să-şi facă sămnul cu tusa, eu am deschis portiţa grădinii. «Da’ ce, te-ai şi întors ?
32	_____________________După doi ani
De te-ar fi luat dracu, cu covaci cu tot!» aşa m-a-ntîm-pinat.
—	Toată pasărea pre limba ei piere ! zise părintele, vesel.
—	Ei, părinte, ce să le mai înşir toate ?! Poate ea nici nu-i aşa de vină. Poate-s de vină mai mult cei doi ani. Dar eu n-o mai cunosc şi nu mai pot trăi cu ea. M-am însurat cu o femeie, ş-acum asta e alta, e a doua.
Tăcu oftînd. Respiraţia i se mai liniştise.
—	Bine, frate, să zicem că-i greşită, începu părintele. Da’ chiar tu spui că poate ea nu-i aşa vinovată, ci cei doi ani de despărţire. Să zicem că de-aici încolo s-ar îndrepta. Să zicem că le daţi uitării toate şi că vă împăcaţi...
—	Nu se poate, părinte, n-o pot ierta ! Aici e vorba de-o viaţă ! Eu am cercat, da’ nu se poate ! Ea acum mi-i străina ! zise el cu silă.
—	Da’ nevasta a făgăduit că te va asculta, de-aici înainte, în toate.
—	înţăleg, zise eî, zîmbind amar. Ea a-nceput să-şi tragă pe samă. Dar e prea tîrziu. Mi-i străină, şi-n casa mea n-o mai sufăr !
—	Gîndeşte-te, pretine, că n-ai dovezi grele ca să-i arăţi necredinţa. Nu vă vor despărţi, insistă părintele.
—	Eu mă simt despărţit de ea, părinte ! Ce va zice legea, treaba legii ! Ţin-o legea, eu n-o mai sufăr în casa mea ! Doi ani, părinte, mi-au stricat viaţa ! Ăsta-i folosul meu de la America !
—	Hm... făcu părintele, şi nu mai stărui.
Totuşi, după ce romînul ieşi, gîndindu-se la multele rele care vin odată cu sărăcia, gîndindu-se că iar va avea un proces de divorţ în parohia sa, începu să se
După doi ani
33
mînie. Se plimbă puţin prin odăi, privi prin geam în aerul sur şi ieşi apoi în curte. Umezeala îl aţîţă. Găsi un topor lăsat sub şopron, în tină. îl privi, îl mişcă cu piciorul, îl ridică de coadă.
—	Măi ăsta ! Măi ăsta ! începu să strige după slugă părintele Mărculeţ.
—	Ei, să mă fi luat dracu ! zise sluga, punînd repede deoparte ţesala şi peria şi ieşind din grajdul vitelor.
—	Asta-i unealtă ? Asta-i grijă ? Ce comedie, ce comedie ! începu părintele.
19 11
DINU NATULUI
Avea moşioară bună, avea casă de piatră în uliţa morii, avea doi boi şi un cal negru, ţintat în frunte. Lui Dinu îi muriseră părinţii, de cînd era de optsprezece ani, şi, de atunci, toată gospodăria de acasă şi de pe cîmp pe umerii lui se sprijinise. Fraţi şi surori nu avea. Oamenii din sat, cînd l-au văzut rămas orfan, au început să-l căineze :
—	Vai, săracul Dinu, ce s-a alege de dînsul ? Cum s-a face mere-pere moşioara de la părinţi !...
N-a fost însă vai de dînsul, nici moşioara nu 1 s-a ales mere-pere. Ci, dimpotrivă, moşioara a mai crescut, în locul celor două vaci, care întrau sara în curtea părinţilor, acum întrau doi boi, mari şi grei, învîrtin-
liinu Naiului
du-şi capul să le încapă coarnele pe portiţă. La cîţiva ani mai venise şi calul cel ţintat să bată din copită la portiţa Natului.
E drept, însă, că oamenii aveau pentru ce se teme. Dinu era un om căruia părea că mereu îi plouă şi-i ninge. Avea un cap mare, pe care îl purta tuns pînă la piele, — iarna, vara. Ţeasta era aproape în colţuri, ca şi cînd i-ar fi fost turtită, de cînd era copil mic, de poveri mari. Fruntea — îngustă cît o muche de topor, şi îndată din frunte părea că se încep obrajii — mari şi laţi. Avea ochii mici, ceţoşi, ca şi cînd îndărătul lor ar pluti mereu neguri dese. Mustaţa-i răsărise rară, şi, cu anii, firele se lungeau, se înăspreau, dar nu se îndeseau. Era o batjocoră de mustaţă, — săracă, bălaie. Gura lui era largă şi umedă, ca o gură de somn. Gru-majii, puternici, groşi, scurţi, se înţepeneau în trunchiul pătrat, pe lîngă care braţele lungi atîmau ca nişte pendule uriaşe.
Dinu deci nu era un fecior frumos. Avea douăzeci şi şapte de ani şi părea cu mult mai bătrîn. De altfel, ochii, faţa lui posomorită nu l-au lăsat niciodată să pară nici tînăr, nici om de ispravă. Drept că pînă-i trăiseră părinţii îl munceau din zori şi pînă în noapte. Dar oamenii îşi ziceau : «Are la spate pe Natu». Tatăl său fusese om năpraznic şi nu-şi lăsa nici femeia să odihnească, precum nu odihneşte o suveică. Natu mai era apoi şi beţiv, şi, la mînie, cel mai cumplit om din sat.
Mirarea sătenilor fu deci mare cînd văzură că Dinu nu slăbeşte din hărnicie. începură să zică : «Dinu e om de ispravă», şi priveau cu plăcere boii lui frumoşi şi calul ţintat în frunte.
36
Dinu Natului
Dinu Natului nu era jucăuş, nu bătea nici crîşmele, nici şăzătorile. De cînd se desprimăvăra şi pînă se punea îngheţul, numai nopţile era acasă, apoi duminicile şi sărbătorile. El îşi ara, el îşi sămăna, el îşi cosea. Numai la secere şi la strînsul fînului lua oameni cu plată, să-i ajute. Şi erau destule zile cînd, isprăvindu-şi lucrul pe hotar, ar mai fi putut rămîne şi acasă, sau să beie un pahar de rachiu, în zilele ploioase, în crîşmă. Dar nu ! Cînd nu avea de lucru, el îşi oprea dimineaţa boii şi calul în grajd, nu-i dădea în grija ciurdarului, ci, luîn-du-şi gluga după grumaji şi bîta în mînă, îi ducea el la păscut. îi purta pe margini, pe căi de porumbişti, pe capetele lanurilor de grîu. Privea cu plăcere cum cei doi boi adună cu limba lor aspră iarba fragedă, înaltă, sau cum ronţăie calul, rătezînd iarba pînă la faţa pămîntu-lui, umblîndu-i buza de sus ca o vietate ciudată. După ce creştea mohorul prin porumbişti, Dinu îşi ducea boii şi calul Ia moşia sa şi-i îndopa cu mohor. Cînd flămîn-zările începeau să se rotunjească, Dinu lua un fir de mohor, se oprea în marginea lanului, şi, urmărind cu plăcere lăcomia celor trei animale, cînta uşor, abia auzit, din firul de mohor, cîntecul feciorului. Acesta era tot cîntecul lui. Alt cîntec nime nu l-a auzit cîntînd vreodată.
Cînd îşi ducea, sara, vitele acasă, vitele erau sătu’e cumu-s tobele.
în vreme de iarnă nu erau boi albi grijiţi, ţesălaţi, graşi ca ai lui în tot satul. Cînd îi ducea să-i adape, că nu avea fîntînă în curte, oamenii priveau cu ciudă.
—	Al dracului Dinu ăsta ! ziceau sătenii.
Duminicile şi în sărbători, în vreme de vară, se scula de dimineaţă, îşi mătura curtea, drumul înaintea casei,
Dinu Natului
37
se primenea apoi şi mergea regulat la biserică. Femeile cu fete mari îşi ziceau : «Se vede — om aşăzat; pagubă că-i aşa de urît». Fetele, întîlnindu-1 primenit astfel, pe drum, se coteau, îşi şopteau la ureche, chicoteau. El însă trecea pe lîngă ele ca şi cînd nici nu le-ar vedea, nici nu le-ar auzi. Cu ochii lui ceţoşi, întră în biserică, se apropia de locul feciorilor şi rămînea neclintit — doar ce-şi măsura în răstimpuri cruci largi.
Acasă — nime nu ştia cum trăieşte. La Crăciun, drept, Dinu totdeauna tăia un grăsun, dar încolo, fierturi, în casa lui, nu se pomeneau decît la zile mari. Atunci venea o rudenie depărtată, o femeie uscăţivă şi rea, care pînă ce-i punea o oală de varză la foc, ori sucea grumazul unei găini, să-i facă tăieţei, mormăia necontenit.
Atunci Dinu era mereu în jurul ei. Urmărea cu mult interes toate mişcările femeii, se apleca asupra găinii despicate, asupra verzei cu miros plăcut, şi un zîmbet larg i se răspîndea pe faţă. Pentru el erau noi toate lucrurile acelea migăloase, pe care le făcea femeia, li părea un fel de joc şi simţea o plăcere foarte mare privind acel joc. îi părea chiar că-1 gîdilă ceva la inimă, şi atunci zîmbea şi mai larg.
Din cînd în cînd, rudenia se mînia :
—	Mai lasă-mă şi în pace, Dinule ! Altfel, nu-ţi isprăvesc fiertura pînă mîne. Nu mă opăci.
Dinu se lăsa atunci pe un colţ, pe o margine de laviţă, dar urmărea mereu mişcările femeii. îi părea, chiar, că şi lemnele pe foc altfel le aşează o femeie decît el.
—	însoară-te, îi zicea femeia de cîte ori îi punea mîncarea pe masă şi se pregătea de ducă. Ai casă, ai
38__________________________________________________Dinu Natului
moşie, ai boii tăi, ai coşurile pline. Cu atîtea bunătăţi tu trăieşti ca un sărîntoc. Insoară-te, îi repeta, ieşind pe uşă.
—	Hm ! făcea Dinu cu faţa luminată.
Apoi apuca să se ospăteze, avînd o poftă de lup. Aburii, mireasma fierturii îi deschideau parcă o prăpastie în deşerturi.
De cîte ori îi vorbea cineva despre căsătorie, el asculta cu ochii plecaţi, da din cap, dar din gura lui, afară de acel «Hm !», nime n-a auzit nici o părere asupra însurătorii.
Anul întreg se scurgea pentru Dinu fără bucurii şi fără dureri, afară de dulcele Crăciunului.
Cu două-trei săptămîni înainte de sărbători, Dinu se pregătea pentru zilele acelea dintre Bobotează şi Pare-simi, uneori mai puţine, alteori mai multe. Dinu ştia în fiecare an zilele de dulce. El îşi avea la Crăciun ghete noi, căciulă nouă, pieptar alb şi înflorat. Dar, cu două-trei săptămîni înainte de Crăciun, Dinu îşi alegea o zi în care pleca, pe murgul lui, la Sibiu. Aci, dacă întîlnea oameni de la el din sat, se învîrtea în dreapta, în stingă, pînă ce aceia rămîneau pierduţi, apoi se furişa într-o prăvălie pe care o ştia de mai mulţi ani.
—	Să-mi daţi o peana, zicea cu silă Dinu, privind mereu în jur, să vadă dacă nu sînt cumva săteni de-ai lui acolo.
—	O peană de mire ? îl întreba băieţaşul de după tarabă.
—	Da, una de-aia, spunea în silă Dinu, simţind cum se înroşeşte.
Băieţaşul îi punea numaidecît dinainte florile acelea de hîrtie, — roşii, verzi, albastre, — ca florile de pe
Dinu Natului
89
turte. Erau legate pe sîrmă şi sunau uscat. Dinu căuta printre ele cu degetele lui groase, alegea una care bătea în mai multe culori şi avea ţinte strălucitoare.
—	Asta. Cît face ? întreba, ridicîndu-şi pieptarul şi căutîndu-se în şerpar.
Băieţaşul îi spunea preţul, adunînd şi punînd la loc pe celelalte.
—	Să mi-o învălui într-o hîrtie, zicea Dinu, după ce-i număra banii.
In vreme ce floarea de tîrg era împachetată într-o hîrtie subţire, Dinu Natului privea mereu spre uşă. însă niciodată n-a fost surprins de vreun cunoscut cînd îşi cumpăra podoaba aceea. El o ascundea sub haină şi, strecurîndu-se din prăvălie, îşi lua drumul spre casă.
Apropiindu-se Crăciunul, Dinu era tot mai mult robit de o slăbiciune. Şi, astfel, cîteodată, sara, îşi astupa ferestrele, îşi scotea din ladă hainele de sărbătoare şi începea să se primenească, simţind o adîncă plăcere. Cînd era gata, îşi lua căciula neagră, rotilată, o punea pe masă, scotea din ladă pana cea de tîrg, o dezvălea cu grijă din hîrtie şi o prindea în cheutoarea de la căciulă. Apoi îşi punea căciula în cap, se apropia de un ciob de oglindă şi se privea îndelung, cu plăcere, cu satisfacţie. Atunci ochii lui se luminau, şi zîmbetul larg îi stăruia mereu pe faţă. Şădea pe laviţă, după masă, şi rămînea multă vreme pe gînduri. Tîrziu, se ridica, se dezbrăca de straiele de duminică, punea floarea la locul ei, în hîrtie, închidea lada, şi, oftînd adînc, se culca.
După ce treceau Crăciunul, Boboteaza, Dinu nu mai avea somn ca oamenii. în zilele care urmau, pînă în
40
Dinu Natului
Paresimi, se încheiau toate căsătoriile în sat. Cine nu se însura acum rămînea să aştepte pînă la anu.
Dinu Natului, de mulţi ani, ieşea în fiecare sară, după ce se liniştea satul, pe uliţă. Deschidea fără zgomot portiţa şi grijea, cît se putea de mult, să nu-i scîrţîie zăpada subt picioare. în fiecare an credea el că vor să se apropie de dînsul două-trei fete din sat ori vreo văduvioară. Asta o credea Dinu din vorbele unor oameni, din privirile ce i le aruncaseră peste an cutare fete sau cutare văduve tinerele. El trecea deci pe uliţele satului, mergea în linişte, furişîndu-se pe cît putea, şi, cînd ajungea dinaintea caselor cu fetele sau cu vă-duvioarele pe care le prepunea, începea să fluiere încet printre dinţi, să şuiere domol. Lui îi părea că şuieră tare, că ar putea să-l latre cînii, dar şuiera aşa de încet, încît numai un om care-ar fi stat lîngă dînsul l-ar fi putut auzi. Se plimba în sus şi-n jos pe dinaintea acelei case, şuierînd aşa, în surdină, mereu, neobosit, apoi, de Ia o vreme, se strecura pe altă uliţă şi şuiera pe dinaintea altei case. Uneori i se părea că aude zgomot în curte. Atunci inima lui înceta să mai bata. Se alipea de gard şi aştepta. în curte, însă, nu tuşea nime, nu se auzea cîntecul zăpezii. Dinu se mişca de lîngă gard, şi, încet-încet, că nu-1 simţeau nici cînii, se strecura pe altă uliţă.
Alteori afla, plimbîndu-se, tocmai pe dinaintea casei spre care se îndrepta el, pe vreun fecior din sat. Cît ce-1 băga de samă, Dinu îşi făcea calea întoarsă.
Uneori se întîmpla s-o afle pe cutare fată, la care se gîndea, în portiţă, dar nu singură, ci cu vreun fecior, şoptindu-şi fericiţi. Dacă era prea aproape de ei şi nu
Dinu Natului
4î
se putea întoarce, trecea pe dinaintea lor, făcîndu-se că nu-i vede.
Şi astfel, în nopţile din dulcele Crăciunului, Dinu Natului se întorcea tîrziu acasă. Se întindea, aşa îmbrăcat cum era, în patul rece, trăgea un ţol peste el, dar somnul nu-i venea pînă tîrziu.
Popa vestea, din uşa altarului, în fiecare duminică, un şir de nume. Dinu Natului asculta şi, din cînd în cînd, se cutremura : popa vestea cununia fetelor şi vă-duvioarelor la care se gîndise el peste an.
Cu cît se apropiau Paresimile, Dinu umbla tot mai mult pe uliţi. El tot mai spera. Nu mai ştia care fată anume are să-i iasă la portiţă, că pe care le prepusese erau acum neveste, dar se putea întîmpla să iasă totuşi vreuna la semnul ce-1 făcea el. Şi, astfel, Dinu se plimba acum pe toate uliţile, şuierînd mereu, domol, printre dinţi.
Apoi, deodată, popa vestea în biserică începutul Pa-resimilor. De aci încolo portiţa de la curtea Natului nu se mai deschidea sările. Dinu întră în viaţa lui obişnuită, mereu cu speranţa că, dacă nu s-a întîmplat acum, se va-ntîmpla la anul.
Şi iar îşi vedea de gospodărie.
Şi, din axa în an, penele de mire s-au tot adunat mai multe şi mai multe la el în ladă, căci Dinu Natului nu s-a însurat niciodată.
19 12
PATIMA BĂDICULUI STAN
«Paştele ca Paştele, Crăciunu-i sărbătoare !» era vorba bădicului Stan.
Dumnealui, de cînd era băieţaş bun de strungar, tot pe la oi a văcuit. De cînd se desprimăvăra şi pînă cădeau zăpezile, din behăit de miei, de oi, din lătrat de cîni, din gospodăria stînii încolo, bădicul Stan nu mai prea ştia ce se întîmplă în lumea asta. Dumnealui se hrănea «cu bîta», cum se zice. Rar venea prin sat, deşi avea aici casă de piatră, zidită cu temei, nevastă frumoasă şi copiii mărunţei. Cînd era cu stîna pe Măgură, cînd în Aluniş, cînd iarăşi pe ogoare. Aerul curat al cîmpiilor, laptele gros de oaie, caşul dulce, urda îl făcuseră nalt, puternic, lat în spete şi cu pumnul greu.
Patima bădicului Stan
43
Era cel mai tare om din sat. Dar tăria lui nu slujea la nici o bravură. Bădicul Stan nu era certăreţ. în ochii lui albaştri se coborîse pacea, liniştea văzduhului senin şi ceva din melancolia depărtărilor fumurii. Era blînd ca animalele lîngă care crescuse. Iarna, vara i se vedea prin gura cămăşii pieptul arămiu. Obrajii lui erau plini şi roşii, în ei era ceva din sănătatea brazilor tineri, a băieţilor sănătoşi şi bine hrăniţi. Dar aşa, la-n-tîmplare, un sac sătul de grăunţe şi-l punea pe umăr jucîndu-se, un car încărcat cu fîn ţi-1 ridica de pe roatele de dinapoi, şi berbecele în lîna căruia îşi împlînta bădicul Stan mîna lui mare, cu degete groase, se uita cu ciudă în pămînt. Nu mai cerca să scape. încolo, dumnealui zăcărea mai mult pe pajişte, în urma oilor. De jos, răzimat într-un cot, striga după cîni, după oile care se răzleţeau de turmă. Glasul lui se auzea departe, limpede, cum limpezi erau aerul, cerul, chiar privirile bădicului. Oilor mai nărăvaşe bădicul nu le zicea decît «boale». «Nea, boală, nea !» şi le privea c-un fel de dezgust. îi păreau că samănă cu nevestele cele rele, iuţi, neastîmpărate. Bădicul Stan îşi zicea de multe ori : «Sprîncenata asta cu gura ascuţită e ca Vuţa. Oacăra samănă cu Paraschiva din părău. Băla ceea parcă-i Măriuţa Tunarului.»
însă, după ce cădeau zăpezile, bădicul Stan rămînea la gospodăria lui pînă se făcea gură de primăvară. Trupul dumnealui, uriaş, se vedea prin curte, pe la grămada de lemne, se vedea îndoindu-se şi întrînd în grajd la vite. Cele din urmă săptămîni din postul Crăciunului totdeauna îl aflau pe bădicul acasă. El ţinea doi boi şi două vaci, iar porcul de Crăciun nu-i lipsea nici-odată. De cu vară îl punea la îngrăşat, şi rar, cînd da
44
Patima bădicului Stan
pe acasă, mai întîi se apropia de coteţ, să vadă cît s-a îngrăşat. Şi de cîte ori pleca la stînă, totdeauna îi zicea muierii:
—	Grijeşte de porc, nevastă ! Dă-i să mînce !
în săptămînile din urmă, în postul Crăciunului, grija asta o lua asupra sa. îl puteai vedea mereu cum se apropia cu trocuţa plină de boabe aurii de porumb şi o vărsa grăsunului. Apoi îl aştepta pînă se ridica în mare silă din aşternutul de paie, grohotind cu prietenie, şi începea să ronţăie. Cîntecul acesta, de boabe sfărîmate în măsele tari, îi plăcea foarte mult bădicului. Se apropia, privea printre scînduri, şi un surîs de mulţumire îi trecea pe faţă.
—	Ţi-s numărate zilele ! Mîncă, să nu-ţi pară rău, zicea el tare, ca şi cînd ar fi vorbit cu un om.
Apoi, în ziua de Mucenicul Ignat, bădicul Stan aducea de dimineaţă în curte paie proaspete, aurii, care împrăştiau un miros de vară, de maşină de treierat. Le punea grămadă pe zăpada îngheţată, şi, din cînd în cînd, se apropia de culcuşul grăsunului. Acela sforăia nepăsător.
—	Sărace, zicea bădicul, milos, cum nu ştii ce te aşteaptă...
Apoi se auzea scîrţîind îngheţat portiţa de la curte. Meşterul Andrei se apropia, cîntîndu-i zăpada subt opinci. încă nu era ziuă albă.
—	V-aţi sculat ? zicea încet Andrei.
—	Numa dumnealui doarme, răspundea bădicul, ară-tînd spre culcuşul grăsunului.
—	Las’, că-i bine ! Abia-i facem mai iute apa.
Pe la alţi creştini veneau doi-trei vecini şi ajutau pînă înjunghia Andrei grăsunul. însă aici el se bizuia
Patima bădicului Siah
4o
singur pe bădicul Stan. Şi n-ar fi avut pentru ce să se încreadă aşa de tare în bădicul. El se apropia de închisoare totdeauna c-un adînc fior de milă. Sufletul lui parcă încerca să se înspăimînte. însă numai pînă ce grăsunul, îngrozit, începea să grohotească înfuriat şi nu voia să iasă din ascunziş. Atunci bădicul se învolbura de mînie, îl prindea cu braţele, îngenunchia, îl izbea la pămînt, şi, gîfîind, îi zicea meşterului Andrei :
—	Dă-i!
Cînd trupul de sub genunchi începea să se înmoaie, bădicul se ridica în silă, lua o mînă de paie şi se ştergea de sînge.
Dumnealui se bucura de bobotaia care-şi sălta sus flăcările mari, arămii, ca pe vremea cînd era copil. Ca şi atunci, urmărea şi acum şperla neagră, ce se-nălţa ca nişte hoaspe în văzduh.
—	De-acum-au plecat ţiganii la tîrg ! zicea vesel bădicul Stan.
Simţea un adevărat deliciu cînd şoricul porcului începea să se albească, spălat, ras de meşterul Andrei, care schimba mereu cuţitele.
Acum nu se mai ţin posturile ca mai demult. La Mucenicul Ignat se îndulceau mulţi creştini, chiar şi nevasta bădicului Stan. însă dumnealui — nu, că era postelnic mare. De altfel, pentru el, care trăia cu lapte şi caş, postul era uşor, era chiar dorit. Peste vară aştepta cu nerăbdare miercurea şi vinerea, să soarbă o fiertură de post, oţetită. Acasă, în postul Crăciunului, avea varză acră. Totuşi, ziua aceea de Ignat era cea mai plină de ispite pentru bădicul Stan. Dumnealui era pătimaş după carnea de porc.
46
Patima bădicului Stan
—	Mîncă şi tu, bărbate, că unde vom merge noi, vei merge şi tu, îl îndemna nevasta aşezîndu-se la masă.
—	Pentru o mîncare nu s-a face gaură în cer, zicea meşterul Andrei.
El şi nevasta bădicului mîncau cu poftă din friptura proaspătă. Mirosul acela blăstămat îl gîdila chinuitor pe bădicul Stan. Dar îşi învingea slăbiciunea.
Alţi oameni făceau mai din vreme proaspăt. Dar bădicul Stan lăsa grăsunul totdeauna pînă în ziua de Ignat, să-l despartă numai patru zile de Crăciun.
Şi zilele acestea, că erau numai patru, treceau cu mare silă. Părea că nu se mai sfîrşesc. Şi bădicul, pînă în ajunul Crăciunului, sara, era veşnic mînios.
în sara de ajun faţa lui se însenina, în colţul buzelor i se arăta un zîmbet, care stăruia mereu acolo. Dumnealui aducea vin din pivniţă, într-o cană verde, şedea după masă şi bea tăcînd. Colindătorii întrau, cîntecele melodioase umpleau casa, nevasta lui Stan îi cinstea c-un colac, o costiţă de porc, şi oamenii mulţumeau, ieşeau, şi veneau alţii. Cînele lătra mereu în curte, cînii lătrau în toate curţile. Bădicul asculta mulţumit şi punea băieţii să-i colinde, le împărţea cîte-un ban, cîte doi, şi-i netezea pe cap. El se mişca din cînd în cînd pe scaun, privea ceasul din părete. Vremea trecea încet.
Colindătorii veneau mai rar, copiii adormeau în păcele, se culca chiar şi nevasta bădicului. El, însă, tot mai neliniştit, aştepta după masă.
Dormeau toţi, se auzea răsufletul lor, se auzea ticăitul pendulei de părete.
Bădicul aştepta, privind, în răstimpuri scurte, ceasul. Apoi, cînd bătea douăsprezece, bădicul Stan lua lumina,
Patima bădicului Stan
47
ieşea în tindă, o punea pe masă. Se strecura în curte, încuia portiţa, apoi, întrînd, lua luminarea de pe masă şi se furişa în cămară. Umbla tiptil, uşor. Nici n-ai fi crezut că omul ăsta uriaş poate avea un pas atît de uşor. în cămară se apropia de covata acoperită cu-o pînză albă, ridica pînza, şi numaidecît se împrăştia o aromă îmbătătoare de colaci proaspeţi, aduşi cu ou. Bădicul lua	un colac, îl	punea	subsuoară, acoperea covata, apoi,	încet, ca o	uriaşă	pisică, urca scara	care
ducea în podul casei. Aici, se oprea sub cartaboşii atîr-naţi pe o rudă de lemn. Punea luminarea jos, ochii lui clipeau, şi surîsul din colţul gurii îi cuprindea faţa întreagă. Tăia din bunătăţile de deasupra, îmbuca din colac, trecea dintr-un loc într-altul, tăind mereu şi mestecînd cu poftă.
în orice noapte de ajunul Crăciunului ferestruţele podului de la casa bădicului Stan rămîneau multă vreme luminate, îndată ce trecea miezul nopţii.
Tîrziu, dumnealui se cobora, tot aşa de încet, întră tiptil în casă şi se culca,	oftînd	de plăcere.
Au trecut	ani pînă ce	nevasta	i-a aflat năraVul.	întîi
avu certe cu el, cu copiii :
—	Cine a mîncat jumătate din cartaboşi ?
Bădicul se jura că el nu ştie, n-a văzut nimic, şi punea mereu vina pe-o mîţă de-a vecinului. Nevasta avusese, la început, multe zile de Crăciun triste. Bădicul Stan de multe ori nu mergea la biserică în ziua de Crăciun.
—	Parcă vreai să te faci chiar păgîn, îi zicea cu năcaz dumneaei. Vara, cu oile, nu mai ştii ce-i sărbătoare, ce-i duminică. Acuma zăcăreşti. Scoală-te, e pă-
Patima bădicului Stan
cat să stai în pat la un praznic aşa de mare. îmbracă-te şi vină la biserică !
—	Dacă nu pot! Dacă mi-i rău, zicea cu silă bădicul.
—	Asta-i curată minune ! Asară, pînă tîrziu, sănătos tun, ş-acuma, deodată, că-i bolnav ! spunea cu ciudă muierea.
—	Ce să-i faci ? răspundea cu greu bădicul.
După cîţiva ani, într-o noapte de Crăciun, bădicul
Stan, ce făcu, ce nu, doborî un petec de slănină. Bubuitura se auzi în casă, lelea Maria se ridică în pat.
—	Stane, Stane, făcu ea, mi se pare că umblă cineva în pod !
însă cum nu-i răspunse nimeni, ea se sculă, aprinse un capăt de luminare, trecu în cămară şi începu să urce scara podului.
In pod era întunerec. Bădicul Stan auzise cum se deschid uşile şi stinsese lumînarea. Lelea Maria ridică petecul de slănină, se uită în jur, dar nu văzu nimic. Deodată, după horn, se mişcă ceva mare, negru.
—	Bată-te Dumnezeu, păgînule ! ţipă înjunghiată de spaimă nevasta, scăpînd capătul de lumînare, care se stinse. — în negreaţa aceea recunoscuse umărul bădicului Stan, dar spaima nu şi-o mai putuse opri. — Gîndeam că-i dracu, adaose ea, aprinzînd un chibrit şi căutînd căpeţelul de său.
Bădicul ieşi, pufnind cu mînie, din ascunziş.
—	Adecă asta ar fi mîţa vecinului ! începu batjocoritor femeia, ştergînd praful de pe bucata ce o ridicase. Dar se opri îndată ce văzu faţa mînioasă a bărbatului.
—	Tu muiere, tu Mărie, făcu bădicul apropiindu-se, ia să te scobori din pod ! Ia să-ţi vezi de treabă !
Patima bădicului Stan
49
Obrajii lui se făcuseră palizi, mai mult de ciudă, decît de mînie.
Femeia amuţi, se coborî, şi de atunci nu se mai amestecă în obiceiurile bărbatului.
Insă, pentru ochii lumii, dumneaei se certa regulat, de sfintele sărbători, cu copiii: că cine i-a mîncat jumătate din cartaboşi ? Bădicul o spiona cu coada ochiului, să vadă : nu cată spre el, nu dă celorlalţi să înţeleagă cine-i vinovatul ? Dar femeia îl acoperea, se făcea că nici nu-1 vede. Şi, pentru bunătatea asta, bădicul Stan îi era foarte recunoscător. Pentru că el de patima asta nu s-a putut lăsa niciodată. Era, poate, singura lui patimă. Şi, în fiecare noapte de Crăciun, îndată ce bătea miezul nopţii, ferestruţele din podul casei lui Stan începeau să se lumineze şi rămîneau luminate pînă tîrziu.
Şi, poate, pentru plăcerea ce-o simţea în noaptea de Crăciun, sus, în podul casei, îşi făcuse bădicul Stan zicala pe care o cunoştea întreg satul : «Paştele ca Paştele, Crăciunu-i sărbătoare !»
19 12
MĂTUŞA
Cîteodată trec şi două săptămîni şi n-o văd. De obicei însă mă caută în fiecare săptămînă, joia. O aud gemînd de cum deschide portiţa. Aud cum îşi propteşte mereu cîrja bătrîneţelor, cum îşi tîrîie cizmele grele pe nisipul curţii.
—	Vai de mine şi de mine, că nu mai pot! Nici un strop ! oftează mătuşa deschizînd încet uşa.
Se opreşte, se uită cu ochii ei cufundaţi în cap, parcă nu m-ar fi văzut de cîndu-i lumea.
—	Noru-mea, începe ea, gemînd, şi face un gest larg din mîneca cojociţei.
—	Iar cu nora, mătuşă ? întreb zîmbind.
Bătrîna tace cîteva clipe, în vreme ce mă priveşte
mereu. Ochii-i sînt cenuşii, şterşi ; privesc neliniştiţi.
Mătuşa
51
—	Cu, părinte, cu, face ea oftînd, că i-am zis la ficior : «Mă, n-o lua, că ne-aduci pe dracu-n casă !» Dar el nu m-a ascultat, şi acum noru-mea mă pune talpa-iadului. — Îşi prinde cu mînile bătrîne, zgîrcite capul şi-l clatină, căinîndu-se : Talpa-iadului mă pune !
De cînd l-a îndemnat mătuşa pe ficior să nu-i aducă pe dracu-n casă, au trecut treizeci de ani. Da’ mătuşa povesteşte de împotrivirea asta a ei ca şi cînd s-ar fi întîmplat numa ieri-alaltăieri.
—	Că-i frumoasă, zicea, reîncepe mătuşa, că-i bogată şi-i din oameni ! Frumoasa ciorilor ! zice mătuşa, ridicînd mîneca cojociţei şi lăsînd-o să cadă repede. Ce frumoasă ? Era, ia, aşa, un strop oacheşă. Şi bogată ! Ce bogată ? Parcă nouă ne trebuia bogăţia altora ? Apoi eu ştiu o zicală din bătrîni, continuă mătuşa, ridicînd un deget : «Capra sare gardul, iada sare casa». N-o cunoşteam eu pe mă-sa, pe Precupoaia ?
—	Aşadar, iar v-aţi certat ? întreb, poftind-o sa şadă.
Ea se uită la scaun, da’ nu şăde.
—	Eu ştiam ce plăteşte Precupoaia şi i-am zis : «Măi băiete, alte fete au crescut pe sama ta !» Da’ ce să faci, părinte ? Omul cel mai neajutorat în lume e femeia văduvă. Şi eu eram văduvă de zece ani atunci.
Cînd ajunge aici, mătuşa îşi zbiceşte lacrămile din ochi c-o batistă boţită.
—	Eu, pe urmă, am avut ş-un vis... Că nu-i bine să-l spun, continuă bătrîna. Visul mi se arătă înainte de cununia lor. Şi se părea că pornise un povoi cumplit. Cerul se-ntuneca, durduiutul durduia, fulgerile se-mple-teau şi apa cădea ca din găleată. Şi păraiele pe uliţă începeau să clocotească. Fugeau ca armăsarii şi umpleau
uliţele. Oamenii ieşeau îngroziţi în portiţe, alţii veneau de la hotar, că era prin secere. Dar eu nu mă temeam, eu m-am lăsat în genunchi înaintea icoanei sfîntului Gheorghe şi mă rugam : «Sfinte Gheorghe, nu ne lăsa bălaurului, să ne înghită !» Şi se părea că apele tot cresc, duceau sălcii, duceau poduri şi oameni. Da, părinte dragă, oameni înecaţi ! Şi între cei care pluteau pe apă l-am văzut pe ficioru-meu. Atunci m-am trezit, zice mătuşa oftînd, m-am trezit şi am înţăles visul ce mi l-a trimis Dumnezeu.
—	Ţi-am spus de atîtea ori, mătuşă, că e păcat să crezi în visuri, zic, plictisit acum de istoria asta, pe care o auzisem de nenumărate ori.
—	Facu-mi sfînta cruce ! — Şi ea îşi măsură o cruce largă. — Da’ cum să nu credem ?! Iosif cum a visat că din apa Nilului au ieşit şapte vaci slabe şi şapte vaci grase, şi cele şapte slabe au înghiţit pe cele şapte grase, şi tot lihnite de foame au rămas ?! Cum să nu credem ?! N-a fost acesta vis cu sămn trimis de la Dumnezeu ?! N-a venit foamete pe pămînt ?! Ba credem, părinte, că visurile sînt sămne trimise de Dumnezeu, să ne ferească de rele !
Explicaţiile acestea mi le dădea mătuşa cu un aer de atotştiutoare, care mă cam intimidau.
—	Ei, mătuşă, astea toate le prea ştiu. Spune-mi, din ce v-a venit iarăşi cearta ? întreb, voind să scap odată de ea.
Bătrîna mă priveşte cu mirare, clătinînd din cap, şi zice :
—	Doamne, Doamne ! Cum trimite Dumnezeu săm-nele lui ! Da’ cine să le-nţăleagă ? Ficioru-meu crezi că le-a-nţăles ? Mi-a zis aşa : «O iau !» Dar eu i-am zis :
Mătuşa
53
«Las’, că tu-i vedea pe dracu !» Pe urmă el s-a mîniat şi s-a însurat. Fierbea ciuda-n mine cum fierbe o oală acoperită.
—	Rău destul, zic, mînia niciodată nu-i buna în sufletul omului. Şi, pe urmă, părinţii nici n-au dreptul să se împotrivească aşa de mult la căsătoria copiilor.
—	Da’ vezi, eu ştiam pe mă-sa, zice repede mătuşa, apropiindu-se şi aplecîndu-se spre mine. Ştiam pe mă-sa şi aveam şi sămnul din vis. Şi crezi dumneata că m-am înşălat ? A văzut şi el, dar a fost prea tîrziu. Cînd şi-a scos mîţa ghearele, îl şi gherase ! Eu vedeam că el e tot mereu dus pe gînduri şi-i ziceam : «Du-te Ia des-părţanie !» Dar el : nu şi nu, că ruşinea asta nu poate să o sufere.
—	Ai făcut rău, bunico! Dumneata trebuia să-i împaci, să le potoleşti neînţălegerile, nu să-i învrăjbeşti şi mai tare, zic cu silă, văzînd că nu pot scăpa de ea.
Mătuşa pare că nu m-aude.
—	Eu aveam probe, începe, probe şi mărturii ! într-o sară ficiorul nu-mi era acasă. Mă făceam că dorm, că mă dureau oasele. Noru-mea, mîţa, iasă tiptil în tindă, din tindă în curte şi începe să tuşească : «Cîh-cîh». — Şi mătuşa imită cum tuşea noru-sa. — «Bine, zic eu, lighioaio, ţi se vede spiţa, nu-i fi tu mai bălţată decît mă-ta !» Vine, dup-o vreme, în casă şi s-apucă îndată de cusut. «Bine, zic, coasă, da’ te-am prins !» în-tr-altă sară, tot fluieră un ficior pe la poartă. Eram numai amîndouă acasă. «Ian să vedem, cine-i ticălosu ?» zice noru-mea, şi unde nu se ridică mînioasă de pe laviţă şi iasă-n curte, din curte la portiţă. N-a mai fluierat nime, dar eu auzeam şoptit la gard. Vine întru tîrziu
54
Mătuşa
în casă : «A venit vecina pînă la portiţă şi am stat puţin de poveşti».
Mătuşa încearcă să imite cuvintele astea : îşi adună gura pungă şi scoate un glas piţigăiat, înşirînd repede vorbele.
—	Le ştiu toate astea, mătuşo ! Spune-mi, cu ce te-aş putea ajuta ? întreb, scos din fire.
Bătrîna tace puţin, apoi adaogă repede :
—	Aveam si mărturii ! Ionu Diacului o văzut-o pe după cap cu Vica. Acuma, dumneata ştii cine-i Vica ! Clopotarul a văzut-o la fîntînă, încrucişîndu-şi zîmbetele cu Vica. Vecina Safta a văzut cum i-a adus povara de la moară, pînă la portiţă, tot Vica. «Ei, iacă dracu !» mi-am zis. C-o muiere ca asta în casă, ajungi talpa-iadului.
—	Ajunge ea, dacă-i vrednică, nu dumneata, mătuşo !
—	Ba eu, părinţele, că trăiesc într-o casă cu păgînul, şi mînc la o masă cu el. Ş-apoi, păgînul nu te-ascultă. Zici o vorbă, îţi răspunde zece ; fereşti un blid de pe masă, ea răstoarnă casa ; vreai să-ţi zici nişte sfinte oci-naşe, păgînul mormăie ; te scoli cu noaptea-n cap, ca o muiere harnică, păgînul ar mai durmi şi se răsteşte la tine. Talpa-iadului mă pune, părinte! Ş-apoi, n-are copii. Face ce face, drege ce drege, şi n-are copii. Eu îi zic ficiorului: «Nu vezi tu ? Nu pricepi tu ?» Dar el face cu mîna şi nu zice nimic. Apoi, crezi dumneata că de cînd mi-a întrat nora-n casă eu mai ştiu ce am şi ce n-am ? Tot ascunde, tot duce la a’ lor, că-s nişte golani ! Fuioare de cînepă, valuri de pînză, poame uscate pentru iarnă, iac-aşa, se fac mere-pere !
Şi mătuşa îşi învîrte mînile, arătînd cum se fac acelea «mere-pere»,
Mătuşă
&5
—	Să-mi spui, mătuşo, ce vreai ? întreb, ridicîndu-mă de pe scaun, pierzîndu-mi răbdarea. Toate astea mi le-ai spus încă de-o sută de ori pînă acum, adaog eu mînios.
Bătrîna ştie că de nu sfîrşeşte în grabă, cînd mă ridic de pe scaun, o las singură în casă şi ies.
—	Să-mi ceteşti o psaltire. Ori ea, ori eu ! răspunde, tăind aerul cu palma dreaptă, în formă de cruce.
—	Ţi-am mai spus că nu cetesc psaltiri !
—	Vai de mine, cruceo ! Da’ cum să nu ceteşti ?! Rugăciunea împăratului şi proorocului David ! Cum să n-o ceteşti ?! Rugăciune cu blăstăm pentru cei afurisiţi! Iată,-ţi plătesc, adaogă, căutînd într-un colţ de batistă.
—	Lasă, bunico ! Nu cetesc !
—	Hm ! face bătrîna, privindu-mă cu îndîrjire.
—	Dumneata ştii bine !
—	Ştiu, dar ouăle de la găinile mele cine mi le-adună? Eu, ori noru-mea ? întreabă bunica, strîngîndu-şi buzele.
—	Aşadar, acuma pentru ouă e ceartă ?
—	Vezi bine ! Am două găini. Moţata cotcodăceşte în toată ziua, cea neagră tot a doua zi. Şi ouăle unde-s ? Cum ştii dumneata, aşa ştiu şi eu. O întreb : «Tu nevastă, unde-i cuibul la găinile mele ?» «Caută-ţi-1», îmi răspunde. Dar ea-1 ştie, că ea culege ouăle. Acuma, pe ce-mi fac doi-trei bani să cumpăr o sfîntă lumină, o sfîntă tămîie, ce duc la sfînta biserică ? Vindeam ouăle de la găinile mele, dar acuma nu mai am de unde ! Şi de cîte ori întru în sfînta casă a Domnului (aici îşi face o cruce largă) îmi zic : rău ai ajuns, Susano ! Nici tu o sfîntă lumină, nici un grăunte de tămîie ori de sfîntă smirnă ! Talpa-iadului ai s-ajungi, în ceealaltă lume. Că de suflet nu grijeşti cu fapte bune, casa Dom-
56
Mătuşa
nului n-o cinsteşti. Dar eu de unde păcatele să fac fapte bune ? Că eu banu-n ochii mei nu-1 văd cu anii!
Şi începe să-şi usuce lacrămile cu batista boţită.
—	Dumnezeu ştie de toate, bunico. Nu te supăra şi nu-ţi amărî zilele care le mai ai, zic, ieşind.
Ştiu că după ce începe plînsul, mătuşa se pregăteşte să-mi mai rămîie un ceas pe cap. Şi-l cunosc pe ficior, o cunosc pe nora bunicii şi nu-i văd nici a suta parte aşa de nedrepţi cu ea, cum i se par dumneaei.
Cîteodată, cînd sînt năcăjit, ies în grădină, la lemne, în şură, să nu deie de mine. Da’ de la o vreme se satură să mă aştepte. Mătuşa nu se duce pînă nu dă faţă cu mine şi nu-mi spune povestea pe care o ştiu de vro doi ani pe dinafară. E aceeaşi poveste, numa motivele certei se mai schimbă : cînd ouăle de la cele două găini, cînd un păhărel de rachiu, cu care n-au îmbiat-o şi pe ea, cînd, iarăşi, o mîncare ce-i părea c-o ascunde noră-sa de dinaintea ei. Mătuşa, însă, istoriseşte ca şi cînd acuma s-ar fi întîlnit mai întîi cu mine şi acuma mi-ar spune întîia oară povestea năcazurilor ei.
19 12
ZILE PLOIOASE
De-o săptămînă se puseseră ploi necurmate. Bă-teau picuri grei şi repezi, ca de sticlă ; se cernea prin sită o bură deasă ; se prelingeau aţe subţirele din văzduh, în răstimpuri, vîntul, — nevăzut, nesimţit pe pămînt, — lua pe aripi grămezi mari de neguri, ce zăceau ca nişte uriaşi lînoşi, adormiţi pe muchiile pădurilor, şi le tîra, greoaie, de pe-o culme pe alta. Deseori se întuneca, se însăra ; izvorau din patru părţi ale lumii nouri negri, vineţii ; pe-alocuri se părea că se porneşte cu înec un rîu de păcură de-un negru-albăstriu.
De pe cîmp venea rar dăngănitul trist, singuratec al unui clopot de la turmele ce păşteau în apropiere. Prin sat îşi fierbeau necurmat apele cele patru părăiaşe. Copii
m
Zile ploioase
ştrengari întrau pînă la genunchi, şi mai sus, în apele murdare, ce răspîndeau miros de mîl. De pe rîsul ochilor, de pe guriţele larg deschise se putea cunoaşte ca vorbeau.
Pe drum, prin ogrăzi, răsăreau din băltuţe, la fiecare picur, beşici mici, care se spărgeau în grabă.
Oamenii aşteptau cu silă, pe sub şoproane, pe prispe. Ploaia asta le frînsese în două prăşitul păpuşoiului, ce se îmburuiena cu ziua ce trecea.
De două zile se putea deosebi o fierbere ciudată pe uliţele pustii mai nainte. Vecinii, vecinele treceau dintr-o curte într-alta, povesteau subt acoperişele porţilor, opreau pe cineva în drum şi întrebau ceva.
Pe-o vreme ca asta eşti fericit dacă ai o carte în casă. Niciodată nu poţi pătrunde înţălesul şirelor tipărite ca-n astfel de vreme.
Nici nu băgai de samă cînd se deschise uşa şi-mi întră în odaie un moş cu faţa roşie, cu părul şi sprîncenele albe. în mîna dreaptă, sub suman, ţinea ceva învălit într-o traistă.
—	Sărutăm mîna, zice el, apropiindu-se cu paşi înceţi.
—	Sănătate şi noroc, moş Iliuţ ! Da’	ne	plouă	!
I-arăt să şadă.
—	Nici că se poate altfel, părinte ! Vei fi auzit şi dumneata... zice el, privindu-mă liniştit cu ochii lui albaştri.
—	Ce s-aud, moşule ?
—	Ei, de balaur ! A căzut balauru pe hotarul Ră-hăului.
—	N-am auzit nimic, zic eu.
—	Ei, se poate ?! Tot satu vorbeşte.	A	căzut	ieri,	pe
la prînz.
Vorbeşte liniştit, cu o convingere adîncă.
Zile ploioase
59
—	Şi l-a văzut cineva ?
Moşul mă priveşte mirat, c-un fel de dojana.
—	Cum, Doamne sfinte, să nu-1 vadă ?! Satu-ntreg l-a văzut ! Se poate să nu-1 fi văzut, după ce-a căzut pe hotaru lor, înalt cît turnu de la biserică, cu doi pui sugaci după el ?! Nu le-a stricat sămănăturile, tăvălin-du-le şi îmbălîndu-le toate pe unde-a trecut ?
—	Nu mai spune, moş Iliuţ, asta e curată minune ! zic.
—	Şi încă ce minune ! E un sămn de la tatăl din cer pentru blăstămăţiile oamenilor ! Acuma, cică au ieşit tunarii din Bălgrad cu tunurile, să-l puşte. Mai mare nenorocire ! sfîrşi moşul.
—	Pentru ce să fie nenorocire dacă-1 puşcă ?
El îşi înalţă sprîncenele, mă priveşte cu neîncredere şi zice :
—	Dumneata ştii, ca şi mine, că de solzii lor verzi nu se prinde nici un plumb. Dumneata să nu mă iai pe mine în bătaie de joc !...
—	Să mă ferească sfîntrul, moşule ! Dar, iacă, nu ştiusem lucrul ăsta. Aşadar, nu-1 prinde glontele ?
—	Ei pot numa să-l spărie prin detunăturile lor. Ba-lauru va crede că pocneşte din bici cel ce l-a scăpat din frîu, şi va fugi, să nu-1 prindă. Va trece deci peste hotaru multor sate şi va fi prăpăd în holdele noastre. Le-a culca la pămînt şi le-a spurca, îmbălîndu-le cu puii lui sugaci.
—	Şi cine să-l fi scăpat din frîu, moş Iliuţ ?
—	Cine altu decît şolomonaru ! Asta se-ntîmplă adese, mai ales dacă-mbătrîneşte balauru şi-ncepe să puieze.
60
Zile ploioase
El tace şi scoate de sub suman traista în care avea ceva învălit. Se ridică şi mi-o pune pe masă.
—	Acuma, te rugăm să ne faci o slujbă împotriva balaurului, zice el. De puterea iadului se ţine, puterea lui Dumnezeu să-l biruiască !
—	Da’ ce-ai învălit aici ? îl întreb uimit.
—	Pămînt, îmi răspunde liniştit.
—	Pămînt ?!
—	Aşa ! Din patru părţi de hotar. Şi-n el am pus cîte trei fire de porumb, de in şi cînepă, din sămînţa de anu trecut, care acum rodeşte în hotaru nostru. în loc de tunuri, continuă el, aşăzîndu-se iar pe scaun, trebuia să-nceapă peste tot locu cu rugăciunile. Dihăniile astea numa de lucru sfînt se-nalţă iar de unde-au venit.
—	Iar se ridică în nouri ?
—	Ba bine că nu! Ce crezi, sfinţia-ta, să rămîie mereu pe pămînt, ce s-ar alege de noi ? Da’ se-nalţă de frica dumnezeieştilor rugăciuni ! Şi de pe-o coadă de nour, de undeva, şolomonaru îl pîndeşte, îi aruncă frîu-n cap, îl încalecă şi, la porunca lui Dumnezeu, îl cufundă iar în iezer.
—	în iezerul de la noi ?
—	Acolo şi ori în care altu, în preajma căruia îl ajunge porunca Atotstăpînitorului.
—	Iată minuni pe care nu le ştiam, zic, neştiind cum să nu-1 supăr.
—	Aş, te faci dumneata, părinte, că nu ştii ! zîmbeşte cu bunătate moşul. Dar ia să iai numa cartea în mînă !
—	Chiar aici mă-ncurc, moş Iliuţ ; în tot Molitvelni-cul nu-i o singură slujbă pentru surparea balaurului.
— Ei, ştiam eu că glumeşti! zice bătrînul zîmbind.
— Nu glumesc. E adevărat ce-ţi spun.
Zile ploioase
61
—	Poate să se fi pierdut cartea popii Andrei, spune el cu teamă. înainte de asta, cu cincizeci de ani, se mai coborîse o spurcăciune de şarpe ca ăsta, atunci, pe ho-taru Roşiei. Şi popa Andrei, din trei molitve, l-a silit să se înalţe, ca o vijelie, în văzduh. El cetise dintr-o carte veche, cu scoarţe tari, de lemn. Parcă le văd ş-acum : erau numa găurici de cari.
în loc de răspuns, mă ridic şi scot dintr-un dulap cartea cu pricina.
—	Nu s-a pierdut, moş Iliuţ. Dumneata ştii că ce ţine de parohie nu-i voie să se piardă.
Bătrînul se apropie, cercetează cartea cu de-amă-nuntul.
—	E asta. Aici este slujba pentru surparea balaurului.
I-am cetit, la cuprins, toate slujbele : de ciumă, de foc, de sabie, de gîngănii. Da’ slujba balaurului nu era.
—	Ei, comedie ! Se poate ? zice el.
Mă priveşte un răstimp. Apoi, se vede, încredinţîn-du-se că nu-1 minţesc, zice cu silă :
—	Poate mă-nşăl. Nu va fi asta cartea. E şi mult de-atunci... Cartea popii Andrei se va fi pierdut, de bună samă. Dar atunci, cum îţi spun, cetise trei molitve, şi ne-a mîntuit de primejdie.
—	Pe hotarul dumneavoastră n-a ajuns ?
—	Nu ! Să vezi numa cum s-a-ntîmplat, începe moş Iliuţ. Pe vremea aceea trăiau la noi în sat doi păcurari bătrîni, care erau cu turmele de oi la munte, pe hotarul nostru. Unul — cîte-o mie de plecători. Acuma, într-o zi găteau păcurarii prînzul. Răsturnaseră mămăliga din ceaun, luaseră lingurile în mînă cei doi stăpîni, cînd se pomenesc cu un străin înaintea lor. Nime nu-1 văzuse
‘Zile ploioase
de unde venise. Răsărise ca din pămînt. Străinul se uită la ei şi tace.
—	Om ca toţi oamenii ? întreb eu.
—	Om ca toţi oamenii, răspunde moşul. Atîta numa că tăcea. Se uita la cei doi stăpîni şi tăcea. Cei doi, pe-sămne păţiţi, tăcură asămenea un răstimp, de teamă să nu le rămîle oile fără lapte. Dup-o vreme, cel mai bă-trîn se ridică : «Nu-i prinzi cu noi, om bun ?» îl întrebă pe străin. Cela nu răspunse, ci se-aşăză pe-un cojoc şi începu să mînce. Pînă spre ojina cea bună a tot înghiţit, încît golise stîna de toate bunătăţile. S-a lăsat apoi pe spate ş-a adurmit, ca orice om. Sara, păcurarul cel bătrîn, iară : «Nu-i cina cu noi, om bun ?» Străinul iar începu să mînce, mut, ca şi la prînz, şi pînă la miezul nopţii înghiţi carnea din trei oi, pe care le trăseseră, decuvreme, în frigare, ciobanii înspăimîntaţi. Apoi se trînti iar pe spate şi începu să horcăie, încît toată noaptea răsunară pădurile de brad, pînă departe, şi toată noaptea urlară cînii de la stînă. Dimineaţa, păcurarul cel bătrîn, iară : «Nu-i prinzi cu noi, om bun ?» Da’ nici acum străinul nu răspunse. Se sculă şi începu să se învîrtă în jurul stînii, şi tot privea în cele patru vînturi. Cînd se-apropie soarele de crucea amiezii, necunoscutul se-apropie şi el de cei doi stăpîni. «Acuma, dragi bă-trîni, începu el, eu vă mulţămesc şi pentru amiaza de ieri, şi pentru cina de-asară, şi pentru că m-aţi chemat azi-dimineaţă să mînc cu voi. Dar acum să nu mă-ntre-baţi de nimic, nici să nu vă-nfricaţi de celea ce voi face, de celea ce veţi vedea.» Străinul a făcut vro trei paşi pîn’ la o cărăruşă. Era praf mult pe ea, căci fusese vreme cu secetă. Scoase din sîn o vărguţă, închipui repede patru rotiţe în praful de jos, închipui un căruţ,
Zile ploioase
63
se puse în. el, şi, deodată, se porni cu vuiet mult căruţu şi se-nălţă în slavă, ca o vijelie. Cei doi bătrîni văzură cum cîrmuieşte de frîne străinu, da’ cai nu văzură. Se făcu nevăzut în grabă şi şolomonaru înaintea ochilor în-spăimîntaţi ai celor doi boieri. Şi, în cîteva clipe, iată că porni o vijelie turbată de la miazăzi. Pîn-ai bate-n pălmi, se-ntunecă şi muntele unde stăteau cei doi stăpîni, şi cerul de deasupra lor. In fierberea de sus se auzea mereu un strigăt mare : «Pe păduri, mă, pe păduri, să nu baţi bucatele oamenilor !» Cei doi boieri văzură cum se-nvăluiau nourii, cum se zvîrcolea balauru, pleznind din coada ce-i ajungea pînă pe pămînt, s-o apuce spre sămănăturile oamenilor. Ci, de cîte ori s-auzea strigătul acela mare, de atîtea ori se întorcea balauru spre păduri. Grindina începu să şuiere, să vîjîie, pădurile să se cutremure. Bătea gheaţa de sus ca bolovanii din rîu, albi şi rotunji, grozav de iute, frîngînd crengile copacilor, de mai rămăseseră numa cotoarele. «Pe păduri, mă, pe păduri, că-n satul de la poale sînt oameni buni!» s-auzea iarăşi prin nouri. Balauru voi s-asculte, să-şi tragă coada tot mai spre culmile pădurilor, da’ cela ce-1 încăleca, — pesămne şolomonar, duşman de moarte celui care striga să apere satu, — zmînci cumplit de frîne, şi balauru o luă, ca o vijelie, spre hotarele Roşiei. Din două părţi pocneau acum din bice şolomonarii asupra balaurului, unu să-l mîie, altu să-l oprească. Şi spurcăciunea, îngrozită pesămne, îşi adună puterile toate şi scăpă din frîu şolomonarului ce-1 încăleca. Aşa se-n-tîmplă de căzu pe hotaru Roşiei.
—	Mari minuni, moş Iliuţ ! zic. Eu aşa ceva n-am mai auzit!
G4
Zile ploioase
—	Să ne şi ferească Dumnezeu de ele, părinte ! Da’ nu e vreme de pierdut. Dacă n-ai carte pentru slujba balaurului, va trebui să merg la alt popă. Este el unu bătrîn în Chilioara...
Se ridica şi îşi luă săculeţul cu pămînt. Vedeam că nu e mulţămit, dară cu ce-aş fi putut să-l îmbun ? Eram convins că orice-ncercare de tîlc, din partea mea, cu privire la balaur şi şolomonari, n-ar fi făcut pentru moş Iliuţ două parale. El îmi vorbise cu convingerea omului care nu suferă nici o contrazicere în ceea ce spune şi crede.
Şi vestea cu balaurul de pe hotarul Răhăului nu sosise numa-n satul nostru. După cum am înţăles mai tîrziu, cel puţin în zece sate învecinate se lăţise. Atîta numa că numele satului unde căzuse spurcăciunea nu era tot acelaşi...
19 12
MOŞ ILIUŢ
Bădicul Ionaş are casă de piatră, totdeauna văruită proaspăt, cu geamurile luminoase, prin care rîd, — iama, vara, — florile roşii de muşcată ; are ogradă largă, în care întră în fiecare sară, cu pasul greu, patru boi mari şi albi, ca de zăpada ; are feciori juni şi fete măritate, şi, totuşi, lelea Nuţa se-nvîrte ca un prîsnel şi acum. Harnic om, dar parcă tot mai harnică nevasta !
Nu se pot plînge nici de boală, nici de sărăcie, nici de copii neascultători.
Trăiesc bine, şi ar trăi şi mai bine dacă în casa asta luminoasă nu s-ar sălăşlui şi un moş bătrîn, pe nume Iliuţ. Moşul samănă foarte mult cu o gorila. E adus de
66
Moş Iliuţ
spate, ca toţi bătrînii. N-a fost niciodată nalt în trup, dar acum ştiu că nu tîrîie umbră mai mare ca un măgar. Pe grumajii îmbrăcaţi cu piele arămie, plină de dungi adînci şi groase, de par o tureatcă de cizmă roşie, se sprijină, plecat înainte, un cap mare, lungăreţ ca o lubeniţă, plin de păr alb şi aspru, tuns totdeauna scurt. Subt fruntea îngustă cît o muche de topor, se ascunde, licărind din văgăuna lui, ochiul drept, ca un picur viu.	Ochiul	stîng	e orb. Adîncăturile	bătrîneţii
pe obrajii	lui au	trăsuri	de gorilă, nu de om : curg
orizontal, nu perpendicular ori curmeziş.
Cine-1 vede nu crede că ţine de casa bădicului Ionaş. Şi, totuşi, moş Iliuţ e tatăl acestui harnic romîn.
Moş Iliuţ e cel mai bătrîn om din sat; fusese, pe vremuri, în miliţia de graniţă. Chiar şi acum mai stropşeşte cîteva vorbe pe nemţie. Ochiul stîng i l-a scos un bou cu	nărav, înainte	cu vreo patruzeci de	ani. Pînă
ce avusese	bădicul	Ionaş	copii mai mici, moş	Iliuţ era
om ca toţi oamenii: se juca cu nepoţii şi-i învăţa comanda nemţească. Bărbatul şi femeia puteau merge la muncă în toată tihna : aveau un bătrîn, un paznic credincios al casei şi un bun îngrijitor al copiilor. Dar de cînd au crescut nepoţii, moş Iliuţ s-a dedat la toate patimile. A văzut că nime nu-1 mai ia în sama. Pe toţi ai casei îi învîrte vîrtejul vieţii, numai el stă deoparte şî nu mai pricepe nimic. Cine se mai îndreaptă cu-o vorbă către el ? Ia, bădicul -Ionaş, ori lelea Nuţa, ori nepoţii, cînd îl cheamă la masă, ori îi lasă, dimineaţa, mîncare pe ziua întreagă. Din partea mîncării şi-a în-ţolirii n-ar avea de ce se plînge moş Iliuţ. Oameni ai lui Dumnezeu, bădicul Ionaş şi lelea Nuţa îi sprijinesc bn trîneţele. Dar cu atîta nu-i destul !
Moş lliuf
67
Aproape nu-i dimineaţă în care moş Iliuţ să nu înceapă a geme în păcel, pînă a nu se crăpa de ziuă :
—	Valeo-aia, tulai, săracan de mine, vai de zilele mele, mor !
Cei din casă se trezesc în. gemetele lui.
—	Ce ai, tată ? întreabă Ionaş.
—	Ţi-i rău, tătucă ? zice repede Nuţa.
Dar moşul, cu ochiul spre părete : «Valeo!» şi «Aioo !», şi nu răspunde.
Femeia găteşte prînzul, toţi se gătesc de ducă ; îi ard o mulţime de trebi : fînul, secerea, prăşitul. Nu mai pot tîndăli pe-acasă. Dar cînd să plece, moş Iliuţ începe să horcăie ca de moarte. Ori de cîte ori aud cei din casă horcăitul ăsta, cum moşul se-apropie de nouăzeci de ani, totdeauna se tem de moarte.
—	Spune, ce ai ? întreabă bărbatul şi muierea, zăpăciţi, arzîndu-le tălpile de ducă.
—	Mor, astăzi mor, de bună samă ! Doar un păhărel de rachiu ! geme Iliuţ.
Cînd i s-a iscat mai întîi năravul ăsta, Ionaş nu ţinea rachiu în casă. Trebuia să fugă cineva pînă la crîşmă, destul de departe, să vie pe nerăsuflate. Moşul bea, în vreme ce ochiul i se închidea încet, de plăcere. Ofta uşurat.
—	Ţi-i mai bine ?
—	Mai, parcă...
Sătui de fiertura ce le-a tras-o în zilele cele dintîi ale năravului, ţineau acum rachiu în casă. De cîte ori moşul gemea dimineaţa, îi dădeau să-nghită trei păhărele. Şi se vindeca. Dar, cît putea, îi zolea totdeauna, cerca să-i mai reţie, să-l întrebe, să-l vaiere. Nu se gîndea ca munca, afară, ţipă după braţele oamenilor.
Mo,> ilint
Erau dimineţi cînd bătrînul, văzîndu-şi sleite toate mijloacele de a-i ţine în jurul lui, se lăsa jos, mort, în curte ori în casă. Nu deschidea ochiul pînă ce nu auzea lîngă sine glasul gros al popii, pe care bădicul Ionaş îl chema în grabă. Atunci ofta şi zicea popii, care-i citea molitve :
—	Parcă vin de pe lumea ceealaltă.
în multe dimineţi le învenina inimile moş Iliuţ ! Nu doar că le-ar fi venit greu să-l grijească, ci pentru că-i făcea să întîrzie mereu de la lucru, şi nime nu ştie mai bine ca ţăranul că vremea-i aur cînd are un porumb de prăşit, o holdă de secerat. Apoi le mai era ciudă că moşul îi minte mereu. Bolnav cu adevărat nu fusese niciodată moş Iliuţ, decît doar cînd i-a crăpat ochiul stîng.
Nu trecu multă vreme de cînd începuse să se îmbolnăvească dimineaţa, şi i se ivi alt nărav.
Odată, la o pomană, unde fusese chemat, ca şi alţi mulţi bătrîni, moş Iliuţ, după ce bău şi mîncă, şi bău iar, tot clipind din ochiul lui suriu şi tot stropşind o vorbă pe nemţie, zise cu glas înalt:
—	Să fie pomană morţilor şi bucurie viilor ! Că eu, unul, am pentru ce mulţămi. De două luni de zile, acum mă satur mai întîi.
Ochiul lui privi vioi, bucuros pe la bătrîni, pe la bă-trîne, şi mulţumit de şopotul ce se iscă din vorbele sale. Dacă văzu că nu greşise, mai adaogă, zîmbind cu gură largă :
—	Vorba cîntecului : «Omu, dacă-mbătrîneşte, pune-i paie şi-l pîrleşte !»
Cîţiva bătrîni sughiţară afirmativ. Nimeni din cei de faţă la pomana aceea nu crezu că bădicul Ionaş ori lelea Nuţa l-ar lăsa să flămînzească pe moş Iliuţ. Dar asta nu-mpiedecă pe nimeni sa spuie la toată lumea
Moş lliut
69
ce-a auzit. Astfel, vestea veni pînă la bădicul Ionaş. I-o aduse un frate mai mare, care ţinu să adaoge din partea sa :
—	Dacă v-aţi urît să-l mai grijiţi, lasă-1 la mine !
Bădicul se mînie, îl certă pe bătrîn că poartă minciuni
printre oameni.
—	Bucatele ţi-s mereu înaintea nasului. Vina dumitale dacă nu mînci să te saturi !
—	Hm ! răspunse moşul, plecîndu-şi ochiul în pămînt, ca şi cînd ar fi ştiut el ce trebuie să înţeleagă.
Erau femei care începură să-l vaiere unde-1 întîlneau.
—	Vai de mine, moşule, cu averea dumitale să ajungi să rabzi de foame ?! Ce păgînie ! Cum s-apropie sfîrşitu lumii !
El ridica mulţumit, vesel, ochiul la femeia ce-i vorbea aşa, şi, de la o vreme, se deprinsese să înceapă el vorba despre traiul greu ce-1 trăieşte, cînd cel cu care se întîl-nea nu amintea nimic.
Cerceta acum, chemat ori nechemat, toate pomenile şi se înfrupta cu o lăcomie voită, ca să-l vaiere creştinii.
—	Doamne, tată, se vede că dumneata chiar ţ-ai pus în gînd să ne faci de rîs la lume ! Să mergi pe la toate pomenile ! N-ai dumneata acasă tot ce-ţi trăbă ? Dacă n-ai, ne spune şi-ţi vom da.
—	Hm ! făcea bătrînul, cînd îl mustra aşa feciorul.
într-o zi, cum era singur acasă, ce-i trăzni prin cap
bătrînului ? Luă o traistă lungă din cuier, şi-o petrecu pe după gît, porni prin sat şi începu să bată pe la uşile oamenilor. Ştia el bătrîne, bătrîni care nu mai ieşeau la lucru, ştia maiştri care munceau acasă ; la porţile acestora bătu.
Oamenii se mirară, dar îi dădură bucăţele.
70
Moş Iliut
—	Se duc şi nu-mi pun nimic pe masa ; se duc şi-mi lasă o coajă de pîne. Omu, dacă-mbătrîneşte, e preţuit ca ş-un cîne, le spunea moş Iliuţ.
Oamenii începură să creadă pe jumătate că-1 ţin rău copiii, li vorbeau cu milă lui moş Iliuţ, îl îmbunau şi-l văierau. Atunci în ochiul lui clipeau luciri de mulţumită, de bucurie.
Aşa i se născu al treilea nărav, a treia patimă. Că, după ce umblase o zi la cerşit, nu se mai putea răbda, îndată ce rămînea singur, să nu pornească din nou cu traista prin sat. Bucăţelele nici nu le-atingea, le arunca la porci, dar în ziua următoare pleca din nou.
Astfel, casa bădicului Ionaş rămînea fără pază. Copiii ştrengari îi furau din grădină perele aurii, merele pîr-guite, piersicile cu pufuşor, îi prindeau un pui, o găină.
Aflînd de noul nărav al moşului, bădicul Ionaş îi porunci aspru să nu mai audă de-aşa ceva.
—	Vorbeşte lumea şi ne judecă, şi-i păcat, că dumneata ştii bine că nu sîntem vinovaţi.
însă bătrînul nu mai putea trăi altfel. Veninul dulce al mîngîierilor, al văierărilor îi era acum de lipsă ca aerul. Şi el afla mereu mijloace să stoarcă milă tot mai adîncă, văierare tot mai jalnică de la oameni.
Ieşea îmbrăcat tot mai prost pe uliţă. Afla în pod, în cămară, aruncate în vreun ungher, haine, pălării vechi, căciuli roase. Azi lua un suman tot numai petece, mîne o păreche de iţari care abia se mai ţineau, poimîne o căciulă fără fund, spre spaima copiilor de pe drum. Vechiturile astea le păstra lelea Nuţa pînă va veni vreunul de cei ce strigă pe drum şi adună zdrenţe, să le deie pe nişte amici, pe nişte blide.
Moş iliuţ
11
—	Mi se pare că s-a tulburat la cap, zise într-o sară, cu durere, nevestei, bădicul Ionaş.
—	Aşa se vede, răspunse lelea Nuţa, amărîtă.
Amîndurora le era greu şi ruşine de ce făcea bătrînul.
însă moşul nu era defel tulburat, ci urma cu viclenie
să înşele mai departe satul, să fie mereu între oameni cărora li-e mila de dînsul şi-l vaieră. Părea că asta era singura plăcere ce-1 mai ţinea pe lume.
Fratele mai mare al bădicului Ionaş veni mînios şi-l luă pe bătrîn.
—	Ţi-am spus că, de v-aţi urît să-l mai grijiţi, îl iau eu. Da’ voi mai bine vreţi să-şi bată satu joc de tot neamu nost’, zise el, abia stăpînindu-se.
—	Cum să vrem, păcatele noastre, cum să vrem ? suspina lelea Nuţa. Da’ se vede c-a ajuns în mintea copiilor.
Moş Iliuţ le asculta în linişte cearta. Ochiul lui clipea bucuros, îi plăcea că feciorii se ceartă pentru el.
Se duse la feciorul cel mai mare.
N-a trecut însă o săptămînă, şi bătrînul ieşi din curtea feciorului celui mai mare sprijinit pe două cîrji, cu-o traistă lungă în spate. Cînd simţea că nu-1 vede nimenea, tîra cîrjele după dînsul, căci nu-i erau de lipsă, dar îndată ce zărea un om, se răzima, gemînd, în ele.
—	Tot rău, moşule ? îl întreba cineva.
—	Dac-a rînduit Dumnezeu aşa... începea, lăcrămîn-du-şi ochiul. Dacă n-am avut parte de copii care să mă grijească la bătrîneţe... Că altu,-n locu meu, ar sta în pat ş-ar bea cîte-un păhărel de vin bun... iar nu, olog, să umble la cerşit.
Feciorul cel mai mare, dacă a văzut aşa, s-a-nfuriat, că era cumplit la mînie, şi l-a ameninţat pe bătrîn cu
12
Moş Iliuţ
bătaia. Moş Iliuţ se înfricoşa, şi-ntr-o sară, cînd veni de pe hotar bădicul Ionaş, îl află pe vatră.
—	Bună sara, tată.
—	Bună sara.
—	Văd că te-ai întors la noi...
—	întors, că tot aici îmi place mai bine.
—	Bine, numa să laşi traista şi beţele.
—	O să le las.
Şi s-a ţinut de cuvînt trei zile-n cap.
—	Ce să ne mai ştim face ? întrebă într-o sară bădicul pe lelea Nuţa.
—	Eu cred să-l chemăm pe popa să-i facă vro slujbă.
—	Să-l chemăm.
Şi dimineaţa veni popa.
Moş Iliuţ îşi plecă lubeniţa subt patrafir, dar n-auzi nimic din molitvele ce le citea părintele. El se gîndea la altceva, După ce termină, popa începu să-i deie sfaturi:
—	Dumneata păcătuieşti greu înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, moş Iliuţ. Dumneata să te laşi de ispitele Satanei şi să nu-ţi mai faci copiii de ocară. Ai din ce trăi, ai cu ce te îmbrăca ; lasă traista şi zdrenţele. Ai nouăzeci de ani fără unul, şi poţi mulţămi lui Dumnezeu că te poţi purta bine pînă acum ; lasă beţele şi nu mai ispiti pe cel Atotputernic.
Moşul tot clipea din ochi şi mormăia cît l-a dăscălit popa. După ce termină, Iliuţ îşi ridică privirea sură, în care sclipea un zîmbet.
—	Popii care s-a dus de la noi îi plăcea să glumească cu mine, zise el.
—	Şi cum glumea ? întrebă părintele.
—	Zicea : «Moş Iliuţ, dumneata ştiu că vei muri mai uşor ca alţii ; n-ai să închizi decît un ochi».
Moş Iliuţ
73
—	Aşa glumea ?
—	Aşa. Apoi era şi mai învăţat ca dumneata, adaogă moşul.
—	Se poate... răspunse c-un fel de silă popa.
—	Da, ştia nemţeşte ! Amîndoi vorbeam nemţeşte.
—	Adevărat că eu	nu ştiu.
—	Apoi ce cazanii	spunea, cu pilde,	cum	au	să	se
poarte copiii faţă de părinţii lor	bătrîni!
—	Ei, moşule, zise	popa, cu	firea tulburată,	dum-
neata n-ai ce te plînge. Puţini copii vor griji de părinţii lor ca ai dumitale. Bagă de samă, să nu mînii prea tare pe Dumnezeu, acum, la bătrîneţe.
El porni să iasă, neplăcut atins de vorbele bătrînului. Din uşă mai auzi:
—	Ş-acela avea un glas, de răsuna biserica !...
Cît ce se duse popa, moş Iliuţ se scarpină mulţumit în barbă, zîmbi cu viclenie din ochiul lui sur, ,îşi luă traista şi beţele şi porni prin sat.
19 12
LA SECERE
Soarele dogorăşte din înălţimi. Văzduhul albastru, plin de străluciri, e imens şi neclintit; munţi verzii, ca de sticlă, îl sprijină în zările fumurii, depărtate. Undele de căldură, răsfrînte de pămînt, izbesc mereu în feţele secerătorilor. Frînţi de mijloc, în cămăşi, în ii înflorite, ei se frămîntă mereu, tot înaintînd ; secerile cîntă necurmat, şuieră, fulgeră în lumina soarelui prin holda deasă ca peria. Prin lanurile de aur se taie drumuri largi, triunghiuri, se zimţesc mari rotogoale ; ca din pămînt, prin mirişti, se ridică, tot mai deşi, piticii groşi cu pălării ciudate, cum par din depărtare snopii. înaintea secerătorilor, lanurile îşi încîrligă spicele grele, răscoapte.
La secere
75
Căldura creşte pe fiece clipă. De pe coasta din faţă, unde seceră oamenii, şi pînă jos, în lunci, unde străluceşte, în drum de argint, valea satului, furnică în sus şi în jos băieţaşi, fetiţe, cu căni, cu urcioare în mînă. Vasele smălţuite verde prind soarele din cer şi, cu văpăi de lumină scăzute, îl arată şi de ici, şi de colo. Pietricelele din urcioarele goale, zguduite în tact, picură din toate părţile, în fuga micilor oameni care se coboară de pe coastă spre rîu. Alţii urcă din greu, plecaţi pe partea cu povara, cu mînuţele libere întinse-n cumpeni.
S-aude chiot, rîs argintiu, plîns deznădăjduit. La vreun ţipăt mai tare de-al copiilor, de sus, de pe coaste, din-tr-un lan, un om ori o femeie, punîndu-şi palma streaşină deasupra ochilor, începe să strige :
—	Moi mico, moi ! Nu plînge, moi !!
Copiilor le vine plînsul din nimica toată ; li-i frică să între mai adînc în vale, şi, chiar de la margine, nu prea pot umple urcioarele ; îi îndeasă alţii fără să vreie ; umplu unii înaintea altora, în vreme ce apa bolboroseşte din zece locuri deodată ; li-i prea greu vasul, alţii îi întrec în mers, şi, iarăşi, unii nu se pot perinda cu destulă regularitate la dusul urcioarelor. Astfel, de pe coastă, şi de ici şi de colo, se aude mereu :
—	Moi mico, moi! Nu plînge, moi !!
Şi, cînd ajung cu vasele pline de apă, tot ei beau mai întîi, oftînd de oboseală, de căldură. Le ard obrăjorii de parc-ar sta într-un cuptor.
Rar se-aude o frîntură de cîntec, de ici, de colo. Şi, în toropeala ce umple văzduhul, cîntecul n-are nici un răsunet parcă, şi moare îndată. Soarele se-apropie de crucea amiezii ; femei cu desagii plini în şapte, cu corfe în mîni se zăresc tot mai des apropiindu-se de vreun
78
La seccre
grup de secerători. Vin din sat, cu fiertura. Unde şi unde se ridică vreo cruce de snopi; la umbra ei se pun clăcaşii cu bunătăţile aduse de-acasă. Numai azi s-a început secerea, şi snopii nu sînt clădiţi încă.
Printre copiii care furnică spre rîu şi înapoi, iată şi un pui de ţigan, numai cît genunchele, gol nap, cu ur-cioraşul în mînuţă. Trupşorul lui — plin, gras ca un peşte, dar negru tot; pielea-i sclipeşte în soare. Vine săltînd pe cărăruşă, zdrîngănindu-şi pietricelele din ur-cioraş. Copiii oamenilor s-au luat după el, strigîndu-i mereu :
—	Cioară-ciorică,
Fă-te rîndunică,
Să nu-ţi fie frică.
Iate-o cioară Pe ogoară !
Micul faraon îşi încetineşte paşii, în răstimpuri se opreşte, albeşte din dinţi. I-i frică. Dar copiii nu cutează să se atingă de el, unde-1 văd aşa de negru şi de despuiat. Danciul porneşte din nou, cu ceata după el. îşi umple urcioraşul, zîmbind mereu de cum bolboroseşte apa. Apoi şade pe ţărm, îşi pune vasul lîngă sine şi începe să se joace în unde.
Copiii se mai uită un răstimp la el, apoi îl părăsesc. Danciul, cît ce se vede singur, îşi duce o pălmuţă la gură şi, cînd o coboară, în palmă îi luminează două băncuţe de argint. Le-a furat din şerparul tat’său, şi-acum, după ce le admiră un lung răstimp, cu ochii plini de străluciri, ia băncuţele şi începe să le pipăie mereu, să le netezească, să le treacă printre degete cu-o uşurinţă uimitoare.
La secere
Nici gînd parcă nu mai are să se întoarcă în deal cu apa, cînd, deodată, aude un strigăt răguşit.
Danciu suge din palmă cei doi bani subţiri de argint, — parcă i-a înghiţit, — îşi ia urcioraşul şi porneşte. Cunoscuse glasul tat’său.
Cînd ajunge la secerători, aceştia fierb de mînie ; nu muncesc, ci, cu secerile pe umăr, fac roată în jurul unui ţigan care ţine în mînă un şerpar. Vorbesc toţi deodată, îmbulzindu-se unii într-alţii, fac în aer gesturi zmîncite, rupte, cu mînile goale. Larma lor se aude, ca o fierbere, pînă departe. Sînt trei bărbaţi şi patru femei, bărbaţii — cu capetele, cu piepturile goale, cu-o zdreanţă de cămaşă încinsă pe la mijloc cu-o funie, femeile — în iie cu mîneci sparte, c-un petec de catrinţă. Sînt foarte învolburaţi, în vreme ce ţiganul din mijloc îşi bate mereu şerparul cu palma.
—	Hoţi, tîlhari, mi-aţi furat banii ! zice din cînd în cînd pe romîneşte.
Cei din jur se bat cu sfinţii, se arvunesc ghiavolului, se izbesc cu trăznetele cerului dacă ştiu ei ceva de cele două băncuţe.
Păgubaşul îşi clatină pletele, bate cureaua veche şi roasă, şi începe să torăie din nou. Deodată ridică şerparul, şi-l izbeşte la picioare, face nişte gesturi ciudate în aer, spunînd cuvinte neînţelese. Ceilalţi doi ţigani, din cîteva salturi, sînt lîngă claia de grîu unde-şi au bulendrele şi vin numaidecît, aducîndu-şi şerparele. Le deschid, scotocesc, le bat: nu-i nici un ban în deşertu-rile de piele veche.
Lîngă crucea de grîu doarme, învăluit într-o zdreanţă, un danci şi mai mic decît cel ce a fost după apă. Abia poate sta copăcel. Se vede că păgubaşul, în deznădej-
'78
La secere
dea lui, a pus vina pe puiul cel mic, căci ţiganul de lîngă el zice cu scîrbă :
—	No, Gheorgheo ! De-acum te prosteşti!
E tatăl copilului care doarme, un bărbat tînăr, cu mustaţa groasă, Ţancu.
Gheorghea, păgubaşul, nu mai zice nimic, ci oftează din adînc.
—	Io zic că numa copilul tău ţi i-a luat, spune din nou Ţancu, privind pe danciul care sosise cu apa.
Dar Gheorghea îşi căutase copilul înainte de-a merge după apă, căci încă de-atunci oblicise paguba. El băgase de samă că băiatul umblase pe la şerpar, dar, cum nu aflase nimic la el, crezuse că a pierdut prin mirişte cei doi bani de argint.
, Gheorghea se mai apropie o dată de copil, se răsteşte încruntat la el, dar nu dă.
—	Aşa, cruţă-1, Gheorgheo ! Cruţă-1 şi lasă-1 să te fure, îi zice Ţancu în batjocoră.
In clipa asta soseşte cu amiaza lelea Marina, la care lucrează ţiganii. Ea începe să-şi deşerte desagii, să taie felii de mămăligă. Ţiganii se mai potolesc. Unii se lasă pe vine şi aşteaptă cu lăcomie să înceapă prînzul. Din desagii Marinei se durigă două mere văratice, aurii, cu pieliţa fină. într-o clipă, danciul care adusese apa le prinde pe amîndouă, şi dintr-unul îmbucă îndată. Dar nu-1 mestecă de trei ori şi se opreşte încremenit, cu ochii ţintă la tată-său.
—	Ce-i, mă drace, nu-i bun mărul ?
Copilul îl priveşte mereu, îngheţat de spaimă. Gura i-i' plină, din măr a rupt aproape o jumătate.
—	Fire-aş al dracului ! zice Ţancu. Banii-s la el în gură !
La secere
79
Tatăl copilului sare de jos şi se apropie de danci.
—	Scuipă, fire-ai al dracului, scuip-afară ! îi strigă ameninţîndu-1 cu pumnii.
Dar băiatul priveşte nemişcat, cu spaimă la tată-său. Toţi ţiganii se-adună, zbierînd, ameninţînd, în jurul micului hoţ. Mai ales mama pruncului parc-ar vrea să-l sfîşie în bucăţi.
Dănciucul începe să plîngă deznădăjduit, şi din gu-ră-i cad, odată cu bucata de măr, şi cei doi bani de argint.
Şi mama şi tatăl, dacă văd aşa, ridică pumnii să-l îndese pe băiat. îi ridică, îi coboară, blăstămînd, pînă deasupra capului golaşului, par uneori că vor să-i scoată ochii, în vreme ce ceilalţi ţigani strigă mereu :
—	Dă-i, dă-i la tîlharul !
însă cei doi părinţi nici nu-1 ating. Se sparg în jurul copilului, dar nu-1 bat.
—	Aşa-1 înveţi hoţ, Gheorgheo, zice Ţancu. Dă-i la păgîn !
Gheorghea se obleşte deodată, se întoarce cu privirile pline de ură spre Ţancu şi începe să-i răcnească :
—	Di ce să	dau, mă	? E-al tău ?
Şi,	întorcîndu-se spre	dănciuc, îi întinde mucul de	ţigară	pe care-1	avea în	gură şi-i frigea buzele. Copilul
ia căpeţelul de	ţigară şi	se molcomeşte, deşi se vedea	că
nu se poate împăca aşa uşor cu pierderea celor două piese de argint. Oftînd tot mai rar, se apropie de mîn-care şi începe să se îndoape şi el.
înghit cu poftă bucături mari, sorb cu zgomot din lingurile de lemn» Un fel de miros de dohot se împrăştie dintre ei.
80	La	secere
Lelea Marina poate să adune în grabă masa : seceră-torii au mîncat repede, ca lupii, şi acum stau trîntiţi pe spate, cu capul în umbra nucilor ; în curînd încep să mîie porcii.
Peste un ceas se scoală ; căldura e parcă şi mai nă-buşitoare, dar seceră cu ruptul, şi încep numaidecît să se înşiruie, şi secerile să şuiere în holdă.
Pretutindenea se ridică secerătorii. Cei mai de aproape vin din umbra răchitelor de pe marginea văii, unde-au prînzit şi-au dormit de-amiază. Lanurile se împestriţează îndată cu oameni, şi nu peste mult, copilaşii încep să furnice iar între lanuri şi fîşia argintie.
Văzduhul e tot aşa de neclintit, dar, cu cît coboară soarele, aerul se subţie parcă. Cîntecele secerătorilor încep să răsune tot mai pline, tot mai puternice, şi de ici, şi de colo.
Porumbi sălbateci, turturele se lasă, venind dinspre păduri, în mirişti şi încep să ciugulească. Pitpalacul se aude undeva, răguşit, obosit.
Se apropie ojina, şi, la secere, muncitorii rîvnesc mai tare după ojină decît după prînz. E mai răcoare şi pot bea rachiu. în lanul Marinei cîntă cei trei ţigani de parc-au pornit să învingă lumea ; cîntă cu glasurile lor melodioase, adînci, în vreme ce secerile le poartă tot mai fulgerătoare. Parcă vor să gate-ntr-o clipă lanul, să treacă prin el. Cîntă veseli, căci, de ojină, îi aşteaptă un litru de rachiu. La amiază nici nu s-au atins de el. Cele patru femei nu cîntă : palide, seceră cu mult mai repede decît bărbaţii, părînd cu totul robite de patima acestei munci.
Deodată Gheorghea se opreşte, se obleşte şi zice :
La secere
81
—	Acum, o gură de rachie ş-o îmbucătură de pîne !
într-o clipă amuţesc toate secerile şi, săltînd de bucurie, femeile se apropie repede de clăile de grîu, unde li-s bulendrele şi copilul cel mic, gol ca napul. Se apleacă, scotocesc, şi una zice :
—	Io-te, tu, să hiu al dracului!
—	Io-te, drace ! zic celelalte, aplecîndu-se spre sticla ce le-o arată cea dintîi.
în vremea asta sosesc veseli şi bărbaţii. Dar îndată ce înţeleg despre ce-i vorba, se naşte o gălăgie înfiorătoare, se încleştează de piept şi nu mai poţi auzi decît, tot la al treilea cuvînt: «Rachia, rachia !». Se împart,
—	bărbaţi şi femei, — în două tabere, se ameninţă cu pumnii, parcă vor să-şi scoată ochii, aşa zvîrlă din mîni.
Deodată toate braţele, — şi dintr-o tabără, şi din-tr-alta, — se ridică asupra micului golan, care şade în umbra snopilor şi se uită cu spaimă la ţigani. Sticla cu rachiu fusese lîngă el, şi, în jocurile ce şi le făcuse singur, vărsase toată băutura. Copilul se strîmbă şi începe să trîmbiţe.
—	Mă, da’ ce pricepe el ! zice Ţancu, tatăl copilului, şi, săltîndu-1 în braţe, îl sărută cu zgomot pe gură.
Copilul începe să rîdă, luminîndu-şi dinţii albi şi ochii negri. Mama lui se face că-1 izbeşte cu palma, dar copilul nu mai crede, ci rîde mai departe. Ţiganca se pleacă şi-l pupă şi ea pe obraz.
Gheorghea îi zice mereu :
—	Noa, bate-1, mă, bate-1 şi tu acum ! Ce bem ?
Şi iar se-amestecă glasurile, şi iar pomenesc mereu «rachia», dar de dănciuc ţiganii nu se mai apropie. Un
82	La	secere
zîmbet ciudat flutură pe feţele tuturora, de cîte ori se uită la el.
De la o vreme s-au liniştit, au mîncat pînea, au băut apa şi seceră mai departe.
în răstimpuri vreunul priveşte spre danci şi i se vede pe faţă acelaşi zîmbet ciudat. Pare un zîmbet de dragoste, de satisfacţie.
Şi, sara, pînă la lelea Marina, unde-i aşteaptă şi «rachie» şi cină, fiecare din cei şapte ţigani vrea să-l ducă un răstimp în braţe pe «ficala» ce le-a vărsat «rachia».
19 12
INTEROGATOR
Cît ce deschiseră uşa, începură amîndoi deodată:
—• Acum o să vedem ! Aici să te-aud !
Intrară în casă îmbulzindu-se unul într-altul. El — mijlociu, trunchios, cu mustaţa rară, c-o frunte iz-bită-napoi, cu vocea tărăgănată, nazală. Ea — înaltă, deşirată, cu mărul lui Adam proeminent şi mare, cu glasul piţigăiat. Amîndoi — palizi, slabi, îngheţaţi.
—	Aşa, aici puteţi vorbi în toată voia. N-o să v-audă nime. Nu-i bine să vă batjocoriţi în mijlocul uliţei, să se strîngă satul în jurul vostru.
—	Drept are părintele ! Acum să te aud ! Acum să te văd, zise bărbatul, privind întunecat la muiere.
■Sl	Interogator
Dar ea un răstimp nu zise nimic, ori, mai bine, sche-lălăi, plîngînd nişte vorbe care nu se puteau pricepe. Mai potolindu-se, zise desluşit:
—	Să ne despărţim ! Vreau despărţanie ! Aşa ! Eu de capul meu, tu de capul tău ! — Şi, întorcînd nişte priviri pline de ură spre bărbat, adaose : Nu eşti vrednic tu de-aşa muiere !
—	Nici tu de-aşa bărbat ! zise el cu ciudă, cu vocea lui nazală.
—	Dacă v-aţi aflat o dată vrednici unul de altul, cînd v-aţi cununat, trăbă să vă cinstiţi şi-acum. Eu ştiu că nu v-am îndemnat la cununie. Acum, însă, trăbă să spuneţi ce neînţălegeri aveţi, să le împăcăm.
Femeia privi prostită la popă.
—	N-am spus ? întrebă ea.
—	Trăbă să spui curat şi limpede, muiere. N-am priceput nimic din ce-ai zis pînă acum.
—	Aşa, acum să te vedem ! zise cu satisfacţie bărbatul.
Ea deschise o gură largă, plînse un răstimp, apoi începu să-şi închege cuvintele :
—	Am fost amîndoi la biserică. Stăm departe şi venim rar, părinte, Dumnezeu să ne ierte !
—	Da’ tu puteai să vii mai tîrziu şi puteai să găteşti întîi mîncare, întrerupse repede vocea nazală.
—	Dă-i pace, creştine, las’ să spuie ! zise popa.
—	Puteam să vin mai tîrziu ! suspină femeia. Da’ stăm departe; la noi, nici toaca, nici clopotele nu s-aud. Şi, cum sînt cam beteagă, să iertaţi, nu pot merge iute. Acuma, venim noi de la biserică, aprind eu focul, să fac demîncare...
Interogator
85
—	Minte, părinte, în faţa sfinţiei-tale minte ! zise bărbatul, privind-o cu mînie. Eu am aprins focul. Ea, cît ce-a venit, drumul la pîne, îşi taie o bucată de pîne şi şăde pe prag.
—	Apoi da, am şăzut, că eram obosită. Şi mi-am tăiat un strop de pîne, cînd păgînul vine şi mi-o zmîn-ceşte din mînă şi-mi trage un pumn.
Ea tace; clatină din cap a pagubă, a durere mare.
—	E adevărat că i-am luat pînea, zise bărbatul, înflăcărat deodată. Eu, ~ bărbat, stăpîn la casă, — să stau să aţîţ focul, să fac demîncare, şi ea să şadă pe prag şi să-nghită ? Da’ pumn nu i-am dat, abia-am atins-o.
—	Aşa să-ţi ajute Dumnezeu ? întrebă, zîmbind batjocoritor, femeia.
—	Aşa să-mi ajute !
—	Bine ! Aşa să-ţi ajute !
—	Da’ chiar să-ţi fi dat un pumn, tu n-aveai dreptul să fugi la mumă-ta şi să mă laşi, în zi de duminică, fără prînz. Ce-s eu ? Nu-s stăpîn la casă ? Ştiu eu unde baţi tu : vreai să cînte găina în casa noastră ! Asta-i, părinte : vrea să fie ea stăpînă ! Muierea şi dracu ! O ţii în frîu, şi cîteodată ţi-i milă. Mai slobozi din curele. Dar ea, cît ce slobozi, vrea să-ţi sară deodată în cap.
Pînă vorbi aşa, femeia-1 privi c-un adînc dispreţ. în ochii spălăciţi, în obrazul palid, în colţul buzelor se citeau ură şi dispreţ amar.
—	Eu, stăpînă ?! Da-ntreabă-1, părinte, ce ştiu eu de tot ce are el ? îmi spune vrodată cîţi bani are ? Dacă te-ai uitat vrodată dumneata în şerparul lui, şi eu m-am uitat! Dar asta n-ar fi nimic. Dar el îmi încuie tot-tot, şi-mi dă cu porţia, ca la o slujnică, suspină ea.
86
Interogator
Apoi, deschizîndu-şi gura largă, începu să plîngă cu sughiţuri, tot părînd că se îneacă.
La vorbele din urmă ale femeii, bărbatul îşi puse bărbia în piept.
—	Asta e adevărat, părinte, că încui, da’ trăbă să-n-cui : mă fură. Tot ce am duce la mă-sa.
—	Eu bucată de slănină n-am, o lingură de untură n-am, un blid de făină n-am ! Şi el zice să-i fac de mîn-care, ca alte muieri. Las’ să vie alta să-ţi gătească !
—	O să-mi gătească, n-avea grijă ! De mine te-ngri-jeşti tu ?
—	Ascultă, creştine, zise popa, nu faci bine că-ncui. Bărbatul scump face femeia hoaţă. Amîndoi agonisiţi, amîndoi să mîncaţi, amîndoi să vă desfătaţi, amîndoi sînteţi stăpîni. Dacă dă mă-si cîte ceva, dacă o ajută, nu face rău, ci bine. Copiii sînt datori să-şi grijească părinţii la bătrîneţe.
Amîndoi tăcură un răstimp. Apoi el zise :
—	Dar ea de ce nu grijeşte de mama ?
—	De bătrîna care stă cu voi ?
—	Da.
—	Ţi-i mamă ?
—	Mamă, şi casa e-a ei ! N-ai văzut dumneata, cînd ai fost mai pe urmă la bătrîna, de-ai spovedit-o, în ce cocioabă trăieşte ?! Ia întreab-o pe dumneaei, — şi el arătă la nevastă, — pentru ce nu şădea mama cu noi ?
—	Nu ne poate suferi să trăim bine, părinte, nu ne poate suferi ! începu repede, cu voce piţigăiată, muierea. Bagă vorbe rele între noi. Mereu mă vorbeşte de rău şi face potcă !
—	Ei, făcu neastîmpărat bărbatul, minţeşte ca o nemernică ! Aude rău, părinte, asta a mea, şi de cîte ori
Interogator
87
vorbesc cu mama, ei i se pare că o pîrăşte. Dar am eu lipsă de vorbele mamei ? Am eu lipsă să-mi spuie ea ce plăteşte ? Nu te cunosc eu destul de bine ? Nu văd eu că nu plăteşti nimic ?
—	N-oi plăti! făcu înveninată nevasta.
Bărbatul se tulburase tare. Colţul mesei îi atrase cu putere neînvinsă privirea. El se apropie, se aplecă spre colţul acela şi începu să povestească, bătînd mereu c-un deget în colţul mesei, ca şi cînd acolo ar fi fost popa. De aici încolo nu mai privi spre preot.
—	Toate neînţălegerile astea cu mîncarea, cu slănina sînt nimicuri, părinte, începu el. Toate relele vin de-a-colo că ea nu poate suferi pe mama. E bătrînă, cum o ştii, şi neputincioasă. Are lipsă de-o vorbă bună, de masa noastră, că ea nu mai poate munci. Ai văzut dumneata unde şăde acum. N-a stat tot acolo, numa de az-primăvară. Trei ani, am dus-o numa-n certe. Se certa cu mine, se certa cu mama. Că ea numai mîncă ! Nu e bolnavă, se face ! Ar putea aduce apă, da’ nu vrea ! N-am avut o zi cu soare, părinte. Am luat-o pe mama cu buna şi am pus-o, pentru ea, în cocioabă. Numa să-i tacă fleanca odată. Dar i-a tăcut?! I-am zis : «Tu muiere, cînd faci o mîncare, dă-i şi mamei, că eu nu-s în toate zilele acasă, să văd de ea». Da’ ce face asta a mea ? îmi încarcă sufletul de păcate şi mă face de rîs în sat. Nu-i dă cu zilele o bucată, şi, dacă n-ar fi vecinele, ar muri de foame. Şi, pînă ce mama trăia cu răbdări, ea ducea la mă-sa tot ce aveam prin casă. De-aceea ţin sub lacăt tot ce am şi de-aceea vreau să mă despart de ea.
El se obli şi tăcu, întunecat la faţă.
88
Interogator
Femeia, în tot timpul vorbirii, privi neîntrerupt locul unde batea bărbatul cu degetul. Şi, ca şi cînd din colţul acela ar fi izvorît o putere mare pentru argumentele amîndorura, cît ce isprăvi bărbatul, se apropie ea de colţul mesei şi începu să-l ciocănească, văietîndu-se şi plîngîndu-şi norocul.
El îi răspunse, apoi iarăşi ea.
Popa era ca şi străin pentru ei. Argumentau tot cu mai multă putere colţului de masă că trebuie să se despartă. Popa îi privi un răstimp cu milă, apoi, văzînd furia lor crescînd, se mînie şi el.
—	Bine, o să vă despărţim, zise el. Voi şi aşa n-ar fi trebuit să vă căsătoriţi niciodată. Orb a fost popa care v-a pus cununa !
El luă o coală albă de hîrtie şi se pregăti să ieie declaraţiile.
—	O să vă-ntreb acum, da’ să băgaţi bine de samă : veţi jura pentru ce veţi spune. Despărţania va merge uşor, căci nu sînteţi voi oameni care să ţineţi o casă !
Aşternu cîteva rînduri negre pe hîrtie, apoi se întoarse spre cei doi.
Bărbatul şi muierea amuţiră deodată. Priveau în pămînt şi se gîndeau parcă la ceva foarte îndepărtat.
—	Ion Rodean declară azi, la protocol, că vrea des-părţanie de soţia sa legiuită, Marina Albu, din motivele următoare... citi popa.
—	Nu, părinte, zise cu groază bărbatul, ca şi cînd l-ar fi aşteptat ceva înspăimîntător. Eu nu dau asta la protocol. Eu vreau numa să pot trăi în pace cu ea. Nu vreau să mă despart.
Vorbea cu capul plecat. Nu privea nici la popă, nici la nevastă, nici la colţul mesei.
Interogator
89
—	Eşti un slăbănog, tu, se vede ! N-ai curajul să te desparţi, după ce ai spus o dată că nu mai poţi trăi cu ea ! Da’ n-are a face. E destul învoirea ei. — Apoi, către femeie : Te bate ?
—	Mă bate de mă usucă !
—	Iţi încuie tot şi-ţi dă ca la o slujnică ?
—	Aşa, părinte...
—	Nu te suferă să ajuţi pe mumă-ta ?
—	Nici cu cît îi negru subt unghie.
—	Nu-1 mai poţi suferi ?
—	Nu-1 mai pot.
—	Aşadar, punem la protocol toate astea şi că vreai despărţanie.
Femeia înghiţi în săc de cîteva ori, apoi zise pe un glas foarte ascuţit:
—	Nu ! Asta n-o vreau, părinte ! Asta n-o pune la protocol!
Ea privi cu aceeaşi groază, ca şi bărbatul, ca şi cînd ar fi ameninţat-o o mare primejdie.
—	Sînteţi nebuni voi ?! Nu-mi tocaţi de-un ceas că vreţi să vă despărţiţi ?!
Ei priviră amîndoi în pămînt şi începură să se tragă încet spre uşă. Amîndoi părură înfricoşaţi de gîndul c-ar putea să rămîie fiecare de capul său în viaţă.
—	Vreţi să trăiţi tot în iadul de pîn-acum ?
—	Vom trăi, părinte, cum va da Cel-de-sus, zise în silă femeia, deschizînd uşa.
Şi ieşiră amîndoi tăcuţi.
19 12
O ZI VESELĂ
în curte întrai pe-o poartă veche, bătută de vremuri, care se deschidea cu mare silă. Trebuia s-o hurduci mult, s-o ridici, şi iar s-o zgudui. Cine nu-i cunoştea năravul, după zolire îndelungată, o lăsa în plata Domnului şi făcea cale-ntoarsă, crezînd-o încuiată. Curtea în care întrai era strîmtă şi întunecoasă. La stînga se ridica, foarte înalt, un părete prăpăstios, înnegrit de aerul plin de funingine al oraşului. Casa avea două caturi. Spre stradă mijea din geamurile somnoroase o lumină mohorîtă şi obosită. Curtea avea forma unui paralelogram. Pe lîngă păretele din stînga erau înşirate coteţe murdare pentru pasări. Laţii acestor închisori erau pe jumătate putrezi. Aveau peste cincispre-
O si veselă
91
zece despărţăminte murdare, cu tot atîtea uşiţe. La unele erau lacăte mici, ruginite, iar altele erau legate cu sforicele de diferite culori. Printre laţii vechi îşi întindeau gîturile moi puii, găinile. Raţele deschideau largi ciocurile late, iar răţoii închinau mereu din cap. înaintea coteţelor pentru pasări, era o fîntînă cu pompă, care alimenta necontenit cîteva vine de apă noroioasă ce curgeau printre pietrele bombate ale pavajului, închipuind, la confluenţă, un părăiaş. Din curte se vedea, sus, un petec de cer, străbătut cînd şi cînd de-o rîndu-nică sau de-un porumb.
Casa întreagă era veche şi rece. Un miros de mucegai răzbătea mereu din ziduri. Pete mari, închise, se ridicau de la pămînt pe păreţi, ca nişte umbre, desenînd piscuri de munţi, umere de dealuri. Umezeala ajungea, pe alocuri, pînă deasupra ferestrelor. Mai ales lîngă cele două ferestre care erau mai aproape de păretele cel prăpăstios. Aici soarele nu ajungea niciodată, căci chiar în miezul verii îl oprea coridorul de lemn al catului întîi. . în dosul acestor două ferestre îşi făcea veacul, de-un lung şir de ani, maistorul Păvălucă. Dumnealui era stăpîn numai pe aceste două ferestre şi pe-o uşă, care răspundea într-un coridor întunecos. în coridorul acesta plutea veşnic un miros greu, ca şi cînd, prin ungheţe, ar zăcea, de zile întregi, pasări moarte. Dumnealui era ciobotar de meserie, şi în dosul celor două ferestre se ascundea un muzeu întreg, din care nu lipsea nici o urmă a sărăciei. Mescioara lui de lemn de brad, lucie şi pe alocuri mîncată de părăiaşe, era aşezată înaintea ferestrei, ca să aibă lumină. Sculele meseriei lui erau împrăştiate pe o lădiţă, subt ea, jos, pe podele, printre
92
O zi ceselâ
cizmele care se hodineau pe-o dungă, pline de glod uscat, descheiate la vîrf ca nişte guri de peşti. Două paturi învelite cu cuverturi şterse, pătate, o masă, un dulăpior, un scrin, căminul. Pe păreţi, deasupra căminului, atîrnau în cuie vasele de bucătărie, de pe care smalţul căzuse în petece mari.
Trei copii, între doi şi şase ani, şedeau, ca nişte ulcele, jos, pe podele, între petecele de piele, şi se jucau toată ziua. Pe cel mai mic doamna Geni îl purta mereu în braţe, îndată ce se trezea, dacă Păvălucă era acasă şi lucra. Dacă nu era acasă, cu-o vădită satisfacţie, doamna Geni îl lăsa «să mai zbiere». Dar familia lui Păvălucă era şi mai mare. Trei copii, — două fetiţe şi un băiat, — erau peste zi la şcoală.
Ciobotarul era un om puţintel la trup, cu faţa palidă, cu ochii albaştri, cu-o bărbuţă ascuţită, roşcată. Şedea, cu ziua de cap, pînă în ceasurile tîrzii de noapte, pe scăunelul lui. Şedea încovoiat, cu pieptul supt, şi lucra tăcut. De-un şir întreg de ani el împingea din greu la carul hodorogit care-i purta prin viaţă familia. Cu cît sporea numărul copiilor, simţea că povara lui e tot mai copleşitoare. Şi nu arareori ofta pe scăunelul lui, sau, în ceasurile cele mai bune, fluiera a pagubă, privind prin casă. Se simţea disperat, nenorocit de cîte ori doamna Geni îl mai cinstea cu o odraslă. Şi asta se în-tîmpla, pînă acum, tot la doi ani, cu-o regularitate uimitoare. Atunci, în cele dintîi săptămîni, maistorul Păvălucă nu era bun de nimic. Se simţea neputincios, moale, ca o cîrpă muiată în leşie. Nu putea lucra mai nimic. Apoi lumînarea începea să-l ardă la degete, şi, oftînd din greu, se aşeza pe scăunelul lui, cu faţa brăzdată de durere. Dungi adînci îi încremeneau pe frunte. Atunci
să nu fi dat Dumnezeu să ţipe vreun băiat, să plîngă ! Maistorul Păvălucă era neîndurat. Dacă nu-1 putea prinde în casă, ieşea după el în curte şi-l batea crunt cu cureaua. Copilul ţipa ca din gură de şarpe, ţipa cu spaimă, chiriaşii ieşeau în curte, în coridor şi îngheţau de groază. Maistorul Păvălucă îl izbea în cap, peste faţă, unde apuca. Era sălbătăcit.
—	Nu mai da ! Ai să-l omori ! striga vreo femeie îngrozită.
însă maistorul n-auzea. Potolindu-i-se furia, îl lăsa pe băiat ghemuit într-un ungheţ, cu privirile fixe, în-spăimîntate.
—	Asta însamnă că-1 învăţ la omenie, spunea dumnealui, aruncînd o privire duşmănoasă celor ce fuseseră martorii furiei lui.
Doamna Geni de mult nu mai cuteza să-i apere pe nenorociţii copii. Ea ştia c-ar fi mai rău. Deci, îşi da toată silinţa să nu mai plîngă vreunul din casă. Celor mai mărişori le împărţea cîte-o felie de pîne, pe cel din braţe îl punea să sugă.
Dumneaei, apoi, întru tîrziu, se furişa afară, aducea pe cel bătut, care, îndată ce-1 lăsa Păvălucă, nu mai cuteza să plîngă, ci suspina cutremurîndu-se. Ochii lui priveau cu spaimă.
Dar maistorul, cu toată liniştea silită, era nemulţumit. Sau poate tocmai de-aceea. Arunca pe furiş priviri de ură femeii, şi nu trecea un ceas, şi începea să-i spuie vorbele cele mai grele, cele mai amare.
Viaţa lui Păvălucă fusese grea, dar se făcea, cu fiecare zi, tot mai grea. Şi, de vreo doi ani, începuse să-şi bată crunt copiii, pentru cea mai neînsemnată greşeală.
94
O zi veselă
Era destul ca mai mărişorii să vie de la şcoală, să se amestece în jocurile celor de-acasă, să plîngă unul, ca numaidecît dumnealui să ieie cureaua. Pe nevastă o vedea cu ochi tot mai răi. Pe faţa lui galbenă ieşeau la iveală, tot mai multe, liniile răutăţii. Avea opt guri de săturat, cu a lui nouă, şi numai două mîni. In unele clipe îi părea că duşmanul adevărat al vieţii lui ar fi doamna Geni. Şi atunci n-o ierta. Din ceartă, din vorbe grele, ajungea la bătaie, şi biata femeie răbda tăcînd, să nu sperie copiii, să n-o audă chiriaşii, să nu ştie chiriaşii traiul lor.
în casa aceea umedă, cu aerul înăbuşitor de atîta om, de atîta cîrpitură, de clei şi de tutunul tare pe care-1 fuma maistorul Păvălucă, viaţa era amară. Foarte rare erau clipele cînd maistorul putea suferi, fără să se înfurie, larma copiilor. Şi mai rare erau zilele cînd în dosul celor două ferestre era sărbătoare.
Maistorul Păvălucă porni de-acasă de pe la zece înainte de prînz. Trecînd pe lîngă coteţele de pasări, se opri în faţa uşiţei legate cu curea şi privi satisfăcut la cele două raţe. Mai rămăseseră două ! Una, galbenă de grăsime, o frigea chiar acum, pentru prînz, doamna Geni. Dumnealui trecu zîmbind prin curte, deschise portiţa, ieşi în stradă cu pasul hotărît, cu trupul drept,
—	o, cît îi plăcea de mult acest umblet în aer liber ! — şi se pierdu printre oameni.
Acasă, copiii se puseră în ferestre şi aşteptau. Cel mai mărişor legăna. Doamna Geni prăjise în unsoarea de raţă, pentru fiecare, cîte-o felie de pîne. Copiii mestecau cu poftă pînea moale, aromată. Obrăjorii lor în
O zi veselă
95
floreau de plăcere. Doamna Geni se purta prin casa, vedea de prînz, de friptură. Din cînd în cînd trecea pe lîngă băieţi şi-i mîngîia uşor pe părul moale, mătăsos.
Copiii mîncau şi aşteptau la geamuri. în casă aerul era mai curat ca de obicei, şi, mai ales, era o căldură care-i moleşea. Doamna Geni nu cruţa lemnele. Copiii rîdeau, se jucau, apoi se apropiau iar de fereastră. Afară era o vreme posomorită. înainte cu o săptămînă ninsese, dar neaua aceea s-a zbeut în pămînt, în coperişe în două zile. Cerul însă era mereu plumburiu şi greu. Aerul era rece şi umed.
Vremea trecea încet, deşi toţi în casă erau veseli. Se apropia ceasul prînzului, cînd, deodată, poarta cea veche se deschise şi întrară, scîrţîind, două cară încărcate cu lemne uscate. Roţile mîncau ronţăind din bolovanii de piatră. înaintea carălor venea maistorul Păvălucă, cu faţa îndulcită de un surîs larg.
Carăle se opriră. Copiii, doamna Geni văzură cum maistorul le face căruţaşilor un semn cu mîna. Şi aceia începură numaidecît să descarce lemnele. Copiii deve-niră neastîmpăraţi. Ar fi dorit să iasă în curte, dar nu cutezau. Maistorul Păvălucă le văzu feţele la geam, zîmbi şi le făcu semn cu mîna că pot ieşi. Veniră toţi trei. Veni, c-un surîs de mulţumire, şi doamna Geni. Micuţul rămase dormind în leagăn, în căldura mole-şitoare.
—	Ei, băieţi! făcu maistorul şi netezi pe faţă pe cel care era mai aproape. Bune lemne ! zise el către nevastă.
—	Da, sînt bune, răspunse femeia.
Maistorul luă o bucată cu coaja netedă şi i-o arătă de aproape doamnei Geni.
96
O zi veselă
—	E fag. E fagul cel mai bun. Ăsta ştiu că dă căldură I
Copiii urmăreau mişcările celor doi oameni, urmăreau cum se ridică grămada de lemne.
—	Are să sosească îndată maşina, zise vesel Păvălucă. Am vorbit cu ei. Costă şapte coroane.
—	Şapte coroane ?! întrebă uimită doamna Geni.
—	Ei, las’, nu-i mult. Le tăiem şi ne luăm de-o grijă, zise, îmbunînd-o, maistorul.
Cei doi cărăuşi isprăviră descărcatul, Păvălucă le plăti, le zise : «Să fiţi sănătoşi !» şi întră, cu toată familia, să ieie prînzul. Micuţul se trezise din somn. îşi ridicase mînuţele albe, ţinîndu-le deasupra capului, şi se mira de ele. Doamna Geni se apropie de leagăn. Copilul nu plîngea. Masa era aşternută.
—	Ce vreai, Geni ? o întrebă cu blîndeţe maistorul.
—	Să-l iau pe micuţu, răspunse ea, oprindu-se-n loc.
—	Ei, lasă-1 ! Nu plînge. Să prînzeşti o dată şi ţu în tihnă ! zise Păvălucă, lăsîndu-se pe scaunul din fruntea mesei.
Veniră şi cei trei de la şcoală, şi prînzul se începu. Toţi mîncau cu poftă, şi obrăjorii copiilor erau rumeni de plăcere. O adîncă satisfacţie umplea sufletul maisto-rului. Privindu-şi nevasta, copiii, îşi zicea mereu : «Nu-i rău să trăieşti ca oamenii !»
—	E bună friptura ? întrebă doamna Geni.
—	Da, dragă, e minunată ! răspunse mulţumit Păvălucă.
Abia gustară cîte un pahar cu vin, şi poarta cea veche scîrţîi, gemînd apoi prelung.
—	Vine maşina ! ziseră trei copii deodată.
O zi veselă
97
—	Da, vine ! răspunse dumnealui privind prin geam şi, ridicîndu-se numaidecît de pe scaun, ieşi în curte.
Era o maşină cu benzină, pentru tăiat lemne.
Cei doi oameni smoliţi o aşezară lîngă grămada de lemne. Maşina începu să pufăie, să îniepteze nouraşi albi în aerul rece. Roata argintie, strălucitoare, cu tăişul dinţat, începu să zbîrnîie, apoi îndată muşcă din primul lemn.
în curte, în casă se auzeau auitul scurt, aspru, după fiecare bucată rătezată, şi forfotul motorului în răstimpul cît roata se-nvîrtea în gol.
Copiii maistorului şi doamna ieşiră în curte. Chiar dintre chiriaşi se iviră unii în uşi, alţii — la geamuri.
Maistorul Păvălucă luă o bucată din cele tăiate, privi ţesătura lemnului. Nu se vedeau găurele, lemnul era tare, îndesat.
—	Fagul nu te minte niciodată ! zise el cu bucurie, cu satisfacţie, arătîndu-1 doamnei Geni.
—	Se vede... îndesat... răspunse dumneaei, netezind capătul lemnului.
—	Os ! făcu maistorul aruncîndu-1.
Maşina forfotea, auia, ronţăia, ţiuia scurt, şi bucăţele de lemn cădeau mereu. Cei doi îşi aprinseră pipele şi lucrau, şi ei, repede ca nişte maşini. Lucrau nepăsători, spunîndu-şi din cînd în cînd, tare, vreo vorbă. Şi maistorul trebuia să strige dacă voia să-l înţeleagă nevasta sau copiii. Striga, de parc-ar fi fost surd, şi-l gîdila plăcut vocea lui. Cîntecul acesta ciudat al roţii, al motorului părea că-i înseninează sufletul. Părea că-i adaogă ceva nou, ceva bun, ce nu fusese în el pînă atunci. Băieţii adunau repede bucăţile care cădeau şi le aruncau grămadă. Se aplecau, luau în palme, îşi
98
O zi veselă
umpleau pumnii cu făina de lemn, care se ridica în deluşoare mici, ca nişte hîrtoape.
Maistorului îi veni ceva în minte. Se aplecă la urechea nevestei şi-i spuse ceva. Ea întră în casă, aduse o cheie şi descuie o uşă care abia se observa din pămînt. Maistorul o ridică. Era uşa de la pivniţă. El făcu un semn copiiilor, arătînd Ia grămada de lemne şi la uşa pivniţei, şi aceia, fericiţi, se repeziră îndată la lemnele tăiate, îşi încărcară brăţişoarele şi începură să ducă lemnele în pivniţă. Copiii se purtau, se întreceau care să ducă mai multe lemne, care să alerge mai repede. Rîdeau, obrăjorii lor erau înfloriţi, iar ochii le străluceau de bucurie. Numai cei doi mai mici plîngeau în răstimpuri. Dar, în vuietul maşinii, plînsul lor nu se auzea. Se vedea numai cum îşi strîmbau faţa şi buzele. Maistorul Păvălucă se apropia atunci de ei, îi netezea pe faţă, le punea, cu mişcări gingaşe, un lemn în braţe, îi însoţea pînă la uşa pivniţei şi-i ajuta să-l arunce. Cei mai mărişori, cei de şcoală, erau în pivniţă şi aşezau lemnele. Doamna Geni întră cîteodată în casă, să vadă de nu plînge cel mic. Apoi ieşea iar, şi, alăturea cu maistorul, privea fericită cum cădeau bucăţile de lemne.
Cînd se întoarse într-un rînd din casă, doamna Geni se-aplecă la urechea maistorului şi-i spuse ceva.
—	Nu face nimic ! strigă acesta. Am să le dau un atestat c-au fost bolnavi.
Era vorba de cei trei mai mărişori, care întîrziaseră la cursurile de după prînz.
Roata argintie ţiui pentru cea din urmă oară, motorul mai forfoti o dată, tulbure, apoi, dintr-odată, o linişte străvezie inundă curtea strimtă, Maistorul Păvălucă
O ii veselă
99
plăti celor doi oameni smoliţi, şi aceştia porniră îndată cu maşina lor.
Maistorul şi doamna Geni se apucară şi ei să ducă lemne cu braţul. în curînd în curte nu mai rămaseră decît grămăgioarele de rumeguş. Un răstimp, toţi ai casei dispărură în pivniţă.
întru tîrziu, începură să iasă — întîi copiii, apoi doamna Geni, pe urmă maistorul Păvălucă. El luă cheia,
o	învîrti de două ori în broască, apoi, privind cerul rece şi plumburiu, zise fericit, cu ochii luminoşi, nevestei:
—	De-acuma poate sosi alba-n sat!
—	Poate ! zise aceasta, zîmbind mulţumită, cu multă căldură în glas.
—	Poate ! zise băiatul cel mai mare, învîrtindu-se repede într-un călcîi.
Apoi, prin coridorul întunecos, întrară liniştiţi în casă.
Aveau un stînjen de lemne.
19 12
MILIONUL
Ce splendoare !
Trecea singur şi posomorit pe-o uliţă dosnică, se izbea în trecători, înjura mormăind, cînd, deodată, se simţi strîns cu putere în braţe şi sărutat pe-un obraz.
—	Nicule !
—	Ei !
—	Dragă Nicule !
Şi străinul se avîntă şi-l sărută cu zgomot şi pe obrazul celălalt.
—	Ai înnebunit ?!
—	Deloc ! Tu, poate, nu mă mai cunoşti.
—	Nu te-oi cunoaşte !
101
Niculae Dragonescu voi să plece. N-avea chef de vorbă azi : două poliţe protestate ; chiria pe trei luni ; croitoreasa îl pîrîse pentru o toaletă a cucoanei.
—	Gîndeam eu că nu mă vei cunoaşte, spuse cu tris-teţă neică Ioniţă, plecîndu-şi capul în piept.
—	Să fii tu al dracului, da’ cum să nu te cunosc ?! Ce vreai cu mine ? Nu vezi în ce hal sînt ?
—	Aşadar, tu să nu ştii nimic ?!
—	Ce să ştiu ?
—	Aş, nu se poate ! Vreai să tăinuieşti, ca să te scapi de pretini. Bine, Nicule ! N-am ce să mai zic. Atîta doar, că de pretini buni ai lipsă şi-n bine, şi-n rău ! Şi ştii că eu nu te-am părăsit niciodată în luptele vieţii.
Niculae Dragonescu îl prinse de piept, ca pe-o pradă.
în gîndul lui fulgeră deodată ceva şi în ochi i se a-prinse o lumină.
—	Spune-mi!
—	Nu ştii nimic ?!
—	Spune-mi !
—	Cîştigul cel mare !
—	Milionul ?
—	Milionul !
—	A ieşit ?
—	E al tău, dragă Nicule, fericite Nicule, dulce pretine !
Şi neică Ioniţă îl îmbrăţişă din nou şi începu să-i plîngă la piept, spre mirarea şi spaima trecătorilor.
—	Să nu mă laşi ! Trei mii de coroane, ce-s pentru tine ?! Să nu mă laşi !
Dar nenea Nicu îl luă la braţ şi trecu, tîrîndu-1 de-a lungul străzilor, pînă la cel dintîi ghişeu de ziare.
10‘J	Milionul
Vînzătoarea, o femeie bătrîna cu ochelari negri, cît ce-1 zări, se ridică plină de respect, alese un jurnal, îl deschise la o pagină, şi, zîmbind cu admiraţie, i-1 întinse. Numărul 5.622 era tipărit cu caractere de-o şchioapă. Nu trebui să-l citească a doua oară, nici să-şi caute biletul. Cifra aceasta era poate tot ce cunoştea mai bine în viaţă. Compusă din anul prezent, din anul naşterii sale şi acela al consoartei sale, cifra aceasta nu era zi să nu-i treacă prin minte, înfiorîndu-l din creştet pînă-n tălpi. Şi numeroşii lui prieteni ştiau numărul acesta.
Se frînse deodată, ca şi cînd o povară neînchipuit de grea i-ar fi căzut pe umeri.
—	Da’ nu e oficios ! şopti el cu spaimă.
—	Ce nu-i oficios ? întrebă neică Ioniţă.
—	Comunicatul. La cîştig aşa de mare se bate telegraful, mai zise.
Şi, în clipa aceea, începu să alerge spre casă : îi fulgerase prin cap că avizul oficios era acasă.
Neică Ioniţă îşi stupi tot sufletul de năcaz : oricît a fugit, nu l-a mai ajuns. Nicu auzea cum îl cheamă, cum îl roagă să se oprească o clipă.
în casă era o tăcere desăvîrşită. Niculae Dragonescu trecu prin cele două camere de lîngă întrare şi ajunse în salonaş. Nevastă-sa, fără conştiinţă, zăcea pe divan.
—	Virginio ! ţipă dumnealui, înspăimîntat nu atît de leşinul nevestei, cît mai ales de adevărul ce-i lumina acum faţa.
De bună samă Virginia citise telegrama.
El ridică o fîşie de hîrtie de pe podele : cifra 5.622. Aşadar, avusese dreptate prietenul său, Ioniţă ! «Ah ! sărmanul, şi nu l-am aşteptat ! îşi zicea, nenea Nicu.
Milionul
103
Trăbă să mă duc numaidecît să-l aduc la mine, să-i spun că cele trei mii se plătesc.»
Chiar voi să se depărteze, cînd doamna Virginia, of-tînd din adînc, deschise ochii.
—	Nicule!
—	Dragă !
—	Scumpul meu bărbat !
—	Viaţa mea !
—	Aşadar, e adevărat ?
—	Adevărat!
—	Milionul ?
—	Milionul !
—	Al nostru ?
—	Al nostru, al nostru ! începu deodată să ţipe domnul Dragonescu, săltînd prin cameră, cu privirile aiurite. Apoi se repezi la dumneaei, o îmbrăţişă şi o strînse cu furie în braţe.
Doamna Virginia ţipă :
—	Aşa ! Omoară-mă, omoară-mă, Nicule !
—	De ce să te omor ?
—	Merit!
—	Cum ?
—	Nu-s vrednică de-atîta fericire !
Şi, cum se simţi dezlegată de legăturile braţelor lui Nicu, Virginia începu să salte şi ea prin cameră, închipuind mişcări ciudate. Nicu o urmărea cu entuziasm, bătea din palme. Deodată se opri.
—	Să fie adevărat ?
—	Da, zise nenea, dar o spaimă îi umplu din nou sufletul : «Oare nu-şi bate joc cineva, un pretin, de mine ?»
104
Milionul
însă abia avu vreme să se înfioare, şi întră servitoarea cu-o altă telegramă :
Felicitări cordiale! 'Stau la dispoziţia domniilor voastre! Orice serviciu — gratuit, numai din pre-tinie! Advocat dr. Stan, Budapesta. Răspuns telegrafie !
Ah ! ce chin pe nenea Nicu pînă să-i trimită plenipo-tenţă ! Ce chin, dar ce deliciu ! Fiecare trăsură de condei îi gîdila sufletul, încît, de la o vreme, începu să ameţească.
Predă telegrama, apoi se retrase într-altă cameră, să se odihnească. Se simţea frînt de-o moleşeală divină. Adevărat că i-ar fi plăcut să alerge pe la toţi prietenii, să le arate cît e de fericit ! Dar picioarele îi slăbiseră.
Cu fiecare sfert de ceas, siguranţa lui creştea. Noi telegrame, un vraf întreg, scrisori, bilete îi veneau mereu. «Favorizatul norocului», «inimă de aur», «fericitul», «nepreţuitul pretin», «caracterul înalt», «amicul lui Dumnezeu» erau numai cîteva din epitetele care i le dădeau prietenii.
La două după prînz întră agentul celei mai importante bănci din oraş.
—	întîi vă rog să primiţi felicitările directorului nostru şi ale întregii direcţiuni.
—	Mulţămesc, mulţămesc ! răspunse Nicu.
—	Şi, pînă o să sosească banii, ne-aţi face o deosebită cinste acceptînd să vă anticipăm o sumă.
Şi agentul deschise un portofoliu şi scoase zece bilete de cîte o mie.
Nenea simţea cum îi tremură picioarele. Luă biletele şi se lăsă pe-un scaun.
Mitionut
—	Vă mulţămesc !
—	O, vă rog ! Noi vă mulţămim ! Cu siguranţă, dumneavoastră veţi face depozite şi la banca noastră.
—	Negreşit!
—	Pot să comunic aceasta domnului director ?
—	Trei-patru sute de mii cred că o să vă pot da, răspunse Niculae Dragonescu.
Cît ce puse mîna pe cele zece bilete de cîte-o mie, se simţi om mare. Pusese mîna pe realitate. De-acum, nu se mai putea îndoi de nimic !
Ce fericire ! Cu cîteva clipe înainte, aceeaşi bancă ce-i oferea acum zece mii îi protestase două poliţe, care, laolaltă, abia atingeau suma de trei sute de coroane ! Şi pentru suma aceasta era să i se vîndă, la mezat, mobila ce, biet, o avea, singura lui avere mişcătoare şi nemişcătoare !
După ce-a ieşit agentul băncii locale, a întrat la dînsul Virginia şi-au vorbit mai mult de un ceas. Apoi tot ce-a urmat, — închirierea unui palat, mobilarea, angajarea servitorilor şi a servitoarelor, vizitele ce i le făcură familiile fruntaşe din oraş, — totul i se învîrtea prin cap.
S-a trezit din vîrtejul lumii acesteia noi numai la cel dintîi prînz pe care l-a dat oaspeţilor. Veniseră mulţi, şi cei mai de frunte, şi vechii lui prieteni. Cum îi admirau noua lui locuinţă ! Cum îi strîngeau mîna ! Cum cercau să-i fie pe plac, lui şi doamnei Virginia ! Se serviră mîncăruri rare, băuturi scumpe, şampanie ! — Vai, pînă atunci nu ştiuse gustul şampaniei ! — Zîmbea, mînca, bea, îndemna pe alţii, în vreme ce în mintea lui îşi zugrăvea viaţa splendidă pe care avea s-o ducă de-acum înainte ! Italia, Elveţia, un iaht pe Marea Mediterană, Paris, Berlin, Viena, Petersburg ! Da, îşi va închina viaţa
106
Milionul
plăcerilor şi călătoriilor. Las’ să trăiască şi el o dată ! Douăzeci de ani de slujbă ticăloasă şi patruzeci şi nouă de viaţă dusă în sărăcie nu-i ajung ?
Un domn cu favorite negre, un judecător, se ridică, între alţii, să toasteze. Vorbea nemţeşte, şi domnul Niculae Dragonescu, cunoscînd bine această limbă, se gîn-dea, pregătindu-se să răspundă. Oaspele închină în sănătatea «scumpului şi nepreţuitului nostru concetăţean». La rîndul lui el se ridicase şi începuse să vorbească cu multă căldură. Ajunsese chiar la fraza : «Şi vă asigur, domnii mei, că nu voi uita nici de oraşul acesta, în care m-am trezit; după slabele mele puteri, voi ajuta să se ridice un nou local pentru teatrul din loc...» — cînd simţi că-1 trage cineva de mînă...
—	Ho-ho, măria-ta, aşa nu mai merge ! Aşa o să-ţi pierzi slujba şi-o să murim de foame ! Ţi-ajunge, de-a-sară de la 9 !... Ia să te scoli !
Nenea Nicu îşi deschise ochii mari, privi mirat la nevastă, mormăi ceva, capu-i căzu iar pe perini şi ochii i se închiseră.
Apoi, deodată, sări ca ars din aşternut. Ceasul din părete bătea agale, rar, ora 6. Printr-un ochi de geam se zărea de ziuă...
19 1 2
O GLUMĂ
în sfîrşit !
Locomotiva fluieră asurzitor, trenul se opri şi nenea Gheorghiţă se coborî în învălmăşeala de pe peron. Dădu din coate, se îndesă într-un hamal, altuia îi răsturnă geamantanul de pe umăr, se izbi într-o cucoană voluminoasă, dar, în fine, răzbi în stradă. Ce-i păsa lui de privirile chiorîşe ale cucoanei, de înjurăturile hamalilor, care-şi manifestau astfel credinţa lor politeistă ! Nenea Gheorghiţă înainta grăbit pe trotuar, c-un surîs larg pe faţă. Privea cu dragoste, ca la nişte fiinţe scumpe, străzile, casele, statuile, tot ce-i ieşea în drum. Nu mai fusese niciodată în această capitală de judeţ, şi totuşi, îi părea grozav de cunoscut tot ce vedea.
O glumă
Parcurse vreo patru străzi lungi, trecu prin două pieţe, şi, înaintînd, îşi schimbă hotărîrea ce şi-o luase în tren : de a se prezenta numaidecît la Palatul de justiţie, unde avea să înceapă, de poimîne, 1 septembrie, slujba cea nouă.
«Am să mă duc mai tîrziu», îşi zise.
Ce frumuseţe de oraş ! Şi ieftin ! Trecînd printr-o piaţă, a ştiricit de preţul cărnii, al zarzavaturilor, al pînii. Totul era pe nimica ! Cu mult mai ieftin ca-n micul oraş de provincie unde trăise pînă acum. îi venea să prindă de braţ pe orice trecător şi să-i zică, încîntat:
—	Ei, nene, aici să tot trăieşti !
Mărunţel, uscăţiv, se strecura uşor printre oamenii care furnicau pe străzi. Zîrnbea tuturor binevoitor, fericit. Şi-i părea că pe feţele tuturor citeşte aceeaşi fericire, ca un salut adresat lui.
Sosise dimineaţa la 8, şi pînă la 10 a tot colindat prin oraş. La 10 întră în parcul oraşului, se aşeză pe-o bancă la umbră, îşi răsuci o ţigară şi începu să fumeze în tihnă. Dacă se va prezenta la 11 şi jumătate, va fi tocmai potrivit.
Văzuse gimnaziul : mare, impunător, curat un palat! «Aici ştiu că va fi lumea voastră, Petre şi Ioniţă-a tai-chii!» îşi zise nenea, fumîndu-şi în linişte ţigara. Pusese ochii pe două prăvălii, adevărate bogăţii. «Aici e loc pentru ceilalţi trei ; vor ieşi din ei comercianţi de frunte», îşi mîngîia sufletul nenea Gheorghiţă. Pentru cele două fete mărişoare, îşi însemnase un atelier de croitorie ; pentru familia întreagă găsise un cvartir buni-şor: numai patru sute de coroane ! Ce viaţă, ce trai, ce ieftinătate ! Şi tu să-ţi mănînci zilele, unde?! în sfîrşit, pentru dumnealui pusese ochii pe o berărie răcoroasă!
O gtumă
10!)
După ce întrevăzu astfel un viitor strălucit, o viaţă tihnită, se gîndi cu groază la traiul lui de pînă acum. De nenumărate ori îi spuseseră prietenii : «Nene Gheorghiţă, or să te mînce copiii! Mai fie-vă destul !» El bănuia de-atunci îngrozitorul adevăr ce se ascundea subt vorbele lor, dar niciodată nu l-a simţit aşa de adînc ca acum, ca aici, în parc, în răcoarea paltinilor. «Dacă nu mă transferau anul acesta, m-ar fi mîncat cu siguranţă, îşi zise el, simţind un fior de frig pătrunzîndu-i trupul. Iacă, doi băieţi la gimnaziu, puţin lucru?!»
Şi, pîn-acum, numai nădejdea transferării îl ţinuse în picioare. De cîte ori îi pomeneau cunoscuţii de băieţi, el avea un singur răspuns : «Cînd vor fi băieţii de şcoală, nenea o să fie mutat la oraş, dragilor !» De-atîtea ori repetase cuvintele astea, încît, din an în an, deveniseră pentru el o certitudine. Şi-n sfîrşit, iată, s-au adeverit! Iată că nimănui nu i-i dat să sufere peste puterile lui !
în casa lui se-ncuibaseră, de vreo trei ani, odată cu sărăcia, tot mai greu, cearta şi discordia. Se certa nenea cu nevasta, cu fetele ; fetele se duşmăneau una pe alta, îşi făceau viaţa nesuferită. Băieţii creşteau fără şcoală, fără nici un căpătîi. începuseră să bată uliţele. Ce vrei ?
0	casă strîmtă şi-o leafă de nimic cum ar fi putut potoli pe atîţia inşi în care viaţa începea să-şi ceară drepturile sale ? Nici chiar bătrîna, mama nevestei, nu fusese cruţată. Anul trecut, pe vremea asta, cum se apropia
1	septembrie, şi băiatul cel mai mărişor trebuia dat la gimnaziu, nenea îi spusese bătrînei, plin de venin :
—	De la dumneata ni se trag toate relele !
—	De la mine ?
—	De la dumneata !
110
O glumă
—	Of ! Să ne fi luat dracu pe toţi! făcuse bătrîna, cu deznădejde.
—	Aşa ! Trebuia să nu-ţi măriţi fata dacă nu-i puteai da zestre.
—	Bine, Gheorghiţă, n-ai ştiut tu, nu ţi-am spus ?
—	Of ! să ne fi luat dracu pe toţi ! izbucnise cu scîrbă şi dumnealui. Şi adăogase : Dacă-ţi place — bine, dacă nu — uite, numa pe mine să mă fi luat, ori să mă ieie acum ! Şi să mă tot ducă învîrtindu-mă !...
A fost o scenă grea, cu blăstăme, cu lacrămi, cu rugăminţi de iertare. Nenea se gîndeşte acum, în răcoare, la ce-a fost atunci şi-i pare rău. I-a părut rău şi ieri, cînd a primit avizul unui prieten bun că-i transferat la oraş.
Ah, Dumnezeule, cîtă fericire poate fi în lumea asta uneori ! De ieri de la 4, nenea Gheorghiţă zîmbeşte, rîde, simte o căldură nouă, dumnezeiască, la inimă, care-1 întinereşte. Rîde în sufletul lui şi-i pare rău de tot ce-a greşit în viaţă. Ii vine în minte, într-o lumină orbitoare, tot cuvinţelul aspru, brutal ce l-a spus nevestei, bătrînei, copiilor. Pentru toate-i pare rău, pentru toate îl doare inima ! Se bucură, dar mai ales iartă ! Iartă soacrei, nevestei, iartă copiilor, prietenilor, iartă şefilor, iartă vieţii. Sufletul lui se scutură cu putere de tot ce-i umbră şi tină şi se îmbracă în hainele argintii ale noii vieţi, ale fericirii ce-a dat peste el. Cum se poate schimba viaţa printr-o simplă întorsătură de şurub !? Şi fericirea nenii creşte, gîndindu-se la dispoziţia sufletească în care i-a lăsat pe cei de-acasă ! Niciodată n-a fost în viaţa lor o zi mai însemnată ca acest 29 august!
O glumă
111
Prin parc trecea, rar, cîte-un om singuratec. Nenea se uita la el şi-i zîmbea. Se gîndea la fericirea celor de-acasă. «în curînd o să ne plimbăm cu toţii pe-aici», îşi zicea dumnealui. în unele răstimpuri îi era ciudă că nu s-a-nvîrtit şurubul acela mai degrabă. «Tot e bine. E foarte bine şi aşa, — îşi zicea, însă, cu grabă, — alţii aşteaptă o viaţă întreagă în zadar.»
Rămase mult timp pe bancă, la răcoare, răsucindu-şi ţigări şi fumînd fericit. Pusese în rînduială bună toată maşinăria noii vieţi şi aştepta cu înfrigurare schimbarea asta mare ! De, alţii vor fi trăind greu într-un oraş ca ăsta ! Alţii, care nu ştiu trăi, cărora le place luxul. Dar el şi ai lui ?! Nevastă-sa, din nimica toată, pregăteşte un prînz ; cu cele patruzeci de coroane, pe care a trebuit să le plătească lunar, anul trecut, numai pentru băiatul cel mai mare, are să prînzească şi să cineze toată casa ; fetele vor cîştiga parale, după două-trei luni ! Aşa, de, se-nţelege, poţi să trăieşti, ba poţi să pui şi ceva deoparte, pentru zestrea copilelor.
—	Ah ! 11 şi jumătate ! zise el deodată, tare, uitîn-du-se la ceas.
Se ridică repede, deşi ar mai fi rămas în parc. Pe drum scoase scrisoarea primită în ajun şi o mai citi
o	dată.
«Dragă pretine,
Cu multă bucurie te avizez că, dc la 1 septembrie a.c., eşti transferat, c-un grad mai sus, la noi. Nu pot decît să te felicit călduros pentru norocul tău. Nu-i vorbă, au stăruit şi unii cunoscuţi ai tăi, dar chestia de căpetenie este să ai noroc. Avizul oficios o să-l capeţi la 31 august. Dacă poţi însă, repede-te îndată pînă aici şi mulţu-
112
O glumă
mcşte celor în drept.	N-o să	le	cadă rău,	te-asi-
gtir. Oricît dc mari domni ar	fi, sînt ji	ei oa-
meni...
Al tău de bine voitor pretin.»
După ce citi repede, puse scrisoarea în portofel şi se gîndi,	a	suta şi a mia oară :	«Cine	să	fie acest	binevoitor	pretin ? Mîndrescu ori	Vintilă	?»	Avea el	şi alţi
prieteni, dar aceştia doi îi erau cei mai buni şi mai vechi cunoscuţi. Dar, în sfîrşit, ce importanţă are cine îi trimisese scrisoarea ?! Era prea de-ajuns că-şi văzuse visul realizat !
Ajuns la scările Palatului de justiţie, deodată i se trezi un sentiment de adîncă părere de rău pentru colegii pe care îi părăsea în micul oraş de provincie. Ca şi cînd chiar în clipa aceea ar fi întrat în noua slujbă, el simţi un adînc regret că-i părăseşte pe vechii lui tovarăşi de suferinţă. îi văzu pe toţi, scîrţîind cu condeiele pe hîrtie, cu feţele triste, ca şi ieri la 4, cînd le vestise transferarea. Ieri se mîniase că nici unul nu se bucura de fericirea lui, că le era parcă silă să vorbească cu el, dar acum îi înţelege şi-i iartă din tot sufletul. Sărmanii !
După ce rătăci prin ganguri şi pe scări, un servitor îl conduse la şeful de secţie.
—	Aveţi vreo jalbă deosebită ? îl întrebă un bătrîn cu o chelie enormă, neoprindu-se din scris.
•— Nu, domnule şef, din mila lui Dumnezeu, n-am «ici o jalbă, zise zîmbind nenea, aşteptînd ca şeful să-l privească şi să-l recunoască.
—	Atunci ? întrebă bătrînul, iscălind mereu coaie d.e hîrtie!.
O glumă
Nenii abia acum îi veni în minte că el cu şeful nu s-a mai văzut şi că n-are cum să-l recunoască.
—	Mă recomand George Pruncu, transferat la secţia dumneavoastră, cu începere de la 1 septembrie. Am venit, domnule şef, să v-aduc caldele mele mulţămiri.
Spusese vorbele astea repede, zîmbind fericit.
Bătrînul se întoarse :
—	George Pruncu ?!
—	Da, eu sînt, domnule şef ! N-aveţi de unde să mă cunoaşteţi.
—	Dumneata vei fi, zise omul de pe scaun, dumneata vei fi George Pruncu, de asta nu mă îndoiesc. Da’ vorba e că aici e transferat Vasile Popa, nu George Pruncu...
—	Nu se poate, vă înşălaţi, domnule şef, zise nenea,
A A 1
surizma.
Omul cu chelie îl privi bănuitor. Se ridică, luă o coală de hîrtie, apoi alta. Veni cu amîndouă şi i le puse sub nas.
—	Te rog să te încredinţezi. Aici sînt două coli de hîrtie. Pe una e decretul de numire a lui Vasile Popa, şi pe alta rezoluţia negativă la cererea lui George Pruncu. Acestea-s hîrtii oficioase. Cu poşta de azi vor merge la destinaţie.
—	Poate am greşit secţia... bîlbîi nenea.
—	N-ai greşit-o ; dacă dumneata eşti George Pruncu, n-ai greşit-o.
—	Atunci voiţi să faceţi o glumă, domnule şef, zise cu ochii rătăciţi nenea.
Zîmbea şi acum, dar c-un zîmbet ce-i schimonosea cumplit obrazul tras. în el începu să se clatine ceva şi să se cufunde.
114
O glumă
—	Omule... zise bănuitor bătrînul.
Nenea, în loc de răspuns, scoase în silă marc portofelul, alese scrisoarea ce-1 aviza despre transferare şi i-o întinse.
—	Poftim ! îngînă nenea.
Omul cu chelie o citi, zîmbi trist şi-i dădu scrisoarea înapoi.
— Eşti om sărac dumneata ? îl întrebă cu milă.
— Aşa, aşa ! făcu nenea, tremurîndu-i o rază de nădejde în suflet.
—	Şi ai copii mulţi ?
—	Şapte.
—	Ar trebui puşcat ! zise cu mînic bătrînul.
—	Cine ? întrebă nenea cu groază.
—	Cel ce ţi-a scris minciuna asta. E o bestie !
Şi bătrînul scuipă cu greaţă în laturi.
Dar, în clipa asta, în mintea nenii Gheorghiţă se-n-tîmplă ceva neobişnuit, ca o izbucnire de flăcări. Se simţi deodată alt om, abia născut, bogat, fericit, cinstit de toţi. începu să rîdă cu hohote, spre spaima şefului.
—	Nu-ţi fie frică ! N-am să-ţi fac nimic ! Da’ te poftesc, cu părere de rău, să te duci. Acum nimic nu se mai poate drege. Dar, — el începu să vorbească în taină, ridicînd un deget, — dar îndată ce va fi un loc vacant, am să-mi aduc aminte de tine, biet Gheorghiţă Pruncu. Eu, şeful, îţi promit!
Şefului i se zburliră-n cap cele cîteva fire de păr pe care le mai avea. Abia avu putere să apese pe sonerie. Un servitor întră, acelaşi care-1 condusese pe Gheorghiţă.
O gtumă
115
—	Du-1, omul acesta e bolnav, gîngăvi şeful, lăsîn-du-se pe scaun.
Dar bietul Gheorghiţă nu putu fi scos «din biroul ce
i	se cuvenea», pînă ce nu veniră încă doi servitori.
După cîteva minute toţi slujbaşii din secţie vorbeau despre «cum a-nebunit un provincial în biroul şefului».
19 12
UN NAŢIONALIST
E de-ajuns de impunător, mai ales dacă peste noapte şi-a ţinut mustaţa în căpăstru, şi dacă dimineaţa s-a bărbierit proaspăt. E mijlociu de stat, cu înclinare mai mult decît vădita spre pîntecism. Din an în an trebuie să schimbe lanţul de aur ce-i împreună, ca un pui de şarpe subţire şi strălucitor, cele două buzunare de la vestă. Lanţul îl schimbă, dar fasonul giuvaerului, niciodată : cîndva fusese admirat de-un înalt personij politic.
Pe vremuri, domnul Ulpiu Desmireanu a muncit din răsputeri, ca mulţi eroi necunoscuţi, şi a muncit cu spor. Trei fete şi Ie-a măritat după trei advocaţi, şi un fecior şi l-a făcut medic. Acum, dumnealui e acţionar puternic
Un naţionalist	117
la multe bănci, arc o sumuliţă pusă deoparte, şi, ca pavăză pentru orice eventualitate, vreo optzeci de iugăre de pămînt, într-un sat.
După ce-a trecut de anul al cincizecilea, cum îi murise nevasta, domnul Ulpiu s-a retras în oraşul acesta, şi la-nceput s-a mulţumit să fie ales director la o singură bancă dintre multele la care era acţionar de frunte. Acest «s-a mulţumit» îl cinsteşte pe domnul Ulpiu Des-mireanu, pentru că prietenii, care-1 cunosc mai bine, spun c-au fost cu totul surprinşi de modestia lui. Cîndva înnoda paraua cu zece noduri şi se spune că era să între în procese cu cei trei gineri încă înainte de-a iscăli contractul de căsătorie. Dumnealui a avut, pe vremuri, faima unui pasionat colecţionar de monete... în curs.
Dar, în sfîrşit, cine dintre dumneavoastră ar ridica piatra asupra domnului Ulpiu ? Cine-ar avea ceva de zis împotriva unui bărbat muncitor, înzestrat cu simţi-mîntul cruţării, cînd avea să mărite trei fete după advocaţi şi să-şi căpătuiască un băiat ? Nimeni, desigur ! Sîn-tem un popor sărac, şi cruţarea, pentru noi, e piatra înţelepciunii...
Acuma, domnul Ulpiu Desmireanu ar putea trăi, cum s-ar spune, trecut la pensie. Moşia şi-a arendat-o, banca nu-i dă nimic de lucru... Dumnealui ar putea să se odihnească, după merit.
Aşa ar fi dacă domnul Ulpiu ar putea trăi fără să muncească ! Dar un om ca dumnealui moare dacă trebuie să rămîie cu mînile-n sîn o săptămînă ! Şi se vede că dumnealui e un aprig părtinitor al evoluţiei, pe orice teren. Nu se ştie anume ce şcoli va fi urmat în tinereţe, dar la teoria asta modernă ţine morţiş. De la munca ce-o depusese pentru familie, dumnealui trecuse
118
Un naţionalist
acum la munca mai înaltă, mai nobilă, pentru binele naţiunii. în oraş, în întregul judeţ chiar, ajunsese duhul protector al naţionalismului. Unde erau doi sau trei fruntaşi adunaţi în numele poporului, domnul Ulpiu Desmireanu era în mijlocul lor.
Ieşise din rîndul necunoscuţilor, care pot trăi o sută de vieţi în şir fără să tulbure cu nimic societatea, şi acum sclipea ca o stea de mărimea întîi pe orizontul politic şi social al judeţului, al oraşului în care trăia.
In primul stadiu de muncă, — pentru familie, — pe lîngă avere, dumnealui mai cîştigase şi mult simţ practic, care-i un fel de putere de a vedea în întunerec, o deosebită capacitate de a pătrunde împrejurările. Şi nu se înşela niciodată.
începu, deci, mai întîi, să-şi spuie «mare proprietar». Cele optzeci de iugăre crescuseră la opt sute, şi cum satul boieriei sale era destul de departe, în alt judeţ, nime nu se îndoia de epitetul ornant cu care domnul Ulpiu îşi împodobise iscălitura chiar de la venirea sa în oraşul acesta. Mare acţionar era. Adaosul acesta, «mare proprietar», l-a ridicat deodată la înălţimi ameţitoare în consideraţia multor locuitori paşnici.
în sara cea dintîi, la cazină, se lansă în discuţii largi cu fruntaşii localnici asupra chestiei «Oamenii săraci pot întră, la noi, în politică ?», sau «Cheagul bun de-acasă e o condiţie necesară ca să fie cineva om politic, ori ba?»
între fruntaşii localnici era şi un advocat, pe nume Marian, foarte ager la minte, care vedea ce nu-i arătai şi auzea ce nu-i spuneai. El pricepu numaidecît unde bate domnul Ulpiu Desmireanu. Pe cînd ceilalţi fruntaşi apărau, împreună cu domnul Ulpiu, părerea că «cheagul e atît de necesar la noi unui bărbat politic,
Un naţionalist
119
încît, fără de el, orice calităţi ar avea cineva, nu poate purta steagul», advocatul cu pricina zise :
—	Să-mi daţi voie, domnilor, să fiu de altă părere.
—	Ei bine, să te-auzim !
—	Cred şi eu că, lipsit de	grijile	traiului	de toate
zilele, poţi munci mai bine, pe orice teren, începu el. Dar nu pot recunoaşte că avuţia este o condiţie necesară pentru ca cineva să fie luptător politic. Un bun luptător politic se naşte, domnilor, nu din avuţie, ci din talent. Şi pentru cariera asta se cere talent, ca pentru oricare alta. Cu deosebire că, în pictură ori sculptură, de pildă, un adevărat talent, mai curînd sau mai tîrziu, răzbeşte, dar în politică sînt foarte rare izbînzile văzute cu ochii. Nu oricine are bani să facă o călătorie la Viena, la Budapesta, la Bucureşti este şi bun bărbat politic... încheie dînsul c-un surîs de dispreţ, mai ales pentru domnul Ulpiu Desmireanu.
E adevărat că advocatul acesta	era cel mai sărac	dintre fruntaşi şi, poate, vorbise	şi	din	pizmă,	căci	cine
poate cunoaşte toate ascunzişurile din sufletul omului ?... Dar tot aşa de adevărat era şi ce spusese.
—	Să vezi dumneata, începu domnul Ulpiu Desmireanu, eu nu zic că n-ai avea dreptate. Totuşi, trebuie să admiţi că şi de partea mea este un strop de adevăr.
—	Admit bucuros, domnule director, orice vei binevoi să spui, zise cu acelaşi surîs de dispreţ advocatul Marian.
In primăvara aceea, — anul întîi al directoratului, — urmară, în şir, patru serbări romîneşti în oraş : o reuniune de pompieri îşi sfinţi steagul ; un cor mixt îşi ţinu adunarea de constituire ; la reuniunea femeilor se trase o loterie ; «Astra» îşi înfiinţă o nouă secţie.
120
Un naţionalist
Pînă la serbările acestea, încă din iarnă, domnul Ulpiu Desmireanu avu vreme să între pe subt pielea majorităţii romînilor din oraş. Ca o avangardă de trei lictori mergeau înaintea lui cele trei epitete : «director», «mare acţionar», «mare proprietar». Spun înţelepţii că oamenii sînt nişte fiinţe şi slabe, şi aplecate spre idolatrie ; îngenunchie şi se închină înaintea puterii care se apropie, dar nu din vreo pornire nobilă, ci dintr-una foarte egoistă : să nu fie striviţi. Aşa se explică, probabil, de ce la cele patru serbări naţionale din primăvară domnul Ulpiu Desmireanu avu partea leului. La pompieri ţinu cea dintîi cuvîntare, — înaintea prezidentului şi înaintea parohului, pe haina aurită a căruia se coborîse parcă toată strălucirea soarelui de mai, încît, vorba ceea, la soare te puteai uita, dar la odăjdiile de pe preasfinţia-sa, ba ! Şi poate de-aceea domnul Ulpiu, în cursul cuvîn-tării, privise mai mult în sus... Corul mixt îl alese «secretar» ; reuniunea femeilor îl delegă «bărbat de încredere» la tragerea lozurilor ; secţia «Astrei» îl proclama «prezident».
După ce trecură toate aceste serbări, domnul Ulpiu Desmireanu îşi cercetă cu grijă casa şi nu află lipsă decît o coroană, — preţul unui loz de la loteria reuniunii femeilor. Şi totuşi, a doua zi, gazetele, prin penele «reporterilor locali», se-ntreceau să laude pe «generosul» şi «mecenatele» domn Ulpiu Desmireanu.
De-aici încolo domnul Ulpiu «înaintă cu aripile întinse», cum se spune, în «lupta şi munca pentru naţiune», aşa cum, de pilda, a întrat în stăpînia aerului pasărea lui Vlaicu după ce s-a săltat pe roţi. De-aici încolo nu se mai putu organiza ceva în oraş fără numele lui. Se îndesa chiar în chestiuni care nu-1 priveau nici pe
Vn naţionalist
121
el personal, nici naţiunea, aşa că o samă de oameni cu minte începură să i se ferească din cale.
Dar în stima publică domnul Ulpiu Desmireanu se înălţă tot mai sus. Ajunse, din încredinţarea fruntaşilor celor mari, să cîrmuiască opoziţia romînească din judeţ. Se-nţelege, opinia publică e-nşelătoare, de foarte multe ori, şi, tot de-atîtea ori, nu e ascultat un glas sincer, din simplul motiv că nu se aude, nu-i destul de tare să răzbată pînă la gloria întraripată a unui «ales».
Advocatul Marian fusese împotriva acestei alegeri, spunînd limpede că domnul Ulpiu Desmireanu va nenoroci oraşul.
El şi sosise tîrziu la adunarea în care fusese pusă conducerea clubului din judeţ în mîna abilă a domnului director. Domnul Ulpiu Desmireanu şedea între cei dintîi fruntaşi, cu faţa radioasă, fericit.
De-aici încolo n-a fost conferinţă de-a fruntaşilor la care să nu citească şi domnul Ulpiu ceva, deşi nu era membru în comitet. Unde era o adunare şi se ştia că participă şi vreo persoană marcantă, domnul Ulpiu Desmireanu nu cruţa banii.
Pe la multe adunări auzeai întrebînd :
—	Cine e domnul acela străin, cu mustaţa răsucită, ras proaspăt ?
—	Care ?
—	Acela de lîngă domnul X, de lîngă domnul Y.
Ceilalţi fruntaşi erau cunoscuţi după nume, după fizionomie, de cea mai mare parte a publicului. Dar pe domnul Ulpiu era mirare daca din o sută de întrebaţi îl cunoştea unul. Pesemne că nu e de-ajuns să te îmbulzeşti între fruntaşi ca să devii popular în ţară.
122
Un naţionalist
Din partea îmbulzirii acesteia putea să ajungă celebru. Căci, într-adevăr, se ţinea ca scaiul de fruntaşi. Mulţi îi întorceau spatele, multora le venea rău de atîta stăruinţă, şi începeau o discuţie cu vreun prieten, doar ar scăpa de scai. Aş ! Iarăşi şi iarăşi se sălta lîngă dînşii.
De se întîmpla, la astfel de prilejuri, să se rătăcească prin vreun restaurant, — şi se rătăcea de obicei, — nu se aşeza oriunde. La masa unde sta fruntaşul cel mai dintîi, acolo îi era locul. Acela numai ce se pomenea cu el întinzîndu-i dreapta :
—	Ce mai faci ?
O duzină de ani domnul Ulpiu Desmireanu fu, oficial, în frunte. In realitate, din anul al doilea, mulţi nu-1 mai luară în samă şi-ncepură să se ferească de el. In vremea asta, advocatul Marian socoti toate darurile «mecenatului» şi ajunsese la oribila sumă de douăzeci şi patru de coroane !
El dădu publicităţii aceste date şi se făcu un scandal îngrozitor, dar foarte plăcut multora din fruntaşii cei mari, care nu-1 mai puteau suferi pe domnul Ulpiu. Se convinseră că n-are nici un talent şi că nu-i place să ridice nici degetul cel mic de la mîna dreaptă pentru cauza naţională decît cînd e vorba să se arate pe sine.
Advocatul Marian, ajutat de alţii, ieşi biruitor. Tîrziu, dar totuşi... Aurul prin foc se lămureşte !
La această «lovitură de stat», domnul Ulpiu Desmireanu nu se aşteptase. Şi poate cu dreptul, căci mai erau şi alţii ca dînsul ; el îi cunoştea, şi aceia nu căzuseră încă. Dar se resemnă repede, ca după orice durere închipuită, îşi luă concediu şi plecă pe-un an în străinătate, «să-şi caute de sănătate».
Un naţionalist
Un an a fost în străinătate, ori poate la moşie, — omul nu-i atoateştiutor ; un an a stat înfundat prin banca lui; dar, din anul al treilea, iarăşi a început să se ridice. Jertfele şi le caută acum printre străinii care vin în oraş.
Dacă eşti om nevoiaş şi ai lipsă de parale cît de multe, să te duci în persoană la banca unde e director domnul Ulpiu Desmireanu. Dacă eşti înzestrat cu virtutea răbdării, ai să te-ntorci cu parale. Iată ce se va întîmpla : Domnul director te va primi într-o cameră separată, — biroul dumnealui. Te vei prezenta ; dumnealui, de asemenea, cu numele întreg, cu toate trei epitetele. Dumneata vei începe prin a admira banca, birourile, oraşul, biserica, şcoala, reuniunile (poţi să spui orice nume-ţi vor trece prin cap, fără să-ţi pese de există ori ba), avîntul economic al jurului, avîntul cultural, social etc. al romînilor din oraş. Dumnealui te va asculta, tot muin-du-şi buzele, apoi	vei afla din	vorbele	dînsului	că domnul director e un	adevărat erou, că e	sufletul	oraşului,
al jurului, al instituţiilor, cu un cuvînt, al ce vrei dumneata. Dumnealui aleargă, n-are o noapte de hodină, jertfeşte bani, mulţi bani. în tot ce vezi dumneata bine e meritul lui. Are să-ţi ţie o cazanie nesfîrşită, dar dumneata să fii răbdător, să înalţi din sprîncene, să tresari, dînd uimit	din cap, să	slobozi	cîte-un	oftat, şi,
cînd vei auzi, în	urmă, fraza	: «Ei, domnule,	cu jertfe
multe se susţine focul sacru pe altarul naţiunii», ei bine, cînd vei auzi fraza asta, să ştii că ai scăpat ! Şi, dacă nu l-ai contrazis niciodată, să fii sigur de parale ! îţi vei spune apoi păsul.
—	Ah ! pentru tinări inteligenţi, ca dumneata, o să facem, cum să nu !
124	Un	naţionalul
Şi te va pofti să rămîi; el va ieşi la funcţionari, într-o clipă contabilul-prim va face socoata şi va-ntocmi documentul, iar casierul îţi va număra paralele.
Cine-ar putea spune pînă cînd îşi va putea păstra noua aureolă domnul Ulpiu Desmireanu ?
19 12
INSPECŢIE
Prin iulie dase molima în porci. Se pusese o secetă de crăpa pămîntul ; cele două părăiaşe ce treceau pe lîngă sat îşi ascunseseră subt pietriş apa puţină ; bălţile săcaseră, şi, în răstoacele cele mai adînci, cele mai ferite, rămăsese numai glodul, prin care se mişcau cu greu broaştele greţoase, îmbrăcate în hlei.
Vărsat, ciumă, grumăzare, voia Celui-de-sus ? într-o săptămînă pieriseră cincisprezece porci. Duminica, primăria vestea prin dobaşul satului :
—	Tot omul să-şi ţie porcii acasă. îndată ce se bolnăveşte unul, să-ncunoştinţeze primăria. Dacă-i moare cuiva porcul şi nu face ştire, se globeşte pînă la cincizeci de coroane.
Inspecţie
Şi «tram-tram-tram», mai departe, pe altă uliţă.
Mare pacoste pe sat ! Era începutul secerişului, cînd toată lumea, — cu căţel, cu purcel, — ieşea între lanuri. Şi moşul cel mai nins putea lega un snop, putea clăi, şi copilul cît genunchele putea aduna spicele aurii ce-ar mai fi rămas în urma secerătorilor. Cine să rămîie acasă, chiar acum, să grijească de porci ?
Cei mai mulţi ziceau :
—	Iaca o prostie ! Dacă vrea Cel-de-sus ne poate crăpa porcii ş-acasă.
Şi credeau că toată porunca era iac-aşa, un fleac, ca primăria să-şi plătească urechea. Aşteptau ca luni dimineaţa să audă cornul purcarului.
Dar cu purcarul vorbise însuşi primarul : nu care cumva să creadă că-i glumă şi să cuteze a scoate porcii. Omul s-a dat bătut bun-bucuros ; avea, la urma urmelor, o clipă de repaos, o zi de sărbătoare, căci, din martie, alergase destul cu toţi cei patru copii ai lui.
Două săptămîni Hudri avu ce căra, avu ce-ngropa : porcii cădeau ca muştele. Şi Hudri mai avea noroc că nu îngropa decît porcii anunţaţi la primărie de cei mai fricoşi dintre săteni. Cei mai mulţi, însă, săpau peste noapte o groapă în fundul grădinii.
Cum, necum, primăria descoperi două cazuri de... «contrabandă», şi vinovaţii fură globiţi după glasul dobaşului.
Mare fierbere în sat!
—	Dacă-i doctor, să vie să-i vindece, să vie să le deie leacuri!
—	Ce doctor ?! Iac,-o lipitoare nouă !
—	O să-l luăm noi la-ntrebări...
Inspecţie
127
Opreliştea ca să nu mai iasă porcii în turmă cît ţine boala, gloabele, înştiinţările obligatoare, toată pacostea venea de la doctorul de vite. Se înfiinţase, de un an, post de veterinar pentru satele din cercul ăsta. Oamenii nu erau obişnuiţi, nu puteau pricepe cum să chemi la un dobitoc bolnav pe un doctor ce-a învăţat pe la şcoli, şi, tot ce ştie, ştie din cărţi. Iacă, era baba Maia, era moş Arsenie, şi mai erau cîţiva pricepători în sat. Ăştia da, ştiau ceva, dăduseră destule ajutoare. Dar doctorul de vite ?!
Adevărul era că în postul de veterinar ajunsese un slujbaş mai fricos decît un iepure. La întîia vizită de vite cornute, în faur, ajunse subt batjocora oamenilor. Tresărea de cîte ori un bou mişca din cap, ori vreo vacă ridica piciorul. Le-a examinat numai de la o cuviincioasă distanţă.
Mai era adevărat că, la cel dintîi caz anunţat,, venise în sat, se uitase la cîţiva mascuri bolnavi şi poruncise carantina. Dar nici un leac !
După două săptămîni, veterinarul veni din nou. Molima încetase, şi oamenii dădeau zor primăriei să ridice opreliştea, că nu mai pot ţine porcii acasă. însă veterinarul iscodi acum altă drăcie. îndată ce vorbi ceva cu notarul şi cu primarul, dobaşul satului ieşi' pe uliţă.
—	Pînă de azi într-o săptămînă toate cocinele în care au bolit ori au murit porci să fie văruite şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Tot omul s-audă şi să înţă-leagă. Asămenea, văruită să fie podeaua, pe amîndouă părţile ; unde nu-i podit, să se sape pămîntul de un metru, să se ridice şi, în locul lui, să se aducă pămînt curat şi să se umple. Pînă se vor face acestea, porcii-s
128
Inspecţie
opriţi de la păşune. Cine nu va face aşa — gloabă cincizeci de coroane.
Şi, «tram-tram-tram», porni mai departe să răscoale satul.
Oamenii clătinau a pagubă din cap.
—	O, că nu l-a trăznit Dumnezeu !
—	Ăsta-i de cel ce bate cîmpii!
—	De unde să luăm, acuma, var ?
Cară cu var treceau prin sat cam în Paresimi, înainte de Paşti. Puţini vor mai fi avut prin pivniţă. Apoi, se începuse căratul grîului.
La o săptămînă, c-un jurat, cu primarul, trecea veterinarul de la casă la casă. Inspecta dezinfectarea cocinilor, — vezi bine, numai pe la romînii care anunţaseră cazurile de boală,	de moarte.	De pe o	listă	citeau
numele proprietarului,	se uitau la	numărul	casei	şi în-
trau. Din cele mai multe ieşeau numaidecît. Cu cît se depărtau de primărie, isprăveau tot mai repede cu inspecţia. Zece inşi stropiseră cu var pe dinafară ; ceilalţi — nici atît.
Ar fi trebuit amendaţi peste şaizeci de săteni. Dar de aşa pedeapsă se înfrică şi veterinarul.
Se mai dădu un răstimp de-o săptămînă, cînd, apoi, spunea dobaşul, nu va	fi cruţat nimeni.
Nici primarul, nici	notarul nu	mai cutezau să iasă
printre oameni. Sătenii bufneau cu ciudă, cu mînie, unde-i vedeau ; cei mai mulţi se blăstămară de vor pune ei mîna să sape sub coteţ acum, în căratul griului. Cei mai mulţi sloboziră porcii pe uliţele satului.
Cînd se împlini săptămînă, şi veterinarul veni din nou, nici tu primar, nici tu jurat, nici tu notar la primărie. Singur pîrgarul ţinea într-o mînă lista în car-^
Inspecţie
129
erau trecute numele proprietarilor prin porcii cărora bîntuise boala, şx numerele caselor.
Veterinarul întîi voi să amîie controlul pe altă zi, dar, gîndindu-se că ar prea întărită pe oameni, se hotărî să facă singur inspecţia.
Prin sat bubuiau batozele : se începuse treieratul griului.
Veterinarul întră în curtea cea mai apropiată de primărie : nu era nimeni acasă, numai cînele hăpăia zmîn-cindu-se în lanţ. La numărul vecin află poarta încuiată. In sfîrşit, la al treilea număr cu boală, nevasta era acasă. Cocina era stropită, dar, ca şi la întîia inspecţie, numai pe dinafară.
—	Spus la dumitale cum face. Nu făcut. însemnăm aici şi pedeapsa.
—	Nu-i bine, domnule ?
—	Nu, ala !
Femeia, plină de ciudă că nu putuse încuia şi ea poarta, se învineţi şi se repezi dup-o mătură.
—	Ia să te curaţi din curtea mea, c-o să te văruiesc pe dumneata !
Iar după ce veterinarul ieşi repede pe portiţă, oftă :
—	Sărac de maica care te-a făcut!
Veterinarul păşea aprins pe uliţă. Venise cu gîndul să fie mai îngăduitor, dar acum îşi propusese să nu cruţe pe nimeni, să nu scape nimic din vedere. Se opri înaintea casei lui Bîrzuţ. Se uită la număr şi întră. Simţi o dezamăgire îndată ce se apropie de coteţ : era văruit ca păretele. Omul îl aştepta ca pe spini ; auzise că-i aproape de casa lui veterinarul şi lăsase boii în jug şi aştepta : trebuia s-aducă un car de grîu la batoza ce bubuia în vecini, să aibă pentru pîne nouă, pînă va
130
Inspecţie
treiera şi el. Bîrzuţ aştepta liniştit, ca unul ce împlinise porunca.
Veterinarul se învîrti în jurul cocinei, apoi, deodată, oprindu-se înaintea uşii, zise :
—	Deschide !
Bîrzuţ deschise. înăuntru nu fusese atins nici un pai.
—	Ce ala ?
—	Pai, domnule.
—	Nu văruit, nu săpat ?
Bîrzuţ simţi cum îi furnică prin vine.
—	Trebuia şi pe dinăuntru ? întrebă el stăpînindu-se.
—	No vezi că trebui !
—	Apoi, domnule, dobaşu-i de vină. De ce n-a spus ? El a zis să văruim. Am făcut cum am ştiut că-i mai bine.
—	Dracu ! zise veterinarul.
—	Ba zău, domnule, începu Bîrzuţ, uite, eu sînt om blînd şi ascultător. Aş fi făcut, da’ n-am ştiut cum. Ia, te rog pe dumneata, arată-mi cum să fac să fie bine, şi pînă desară isprăvesc. Păcatele mele ! Noi ce sîntem ? Ia, nişte proşti ! Da’ dumneavoastră ştiţi multe !... Ia, te rog, să întri şi să-mi arăţi cum să fac pe dinăuntru ca să fie bine.
Ce va fi gîndit veterinarul ? S-a simţit măgulit de vorbele lui Bîrzuţ ? îi plăcea că-i vorbea aşa de blînd şi cu atîta umilinţă ? Coteţul era de blane şi foarte curat. Se aplecă şi întră pe uşa mică. în urma lui, Bîrzuţ închise repede uşa şi puse cuiul de fier.
—	Sănătate bună, domnule, zise el şi, apropiindu-se de car, începu : E, ho, Bodor !
Deschise poarta, ieşi cu carul, încuie portiţa : nu era nimeni acasă...
inspecţie
Veterinarul va fi strigat după ajutor. Dar nime nu-1 auzi. în vecini batoza bubuia necurmat. Cinele lui Bîrzuţ răguşi însă cît lătră pînă sara la gadina din coteţ.
După ce se întunecă, Bîrzuţ veni şi deschise uşa.
Inspecţia asta avu şi urmări. încă a doua zi veterinarul îşi ceru transferarea, iar Bîrzuţ îşi puse o vacă cu cheltuielile judecăţii şi mai stătu şi şase luni în temniţă.
Dar de paguba asta nu se plînse niciodată în viaţa lui. îi plăcuse «cum merse».
19 13
DIVORŢUL NENII NICULIŢĂ
în micul nostru orăşel de provincie răzleţită, toată lumea-1 cunoaşte pe domnul Niculai Albescu de la «Arhive» — «Niculiţă», cum îi spun colegii între care se-nvîrte de-atît amar de ani, «nenea Niculiţă», cum îi zic cei mai tineri.
Socotind după anii de slujbă şi după feciorul june pe care-1 are, domnia-sa se va fi apropiind de-al cinci-zecile an de viaţă. Nici după înfăţişare nu-i dai mai mult. E năltişor, uscăţiv, cu obraz puţin, pămîntiu, cu mustaţa rărişoară. Umblă cu umerii aduşi înainte, de parcă şi-ar apăra pieptul, sau de parc-ar duce-n spinare o povară nevăzută. în ochii lui albaştri-alburii pluteşte o veşnică melancolie.
Divorţul nenii Niculiţă
133
Era unul din acea mare mulţime de necunoscuţi care trec fără un surîs prin viaţă, privind cu aceiaşi ochi la orice le-ar ieşi în drum, simţindu-şi mereu noaptea din sufletele lor, necutezînd să se bucure de nimic.
Toată lumea ştie că nenea Niculiţă trăieşte foarte rău cu doamna Eufemia, nevasta lui. Toată lumea îl sfătuieşte, de-atîţia ani, să divorţeze. El ascultă cu plăcere, c-un fel de deliciu îndemnurile prietenilor, însă n-are tăria să facă pasul acesta, care-i pare îngrozitor, îndată ce începe să se gîndească, în singurătate, la el.
Doamna Eufemia s-a-nstăpînit pe-ncetul asupra nenii Niculiţă, dar cu atît mai statornic. Cinci ani i-au trebuit pînă l-a strunit deplin, dar de-atunci a ştiut să ţie bine hăţurile în mîna dumneaei, lată şi grasă ! îndată ce iese de la slujbă, nici tu o halbă, nici tu o plimbare c-un prieten, nici tu o discuţie ! Aţă acasă. Şi, în tot anul, tot pe alte uliţi trebuie să alerge nenea Niculiţă : nevasta dumnealui nu rămînea niciodată mai mult de un an într-o casă.
—	Mă plictisesc, spune dumneaei, nu mai pot suferi pe ticăloasele de vecine, nişte inculte ! îmi mănîncă sănătatea !
Ah, cultura ! în ceasurile lui bune o blăstăma nenea Niculiţă, căci din pricina ei căzuse în robia acestei femei.
Doamna Eufemia fusese, într-adevăr, fata unui doctor, care murise din abuz de cafea neagră. Va fi avut ea o creştere mai aleasă, dar, orfană şi săracă, se bucurase cînd domnul Albescu îi ceruse mîna. în societatea femeilor din mahala, în certuri şi mînii continue, în locuinţe sărace şi întunecoase, repede căzuse de pe dînsa toată spoiala culturii ce, biet, va fi avut. Nenea
134
Divorţul nenii Niculiţă
Niculiţă îşi spune acum că femeia lui n-a avut niciodată o cultură, că-i o fiinţă comună, de toate zilele. Ei, dar în anii dintîi ai căsniciei lor crezuse altfel. Atunci tot îndemnul, tot sfatul, toată porunca ce venea de la femeia asta îi păreau că pornesc de la o fiinţă superioară şi se supunea cu plăcere. Azi se lăsase de-un obicei, mîne de altul. Şi, cu cît se despoia de datinele sale, de felul său de-a fi, cădea tot mai adînc în stă-pînirea femeii.
Cînd, în anul dintîi, Niculiţă a vrut să înnoiască contractul de închiriere, ce expirase, doamna Eufemia l-a privit cu uimire.
—	Ce vreai să faci ?! încă un an în iadul ăsta ?! Se vede că vreai să te scapi de mine !...
—	Nu, dragă, da’ cred că-i potrivit; apoi e şi ieftin, răspunsese în silă nenea Niculiţă.
A fost o scenă, de lui Niculiţă i-a venit să sară pe fereastră. Totuşi, atunci, nu s-a dat bătut. El ştia că o locuinţă, în condiţiile acelea, nu se afla în tot oraşul, însă, două săptămîni doamna Eufemia nu-i mai vorbi, îi punea la masă o nimica toată, şi dumneaei nu gusta din nimic, în vederea soţului.
în prima zi a celei de a treia săptămîni, nenea Nicu-fiţă a întrat în casă cu vorbele :
—	Mîne trecem în Uliţa Arinilor, unde-ai spus tu !
De-atunci nu s-a mai împotrivit niciodată la mutat.
Ştia, cînd se apropia Sîngiorgiul, să-şi vadă de altă casă.
Doamna Eufemia se înrăutăţise odată cu trecerea anilor. Din toată cultura nu-i mai rămăsese decît vocea nespus de ascuţită, cu care îl întîmpina pe nenea Niculiţă ori de cîte ori se-ntorcea de la slujbă. în aceeaşi
Divorţul nenii Niculifă
măsură crescuse însă şi bunătatea bărbatului. Dar nici nu s-ar putea numi bunătate ceea ce copleşise tot mai tare sufletul lui Niculiţă. Era mai mult un fel de mo-leşeală, care îl apăra parcă de orice tulburare.
Domnul Niculai Albescu n-a fost niciodată un om de voinţă. Dar el nu s-a simţit nicicînd vinovat pentru lipsa asta. Se-mpăcase cu gîndul : ca mine mai sînt destui în viaţă. Şi trăia ? Trăia, căci, se vede, viaţa nu-i de multe ori decît o tîrîire înceată şi greoaie de rîmă. Arareori samănă cu zborul avîntat al vulturului.
Băiatul i se născuse numai ca femeia să-l strunească şi mai tare. Că aşa era se adevereşte din faptul că doamna Eufemia n-a mai avut altă naştere. Toată educaţia copilului doamna Eufemia o luase de la-nceput asupra sa. Nu suferise nici un amestec, nici cea mai mică observaţie a bărbatului. Şi astfel, — ori poate nu numai din pricina asta, — băiatul nenii Niculiţă s-a ales un necăpătuit. Fusese student, scriitor pe la advocaţi, întrase la Finanţe, şi acum, om în toată puterea, se plimba pe uliţele orăşelului, învîrtindu-şi printre degete un bastonaş negru şi elegant. Că îngenun-chierea lui era mai mare de cînd crescuse băiatul, nenea Niculiţă o simţea mai ales din faptul că nu-i mai rămîneau parale nici pentru tutun, singura lui plăcere în viaţă, pe care cucoana se milostivise o vreme să nu i-o răpească.
De multe ori prietenii îi ziceau :
—	Bine, frate, se poate să suferi namila asta de om să nu muncească nimic, trăind din bănişorii tăi ?
Nenea Niculiţă ştia că feciorul său nu numai că trăia din bănişorii lui, ci că îşi permitea şi distracţii, de care el, bătrînul, de mult nu mai cuteza să se apro-
136
Divorţul nenii Niculiţă
pie : halbe, douăzeci şi una, şi altele, şi altele, tot din acelaşi izvor de venit. Dar el nu le răspundea prietenilor decît cu aceleaşi cuvinte :
—	Ce să-i faci ? Se vede că n-are talent.
Cu cît îmbătrînea şi se înrăutăţea doamna Eufemia, nenea Niculiţă cerca să-i împlinească tot mai mult voile. Simţea chiar un fel de plăcere, părea că tremură ceva, ca o luminiţă, în sufletul lui şters. Viaţa lui era tot mai grea, tot mai chinuită, dar doamna Eufemia se ţinea mereu foarte sus. N-ar fi făcut pentru lumea toată o vizită unei femei al cărei bărbat era într-aceeaşi slujbă cu Niculiţă. Mai bine se înmormînta pe-o jumătate de an în casă, decît să iasă pe stradă fără o toaletă, fără o pălărie la modă. Ţinea nespus de mult la o mîncare bună. Cînd dădeau, primăvara, verdeţurile şi puii de găină, mort-copt trebuia să guste din aceste bunătăţi deodată, ca şi cele dintîi familii din oraş. în sufletul lui umilit, nenea Niculiţă o admira. îşi zicea : «Iată o femeie pe care n-a doborît-o viaţa ! Iată cum îşî păstrează plăcerile sale !»
Apoi, Iui Niculiţă îi plăcea că Eufemia îl apăra cu străşnicie ori de cîte ori era vorba de onoarea lui. Să nu fi dat Dumnezeu să facă cineva vreo aluzie cît de uşoară la viaţa lui Niculiţă ! Eufemia ar fi fost gata să-i scoată ochii. A fost chiar în judecată cu două vecine. Spuseseră vecinele :
—	Ce se ţine şi golana asta aşa de sus ? Ce-i băr-batu-său ? Ia, un jerpelit de slujbaş !
—	Jerpelit de slujbaş ?!
—	Aşa să trăim ! Un sărîntoc, ca şi noi !
Şi cucoana Eufemia a cîştigat procesul de «vătămare de onoare».
Divorţat nenii Niculiţă	i'i'f
De multe ori prietenii îl luau peste picior pentru închipuirea în care voia să trăiască doamna Eufemia^ Dar n-aveau cu cine vorbi : în ochii lui Niculiţă nu se vedea decît aceeaşi melancolie.
Intr-o amiază senină de primăvară, nenea Niculiţă se întorcea vesel acasă. Luase plata, căci era zi-ntîi, şi ştia că Eufemia are să-l primească cu blîndeţe. Mergea iute, şi pe obrăjorii lui, palizi şi brăzdaţi, cerca să aşeze un zîmbet, care însă flutura mereu, părînd că nu-şi află locul. Nu se înşela. Eufemia îl aştepta cu masa pusă. Ea îi deschise uşa, zîmbitoare, numără în grabă biletele pe care i le dădu Niculiţă, le ascunse repede într-un dulăpior şi se aşeză pe-un scaun la masă. Mîn-cară cu poftă — feciorul nu era acasă.
După ce se înfruptară, Eufemia se ridică şi se apropie de dulăpior. Era o femeie corpolentă, cu grumajii groşi, cu-o bărbie cît o guşă, cu faţa şi mînile roşii. Stătu mult la dulăpior, părea c-ar vrea s-aleagă ceva şi nu ştie ce şi cum. In urmă, se întoarse cu o bancnotă de douăzeci de coroane.
—	Niculiţă, zise ea, oprindu-se lîngă bărbat.
Acesta avu o tresărire, auzindu-şi numele spus cu
atîta dulceaţă.
—	M-am gîndit, continuă ea îndată, să mergi cu trenul de 2 la oraş. Vor fi pui de găină pe vremea asta. La noi nu vin încă. Vai, o tocană de pui cu mămă-liguţă !
Nenea Niculiţă se uită la ceas. Mai erau numai douăzeci de minute, şi, cu toate că ar fi dorit să-şi fi fumat ţigara în tihnă, se ridică numaidecît şi se găti de plecare.
138
Divorţul nenii Niculiţă
—	E zi de mărturie azi. De la noi vor fi cară, căruţe. Vezi şi-i dă la o femeie să-i aducă.
—	Să cumpăr de toţi banii ? întrebă el, gata de drum.
—	Da, să-ţi reţii pentru bilet. Vezi, să nu te-nşăle. Sătencele acelea toate sînt nişte tîlhăroaice.
Nenea Niculiţă tîrgui cu mare silă în ziua aceea. Puii erau scumpi foc. Trecea de Ia o femeie la alta şi cerca să zbată din preţ. Zadarnic : din patru coroane nu putu scoate părechea. Şi încai dac-ar fi fost pasări de nădejde. Dar abia le crescuseră penele pe aripi. Se hotărî de mai multe ori să nu cumpere. Să-i spuie Eufemiei că n-au fost pui. Dar tot de atîtea ori se întorcea la femeile în jurul cărora furnicau slujnicele şi doamnele. Să nu cumpere, şi pe urmă Eufemia să afle c-au fost pui ?! Nu, mai bine dă banii pe nimica.
Cumpără deci patru părechi şi jumătate. O coroană o cheltuise venind, alta îi trebuia pentru bilet de întors. Dar, sau că nu văzuse nici o femeie din orăşelul lor, sau că era aproape să scape trenul, nenea Niculiţă alergă repede într-o prăvălie, cumpără pe-o băncuţă o cutie cafenie şi aţă de doi bani şi se repezi la femeia de la care tîrguise.
—	Să-i pui aici, zise el arătînd cutia.
Şi, în vreme ce femeia aşeza micile pasări, care, de năduf, îşi ţineau deschise ciocuşoarele, domnul Niculai Albescu tăie mici ferestruici în coperişul de hîrtie, să nu se înăbuşe, pe drum, aripaţii.
Puse capacul, legă cutia cu aţa şi porni repede, în piuitul puilor. Numai cîteva minute mai erau pînă la plecare : alerga să-şi scuipe sufletul !
Cu biletul în dinţi, — într-o mînă îşi avea pardesiul şi ploierul, în cealaltă, cutia, — urcă treptele, oftă
Divorţul nenii Niculiţă
139
fericit cînd se văzu în coridorul vagonului de clasa a doua, — la insistenţele Eufemiei, el călătorea totdeauna cu clasa a doua, — şi dosi numaidecît cutia într-un ungheţ. Era micuţă, şi totuşi, cele nouă păsărele încăpeau bine acolo. Ar fi fost liniştit acum nenea Niculiţă, dacă puişorii n-ar fi început să piuie toţi deodată şi cu putere, ca într-un cor. Un gînd de spaimă îi săgeta inima : va afla Eufemia că a dus puii cu dînsul, că s-a făcut de rîs la lume. Ştia că umilinţa asta consoartă-sa n-ar fi putut s-o îndure niciodată. Din fericire, însă, pe coridor nu era nimeni. Călătorii erau toţi în compartimente. Nenea oftă uşurat şi începu să-şi răsucească o ţigară, cînd trenul, şuierînd, se puse în mişcare. Prin ferestrele deschise de la coridor adia răcoare plăcută, mîngîindu-1 pe nenea Niculiţă după năduful acestei după-amiezi. Supse în tihnă de două ori dupăolaltă din ţigara groasă şi slobozi pe nări două suluşoare înieptate de fum alburiu. Atunci uşa unui compartiment se deschise, şi pe coridor ieşi un cunoscut.
«Cine dracu să fie ?!» îşi zise nenea, întorcîndu-şi repede capul. Dar străinul fu numaidecît lîngă el.
—	Sănătate, Albescule ! strigă omul gras şi roşu, bă-tîndu-1 cu palma pe umăr.
—	Bună ziua, răspunse în silă, înfiorat nenea Niculiţă. Bună ziua, Mirceo.
—	De mult nu ts-am văzut! Ai fost la oraş ? întrebă Mircea, ştergîndu-şi năduşeala de pe frunte, de pe grumazi.
—	Da, am fost, răspunse Albescu privind chiorîş spre cutie, în care puii piuiau mereu.
140
Divorţul nenii Niculiţă
Noroc că trenul hurduca destul de tare, şi glasurile puilor nu se prea auzeau.
—	O să fie mari călduri în vara asta. E un chin să călătoreşti. De altfel, eu rar ies din casă, zise iar străinul.
Uşa culoarului se deschise şi întră grav controlorul. El trecu repede, Iăsînd pe cei doi cunoscuţi să-şi continue poveştile. Mircea era foarte dornic să ştie cum o duce Niculai Albescu. îi punea deci o mulţime de întrebări, la care nenea Niculiţă răspundea tot mai în silă. Neliniştea lui creştea mereu, căci trenul alerga acum mai lin, şi piuitul puişorilor se ridica tot mai distinct din zgomotul trenului.
De cîteva ori domnul Mircea tăcu şi privi bănuitor pe sus, ascultînd.
—	Ce dracu să fie aici ? Mi se pare c-ar piui ceva ca puii.
—	Aş, pui ! făcu, îngălbenind şi mai tare, nenea. De unde pui ?!
—	Ştiu eu ?! răspunse acela, privind pe sus.
Apoi îşi continuă iar istorisirea vieţii lui comode şi îndestulate. în răstimpuri întră în vagon, vorbea ceva cu-o doamnă («Ah ! de n-ar mai ieşi ! Cît ar fi de bine să nu mai vie!» îşi zicea, de fiecare dată, nenea), dar Mircea revenea mereu, fierbîndu-1 pe Niculiţă în zeci de ape. La un moment dat, cînd tocmai povestea ceva foarte interesant despre sine, pulverizînd stropi fini pe faţa lui nenea, se opri, privi prin coridor, îşi scoase capul pe fereastră şi zise, puţin enervat de întrerupere :
—	Pe cinstea mea, eu tot aud ceva !
—	Ce sa fie ? întrebă aiurit Niculiţă.
Divorţul nenii Niculiţă
141
—	Pui trăbă să fie ! Da’ nu ştiu unde muma-dracu-lui piuie ! Ai crede că zboară deodată cu trenul.
Nenea îşi adună toate puterile :
—	Ţi se pare, Mirceo, ţi se pare, zise. Aş auzi şi eu.
—	Şi nu auzi ?
—	Ca pămîntul ! De altfel, zgomotul, scîrţîitul roţilor de tren îl poţi asămăna cu multe celea. Uite, mie cîteodată îmi pare că e o muzică. — Şi cît ce spuse acestea, acoperi cu trupul său cutiuţa. — Se poate, continuă el, că tu te-ai gîndit la nişte pui.
—	Ba să mă ierţi, eu nu m-am gîndit. Şi, ia auzi, nu se poate să nu auzi şi tu, jur că sînt undeva pui!
Domnul Mircea, contrariat de nenea, se roşise şi mai tare, bătea în negru. în clipa asta trenul se opri într-o gară, şi, în liniştea ce se aşternuse brusc, picura acum distinct piuitul din cutie.
—	Ei, pe onoarea mea, nu m-am înşălat! zise cu satisfacţie domnul Mircea, ferindu-1 deodată pe nenea şi arătîndu-i cutia. Se poate să nu-i fi auzit ? întrebă el.
—	Nu, răspunse nenea, verde la faţă.
—	Atunci ţi s-a stricat auzul, zise vesel domnul Mircea, aplecîndu-se pe cît îl ierta pîntecele.
Un cocoşel îşi scosese creasta mică, roşie printr-o fe-restuţă tăiată de nenea Niculiţă.
—	Ai cui vor fi ? zise domnul Mircea, ridicîndu-se congestionat, şi scoţînd din nou batista uriaşă.
—	Nu ştiu, răspunse nenea.
Şi simţi o greaţă mare la inimă. îi păru că trenul începe să se-nvîrtă cu el. Nu mai şuiera de plecare, şi puii piuiau de să-i audă şi cei din compartimente.
—	Vor fi ai vrunei doamne din vagon, începu iar domnul Mircea, privind mereu cutia.
142
Divorţul nenii Niculiţă
—	Se poate, răspunse mai cu inimă Niculiţă.
—	Da’ ce noroc că n-a observat cutia controlorul ! Ar fi urmat o pedeapsă pînă la cincizeci de coroane.
—	Ce spui ?! întrebă înspăimîntat nenea Niculiţă.
—	Da, pedeapsă pînă la cincizeci de coroane. Nu-i permis să duci pasări în tren, răspunse liniştit domnul Mircea.
El îşi scoase capul pe fereastră, să se răcorească, şi nici prin gînd nu-i trecu cu ce chinuri încinsese sufletul nenii Niculiţă. El nu ştiuse nimic de-asemenea oprelişte şi îngheţă numai la gîndul că puii pot fi descoperiţi. O coroană erau toţi banii pe care-i mai avea la dînsul.
Se revoltă cumplit împotriva doamnei Eufemia. De mult sufletul său nu mai fusese capabil de o astfel de răscoală. Simţea că femeia asta i-a făcut neagră toata viaţa. în chinurile lui cumplite de acum lua hotărîri eroice : are să-i spuie tot-tot ce-i apasă sufletul ! Ba, mai bine, are să divorţeze ! Da, are să pornească procesul, cît ce va ajunge acasă.
—	Le-o fi cald, zise domnul Mircea, retrăgîndu-şi capul din fereastră şi apropiindu-se de cutie. — O ridică şi o puse pe o scîndură de la scara ce era în capul vagonului. — Aşa, aici o să aibă puţină răcoare, mai zise el, satisfăcut. — Era milos, ca toţi oamenii graşi. — Nu-s grei deloc, adaose apoi.
—	Sînt numa cît pumnul, se grăbi să-i explice nenea Niculiţă, recunoscător că domnul Mircea nu-1 bănuia.
—	I-ai văzut ? îl întrebă acesta repede.
—	Aş, de unde?! zise albind ca păretele nenea. Dar îmi închipui. Pe vremea asta nu pot fi mai mari.
—	Adevărat, începu domnul Mircea. E de timpuriu. Trăbă să fie ai unei cucoane cu gusturi fine.
Divorţul nenii Niculiţă
143
—	Zi, mai bine, rafinate, rînji Albescu, ca în bat-jocoră. O cucoană care nu cruţă banii cînd e vorba să-şi satisfacă gusturile. Cît crezi să fie o păreche ?
—	N-am idee !
—	Cel puţin patru coroane ! Da’ se uită o cucoană la banii bărbatului, cînd e vorba să-şi satisfacă o poftă ?!
Nenea Niculiţă era p-aci, p-aci să-şi verse tot focul asupra nevestei, ceea ce-şi propusese să facă numai după ce va ajunge acasă. Dar, spre norocul lui, trenul tocmai întră într-o gară — cea din urmă pînă la el acasă. Nenea văzu locuri cunoscute şi, pe-o clipă, fu fericit că acuş va ajunge. Insă, la întrarea în gară trenul se hurducă mai tare, şi cutia cu puii căzu de pe scara unde o pusese domnul Mircea, crăpă, se desfăcu şi cei nouă pui se împrăştiară speriaţi, piuind prin coridor, se ascunseră în compartimente, săriră pe hainele, pe pălăriile cucoanelor, şi, într-o clipă, vagonul întreg era în plină răscoală. Doamnele ţipau, băieţaşii alergau să prindă puii, ce zvîcneau în toate părţile. Şeful gării se urcă numaidecît să vadă cauza acestui tumult înfricoşat.
în clipa cînd aripaţii scăpaseră din temniţă, nenea Niculiţă se amestecase între cei ce coborau, coborîse repede scara vagonului şi, pe cînd şeful cerceta să afle persoana care călcase regulamentul, nenea era departe, spre satul ce se zărea printre pomii înverziţi. Mergînd tot drept înainte îşi zicea mereu : «M-am dat jos cu-o gară mai iute. Da’ n-are a face ! Pentru cincizeci de coroane, se plăteşte !»
De altfel, de aici nu era departe pînă-n orăşelul în care locuia. Pe-un drum lăturalnic se putea ajunge în trei sferturi de ceas. Nenea luă acest drum, grăbindu-se
144
Divorţul nenii Niculiţă
să aiungă deodată cu trenul. Şi se gîndea : Va trece mai întîi pe la un prieten care-i datora douăzeci de coroane, le va lua, se va duce acasă şi-i va spune Eufe-miei: «N-a fost picior de pui azi în piaţă». Şi, ca probă, îi va înapoia bancnota. Da, numaicît, pentru ca s-o scoată bine la capăt, trebuia să ajungă deodată cu trenul.
Toate combinaţiile lui nenea Niculiţă căzură-n baltă cînd, frînt de osteneală, ajunse acasă. Doamna Eufemia îl aştepta cu ochii tulburi.
—	Divorţ ! zise dînsa cu dispreţ, cînd îl zări în-trînd. Să taci, să taci, să nu mai mă nenoroceşti ! Nu ştiu eu ? Nu mi-a spus Voiculeasa ?! Să taci ! strigă din nou, văzînd că Niculiţă vrea să se apere.
El, tăcînd, îi întinse bancnota de douăzeci. Dar Eufemia n-o luă.
—	De-acuma între noi nu poate să mai fie decît divorţ ! zise ea neabătută.
—	Divorţ ? întrebă nenea, simţind cum i se dezleagă limba.
—	Da, divorţ ! Mult o să-şi mai bată joc lumea de mine pentru că sînt soţia ta ?
—	Bine, răspunse nenea Niculiţă, şi ieşi. Se duse aţă într-o berărie, şi pînă la miezul nopţii tocă bancnota de douăzeci cu nişte prieteni.
Doamna Eufemia se ţinu de cuvînt, cu atît mai vîr-tos că a doua zi trebuiră să plătească amenda de cincizeci de coroane. Se vede că acel domn Mircea îl dăduse de gol pe nenea. Dar motivele ce le adusese doamna Eufemia nu fură de ajuns pentru declararea divorţului. Cererea ei urma să fie respinsă cînd ceva se mişcă cu putere în sufletul nenii Niculiţă şi începu
Divorţul nenii Niculiţă
145.
să aducă el dovezi de care judecătorii rămaseră încremeniţi.
Divorţul fu admis, şi nenea trecu în ziua aceea din felicitări în felicitări. îşi închirie o cameră în altă parte a oraşului şi se mută. La început nu-i venea să creadă, se simţea stingher, ca şi părăsit. Dar din zi în zi se obişnui, şi faţa lui începu să se lumineze.
După două săptămîni, Eufemia veni umilită să se împace. îi spuse «Albescule», cum nu-i mai spusese de la logodnă, îi vorbi cît putu de dulce. Dar nenea, după ce o ascultă, îi zise :
—	Ştii ce, dragă ? Poate mai am un an, doi de trai. Lasă-mă să răsuflu şi eu o dată, pînă nu mor !
Apoi o pofti afară.
19 13
COBE
Bădicul Stan albise, — şi de numărul anilor, şi de greutăţile vieţii, dar tot mai mult de răutatea nevestei. A albit de numărul anilor pentru că aşa li-i dat oamenilor. A îmbătrînit şi de greutăţile vieţii pentru că tot avutul îi era căsuţa cu păreţii de nuiele, plini de umflături, şi petecul de curte. A trăit o viaţă îndelungată numai din munca celor două braţe ale sale ; nici un copil nu i se născuse să-i ieie sapa şi coasa din mînă la bătrîneţe. Totuşi n-ar fi azi aşa de încovoiat, aşa de adunat dacă nu l-ar fi turtit nevastă-sa, Saveta. Sărăcia e o povară, dar dacă eşti sănătos şi-ţi place munca, iar acasă te aşezi în tihnă la masa pe care abureşte mîncarea, ştiind că ai un scaun de hodină, parcă
Cobe
UI
nu-i din cale-afară de grea. Pînă isprăveşti cu cina, parcă ţi-a luat cineva oboseala cu mîna, şi numai cînd te ridici să pui un ochi de jar în pipă, simţi că ţi-au înţepenit şalele. Dar dacă ai tihnă la casă, nici de înţepenirea asta nu te superi. Te răstorni alene în păcel şi ştii că, pînă dimineaţă, somnul te va unge mai bine decît cea mai meşteră moaşă şi că te vei scula teafăr.
De tihna asta bădicul Stan n-a avut parte în viaţă. Tihna o aduce la casa omului nevasta harnică şi cuminte, soţia care-şi iubeşte bărbatul şi-l ascultă. Acuma, de harnică şi iubitoare a cunoscut-o Stan pe Saveta încă înainte de a se lua. Şi el, dar mai ales părinţii lui ziceau : «Căsătoria asta e de la Dumnezeu rînduită».
N-a trecut însă o săptămînă de la cununie, şi bădicul Stan şi-a zis : «Mi se pare că şi-a învîrtit puţin coada şi ghiavolul, pînă ne-a văzut legaţi».
Harnică şi iubitoare era Saveta şi acum, dar cu minte?
La ospăţ, la masa întinsă, cînd a fost să închine a cincea oară mirele, Saveta i-a luat paharul din mînă.
—	Vai de mine, Stane, să nu-1 bei! Ai cădea mort-trăznit aici, lîngă mine. Am văzut-o pe Marina făcînd sămn cu mîna spre paharul tău, cînd a trecut pe lîngă noi, ş-a vrăjit beutura.
Saveta i-a spus cuvintele astea în şoaptă. Se albise ca păretele, şi Stan a simţit cum tremură carnea pe ea. Stan nu credea în boscoane, totuşi îi pieri tot cheful. Marina era o fată din sat cu care Stan stătuse în poveşti pe la portiţă încă înainte de a se gîndi s-o ieie pe Saveta. El începu să se gîndească la Marina, îşi aminti de şoaptele lor, numără în gînd năfrămuţele cîte le luase de la fată şi simţi că-1 apasă o povară pe inimă. Prea s-a purtat el neomeneşte cu biata fată !
148
Cobe
Stan nu credea în farmece, dar la şoaptele tinerei neveste se gîndi că n-ar fi cu neputinţă ca Marina să caute o cale de răzbunare. Simţi că i se strică inima şi că nu mai poate petrece la ospăţul lui.
Saveta, iubitoare cum era, a băgat de samă numaidecît că se schimbase Stan. S-a aplecat spre el şi i-a şoptit din nou :
—	De bună samă a fărmecat beutura : nici nu te-ai atins de ea şi totuşi te-ai schimbat. De-ai fi beut, ai fi căzut mort-trăznit, lîngă mine. Aşa a fost de mare puterea farmecului !
Noroc că la ospeţe nuntaşii nu se prea iau după miri: dacă au mîncare şi mai ales băutură, bubuie petrecania, chiar dacă mirii sînt supăraţi, ba se şi cere ca ei să nu fie prea veseli. Altfel, ospăţul lui Stan ar fi trebuit să se spargă în sara zilei întîi şi să nu ţie pînă a treia zi dimineaţa.
A doua zi, a treia zi, şi pînă azi, Stan a putut vedea că ce i-a şoptit atunci Saveta au fost vorbe goale. Marina nu-i purta şi nu i-a purtat nici mai tîrziu sîm-betele. S-a măritat în curînd şi a trăit fericită în mijlocul alor opt copii.
Dar convingerea aceasta a fost prea tîrzie : el îşi stricase cea mai frumoasă zi din viaţa lui din pricina Savetei.
Cununia o făcuseră tîrziu, în primăvară. Trei zile după nuntă îşi luară amîndoi soţii sapele şi ieşiră în porumbiştea plină de buruiană. Era săpatul de-al doilea ; cam întîrziaseră, căci ţinuseră ploile cu săptămînile.
Săpau în parte la un romîn fruntaş, lîngă pădure. Cînd fu soarele în crucea amiezii, lăsară sapele, mîncară în răcoarea unui stejar de la marginea pădurii, apoi se
Cobe
149
puseră la un ceas de hodină. Dar Stan nu puqu adormi : mireasma pădurii îl ţinea treaz. Aerul umed era îmbălsămat de un miros deosebit. Stan cunoscu mirosul acesta numaidecît, deşertă traista de merinde şi, cu ea goală, se adînci în pădure. Cînd se trezi femeia, Stan sta surîzînd înaintea ei cu traista plină de bureţi tineri, cărnoşi. Tocana de bureţi era patima lui. Se bucură şi Saveta şi se miră de unde a putut culege atîţia.
Dar, sara, acasă, abia se aşezară la masă, abia gustară din mîncarea delicioasă, cînd Saveta puse deodată furculiţa pe masă.
—	Doamne fereşte, nu ştiu cum îmi vine cînd mă gîndesc că atîţia oameni s-au otrăvit din bureţi!
Stan rămase cîteva clipe cu bucăţelele în gură, fără să le dumice. Se uită prostit la nevastă şi zise :
—	Ce-ţi umblă prin cap, muiere ?! Eu am cules bureţii şi ştiu că n-oi fi pus în traistă de cei veninoşi. Vezi şi mîncă !
El înghiţi în silă bucăţile, simţi un fel de amăreală pe cerul gurii, amăreală de la bureţii care-i plăceau aşa de tare mai nainte. Dar gustul acesta acum nu-i plăcea.
Femeia nu luă furculiţa, ci zise :
—	Din nebăgare de samă ai fi putut culege vrunul veninos, şi eu, drept să-ţi spun, nu-i cunosc. Doamne fereşte pe toată lumea de primejdie, mai adaose ea, făcîndu-şi cruce.
—	Poţi mînca fără frică, nevastă, eu îi cunosc bine, tot de-un fel am adunat, li cunosc de cînd am fost de şapte ani, îi zise Stan.
El încercă să o înduplece să mănînce şi ea, dar în aceeaşi vreme simţea că nici el nu mai are nici o plă-
150
Cobe
cere să ospăteze. Simţea însă o adîncă părere de rău că lasă bunătatea pe masă. Şi mîncă mai departe.
—	Nici nu li-i vremea încă, începu din nou Saveta. Poate să fie altfel de bureţi, pe care nu-i cunoşti tu, chiar pentru că-i prea devreme.
Acum lui Stan i se opri bucătura în gît, nu pentru că s-ar fi temut de înveninare, ci pentru că se mîniase.
—	Lasă-mă să-mi tihnească mîncarea, nevastă, şi nu mă prosti ! îi strigă, înverzit de mînie.
Saveta nu mai zise nimic. Aşteptă un răstimp, apoi luă furculiţa şi începu să mănînce şi ea.
Era obiceiul ca a doua duminică după cununie însurăţeii să meargă, ducîndu-le plocon un colac, la nănaşi. Porniră şi Stan cu Saveta. Cînd să iasă pe portiţă, Saveta îl opri :
—	Amîndoi să păşim peste prag cu piciorul drept, Stane, şi cînd întrăm în casă la nănaşul, cu piciorul stîng. Aşa să ne potrivim paşii şi să ne chibzuim. Dacă veei că mulţi nu trăiesc bine laolaltă, să ştii că n-au ţinut legea asta.
—	Ai scrînteală la cap ! îi zise bărbatul, trecînd pragul cum se nimeri.
Dar în drumul pînă la nănaşi, chiar fără să vrea, îi venea mereu gîndul : «Cine ştie, poate tot să fie ceva în lucrul ăsta ». Şi, din ce se apropia de casa nănaşilor, din ce se încurca mai des în mers, gîndindu-se mereu cum să-şi potrivească paşii. De la o vreme mersul lui deveni un adevărat chin şi începu să-l ieie cu năduşeli. în răstimpuri se ruşina de sine şi-i era ciudă pe nevastă.
Dat-a, n-a dat ceva pe vorbele Savetei, destul că pragul nănaşilor l-a trecut cu piciorul stîng. Nevasta l-a strîns de mînă şi l-a privit mulţumită în ochi.
Cobe
15i
Cînd s-au întors acasă, cînele lor se ospăta din colacul ce-1 lăsaseră, la plecare, pe masă. Era soţ cu colacul cel făcut din împletituri frumoase, dus la nănaşi. Uşa casei era deschisă.
—	Asta-i pentru că te-ai îndoit de adevărul cuvintelor mele, zise Saveta.
—	Asta-i pentru că n-ai închis bine uşa; tu ai rămas în urmă, răspunse bărbatul.
Din aceste cuvinte izvorîră altele, tot mai multe, tot mai aspre, se părea că cearta cea dintîi e gata, cînd deodată îi reuşi Savetei s-ajungă singură la cuvînt şi, înălţînd glasul, nu-i mai dădu răgaz lui Stan să spuie o singură vorbă.
—	Cine nu crede-n legi şi-n ursite	nu-1 ajută Dumnezeu. Că toate cîte ni-s	date sînt de	la Dumnezeu	lă-
sate. El dă sămne după care poţi judeca primejdia, el arată sămne ca să ne ferim de fulger săc, de trăznet, de moarte şi de ghiavol.
Torăi mai departe, parcă într-un fel de ameţeală, şi, cînd se opri, bărbatul păru liniştit.
—	Ai gărgăuni în cap, nevastă, zise el încet, apoi
o	lăsă, ieşi pe portiţă şi	se duse aţă	la socri.
—	Nu mi-aţi spus tot,	maică, despre Saveta, zise	cu
năcaz soacrei, care era singură acasă.
—	Vai de mine, Stane, da’ cum să nu-ţi spunem ? Nu-i harnică ?
—	N-am ce vină-i băga de hărnicie.
—	Nu ţine la tine ?
—	Ţine.
—	Nu ştie pregăti o mîncare ? Nu ştie face pînea ?
—	Toate astea-s bune, maică, dar e beteagă.
152
Cobe
—	Beteagă fata mea ? Fata mea înflorită ca un bujor şi plinuţă ca un pepene ?
—	Se tot teme de rău. E prea fricoasă. Cînd ţi-i lumea mai dragă, te trăzneşte c-o vorbă.
—	Cu ce vorbă ?
—	Spune că se poate întîmpla o nenorocire, şi-ţi strică inima.
—	Şi nu se poate întîmpla ?
Stan o privi cu mirare şi-i zise :
—	Dacă i-ai dat dumneata astfel de poveţe, rău ai
făcut. Dacă le spune din capul	ei,	slab	cap	are.
—	în bine	să te gîndeşti la	rău, e	cea	mai mare
cuminţenie, Stane, nu-i boală, cum zici tu. Vei vedea că aşa vă veţi feri de multe nenorociri.
Stan ieşi tulburat din casa socrilor.
Dar Saveta îi plăcea şi, pentru atîta rău, nici nu se gîndea la despărţanie. îşi puse în gînd să nu-i mai ieie în samă vorbele, să nu-i mai răspundă cînd va mai fi să-i cobească,	doar şi-a lăsa şi	ea	năravul.
Pîn-a ţinut	tinereţea, nici nu	i-a	fost	prea	greu să-şi
ducă la îndeplinire hotărîrea asta, deşi Saveta nu şi-a lăsat năravul, căci, se vede, era din fire, şi «năravul din fire n-are lecuire».
începea, de pildă, vara să durduie, să se grămădească nouri negri pe cer ? Saveta tremura tăcută, că
o	să bată gheaţă. îl umplea şi pe Stan de înfrigurare, cu cobirea ei, şi aşteptau amîndoi, ca pe spini, pînă cădeau cei dintîi picuri.
—	Slavă Domnului, nu-i gheaţă ! ofta Stan.
—	Nu-i încă, da’ poate să vie, răspundea Saveta.
Şi după ploile mai mari, Stan era silit totdeauna să
Cobe
163
meargă pe la locurile ce le lucrau în parte. Saveta nu-1 mai slăbea din prevestiri de rău.
—	Ce ştii, poate n-a bătut gheaţa nicăiri, decît chiar pe locurile unde lucrăm noi.
Şi omul pleca cu inima strînsă. Uneori ajungea să şi creadă pe jumătate ce-i cobea muierea. «Doamne, îşi zicea tot mai des, cîte nu se pot întîmpla în lumea asta !»
în zilele de vară pline de soare, pe cînd sătenii umpleau luncile cu chiotele şi cîntecele de la strînsul fînului, Saveta, cum grebla în urma lui Stan, se pomenea zicînd :
—	Doamne fereşte ! Să vie o ploaie pe năduşala asta, n-ar fi o ploaie de toate zilele ! S-ar rupe nourii, s-ar umfla păraiele, ar ieşi văile şi, din cîte căpiţe vezi pe-aici, nici una n-ar mai rămînea. Ce s-ar alege, atunci, de munca noastră, Stane ? La iarnă ne-ar muri vaca de foame !
De multe ori, cînd să între în biserică, Saveta îi zicea :
—	Apără-ne, Doamne, de rău, da’ nu ştiu cum îmi vine cînd văd atîtea lumînări aprinse ! Cît de uşor s-ar putea aprinde o biserică şi să ardă toţi creştinii scrum în ea !
Alteori îi cobea de foc, după ce se culcau. între dezmierdări, Saveta se pomenea zicînd :
—	Afară e linişte acum, dar ar putea să-nceapă vîntul. S-ar putea aprinde o casă în vecini şi ne-am trezi în flăcări, Stane.
Om era şi Stan, şi oricît cerca să se stăpînească, totuşi se îngrozea de multe ori de cobirile nevestei. Tot mai adînc i se pogora în suflet convingerea : «Doamne, cîte nu se pot întîmpla în lumea asta !»
154
Cobe
Pînă i-a fost simţirea tînără, totuşi se scutura repede de presimţirile astea de rău. Apoi, altfel, trăia bine cu nevasta. Hodină şi tihnă avea mai rar, din pricina cobirilor ei, dar tinereţea şi bărbăţia nu întreabă atîta de hodină. Trece însă tinereţea şi bărbăţia... Şi din clipa din care Stan simţi că s-a început coborîşul, începu s-o urască din tot sufletul pe Saveta. Ea, în loc să-şi lase năravul, cu cît îmbătrînea, era tot mai robită de el. Stan nu-i mai zicea altfel decît «cobe».
Stan avea acum lipsă de hodină, de-o mîncare în tihnă, de-un somn liniştit. Venea tot mai frînt de la lucrul zilei şi, totuşi, Saveta arareori îl lăsa să-şi soarbă în pace fiertura. Ajunsese să nu mai poată mînca nici dormi cumsecade, iar asta, pentru omul ce se hrăneşte din muncă, înseamnă moartea.
Acum îi vorbea cu duşmănie Savetei. De multe ori, după trei sorbituri, izbea lingura pe masă şi-i striga :
—	Nu te-ar fi putut trăzni Dumnezeu ?! Da’ de unde-ţi mai vin atîtea minuni în cap ? Trăbă că pe tine a uitat popa să te boteze ! Tu nu poţi fi de-a lui Dumnezeu !
Lui Stan îi stătea mintea în loc la scorniturile femeii, şi tot mai mult întră în el convingerea că Saveta are legături cu Necuratul. Adevărat că acum nu mai rămăsese nimic atrăgător în Saveta. Din femeie, se schimbă foarte repede, în doi-trei ani, în hîrcă bătrînă. Ochii i se cufundară, mici, neliniştiţi, în fundul capului ; nasul, bărbia i se lungiră, spinarea i se încovoie şi, umblînd, îşi tîra cizmele.
Stan încercă, acum, la bătrîneţe, să se despartă de «cobe». O pîrî la protopopul şi ceru despărţania «că asta trăbă să aibă legături cu Necuratul, altfel nu-i pot
Cobe
155
trece atîtea grozăvii prin cap, şi trăbă că a uitat-o popa nebotezată, că altfel n-ar putea fi duşman atît de amarnic unui creştin bătrîn, căruia nu-i mai dă o clipă de hodină».
Saveta se apără zicînd că «tot răul vine de-acolo că ea crede tare în Dumnezeu».
Protopopul însă le respinse procesul dintr-un singur motiv : «să nu se facă de rîs acum, la bătrîneţe».
Nu ? Cu atît mai rău pentru biserică !
Stan se hotărî să deie cît mai rar pe acasă. Oamenii pe la care lucra îi dădeau şi sălaş peste noapte. Le era milă de bătrîn, mai ales de cînd ştiau ce plăteşte Saveta. Că hîrca, dacă nu mai putea înfrica pe moşneag, trecea de la o vecină la alta, şi cobirile sale erau tot mai dese şi tot mai amarnice.
De la o vreme Stan rămînea acasă numai duminicile şi în zile de praznic.
Astfel, la nişte Blagoveştenii, bătrînul, după ce ieşi din biserică, se duse la prăvălie. Cumpără peşte sărat şi-l duse acasă, să-l frigă baba, şi amîndoi să întingă în el cu mămăliguţă caldă. Erau mari postelnici amîndoi, deşi Saveta nu suferea mîncările de post, şi din fiecare Păresimi ieşea afumată şi uscată ca o scîndură. Moşul voi să prăznuiască această îndulcire de la Blagoveştenii cu baba lui.
După ce muiară cu mămăligă în peştele fript, de nu mai rămase nici un must în el, Stan îl împărţi în două. O bucată o dete Savetei. Fie că, de cînd era el mai mult dus decît acasă, Saveta va mai fi răbdat de foame, fie că-i cădea bine această bucătură de dulce in postul mare, bătrîna mînca lăcomos. Deodată moşul
156
Cobe
băgă de samă că Saveta a rămas cu gura deschisă şi cu ochii holbaţi.
N-o luă însă în samă. Ştia el ce are să urmeze; chiar aştepta să-i zică îngrozită : «Doamne, Stane, nu ştiu cum îmi vine cînd mă gîndesc cîţi oameni s-au înecat c-un os de peşte !» N-au trecut Blagoveştenii să nu audă bietul Stan cuvintele astea de groază din gura muierii. Moşul deci n-o luă în samă, nu se uită la ea, să nu-şi strice pofta de mîncare. Dar îndată auzi un icnit şi văzu cum bătrîna se dărîmă la pămînt. învineţise toată şi se holba cu groază în ochii mari şi tulburi. Datu-i-a pumni în ceafă, vîrîtu-i-a degetul pe grumaji, scuturatu-o-a moşul de umeri, dar fără folos. Trupul se răcea, înţepenea văzînd cu ochii.
Cînd, îngrozit cu totul, se-aplecă să-i asculte răsufletul — pace ! Saveta murise înecată c-un os de peşte...
19 13
O 21 REA
Dăscăliţa ieşi palidă ca o păpădie din bucătărie şi puse pe masă cafeaua aburitoare. Sfioasă, nehotărîtă, rămase o clipă privind podelele.
Dascălul Miron, înalt, zvelt, rupt de nehodină, cu două cearcăne vineţii subt ochi, o privi cu dispreţ.
—	Să-ţi mai dau patruzeci de coroane, să le toci ? Asta aştepţi ?
Dăscăliţa simţi un junghi, se făcu şi mai palidă, ochii
i	se umplură de lacrămi.
—	E ceasul cînd trăbă să fii la şcoală, zise ea, cu vocea stinsă.
Cum stăteau faţă în faţă, păreau două umbre în lumina dimineţii de primăvară. Nici unul nu închisese ochii peste noapte.
O zi rea
—	Da, zise cu răutate dascălul, era să-mi uit. Ce fericire să ai o slujbă !
Se apropie de masă, sorbi din cafea, ridicînd ceaşca, dar băutura îi păru amară ca fierea. Puse ceaşca pe masă, scuipă cu greaţă şi zise :
—	Ştii să te-mpodobeşti ca o cocoană, da’ să pregăteşti o cafea...
Dăscăliţa îşi îngropă obrajii în palme şi izbucni în plîns. Plîngea cutremurîndu-se.
—	Să-i fi ars focu de bani! De ce mi i-ai dat dacă ştiai c-o să-ţi pară rău ? Eu i-am cerut ? Of ! Să-i fi trăznit Dumnezeu !
Cuvintele astea reuşi, cu mare greutate, să le spuie printre suspine, cu-o voce arsă de durere, de deznădejde.
—	Ăia-s trăzniţi, rînji dascălul, şi trăznit e şi norocul bărbatului care are o aşa nevastă !
Dăscăliţa tăcu. Privi aiurită la ceas, se repezi la dulap, scoase o manta nouă, o pălărie, o cutie, le puse pe masă, apoi, alergînd în bucătărie, ieşi numaidecît, înfăşurată într-o năframă de lînă. Dascălul o văzu gata de drum.
—	Ce vreai ? o întrebă cu răutate.
—	Le duc înapoi ! Nu-mi mai trăbă ! La amiază îţi aduc banii, răspunse ea, apucînd furioasă pachetul, mantaua şi pălăria.
—	După ce m-ai lăsat fără nici un ban la începutul lunii, vreai să mă faci şi de rîs ? De ce nu te-ai măritat după un advocat, dacă-ţi place luxul ? Cu cele două vaci ce mi-ai adus de zestre, te lua şi-un advocat.
Cuvintele din urmă dascălul le spuse izbind uşa. Femeia rămase în casă, plîngînd cu hohote mari, înecîn-du-se, blăstămîndu-şi zilele.
J
O zi rea
159
Cu paşi largi, dascălul Miron porni spre şcoală. în dimineaţa aceea nu răspunse la bineţele nici unui trecător. Simţi o baltă de venin, de amăreală la inimă. Vedea mereu pana albă de la pălăria cea nouă a nevestei, vedea mantaua şi scuipa printre dinţi ca un vizitiu, într-o clipă de însufleţire mare, de dragoste poate, îi dăruise nevestei cele patruzeci de coroane să facă «ce va vrea cu ele». Era la începutul lunii şi avea bani. Dar în clipa aceea mare uitase de alte două datorii ce-i bă-teau la uşă şi pe care trebui să le plătească îndată ce soţia-i plecase la gară. Biata femeie nu ştiuse nimic ; ea ajunsese să-şi împlinească un vis : să-şi poată cumpăra o pălărie de primăvară, un palton, o stofă pentru o haină. Ce erau patruzeci de coroane pentru toate astea ? Pentru dăscăliţa erau un milion, căci de doi ani, de cînd se măritase, cinci-şase coroane era suma cea mai mare cu care pleca la oraş să tîrguiască. Risipi coroanele cu plăcere, cu satisfacţie, gîndindu-se cu dragoste, de cîte ori da un ban, la Miron, care fusese aşa de bun.
Cu cît se apropia de şcoală, pe Miron părea că-1 bate un vînt tot mai iute din spate. întră în sala de cursuri ca o vijelie. Izbi uşa cu atîta putere, încît se zguduiră ferestrele. Elevii păliră, înlemniră în bănci, cu ochii ţintă la chipul verde al dascălului. De mult nu-1 mai văzuseră aşa de înfuriat.
Unul spuse rugăciunea, trăgîndu-şi răsufletul ca-n muncile iadului.
Dascălul Miron începu să-şi învîrte ochii crunţi prin clasă. Nu ştia pe care să-l examineze mai întîi. Elevii tremurau, se făceau parcă mai mici în băncile vechi ; cei mai mulţi, ca şi cînd ar fi fost hipnotizaţi, urmăreau toate mişcările, toate privirile dascălului.
160
O zi ren
—	Ion Precup ! strigă Miron, sfredelind cu privirea pe un elev năltişor, durduliu la faţă, dar care acum nu mai avea strop de sînge în obraji.
Elevul se ridică, sprijinindu-se de bancă.
—	Afară, ticălosule, la tablă ! Ce te uiţi aşa ? Afară !
Şi, luîndu-1 de ureche, îi ajută să iasă mai repede.
Aveau oră de citit. Toate cărţile erau deschise la
bucata Bumbacul, La tablă ieşeau cînd aveau să spuie, pe dinafară, vreo poezie, şi la orele de aritmetică. Elevul, după ce văzuse stele verzi cînd îl izbise dascălul cu capul de tablă, luă creta şi aştepta.
—	Ce-i, boule ? Ce-i, măgarule ? Ce-aştepţi ? Spune Cînele soldatului! strigă Miron, oprindu-se înaintea lui Precup.
Cînele soldatului îl aveau pentru vineri, şi azi era joi!... Elevul însă nu cuteză să-i spuie. Ceilalţi se făcură şi mai mici prin bănci, începură să frunzărească prin cartea de citire, tupilîndu-se, voind parcă să se ascundă între file.
învăţătorul se opri înaintea ferestrei şi privi în uliţă un lung răstimp. Cînd se întoarse nu ştia dacă Precup a recitat poezia ori ba. Elevul îşi privea vîrful opin-cuţelor.
—	Spune strofa din urmă, îi porunci dascălul.
Nici Precup, nici altul n-o ştia. Şi, dintr-odată, începu
o învălmăşeală îngrozitoare. Nuiaua şuiera, pălmuţele fripte se retrăgeau fulgerător, zeci de părechi de ochi priveau îndobitociţi de spaimă : scheunat, plînset, răcnet se ridica din toate părţile. în cîteva minute, nu mai rămăsese nici un elev în bănci ; se înşiruiau, cu palmele de păreţi, în jurul clasei ; care nu încăpuseră stăteau într-un picior, suflîndu-şi cu ardoare în pumni.
O zi rea
161
în micul spaţiu ce mai rămăsese liber, dascălul Miron se plimba, se învîrtea ca un leu în cuşcă şi nu mai vedea, nu mai auzea nimic. Din cînd în cînd, spre spaima copiilor, zicea tare :
—	Ce-s pentru ea patruzeci de coroane ? Un fleac ! Da5 pentru mine ? Ehei !
De cîte ori vorbea aşa, singur, elevii se cutremurau, se tupilau, îşi ascundeau palmele, dar dascălul nici nu-i lua în samă !
Deodată, ridicîndu-şi capul, zări pe fereastră o pălărie neagră-verzie. în tot satul numai popa avea o astfel de pălărie, popa Isidor, duşmanul dascălului, directorul şcolii confesionale. «Vine să inspecteze!», îşi zise cu spaimă dascălul, şi-n clipa următoare făcu un semn din mînă, strigînd :
—	La loc ! Unu, doi, trei ! Mînile pe bancă ! A-tenţi !
Sala se umplu de-o pulbere fină, care se cernea, nespus de repede, în suluri albe, ce păreau nişte columne piezişe, de la ferestre pînă la podele.
Preotul ciocăni în uşă şi întră numaidecît. Cei doi se închinară, tăcuţi, unul în faţa celuilalt, îşi atinseră dreptele, preotul îşi puse pălăria în cuier, cu mare grijă, ca pe-o moaşte.
—	Examinează, te rog, zise directorul, şezînd la catedră.
Dascălul Miron părea că-şi lepădase pielea pămîntie şi îmbrăcase alta, luminoasă. Se silea, muncindu-se de moarte, să se liniştească, să pară vesel. Copiii începură să citească pe rînd, după bănci, din Bumbacul. Citeau binişor, se opreau la punct, la comă. Miron se liniştea din clipă în clipă. îşi zicea : «N-are să mă prindă el pe mine !»
163
O zi rea
Popa Isidor era un bătrînuţ destul de răutăcios, care, mai ales de cînd Miron avea leafă mai mare decît el, se făcuse şi mai arţăgos. 11 urmărea pe dascăl pas cu pas. Era popă de legea veche, cu puţină învăţătură, pe care năcazurile vieţii îl supseseră şi-l înrăutăţiseră.
Popa, stînd la catedră, avea nu zîmbet de satisfacţie. Vedea praful ce se cernea mereu, vedea ochii roşii ai copiilor, feţele lor înspăimîntate încă. Şi simţea că nu se înşelase cînd, de departe încă, i se păruse c-ar auzi o larmă deosebită în şcoală. După ce văzu că cititul merge destul de bine, popa începu să tuşească.
—	E un praf aici, domnule învăţător, ca şi cînd ar fi suflat vîntoasele pe drum.
—	Da, e praf, zise dascălul, deşi el nu-I simţea, e praf pentru că băieţii vin la şcoală cu două ceasuri înainte de-a se începe cursurile. Eu am stăruit destul să nu se deschidă sala pînă la 7 şi trei sferturi. Da’ dumneata, domnule director, ai fost de altă părere.
Popa Isidor, ca şi cînd l-ar fi înţepat o viespe, sări de pe scaun, se aplecă în mijlocul sălii şi ridică o nuia ruptă în două. De mult o pîndea cu ochii. îndată ce ridică bucăţelele, mai văzu şi altele prin unghere. Trei nuiele rupsese Miron pe palmele fragede ale copiilor ! Popa Isidor puse rămăşiţele pe masă, zîmbind cu răutate.
—	Vă dor ochii, băieţi ? Toţi au ochii roşii, domnule învăţător ! zise popa, plimbîndu-se printre bănci şi aple-cîndu-se spre elevi. Cei mai mulţi au şi urechile roşii! Domnule învăţător, ar fi trebuit să chemi pe doctorul. Băieţii, după cum le văd eu ochii, trăbă să aibă tra-homă, şi dumneata trăbă să ştii că trahoma e o boală lipicioasă.
O zi rea
163
Vorbind aşa, se apleca mereu către băieţi, le lua mî-nile şi li se uita în palmă. Era mare pricepător — pe vremuri mîncase şi el pînea amară a dăscăliei, vreo şapte ani. Atunci era într-adevăr pîne amară dăscălia. Azi mînca la unul, mîne la altul, şi banul nu-1 vedea cu lunile.
Dascălul Miron fierbea, schimba feţe-feţe ; pe-o clipă îşi aduse aminte de cele patruzeci de coroane tocate de nevastă ; îşi simţi toată nenorocirea şi-i tot venea să se repeadă să-l umfle pe popă. Simţea că vulpoiul cel bătrîn mirosise adevărata situaţie din şcoală.
Popa umbla printre bănci, zîmbea mereu, se uita la copii.
—	Trăbă că te-a bătut mumă-ta azi-dimineaţă, măi Gavrile !
—	Se vede că n-ai durmit azi-noapte, Ionaş, sărace !
—	Te dor măselele, Simioane ?
Şi aşa, pe rînd, avea o vorbă pentru fiecare elev. El zîmbea, şi copiii începură să se însenineze. Dar nici unul nu răspunse la întrebările popii.
Popa Isidor se opri dinaintea unei copile de vreo cinci ani, care venise la şcoală pe lîngă un frăţior mai mare. Venise pentru întîia oară, căci părinţii se duseseră la plevilă şi n-avusese cu cine rămîne acasă. Ea zbierase mai amarnic, în vreme ce mînia dascălului se descărca asupra elevilor.
—	Ai venit şi tu la şcoală, Florico ?
Fetiţa privi ţintă în ochii popii, pe care-1 cunoştea bine, că erau vecini.
—	Iţi place la şcoală ? o întrebă popa din nou.
Fetiţa clătină din cap, privi cu groază în jur şi zise :
—	Ba
104
O zi rea
—	Dar e bine aici, tu drăguţă ?
—	Ba !
—	Şi de ce nu-i bine ?
Popa îi zîmbea tot mai cu bunătate.
—	îi bate ! suspină fetiţa cu ochii în lacrămi.
în sală era o linişte împietrită.
—	Cine-i bate ?
Fetiţa arătă c-un deget spre învăţător.
—	Ia, ăla. Pe toţi i-a bătut, şi pe Mitu nost’ l-a tras şi de urechi. — Fetiţa se ridică, îl prinse pe frăţiorul care şedea lîngă ea de braţ şi-i zise : Hai acasă, Mitule !
—	Ieşi, Dumitre, şi te du. I-o fi foame, zise popa. Apoi se uită la ceas : Sînt 10 ; pot ieşi băieţii puţin la aer, domnule învăţător.
Dascălul făcu un semn, şi, în cîteva clipe, sala se deşertă.
—	Va să zică, aşa stăm ! începu popa, urcînd pe podium şi luînd condeiul. Ţi-am spus de multe ori că tratezi prea dur elevii. Da’ ce-ai făcut azi e curată barbarie ! Cazul va fi însămnat aici, şi duminică va fi adus înaintea senatului şcolar. Las’ să ştie şi părinţii pentru ce-şi trimit copiii la şcoală !
Dascălul înverzise.
—	Disciplina cade în sarcina mea. Dumneata n-ai să te amesteci ! zise el cu furie.
—	Aşa ?! Te mai şi obrăzniceşti ?! Cu atît mai bine ! Cu atît mai rău pentru dumneata ! O să anunţ cazul şi inspectorului regesc.
Miron mormăi ceva. Oricît îşi ascuţi popa urechile, nu putu pricepe decît cuvîntul «prescură».
O zi rea
165
Abia coti directorul pe-o uliţă, cînd dascălul ieşi şi porni ca o furtuna acasă. în bucătărie ardea cuptorul ; se învăluiau limbi monstruoase de flăcări. într-o covată, aluatul dospit pentru pîne se bulbucase. Dăscăliţa nu se vedea nicăiri. El întră în casă, şi ochii i se opriră asupra mesei pe care văzuse mai pe urmă pălăria cea nouă şi paltonul. Nu mai erau acolo. Deschise dulapul şi află scumpeturile aşezate cît se poate de bine. Biata dăscăliţă ! Şi după atîtea lacrămi şi chinuri, ţinea încă la tîrgaşul ăsta. Pălăria o învăluise într-o hîrtie foarte subţire şi o aşezase cu grijă, să nu se turtească.
Miron se repezi, ca la un tîlhar, la pălărie, la palton, le cocoloşi cu furie, ca şi cînd le-ar fi gîtuit, şi le aruncă jos, într-un ungheţ. Apoi, cu capul gol, oftînd, ieşi în stradă. Se simţi deodată aşa de nemernic, aşa de umilit, încît s-ar fi bucurat să vie cineva să-l scuipe în faţă.
19 13
ÎN CASĂ DE OM SĂRAC
—	Nu mai pune lemne, Nicuşor ; e de-ajuns de cald, nu vezi tu ?
Mama şi pomi de lîngă masă să-i curme lui Nicuşor plăcerea supremă de-a deschide cuptorul cel nou, de-a răscoli în jarul înviorat şi de-a arunca o nouă bucată de lemn, dar băieţaşul o înţelese şi puse încet, cu sfială, lemnul după cuptor. Cu capul plecat, ruşinat parcă, se retrase într-un colţ şi nu se mai mişcă un luag răstimp.
Mama se aşeză din nou lîngă masă, pe scaunul şubred, şi, la lumina lămpii, cusu mai departe la rochiţa începută. Din cînd în cînd, se zăreau în dunga mesei doi ochi nerăbdători şi plini de uimire : fetiţa de trei ani, Măriuca, se înălţa în vîrful degetuţelor, să vadă minu-
in casă de om sărac
JG7
nea la care lucra mama şi care avea să fie haina ei de Crăciun. Privea minunată la florile trandafirii de pe stofa albastră. In afară de ea şi de Nicuşor, în casă mai erau doi care, însă, nu făceau nici o încurcală. Lîngă părete, pe un divănaş vechi, doi băieţaşi între cinci şi opt ani, răzimaţi unul de altul, păreau foarte obosiţi şi gata s-adoarmă.
De-afară pătrundea huietul cumplit al crivăţului. Toata zăpada, care căzuse din proaspăt, o măturase demult de pe acoperişuri, de pe uliţi, troienind-o prin locuri dosite, pe lîngă ziduri. Nu mai rămăsese decît neaua ninsă mai de mult, îngheţată cumu-i osul. Ştie Dumnezeu ce mai voia crivăţul să măture ?! Poate stelele de pe cer, care clipeau des din ochii lor îngheţaţi de nestemate albe, verzi şi aurii, şi poate casa asta, slabă în temei şi slabă la încheieturi. Cînd vîntul se răzima cu putere în păreţii ei, în acoperişul de şindrilă, casa se zguduia, ferestrele se cutremurau, şi aţele de vînt se prelingeau înlăuntru, lungi, ca nişte mustăţi de peşte, nevăzute, îngheţate. Dar, oricît de turbat o izbea crivăţul, căsuţa nu se dădea bătută. Se vede că şi casele sînt ca oamenii : cad dintr-odată numai cei dedaţi cu binele ; cei mîncaţi de rele nu se lasă morţii cu una, cu două.
In liniştea din casă, cîntecele cumplite ale vîntului de-afară se auzeau ca un concert haotic, sinistru, înspăi-mîntător. Mama se oprea din cînd în cînd din cusut şi întorcea spre fereastră o faţă plină, palidă, pe care culoarea morţii era cu atît mai stranie cu cît obrajii erau umflaţi de o grăsime ciudată. Era foarte corpolentă, şi parcă ei însăşi îi era greu de sineşi. Măriuca uita tot mai des de minunea de pe masă şi privea înspăi-
lb’8
în casă de om sărac
mîntată la geamuri ; cei doi băieţaşi se trezeau tresărind din dulcea lor aţipire, şi chiar Nicuşor se ridică, după un răstimp, din colţişorul lui şi se apropie din nou de foc.
—	Acum mai poţi pune o bucată, zise mama, înăl-ţîndu-şi spatele, lat, ca de-un fior de frig. Da’ numa o bucată, adaose repede, cuptorul dă căldură bună, nu ca cel bătrîn.
Nicuşor dintr-un salt fu lîngă foc, deschise cu grijă uşa, adună cu cleştele de fier jarul pe grătar şi aruncă deasupra bucata de lemn, să fie mistuită de acest mare binefăcător şi mare monstru al oamenilor săraci. Numaidecît se-auziră pîrîituri, pocnituri, pe uşiţă săriră cîteva scîntei, şi-n cîteva clipe, bucata de lemn fu îmbrăcată de flăcări de aur, pe care în zadar încerca un fuior de crivăţ, strecurat pe coş, să le stingă. Urlînd de turbare, crivăţul se mai răsuci o dată în coş, apoi zvîcni pe-aei la deal, ca un duh rău, speriat. Se reîntoarse, însă, nu peste mult şi începu să miorlăie, să vuiască şi să sufle în flăcările şi-n jarul din cuptor.
Mama privi c-un zîmbet de satisfacţie spre monstrul rotund de tuci : nici o aţă de fum nu ieşea în odaie. Ce fericire, Doamne ! Pînă au avut în casă pe «cel bătrîn», — o dihanie grea şi învechită, care nu mai încălzea, şi care avea un pîntece larg cît «bivolul de la carul ăl de foc», cum zicea dumnealui, — dacă bătea cît de cît vîntul, odaia se umplea de fum. Ochii părinţilor şi ai copiilor, în zilele sau în sările vîntoase, se înroşeau, îi usturau, dar ei nu se-ndurau să deschidă fereastra. Cînd bătea crivăţul însă, n-aveau ce face, trebuiau să deschidă amîndouă ferestrele, ori să stingă focul, altfel s-ar fi înăbuşit de fum.
In casă de om sărac
169
Vai, de cîte ori nu se rugase dumnealui de proprietar, de cîte ori nu se certase chiar, să-i schimbe cuptorul, ameninţîndu-1 că-şi va lua alt cvartir ! Dar toată alergarea şi toată zdroaba lui fură zadarnice. Zadarnic îi arăta păreţii afumaţi, drept martori ai adevărului spus de el, că «vechitura nu mai plăteşte nimic, că s-a sleit de puteri» ; zadarnic îi arăta, deznădăjduit, că «în pîntecele roajbei întră un car de lemne odată», zadarnic îl aducea pe proprietar cînd odaia era plină de fum. Stăpînul rămase neînduplecat la acelaşi răspuns : «Caută-ţi alt cvartir, dacă nu-ţi place». Vezi bine, chiriaşul nu l-a putut asculta, căci altă locuinţă, mai ieftină, n-ar fi aflat în toată suburbia aceea învechită, în care dumnealui îşi deprindea meseria de ciobotar.
A trebuit să vie altcineva, al treilea, mijlocitor între ciobotar şi proprietar, ca să fie satisfăcute şi dorinţa unuia şi a celuilalt. Din toamnă, ciobotarul căzuse la pat şi trebuise să-şi caute în curînd adăpost într-un spital. Lacrămile femeii, rămasă fără ajutor în gura de iarnă, muiară inima proprietarului, şi el schimbă cuptorul cel vechi cu unul nou. Dar pe «cel bătrîn» nu-1 dusese de-aici, ci îl trecuse numai în odaia vecină, îl pusese, pe picioarele-i slăbănoage, lîngă, uşa care, şi aşa, nu era folosită pe timp de iarnă. Odaia ţinea tot de locuinţa ciobotarului, dar el şi-ai lui nu o foloseau decît vara ; iarna se adunau cu toţii într-o singură cameră. Acum era plină de unelte de-ale bolnavului, de tureci, de rupturi.
Mama privea din cînd în cînd spre foc, apoi cosea mai departe. Pe faţa ei adiau, cînd şi cînd, zîmbete de fericire. Poate nici ea nu-şi dădea sama de ele ; de le-ar fi simţit, s-ar fi judecat cu asprime, pentru că nu cu
1'1()
In casă de om sărac
zîmbete va fî împodobită viaţa ei de-aci încolo. Bărbatul ei slăbise foarte tare. 11 văzuse de curînd, sînt numai trei zile, şi-şi dăduse sama că el niciodată nu va mai bate cu ciocanul. 11 mîncase tusa cea sacă.
Femeia zîmbea totuşi, fără să ştie. Cosea la hăinuţa de Crăciun a Măriucăi, şi hăinuţa asta era ultima; pentru ceilalţi trei, isprăvise. Era şi vremea, căci doar o zi îi mai despărţea de sărbători. A doua zi era ajunul. Voia cu orice preţ ca-n noaptea asta să-i isprăvească podoaba fetiţei : mîne trebuia să gătească o mîncare mai omenească, mîne trebuia să împodobească brăduţul.
Cît muncise, cît se luptase să aibă şi pîne, şi lemne, şi hăinuţe pentru copii, şi jucării de sticlă şi de pămînt suflat cu porţelan, şi dulceţuri aurite şi argintate pentru brăduleţ ! Numai ea ştie cît a trebuit să spele, să zo-lească în gerul de-afară, la rîu ! Dar acum a uitat de toate năcazurile ! Pantalonaşii şi bluzuţele băieţilor sînt încuiate în dulap, iar jucăriile de sticlă, de porţelan şi de tinichea sînt bine împachetate într-o hîrtie, în odaia cealaltă, lîngă cuptorul «cel bătrîn».
Copiii erau tot mai somnoroşi, tot mai palizi ; mama găti aşternutul şi, după ce încălzi plapuma la foc, îi acoperi. Apoi luă din nou acul, dar cîteva clipe nu împunse. Asculta. Părea că vîntul vrea să smulgă tot ce era împlîntat în pămînt; turbat că nu reuşise, părea că se-mbucătăţeşte în mii de fărîme şi că aceste fărîme se bat acum între ele, schimbate într-o ploaie de gloanţe şuierătoare. Mama se apropie de geam, vrînd să privească în uliţă, dar nu putu să vadă nimic ; geamurile erau îmbrăcate cu flori groase de gheaţă şi luminau rece, oţelii în bătaia lunii. Chiar de-ar fi putut zări afară, n-ar fi putut vedea decît o întortocheată uliţă
In casă de om sărac
171
pustie şi, din loc în loc, bucăţi şi sfărîmături din acoperişuri.
Şi totuşi, năzuia cineva, în sara asta tîrzie şi vrăjmaşă, spre casa cea săracă, dar acela era încă departe, şi ea nu l-ar fi putut vedea. Abia ieşise din spitalul central, şi, învăluit într-un palton lung şi vechi, abia pornise pe drumul cel mai scurt spre casa lui.
Numai după multe rugăminţi putuse îndupleca pe medicul-şef să-l lase să-şi petreacă sărbătorile în sînul familiei. Doctorul îi spunea mereu că nu se poate, c-ar fi spre răul lui, că i-ar agrava boala.
—	Inchipuie-ţi, noi sîntem răspunzători de bolnavii noştri !
Se vede însă că nu era chiar aşa de răspunzător, pentru că, dîndu-i, în sfîrşit, permisiunea cerută, nu se îngriji ca bolnavul să nu meargă pe jos pînă acasă. L-a lăsat să iasă în bătaia crivăţului, îmbrăcat într-un palton vechi, subţirel.
Dar ciobotarul, gîndindu-se la copii, la nevastă, la Moş Crăciun, trecea zîmbind printre cuţitele crivăţului, care i se puneau în drum din toate părţile, să-l oprească, să-i taie răsuflarea. Lui îi era cald şi se simţea bine. Se simţea atît de bine, încît îşi propuse să-i facă nevestei sale o surpriză. Cumpără un kilogram de cîrnaţ afumat, fript proaspăt, împachetat, cu gîndul să-l introducă în odaia în care stătea nevastă-sa şi copiii, fără ca aceştia să bage ceva de samă. Numai după ce se va răspîndi mirodenia în casă, şi nevasta şi copiii vor începe să adulmece mirosul străin, numai după ce vor crede că-i un dar de la Dumnezeu, să se arate şi el în casă.
172
In casă de om sărac
Planul, deşi copilăresc, îi făcu o mare bucurie. Nici nu era greu de adus la îndeplinire. în curte întră fără să-l simtă cineva, căci la casă săracă nu ţin cînii, — ai tăi n-au ce păzi, ai altora n-au ce roade... Ciobotarul ştia că uşa de la odaia a doua nu se-ncuie niciodată, că nici n-are încuietoare. Va merge deci tiptil, va deschide uşa asta, apoi se va apropia de cea despărţitoare, va crăpa-o încet-încet şi va pune înlăuntru pachetul cu cîrna-ţii. De întunerec nu se temea, cunoştea bine locul : de doisprezece ani locuia aici. Mai ştia apoi că, pe vremea asta, copiii dorm, iar, în vuietele vîntului, femeia lui nu va băga nimic de samă.
Uşa pe clanţa căreia puse mîna se deschise îndată, dar, abia crăpată, se opri în ceva. Omul împinse întîi mai încet, apoi se opinti mai tare. Atunci se auzi o du-ruitură grozavă, şi,-n acelaşi timp, ţipătul femeii din casă.
Duruitura fusese pricinuită de cuptorul «cel bătrîn», care se răsturnase de pe picioarele lui slăbanoage şi, căzînd pe podele, se desfăcuse în trei bucăţi.
Femeia privea îngheţată de spaimă la cele trei bucăţi ce se rostogoleau prin odaie. Dar, la flacăra lămpii, re-cunoscînd pe bărbat, pricepu într-o clipă tot ce se petrecuse, şi, scoţînd alt ţipăt de spaimă, se repezi la pachetul cu jucării. Nu mai rămăseseră în el decît hîrburi !
Netezind cu-o mînă faţa rece a bărbatului, femeia izbucni într-un plîns amar şi nepotolit. Suspinele ei se-a-mestecau cu gemetele şi urletele crivăţului.
19 13
O SCRISOARE
Lenuţo, sufletul mamei !
Să ne-nşăli aşa, să mă faci pe mine şi pe tăticu să te-aşteptăm la toate trenurile, de dimineaţă pînă sara ! Cum n-ai venit la 9, — după cum ne-ai scris, — te-am aşteptat şi la 11, şi la 2, şi la 6, şi la 8. Asta nu se face, sufletul mamei ! Nu ne-aşteptam chiar de la tine ! Ce sfîntu ! Dacă Vaier e în slujbă, puteai să te repezi tu să ne baţi telegraful, doar nu eşti fată de la ţară, să nu te ştii afla într-o aşa strîmtoare ! Tăticu cerca sa mă-mbune, căci, ştii, mă neliniştisem grozav, credeam să nu i se fi-ntîmplat ceva rău puişorului. Tăticu îmi spunea mereu : «Nu-Î nimic, simţesc că n-a putut să se-ntîmple o nenorocire. Cine ştie ce-a intervenit !»
174
O scrisoare
Da’ tu ştii cît sînt eu de simţitoare, şi nu m-am liniştit decît azi, primindu-ţi scrisoarea. Doamne, va trebui să mai aştept dar o săptămînă ! De 3 ani eşti dusă, da’ mie-mi pare că de trei sute de ani nu te-am văzut ! Lenuţo, sufletul meu, viaţa mea e vrednică de plîns de cînd te-ai măritat tu ! Casa noastră e pustie, orăşelul nostru e părăsit parcă, tăticu-i supărat, şi ma-miţica-i bolnavă. îmi pare c-avem un mort în casă, ascuns pe undeva, de nime nu-1 vede, şi nime nu vine să ni-1 ducă. Nu te speria, mortul nu-i decît fericirea noastră, a mea şi a tăticului. Nu ne putem obişnui să fim fără tine. Tu singură ai înseninat viaţa noastră. Mă gîndesc de multe ori, cu ce drept a venit acel Vaier şi ni te-a luat ?
Vai, dragă, nu te supăra ! Ştim că-i un tinăr vrednic de tine, şi un om cu poziţie. Altfel, crezi că ne-nduram să te lăsăm să ne părăseşti aşa de curînd ? Crezi că te lăsam să părăseşti orăşelul nostru ? D-am avut o mîn-gîîere ş-o satisfacţie ! Şi avem ş-acum ! Să vezi cît au rămas de triste pretinile tale, care nu pot spera norocul de a se mărita la oraş, după un om cu poziţie ! Cînd mă-ntîlnesc cu ele, abia cutează, — de invidie, de bună samă ! — să mă-ntrebe : «Ce mai face Lenuţa ?» Să le vezi cum pălesc, cum îşi strîng buzele cînd le spun că ai legături cu societatea cea mai aleasă din oraş ! Asta e mîngîierea ce-o mai am după pierderea ta : să le văd pline de pizmă ! Vai, sufletul mamei, s-ar plăti să vii cît mai repede pînă la noi, dacă nu ca să ne vezi, cel puţin să te bucuri de pretinele tale ! Cînd ai apărea într-o toaletă făcută acolo, după ultima modă, zîmbi-
O scrisoare
175
toare şi fericită, cred că ele s-ar ascunde ca puii de potîrniche, să nu le mai vadă nimeni.
Pretina ta cea mai bună, Olimpia, spusese într-o zi mătuşii tale Pulcheria : «Drept să-ţi spun, nu socot de prea mare fericire să fii măritată după un contabil la bancă !» în ziua următoare am întîlnit-o şi i-am zis : «Da’ dacă contabilul e nepotul directorului ? E numa un pas pînă la prim-contabil, şi numa doi pînă la casier !» A zîmbit cu răutate şi mi-a spus : «Adevărat, aş vrea să fiu în locul Lenuţei !»
Vai, ipocrita !
Cîte nu aveam să-ţi spun dacă veneai ieri ! Uite, mi-e inima plină şi nu mai pot aştepta pînă duminică ! N-ai idee cît mă simt de măgulită în urma căsătoriei tale ! Sînt cea mai fericită mamă ! închipuie-ţi : toţi trei peţitorii tăi de-aici de la noi sînt nespus de opăriţi. Petraşcu şi Albu au căzut în melancolie, dacă nu chiar în gălbinare ! Nu-i mai vede nime, nu mai ies nicăiri ! Sînt morţi pentru societatea noastră ! Muntean şi-a cerut de două ori transferarea pînă acum. Nu i se dă ! El e cel mai deznădăjduit. Spune, de cîte ori bea un strop de vin, — şi e sigur că acum bea adeseori,
—	spune : «Măgar am fost că am cerut să-mi intabuleze şi curtea, şi casa pe mine ! Trebuia să mă mulţămesc cu cele zece mii de coroane. Cu vremea, ale mele erau toate !»
Mintea rumînului cea de pe urmă, ce să zic ! Drept să-ţi spun, de el mi-e mila, fiindcă l-am preţuit mai mult decît pe cei doi. Acuma, cum ş-a sărat, aşa va mînca ! Tăticu nici acum nu-i poate uita obrăznicia.
Ce-aş face eu, în părăsirea mea, dacă n-ar veni, în toată ziua, cînd o pretină, cînd alta, să mă-ntrebe de
176
O scrisoare
tine ?! Toate vreau să te vadă ! Şi se uită la mine cu nişte ochi ! Eu le vorbesc mereu de Vaier, da’ şi de directorul, unchiu-său ! Să le vezi cum admiră şi cum se minunează ! E o adevărată fericire !
Grijeşte, scumpa mea, cînd vei veni duminică, să-ţi aduci toate patru toaletele. Cea albastră o s-o iai la biserică ; la prînz avem să invităm o întreagă societate, atunci vei fi în cea cafenie ; la plimbare, după prînz, vei purta-o pe cea verde, care te prinde mai bine decît toate; în sfîrşit, sara vei avea-o pe cea neagră, de mătase. O să vezi, are să fie o senzaţie !... Da’ nu care cumva să nu vii duminică ! De azi am trimis invitările pentru prînz.
Şi mie şi tăticului ne-ar plăcea foarte mult dac-ar veni şi Vaier. Ştii, ar fi bucuria deplină ! Da’ dacă nu va putea să participe, după cum ne scrii, şi aşa va fi bine. Ba, într-o anume privinţă, va fi mai bine aşa. Se va vedea, astfel, libertatea de care se bucură o nevastă tinără, măritată după un om din înalta societate. Aici pare aproape imposibil ca o femeie tinără să meargă undeva fără bărbat. Toate nevestele tinăre visează fericirea asta, da’ nu se-mpărtăşesc de ea decît doamnele din adevărata societate.
Pricepi tu, sufletul meu, cît de mult te-ai ridicat deasupra noastră ? înţălegi că trăbă să fie o lume întreagă care să te invidieze ? Pătrunzi fericirea unei mame care are o astfel de fată ? Hei, eşti încă copilă, şi trăbă să treci încă peste multe, ca să poţi gusta o fericire aşa de mare !
Mie îmi scrii aşa de puţin despre petrecerile la care-ai fost, despre concertele şi teatrele ce le-ai admirat! Mie mi-i destul ş-atîta. Da’ bagă de samă, prinde, cînd vei
O scrisoare
177
veni duminică să-ţi aduni bine amintirile, să le poţi spune tot-tot celor de-aici. Va fi o biruinţă a noastră !
îmi scrii despre pretine, despre vizitele ce ai făcut şi care ţi s-au întors. N-ai idee cît de fericită m-ai făcut prin înşirarea acelor nume ilustre. Mi-am zis, cu ochii umezi : «Ferice de ea ! Ce-am visat eu, ea a tins cu mîna !»
Fericirea vieţii de la asta depinde : în ce societate te-nvîrteşti. Mie mi-a fost dat să am de-a face, în viaţa mea, tot cu femei şi cu oameni năcăjiţi, care nu ştiu să spuie o vorbă frumoasă, ci se plîng şi iar se plîng, de-ţi întunecă şi biata lumină ce licărea poate în sufletul tău. Tu ai de-a face cu oameni fericiţi, cu femei pline de zîmbete. Să crezi că asta va contribui foarte mult ca şi tu să zîmbeşti viaţa întreagă. între flori nu poţi să fii decît o floare. Vai, n-aş dori s-ajungi niciodată în viaţă la-nţălegerea zicalei : «Dacă te mesteci în tărîţe, te mîncă porcii».
Ce folos că eşti un suflet distins, dacă te-atingi de ce e mai ordinar în viaţă ! îmbătrîneşti înainte de vreme ! Iată ţinta vieţii tale !
Nu ştiu cu ce cuvinte să-ţi explic satisfacţia ce am simţit cînd mi-ai scris că cu Anastasia n-ai convenit î Mulţi ziceau la noi : «Ce lucru mare că Lenuţa s-a măritat la oraş ?! Şi Anastasia e acolo, de cinci ani !» Da’ vezi că e o deosebire nemărginită ! Anastasia trăieşte acolo, neştiută de nimeni, de cinci ani ; tu, în vreme de trei săptămîni, ai trecut pragul familiilor celor mai alese. îmi place purtarea ta ! Fereşte-te de ea şi de-aci încolo ! Nu-i cerca pretinia ! Şi dacă te-i întîlni vrodată cu ea, fă-te că n-o cunoşti. Ar fi un trist episod în
178
O scrisoare
viaţa mea cînd, întîlnindu-vă, aş afla că tu ai saluta-o mai întîi.
Vai, drăguţă, cum ţi-aş trimite nişte salată verde, nişte castraveţi numa cît deştu, nişte fasole fragedă ! Ni-i plină grădina. Da-mi zic : «Pînă acolo se veştejesc». Da’ cred, mai ales, să afle cele de-aici că-ţi trimit zarzavat, ar zice numaidecît: «E măritată după un golan, n-au să-şi cumpere nici zarzavat !» Să crezi, pretinele tale îmi spionează toate mişcările !
Ţin să-ţi spun că aş dori foarte mult să vă luaţi un cvartir cu grădină. Tu ştii ce aducea grădina noastră. Apoi, lucrînd în ea, undeva într-o stradă mai neumblată, n-are să te ştie nimeni, şi lucrul în grădină are să te facă mai frumoasă. E sănătos, ştiu de la mine ! Pe lîngă asta, poţi cruţa o grămadă de bani.
Şi, pîn-atunci, aveţi piaţă foarte ieftină, numa să te ştii tîrgui. De multe ori mă gîndesc şi zic : «Dac-aş fi eu în locul Lenuţei, ştiu că le-aş frige pe precupeţele celea, ştiu că i-aş uimi pe sîrbii ceia cu priceperea mea !» Dragă, în oraşele mari, asta să-ţi fie regula, dai jumătate din preţul ce ţi se cere. Asta o ştiu din experienţă, am păţit aşa de cîte ori mi-am cumpărat o jachetă ori o pălărie.
Am tot voit să-ţi scriu de oţet. Nu lua niciodată mai mult decît de zece bani. Şi, de la prăvălie, adu cu cartea ! Servitoarele din oraşele mari sînt toate hoaţe, că le trăbă bani pentru cătanele lor. Şi la noi, şi cît nu te-nşală ! Cumpără cu cartea ! Scapi de mişelia slujnicelor şi mai ai un profit: negustorul te cunoaşte, de la o vreme, şi-ţi dă marfă bună.
îmi mai vin pe limbă o mie de lucruri, da’ tu ştii că eu nu-s prea mare pretină cu condeiul ; vină dumi-
O scrisoare
170
nică, şi voi spune tot ce mă apasă pe inimă, Lenuţo, sufletul meu !
P.-S. Să nu-mi baţi telegraful ! Vreau să vii tu în persoană. Şi te-aşteptăm ! Să nu-ţi uiţi de cele patru toalete ! Tăticu te îmbrăţişează, şi eu te sărut de mii de ori,
Mamiţica.
19 13
O 21 ÎNSEMNATĂ
Părintele Andrei întră în casă izbind uşa cu putere, îşi aruncă pălăria veche, verzie pe pat, în vreme ce la gură i se îmbulzeau vorbe de mînie, amestecate cu ocări. «Hantătaru», «dracu» erau pomeniţi tot la al treilea cuvînt. Preoteasa întră numaidecît din odaia vecină, îşi încrucişa mînile pe piept, clătină din cap şi zise :
—	Frumoase vorbe ! Mi-ar plăcea să te-audă acum parohienii tăi !...
—	Dar audă, fire-ar ai...
Şi cel care fuge de fumul de tămîie iar fu pomenit.
—	Frumoasă pildă pentru oameni ! Cel puţin de-ai striga mai încet, să nu te-audă slujnica ! Ştiu că are
O zi însemnată
181
ce spune în sat! De patru zile parcă ţi-ai pierdut capul.
Zicînd aşa, preoteasa începu să aştearnă masa pentru doi. De pe faţa, din mişcările ei, din linia de supărare în care-i încremeniseră buzele se citea bine că nu-i pare o fericire să trăiască în casă c-un astfel de om.
—	Mai slăbeşte-mă cu pilda, soro ! în sfîrşit, omul, chiar popă să fie, nu-i lemn, nici piatră. Ne mai ieşim şi noi din fire, că nu sîntem sfinţi, zise popa, ducîn-du-şi mîna la buzunarul în care-şi ţinea de obicei tabachera, dar şi-o retrase repede, ca şi cînd s-ar fi atins de foc.
—	Da’ ce sînt ^novată eu pentru că te-ai certat cu sluga ? întrebă preoteasa, oprindu-se cu două şervete-n mînă şi privind ţintă la părintele. Să te fi mulţămit că l-ai ocărît acolo-n curte şi să nu mai fi venit şi în casă cu vorbele tale...
—	Ei, ei, făcu popa c-un fel de răutate, prea eşti subţire şi tu ! Acuma, noi, ăştia din popor, nu putem fi decît aşa cum ne-am născut, şi te rog să mă ierţi dacă delicatele tale urechi nu pot să sufere aşa ceva.
Preoteasa nu se uită la el, dar simţi batjocora ; îngălbeni, buzele începură să-i tremure şi, în grabă, izbucni în hohote de plîns.
Părintelui Andrei îi păru rău c-a supărat-o, dar era prea tîrziu.
De patru zile dumnealui era mereu nemulţumit, mereu încruntat şi, oricît încerca să se stăpînească în faţa soţiei, nu reuşea. Din nimica toată izbucnea, şi atunci simţea un fel de mulţumire s-o rănească cu aluzii răutăcioase. îndată ce spunea vorba grea, îşi simţea laşitatea, era şi mai nemulţumit de sine însuşi şi era foarte bucuros dacă-şi putea face de lucru prin saţ; Dar de
182
O zi însemnată
patru zile nu-1 chema nimeni, părea că-şi uitaseră paro-hienii că au popă-n sat, şi, astfel, părintele, ca să nu rămîie subt un acoperiş cu preoteasa, pornea prin sat, fără nici o treabă.
In colindările lui fără de nici un rost pe uliţele satului, părintele se simţea foarte nenorocit. Se gîndea cu amar că rău a făcut alegîndu-şi cariera preoţească, îi judeca cu asprime pe parohienii care nu-1 puteau preţui pe-un om ca el, îl apăsau nespus de greu vorbele spuse preotesei. Dar decît orice îl tulbura mai adînc conştiinţa slăbiciunii omeneşti, a slăbiciunii sale. Vedea el limpede că, cu-o altă inimă, cu-o altă gutere de voinţă, ar fi putut să fluiere cu nepăsare şi n-ar fi ajuns să-şi supere soţia, care nu era defel vinovată că el n-avea, de patru zile, nici un ban în buzunar. Cînd a fost la plătirea contribuţiei către stat şi comună, preoteasa i-a spus doar destul de limpede :
—	Ţine cîteva coroane şi pentru casă. N-a fi nimic dacă le vei plăti mai tîrziu.
Dar el, fiindu-i groază de datorii, a plătit tot.
—	O să mai pice de prin sat, i-a zis preotesei, şi toată ziua ai fi putut prinde cu el iepuri, aşa a fost de vesel.
Din sat, însă, n-a «picat» nimic. Oamenii arau şi sămănau în aceste zile limpezi de septembrie. Nici unuia nu-i dădu prin gînd să se-mbolnăvească chiar acum, ori să-l cheme pe părintele la vreo sfeştanie.
E adevărat că orice om se simte mai mic şi mai neînsemnat cînd rămîne fără nici un ban, dar totuşi, în privinţa asta, ţăranii sînt mai fericiţi decît domnii... Iar părintele Andrei, în dimineaţa asta, îşi isprăvise şi tutunul, şi el era fumător pătimaş.
O zi însemnată
i8ă
Tot din pricina acestei «buruieni» sfădise pe slugă dis-de-dimineaţă. Acela-i ceruse şapte bani, să-şi cumpere un pachet. Şi, cum nu avea nici şapte bani, îl ocărise rău de tot, şi se tulburase peste măsură.
Preoteasa ieşi cu ochii plînşi în bucătărie, dar se întoarse numaidecît.
—	Te-aşteaptă un om, zise ea, şi trecu în odaia vecină.
Nici unul, după schimbul de vorbe, nu se mai gîn-dea să-şi soarbă cafeaua cu lapte. în casa lor nu era obicei să se-audă vorbe grele între soţi, şi cînd se-au-zeau, se răcea parcă întreaga casă şi devenea pustie. Chiar lucrurile păreau, toate, vechi şi părăsite, şi celor doi soţi le era frică să le atingă.
«în sfîrşit, mă cheamă cineva ! îşi zise popa, simţind o tresărire de bucurie. Cine ştie, poate un maslu...»
Se gîndi la slujba cea mai scumpă, de două coroane. Dar omul care-1 chema avea lipsă numai de-o sfeştanie.
Nici nu era om cel care-1 poftea să-i sfinţească casa, ci un fecioraş ca de optsprezece ani, pămîntiu la faţă, slab şi deşirat. Avea un cap lungăreţ, pe care sclipeau, în bătaia soarelui, trei petece rotunde de piele, fără nici un fir de păr ; avea grumajii subţiri şi lungi, acoperiţi de-o piele cenuşie, care se îndoiau sub greutatea capului mare ; umerii i se adunau într-un fel de zgulire, ca şi cînd i-ar fi fost frig sau frică ; pieptul — îngust, căzut înlăuntru, iar membrele — curat vorba cîntecu-lui : «mînile — ca fusele, picioarele — ca răşchitoa-rele».
Părintele Andrei simţi că-i scade avîntul cînd văzu înaintea lui pe Toma Rogoz. îl întrebă, aproape cu mînie, ce pofteşte.
Jd4
O zi însemnată
—	Să faci bine să-mi faci o feştanie, părinte, răspunse Toma pe-o voce plîngătoare şi scîrţîitoare. Mi-am făcut casă nouă.
Popa îşi dădea bine samă de micimea lui de suflet, de ticăloşia lui ; îşi zicea : «Dacă e casă nouă, vine feş-tanie mare, cu rugăciune potrivită pentru alungarea duhurilor, şi plata va fi, nu douăzeci de bani, ca la feştania mică, ci patruzeci». Simţea că la un om ca ăsta e dator să facă gratuit sfinţirea casei, dar nici nu se gîndea la aşa ceva. îşi zicea : «Voi putea să-mi cumpăr un pachet de tutun».
îşi luă repede cartea şi patrafirul şi porni cu Toma după el. Neputinciosul abia se ţinea în urma popii.
Văzduhul era limpede ; fire de funigei pluteau alene, strălucind în soarele de toamnă ; deasupra, bolta cerului era clară, vineţie. Satul părea pustiu.
—	Mi-am mutat casa de pe mlaştină, şuiera Toma în urma popii, mi-am mutat-o mai deoparte, pe dîlm. Spun oamenii că cel Necurat şăde şi se bălăcăreşte în mlaştină, şi spun că din pricina lui a murit şi taica şi maica, şi tot el mi-a pus mie boala-n oase.
Popa nu mai fusese în partea asta a satului aproape de-o jumătate de an. Erau aici, în cursul rîului, vreo şapte colibe, — locuinţele celor mai săraci oameni din sat. Cînd se umfla rîuleţul de munte, apa umplea curţile, se ridica pînă la înălţimea ferestrelor şi lăsa băltoace mari în urmă. Andrei îşi aduse aminte ca părinţii lui Toma fuseseră aproape mereu bolnavi, de cînd îi pomenise. Dar sufletul lui, acum, era străin de milă. Se gîndea sa ajungă odată să cînte sfeştania şi să-şi ieie paralele.
îndată ce coborîră spre rîu, dădură de băltoci de glod.
O zi însemnată
J 85
—	E rău pe la noi, părinte, zise Toma, abia mai răsuflînd, da’ ce să facem ? Acuma, dacă faci feştania, aşa-i că alungi pe ghiavolul pe pustii locuri ? Mi-au zis oamenii : «Tomo, nu întră în casă nouă pînă nu-1 aduci pe popa. El îl va alunga pe Necuratul.» Că mi-a spus mie şi un călugăr, pe la care am fost pentru boala mea : «Tu nu eşti beteag de boală, ci de răutate. Ţi s-a pus sălbătăciunea pe inimă şi pe maţe.» De-acuma, poate mă fac şi eu sănătos.
Popa nu-i răspunse nimic. înainta, ţinîndu-se de garduri, ferindu-se, pe cît putea, de glod. Dar, cînd ajunse, era împroşcat întreg cu alice de tină ; ghetele nu i se mai cunoşteau : se cufundase de cîteva ori în mocirlă.
N-ar fi zis nimeni că bordeiul lui Toma e nou ; bîr-nele păreţilor erau negre şi putrede, acoperişul — afumat şi spart : din casa veche, mare cît o şură, durase cineva o cuşcă în care abia te puteai învîrti. Poate într-asta stătea noutatea.
Andrei se simţea foarte nenorocit. Asudase, tot ţinîndu-se de garduri, şi acum, pe masă, văzu, lîngă blidul cu apă, numai două băncuţe. Aşadar, n-are mai mult nenorocitul de Toma, şi el, Andrei, va trebui să-i facă numai sfeştania cea mică !...
Popa îşi ridică ochii la Toma cu ciudă, cu mînie, dar Toma nu-1 vedea ; privirile-i erau aţintite statornic la cei doi bani de nichel ce luminau surii pe masă. Popa ar fi vrut să-l înfrunte că l-a făcut să înoate prin tină pentru două băncuţe, dar în ochii lui Toma, cum se uita la cei doi bani, văzu ceva ce-i opri vorba-n gît. Era în privirile deşiratului aceluia un fel de adorare deznădăjduită.
186
O zi însemnată
Andrei îşi puse patrafirul, cu gîndul să-i facă slujba într-o minută, dar abia începu să cînte şi simţi cum i se umple inima de lacrămi. Cînta cu glas tot mai mlădios, tot mai curat, şi nu peste mult se miră el însuşi de vocea lui, aşa era de frumoasă.
Slujba ţinu mult; cîntă sfeştania cea mare, apoi începu să citească multe dezlegări şi rugăciuni. Din cînd în cînd, privea spre Toma. Acesta, un răstimp, nu-şi luă ochii de la bani, apoi, cînd Andrei începu să cînte din toată inima, oftă, şi ochii nu i se mai dezlipiră de pe popa. Ofta mereu şi clătina din cap, şi ochii lui pustii începură să capete străluciri omeneşti.
După ce sfîrşi slujba, preotul stropi casa cu agheasmă şi-l stropi şi pe Toma. Acesta pupă, cu zgomot, de trei ori, crucea, şi din ochii lui se rostogoliră două lacrămi.
—	De-acuma ştiu c-o să am pace ! zise el cu vioiciune, privind ţintă în ochii popii.
—	De cine să ai pace, Tomo ?
—	De toate răutăţile şi sălbătăciunile. Ai alungat pe Cel-rău.
—	Nu trăbă să te temi; de casa încreştinată nu se apropie Necuratul, zise popa, şi începu să se uite în jur. Nu avu ce vedea. In mijloc era masa şi, într-un ungheţ, doi saci, plini ca pe jumătate.
—	Numa singur eşti acum ? îl întrebă popa, învă-luindu-şi cartea în patrafir.
—	Numa, părinte.
—	Da’ soru-ta unde-i ?
—	S-a dus în Ţară. A dus-o unu slujnică în Ţară. Zice că are simbrie bună.
—	Da’ casa cine ţi-a făcut-o ?
O zi însemnată
187
—	Şi ce	i-ai dat ?
—	I-am	dat un loc.	Că	bani,	de	unde	pămîntu să
am ? Am avut un loc, o pieritură.
—	Mare ?
—	Ca de opt ferdele.
Popa simţi un junghi.
—	Mult ţi-a cerut şi Sîvu !
—	Vezi că locu-a fost o pieritură. N-a mai sămănat
în el	nime,	de şase ani,	de	cînd	a murit	taica.
—	Şi alt pămînt nu	mai	ai ?
—	Nu mai avem, răspunse Toma, nemailuîndu-şi ochii de la popa. Vedea, în ochii sfinţiei-sale, o lumină aşa de bună, încît îşi uitase cu desăvîrşire de băncuţele de pe masă.
—	Da’ la iarnă din ce-i trăi, Tomo ? îl întrebă popa din prag.
—	Apoi tot avem noi, iaca... răspunse Toma, şi se apropie de cei doi saci. Aici cartofi, aici porumb, zise el, lovind, cu palma lui ca de mort, sacii.
Popa ieşi repede pe uşă. II îneca un plîns amar şi nu \oia să plîngă în faţa lui Toma. Acesta îl privea din prag cum trece prin tina cea mai mare, ca şi cînd ar înainta pe-o cărare pietruită. II privi pînă ce popa dispăru la o cotitură. Atunci, întrînd în casă, văzu doi ochi surii cum luminau de pe masă. Se repezi, luă băncuţele şi începu să alerge în urma popii. Se auzea pînă departe cum plescăie picioarele lui slăbănoage prin bălţi. Dar popa nu-1 auzi. Nu auzea nimic, nu vedea nimic. Mergea drept înainte. Deodată, chiar la spatele lui, auzi ca un fel de horcăit, şi apoi cuvintele şuierătoare :
—	Părinte, ţi-ai uitat băncuţele !
188
O zi însemnată
Popa, îngrozit, făcu un gest cu mîna că nu-i trebuiesc şi începu să alerge. Alergă atîta vreme pînă se încredinţa că Toma nu se mai ţine în urma lui. Atunci în cetini pasul, dar la cotitura drumului, în Ioc s-apuce spre casa parohială, o luă spre biserică.
Se încuie înlăuntru şi pînă sara nu mai ieşi.
19 13
O INTILNIRE
Părintele Ilarion sosise în gară c-un ceas înainte de plecarea trenului. Cum satul lui era departe, şi drumurile desfundate de ploile primăverii, pornise decu-vreme de acasă. Avea la oraş o afacere urgentă, care nu mai suferea nici o amînare. Cît putuse, o tot amînase. îşi ştersese stropii mici de glod cu care îl împroşcaseră caii şi căruţa ; pe cei mai mari îi lăsase să se usuce mai întîi. Oricît se apărase, nu i-a fost cu putinţă să iasă curat din ploaia de stropi. Se bucurase văzînd că are să aştepte încă. Se puteau usca şi benghiurile de noroi şi le putea curaţi.
Se plimba vesel în lumina soarelui cald. Prin parcul înfrunzit din jurul gării ciripeau păsărele, în depărtări
1i)()
O întîlnire
se auzea vuietul unui iaz cu moară, prin văzduh balansau lungi, strălucitoare fire de funigei. Din cînd în cînd sosea cîte un ţăran cu desagii pe spate, întrebînd, cu groază, dacă n-a întîrziat cumva. Părintele Ilarion, oricît era de încurcată afacerea pentru care mergea la oraş, se simţea vesel şi răspundea cu bucurie la întrebările oamenilor.
Ca orice preot care păstoreşte într-un sat depărtat pe drumul-de-fier, părintele Ilarion mergea rar la oraş. Pentru unii oameni, crescuţi într-un oraş în care civilizaţia modernă pulsează cu putere, dacă sînt aruncaţi pe urmă în cutare sat ori orăşel părăsit şi răzleţit de lume, chiar şi zărirea unei gări le coboară în suflet o adîncă bucurie. Alţii, crescuţi în aceleaşi condiţii, de la o vreme se fac o apă şi-un pămînt cu oamenii între care i-a aruncat viaţa, nu mai simt fiorii plăcerii cînd zăresc o manifestare a propăşirii, ci teama aceea instinctivă, ascunsă în sufletul oamenilor de la sate.
Desigur, cei dintîi sînt oameni mai întregi, mai adevăraţi, în care nu se îngroapă simţămintele ce le-au avut odată, ci numai se retrag de la suprafaţă. Şi părintele Ilarion era dintre aceştia.
El se bucura, deci, văzîndu-se într-o staţie a căii ferate, poate şi unde vedea lumea deschizîndu-se larg înaintea sa, poate şi din calda trezire a amintirilor, şi iarăşi poate şi unde se simţea mai liber. Cu şeful de gară era cunoscut şi-i ceru o perie pentru a-şi aduce în ordine haina. Şeful, un om mic şi rotund, foarte fericit că poate conversa c-un popă romînesc în limba statului, îşi chemă numaidecît servitoarea şi-i porunci să perie bine haina părintelui Ilarion.
O întîlnire
191
Părintele ştia şi ungureşte, şi nemţeşte. Se mira el însuşi, de multe ori, cum de nu uita aceste două limbi, în care aşa de rar avea prilej să vorbească ori să citească, Se mira înaintea altora, dar în sufletul său simţea o satisfacţie adîncă, cunoscînd că memoria sa deosebită, pentru care fusese aşa de mult lăudat în anii de studii, îl ajuta să-şi păstreze nu numai cunoştinţa acestor două limbi, ci tot ceea ce învăţase ori citise în viaţă.
Cu toată scurgerea celor cincisprezece ani, de cînd părăsise oraşul şi seminarul, el se simţea tînăr şi acum, şi, cînd călătorea cu trenul, avea senzaţia că pleacă iar la şcoală, după o vacanţă.
Cînd monstrul negru se opri pufnind înaintea gării, părintele Ilarion strînse mîna şefului şi se urcă într-un vagon de clasa a doua. Călătorea rar, dar atunci nu se uita la cîţiva creiţari care făceau diferenţa dintre clasa a doua şi a treia. Era şi destul de bine îmbrăcat, îi rămăsese slăbiciunea asta, ori calitatea, — căci de multe ori e o calitate, — încă de pe cînd era student. Numai barba părea stufoasă, şi mînile arse de soare şi îngroşate arătau pe omul de pe sate. Dar n-avea ce face : în sat nu-i bărbier, iar preoteasa nu se pricepea să i-o răteze cumsecade ; apoi, mînile purtate prin vîn-turi şi ploi, prin arşiţă şi îngheţ, vrînd-nevrînd, prind ceva din puterea firii.
Călători — puţini. Iată, chiar în compartimentul acesta, în dreptul căruia s-a oprit să-şi fumeze ţigara, nu sînt decît două doamne, care vorbesc lîngă fereastră. Părintele Ilarion le priveşte o clipă prin geamul uşii, apoi se întoarce spre fereastra coridorului şi trimite în vînt fîşii de fum albăstrui. Aruncă apoi căpeţelul, por-
192
O Xntilnire
neşte prin coridor şi cercetează celelalte compartimente. Două sînt cu totul libere. însă nu întră în nici unul din ele, ci, întorcîndu-se iarăşi la locul de mai nainte, priveşte mai bine la cele două doamne. Deodată simte o tresărire puternică. Se poate să fie, blondina aceea, domnişoara Leonora ? N-a mai întîlnit-o, n-a mai văzut-o de acu-s cincisprezece ani ! Numai de veste-i auzise. Ştia că s-a măritat foarte bine, cu un advocat care are clientelă mare.
Părintele Ilarion se apropie mai tare de geamul uşii şi priveşte cu stăruinţă la blondină. Pe cealaltă, o brunetă, hotărît că n-o cunoaşte. Dar blondina poate să fie domnişoara Leonora. Se uită cu plăcere la faţa ei albă şi delicată, la ochii ei albaştri, se miră cît a crescut, ce femeie minunată s-a ales din copila ştrengăriţă de acu-s cincisprezece ani. Nu mai are nici o îndoială : i-a văzut şi aluniţa de pe obrazul stîng, pe care a admirat-o atît de mult odată... Se retrage încet de la fereastră. Era şi vremea, căci cele două femei, care, cufundate în conversaţie cu destăinuiri aprinse, nu-1 observaseră încă, scoaseră un ţipăt de spaimă văzîndu-1 pe bărbos răzimat de uşă şi privindu-le.
Părintele Ilarion se retrage într-un colţ al coridorului. Se simte foarte mişcat, foarte înduioşat. Nu doar că s-a deşteptat în el vreun simţimînt rău, ci fiindcă l-au copleşit amintirile.
Da, era Leonora, era domnişoara aceea pe care el a adorat-o trei ani în şir, căreia i-a scris versuri şi care, pe atunci, nu era deloc nesimţitoare faţă de tînărul poet, totodată şi cel mai frumos şi cel mai deştept student din clasa a opta de gimnaziu.
Şi ea nu l-a recunoscut!
O întîlnire
193
Constatarea asta îl mîhneşte pe părintele Ilarion. «Da, îşi zice el, cum să mă recunoască dacă pe mine m-au schimbat greutăţile vieţii în aşa măsură, pe cînd ea acum e mai frumoasă decît odinioară ?» Şi se gîn-deşte că, într-alte împrejurări, ar fi rămas şi el mai aproape de chipul tinereţelor lui. Dar gîndurile astea-s zadarnice, şi părintele Ilarion le depărtează în grabă de sine şi începe să-şi amintească cu bucurie de anii tinereţii.
Hm ! Sentimentul dintre el şi domnişoara Leonora n-a fost de toate zilele. Fetiţa cea blondă, care urma, oe atunci, la şcoala de fete din oraş, se plimba cu vădită plăcere alăturea cu studentul cel dintîi al gimnaziului. Pe cînd alţi elevi erau mustraţi de profesori dacă erau văzuţi plimbîndu-se cu domnişoare, el era întîmpinat cu zîmbete binevoitoare de superiori.
Hm ! în albumul domnişoarei Leonora el scrisese cele dintîi versuri, după ce amîndoi îl aleseseră, la o librărie. Şi, de la faţa întîia, tot la trei, la patru foi se putea întîlni aceeaşi scrisoare, deşi tot subt alte pseudonime. Hm ! El poate că mai păstrează şi acum, pe fundul unui cufăr vechi, ori în vreo carte de şcoală, ilustrate şi scrisori pe care i le-a trimis domnişoara Leonora...
Şi amintirile începură să vie tot mai multe, învăluite în parfumul tinereţii...
«Trăbă să întru, să-i spun că o cunosc», îşi zice el, în sfîrşit, mişcîndu-se din colţul lui. Nu doar c-ar fi voit să reînvie trecutul, ori să provoace o scenă. Nu ! Părintele Ilarion e foarte liniştit acum, dar îi pare c-ar fi o bucurie şi pentru Leonora să descopere în bărbosul de acum pe «poetul ei de curte», cum îi zicea odată.
194
O întîlnire
El întră, salută pe cele două doamne, care rămîn foarte mirate, neplăcut atinse de prezenţa lui, şi se aşează lîngă uşă. Zîmbete fugare îi trec pe faţă, pe buze. Dar nu ştie cum să înceapă, îl stînjeneşte mai ales prezenţa brunetei, pe care n-o cunoaşte.
Se nelinişteşte din clipă în clipă şi, — se vede că asta e obiceiul lui cînd devine nervos, — îşi scoate tabachera şi, tot zîmbind, începe să-şi răsucească o ţigară.
Deodată doamna cea blondă, Leonora, se ridică şi zice, — în ungureşte, — tovarăşei sale :
—	Vino, să ieşim, bărbosul ăst’ de popă o să ne mai şi afume cu tutunul lui prost, de pe sate !
—	Adevărat, răspunse vecină-sa, ridicîndu-se, popii ăştia romîneşti sînt foarte înapoiaţi!
—	Pentru satele lor e de-ajuns, numai cît n-ar trebui să se îmbulzească între oameni. Pot călători şi cu clasa a treia !
Cuvintele din urmă le spune Leonora, de-afară, din coridor.
Părintele Ilarion rămîne multă vreme cu ţigara în mînă, neaprinsă. Zîmbetele îi pier de pe faţă, ca şi cînd un vînt aspru le-ar împrăştia. Se ridică în silă, iese în coridor, trece înainte, pînă ce găseşte un compartiment gol, şi întră închizînd încet uşa.
Nu s-a mai mişcat de-acolo pînă ce n-a ajuns în oraşul unde avea o afacere care nu suferea animare.
Cînd se coborî, la un geam zări din nou pe blonda Leonora. în buclele ei razele soarelui străluceau aurii. Dar sufletul părintelui Ilarion nu mai simţi nici o tresărire. Amintirile lui fugiseră toate, ca nişte pasări speriate, fugiseră să nu se mai întoarcă niciodată.
19 13
DOR DE DUCĂ
înainte cu cincisprezece ani, cel mai simpatic tinăr în oraşul nostru era Vasile Petrişor — un băiat albineţ, cu mustaţa-n pufuşor, cu ochi albaştri visători, cu mîni delicate, albe şi fine de domnişoară. în mers, trupu-i nalt, mlădios, se legăna puţin, ca şi cînd ar fi plutit mereu într-un vis ce nu se mai curma. Era prim-contabil la banca de-aici, şi nime nu-nţălegea cum putea fi aşa de bun slujbaş, cînd toată firea lui visătoare era cel mai mare contrast al cifrelor saci. E adevărat că, în afară de oficiu, niciodată nu pomenea de numere, de interese, de deosebite conturi ale slujbei sale, şi evita cu încăpăţînare orice discuţie financiară. Dar in birou era un om nepreţuit, şi nu rareori se întîmpla
106
Dor de ducă
să fie poftit la şedinţele consiliului de administraţie ca să-şi deie părerea. Socotelile le făcea totdeauna în cap, pe cele mai mari, din cîteva plimbări ale creionului,
—	o bucată pe an. Director, casier, contabili îi recunoşteau cu plăcere superioritatea : el era ţîţîna în jurul căreia se învîrtea întreg personalul băncii. Da’ niciodată nu arăta că-şi cunoaşte superioritatea.
în birou nu trăia decît pentru registrele institutului, dar îndată ce-1 părăsea, nime n-ar mai fi crezut că e om de afaceri săci, calculate. Cînd era vremea frumoasă, n-ar fi schimbat plimbările cu nimic pe lume. Niciodată, însă, nu se plimba pe străzile oraşului, ci, totdeauna singur, ieşea pe drumurile ce se pierdeau în cîmpiile din jur, şi nime nu-şi aducea aminte să-l fi văzut întorcîndu-se decît după ce cădea noaptea adîncă. în sările frumoase nime nu l-a văzut cinînd, — se întorcea totdeauna foarte tîrziu şi mergea de-a dreptul acasă.
Era foarte ciudat felul lui de a se plimba : părea că nu vede nimic în jur, ci numai înainte, părea că nemărginirea zării îl atrage cu o forţă brutală, magnetică. Trăsăturile delicate ale obrajilor se înăspreau, oţelin-du-se, privirile-i ardeau fixînd depărtările nesfîrşite. Nu se oprea decît cînd treceau pe deasupra-i pasări călătoare. Era de mirare cum de le observa. S-ar fi zis că are un simţ deosebit care-i semnalează apropierea acestor pasări.
Primăvara, cînd soseau rîndunelele, cocostîrcii şi co-coarele, şi toamna, cînd plecau, le urmărea, ceasuri întregi, alunecarea dintr-o zare într-altă zare. Dacă oamenii obişnuiţi se puteau lăuda c-au văzut un cîrd de raţe ori de gîşte sălbatece, vîslind sub cerul înalt al primă-
Dor de ducă
197
verii sau pe deasupra vînturilor toamnei, Vasile Petri-şor zîmbea.
—	Nu unul, douăzeci au trecut pînă acum !
Zîmbea, da’ din vocea lui se desprindeau regrete adînci.
După ce vînturile gheţoase de iarnă răscoleau văzduhul, Vasile Petrişor nu mai ieşea pe cîmp să se plimbe, da’ nici prin oraş. în zilele frumoase de iarnă îl puteai întîlni însă, cu siguranţă, în sala de aşteptare ori în restaurantul gării. Ştiricea să afle cine şi-a cumpărat bilet pentru drumuri lungi, pentru ţări străine, şi pe acela, pînă se punea trenul în mişcare, nu-1 mai slăbea dintr-o contemplare plină de adoraţie. Privea, ca la nişte lucruri sfinte, chiar şi pachetele care aveau să facă drumuri lungi.
Cînd era vremea ploioasă, ori viscol cu zăpada, Vasile Petrişor, în ceasurile libere, şi sara, întră în cafenea. Nime nu l-a văzut însă cetind vrodată vrun ziar. Lectura lui erau revistele, revistele cu ilustraţii din ţări depărtate, cu munţi, cu cetăţi în ruine, cu tipuri de oameni străini. Le deschidea cu sfială, şi asupra fiecărei pagini se oprea cu evlavie. Un singur şir dintre explicaţii, oricît de mărunt scris, un singur şir din studiile ori notele de călătorii nu rămînea necetit. Sta ceasuri întregi aplecat asupra lor, şi dacă nu venea vrun pretin să-l deştepte din visarea lui, noaptea întreagă ar fi rămas nemişcat.
Pretini veneau, de obicei ; ştiau că Petrişor nu se ferea de societate. N-o căuta, dar, odată în mijlocul ei, se simţea foarte bine şi începea să spuie minuni care nici nu treceau prin mintea paşnicilor noştri cetăţeni.
198
Dor de ducă
Vorbea bucuros despre literatură, da’ graiul lui fermeca cu adevărat numa cînd începea sa desfăşure cu o vioiciune şi o limpezime neobişnuite chestiuni ştiinţifice. Ochii lui albaştri scînteiau atunci, fruntea lui largă se lumina, afla comparaţii scînteietoare, îi ducea pe ascultători în înălţimi ameţitoare. în faţa cunoştinţelor lui geografice, astronomice, ascultătorii rămîneau cu gura căscată. Da’ şi mai mult îi tulburau concluziile la care ajungea şi în care se vedea că crede cu o adîncă sinceritate.
—	Să te mişti, să te mişti ! Din ce în ce mai perfect, din ce în ce mai departe ! în drumul tău, în mişcarea ta, după ce-ai îmbrăţişat întreg pămîntul, să îmbrăţişezi întreg universul ! Prin aparate de locomoţiune tot mai perfecte vom ajunge la tot mai bogate cunoştinţe. Nici nu face ştiinţa de azi altceva decît tot făureşte motoare, corăbii, baloane, gloanţe care să fugă mai iute. Asta e ţinta noastră : să biruim distanţa. Distanţa ne desparte de punctele de pe pămînt şi din univers, distanţa ne acoperă marile comori ale cunoştinţei, adîncile taine ale vieţii, frumuseţile cele veşnice ale naturii. Să biruim distanţa! Iată cîte frumuseţi sînt,
—	arăta ilustraţiile, — pe care alţii le-au văzut, noi însă nu. Şi cine-i de vină ? Distanţa ! Unele distanţe se pot azi birui, da’ barbaria e că trăbă bani pentru asta, mulţi bani. Dacă n-ai bani pentru asta, mulţi bani, dacă n-ai bani, trăbă să priveşti aceeaşi fîşie de cer o viaţă întreagă. Da’ vom ajunge ca prin puterile noastre să putem călca în picioare distanţa. Altfel, cerurile ar fi trebuit să piară de mult. N-au înţăles stelele să rămîie nepătrunse deasupra noastră ? Rămîn pentru că odată ne vor deschide tainele lor bătrîne.
Dor de ducă
199
Cînd vorbea aşa, cei de la masă îl ascultau încîntaţi, nu atît pentru c-ar fi priceput ce spunea, — uneori vorbea aproape aiurind, — ci pentru că-i mişca, îi încătuşa însufleţirea caldă cu care cuvînta. Erau unii care îl credeau puţin smintit.
—	O singură patimă am, spunea adeseori, dorul de ducă. Şi ştii cum ? M-aş duce şi nu m-aş mai opri! Uneori am senzaţia că sufletul uriaş al unei pasări călătoare s-a sălăşluit în mine. Ştiu că e o prostie, da5 senzaţia asta mă chinuie, îmi face multe zile grele.
Zîmbind, mai zicea :
—	Ce-ar fi să am două aripi puternice şi veşnic neobosite ? Cred că, în cîteva zile, aş deveni geniu. Aş ajunge să cunosc atîtea frumuseţi, atîtea taine, încît n-aş mai sămăna cu voi, după cum oamenii viitorului nu vor mai sămăna cu cei de-acum.
Lui Vasile Petrişor nu-i displăceau chefurile. Dimpotrivă. Dar îi plăceau chefurile domoale, cu cîntece, şi era şi el cîntăreţ bun. Apoi inima lui părea că-i numa bunătate. El ştia să împace pe toată lumea, şi, cînd era el faţă, niciodată petrecerile nu se schimbau în certuri.
într-o vară, în iulie, îşi pregăti geamantanul şi plecă, îşi luase concediu pe o lună. Nime nu ştia unde plecase, nici unui pretin nu-i trimise o ilustrată cel puţin. Chiar şeful începu să se îngrijească : era jumătatea lui august, şi Petrişor încă nu se întorsese. Dar, pe la sfîr-şitul aceleiaşi luni, directorul primi o telegramă din-tr-un mic orăşel de pe ţărmul nordic al Scoţiei : Vasile cerea bani să se întoarcă acasă.
După călătoria asta, contabilul se schimbă foarte mult. încunjura societatea, nime nu-l mai văzu bînd un
200
Dor de ducă
pahar de bere. Părea chiar că mai slăbise, devenise eteric parcă.
în anul următor îşi ceru alt concediu.
Directorul îi zise :
—	Grijeşte dumneata să mergi numa pînă-n aşa depărtări, ca să-ţi rămîie timp şi bani să te poţi şi reîntoarce.
Directorul aflase chiar de la contabil că în vara trecută nu se oprise mai îndelungă vreme nicăiri; o zi, două, şi mai departe, pînă a rămas fără un ban.
Sfatul lui fu zadarnic. în anul acela, prin octombrie, cînd directorul umbla să angajeze alt contabil, primi o telegramă de la Vasile. Era lîngă Marea Caspică şi nu mai avea nici o para...
Doi ani în şir, contabilul nu-şi mai luă concediu. Dar în timpul ăsta, afară de orele de birou, nu mai era de zărit nicăiri. Mînca acasă, înmormîntat între cărţi, ilustraţii, hărţi enorme. Cetea cu noaptea de cap.
în vara a treia îşi luă concediu pe două luni.
Au trecut de atunci cincisprezece ani, şi Vasile Petrişor nu s-a mai întors. Părinţii lui l-au căutat în lumea întreagă, dar fără nici un rezultat. Directorul i-a ţinut postul liber vro trei ani. Cînd, în urmă, a trebuit să angajeze pe altcineva, a zis cu adîncă părere de rău :
—	Zadarnic ! Ca Petrişor, nu mai găsim contabil cît o fi banca !
Peste cîţi s-a grămădit pămîntul în răstimpul ăsta de cincisprezece ani şi nu-i mai pomeneşte nimeni ? Da’ de Petrişor îşi aduc aminte aproape în fiecare zi paşnicii lui concetăţeni, şi mai ales cînd pasări călătoare fîlfîie pe deasupra oraşului.
Dor de ducă
—	Săracul Vasile !
—	Să fi murit ?
—	Cine ştie ? Poate a căzut în mînile vrunor sălbateci...
—	Dorul lui de ducă l-a răpus !
19 13
UN MORALIST
Vasile Albu alergă mult prin oraş pînă reuşi să cumpere tot ce avu de tîrguit! Cum locuia într-un sat depărtat, cu drumuri rele, — vara desfundate, iarna pline de colţi, de măsele uriaşe, — venea rar la oraş şi, chiar atunci, cu punerea capului. Nu era uşor să cobori, nici să urci hula dintre Aluniş şi Piatra, care se rotunjea sub cer ca o căldare uriaşă, răsturnată ; nici nu era lucru de toate zilele să faci trei kilometri pe un drum îngust cît o fîşie de pînză, sub care vuiau apele nehodinite, apele de munte, rostogolindu-se în spume peste bolovanii văii adînci. Era destul să te-ntîlneşti c-un car ce-ţi venea din faţă, ca să te icuieşti cu căruţ cu tot în drum şi să-ţi treacă un ceas pînă reuşeai să treci pe lîngă
Un moralist
203
cel ce-ţi ieşea în cale. Apoi, iarăşi, pe Coasta-Cornului, la vale, trebuia să ai opritori bune şi cai tari în piept ca să ajungi cu bine la poale. Unde mai pui rîuleţul dintre hotarele Pietrei şi ale Băişoarei, carele acum era un părăiaş, acum apă lată cu armăsari nebunateci în matcă, îndată ce cădeau ploi, Dumnezeu ştie pe dealurile cărui hotar !
Astfel, Vasile Albu, care era slujbaş într-un sat după spatele lui Dumnezeu, venea rar la oraş. Spre norocul lui, de altfel, dar spre nenorocirea nevestei, a doamnei Geni. Spre norocul lui, pentru că era straşnic iubitor de chefuri, şi, cum era dornic de ele, de cîte ori venea la oraş îl apuca ziua următoare şi se-ntorcea acasă fără un ban în buzunar ; spre nefericirea nevestei, pentru că ea numai de două-trei ori pe an ajungea să-şi cumpere unele articole de bucătărie, de cosmetică, de toaletă. Şi numai la prăvălia din sat, iac-aşa !
Vasile Albu iubea chefurile, — o patimă rămasă din tinereţe. Dar nu era om rău, nici stricat. Dimpotrivă, îşi purta slujba cu foarte mare cinste, era mulţumit cu traiul ce-1 avea, şi, decît să cîştige ceva pe nedrept, mai bine-ar fi răbdat de foame zile întregi. El avea o vorbă pe care o spunea la toată lumea : «Puţin, da’ cinstit». Sentinţa aceasta o spunea de cîte ori făcea aluzie la slujba lui, la veniturile ce le avea, la locuinţa pe care o ţinea cu chirie, chiar la veşmintele cu care se îmbrăcau el şi cucoana, cucoana şi băieţii, — patru feciori şi o fată. O spunea chiar şi cînd bea o jumătate de vin.
Vasile Albu mergea cu cinstea aşa de departe, încît, venind la oraş, deşi drumul întreg se gîndea la un chef, înainte de toate tîrguia tot ce-i încredinţase nevasta, şi numai după aceea îşi aducea aminte că şi el are să-şi
204
Un moralist
cumpere una-alta. Dar din lucrurile ce-i trebuiau lui abia lua din zece unul, pentru ca altfel nu i-ar mai fi rămas bani să ieie un prînz la birtul favorit încă de pe cînd era student în oraşul ăsta şi să beie un strop de vin. Iar din multele însemnări pe care i le făcea de-acasă nevastă-sa, pe bucăţele de hîrtie, n-ar fi şters ceva pentru nimica-n lume.
Astfel, îndată ce ajungea în oraş, începea să colinde prăvăliile, băcăniile, apoteca, cofetăria ; se purta grăbit, se vîra printre oameni, dispărea repede în prăvălii, şi, de cîte ori ieşea din una, s-alerge în alta, pacheţelele din mînile lui erau tot mai multe. Ajungea uneori atît de îngrămădit de ele, încît mînile nu-i mai puteau sluji nici să deschidă uşa prăvăliilor în care mai avea să între. Atunci se ruga de vreun trecător :
—	Te rog, fă atîta bunătate... şi arăta uşa.
Trecătorul, dacă era om de omenie, se oprea, îi deschidea, privindu-1 cu mirare ori cu compătimire. Erau însă şi destui care, aruncîndu-i o privire de dispreţ, treceau mai departe. De ! multora li se va fi părut ridicol omul acesta înalt, slab ca o blană, cu-o mustaţă îmbîr-zoiată ca de vifor, cu faţa suptă, palidă, cu umerii obrajilor ieşiţi, cu mărul lui Adam proeminent ca o vertebră, plimbîndu-se mereu pe grumazul lung şi subţire, văzîndu-1 cum aleargă, cum înoată între pacheţele. Dar Vasile Albu era om conştiincios, era bărbat şi tată bun, şi nu lua în samă privirile de batjocoră ale nimănui. El simţea o caldă şi adîncă mîngîiere de cîte ori i se mai înmulţea cu unul pachetele, el se gîndea la bucuria nevestei şi a copiilor, şi nu-i păsa de oamenii aceştia străini care îi aruncau ochiri dispreţuitoare, ori chiar se opreau şi priveau în urma lui.
Un moralist
206
Alergînd aşa, numai din cînd în cînd se oprea, fruntea i se brăzda, între sprîncene i se ridica t> dungă ; făcea repede, în cap, socoteala. Zîmbea apoi şi se grăbea mai departe. Era un matematician de frunte, — se distinsese chiar în şcoală, — şi de multe ori se gîndea ce straşnic financiar ar fi ieşit din el dacă ar fi avut noroc.
Vasile Albu nu spunea, de altfel, niciodată «dacă aş fi avut noroc», ci «dacă n-ar fi murit taica». El în noroc nu credea ; el credea adînc că fiecărui om i-e scris ce viaţă va avea şi era încredinţat că, dacă eşti cinstit şi harnic, poţi răzbi prin lume, orice soartă ţi-ar fi hărăzită.
Convingerea aceasta a lui nu o dezminţea prin nimic ; deşi cu salariu mic şi cu familie mare, nici nevasta, nici copiii nu se puteau plînge, nici vecinii, — şi într-un sat toţi oamenii sînt vecini, — nu-1 puteau vorbi de rău. De ! cu femeia, cu doamna Geni, a avut el ce-a avut în anii cei dintîi de căsătorie. Dumneaei, cu nasul mai pe sus, — vezi, Doamne, ca toate femeile ! — «că-i sat ticălos», «că-s venituri puţine». însă Vasile Albu a avut marele dar s-o aducă repede la simţul realităţii, adică s-o convingă că viaţa e aşa cum e, şi nu cum ne-o închipuim noi.
Nu-i vorbă, erau unele guri rele care spuneau, văzîn-du-1 uscat ca o blană : «Ăsta ştiu că trăieşte, ăsta ştiu c-a dat de dracu». Dar n-aveau dreptate. Omul nu e cum se-arată, ci cum se simte. Şi Vasile Albu se simţea vesel, mulţumit, prin suflet îi treceau adeseori unde de rîs, de cîte ori putea face vreo bucurie familiei. N-avea pretenţii, ci muncea, şi astfel aflase cheia îndestulării.
El, deci, venind şi astăzi la oraş, — a treia oară în anul acesta, — alergă mult pînă ce şterse şi cea din
206
Vn moralist
urmă însemnare a nevestei, dovadă că isprăvise cu tîr-guitul. Ar fi avut să-şi mai cumpere şi lui cîte ceva. Aşa, de pilda, tabachera i se spărsese în vreo trei locuri, cu toate cusăturile nevestei. Apoi pălăria i se cam deformase — abia putea deosebi partea de dinainte de partea din spate. Pusese ochii şi pe-o ţigaretă de os, pe care o văzuse într-un galantar. însă, după ce isprăvi cu tîrguie-liie pentru casă, se opri, îngropat în pacheţele, într-un colţ de stradă, îşi încreţi fruntea, dunga dintre sprîn-cene se ivi, şi se convinse repede că nu i-au mai rămas bani şi pentru el. Se scumpiseră toate din primăvară, de cînd nu mai fusese în oraş. îi mai rămăseseră însă bani să poată lua un prînz şi un vin la «Ursul negru», birtul favorit de pe cînd era student.
Plecă vesel spre restaurant. Nu se gîndea să se înapoieze pînă-n sară acasă, căci, de cîte ori îşi pusese în gînd să facă aşa, se dăduse singur de minciună. Şi, cum nu-i plăcea să mintă pe alţii, nu putea suferi să se mintă nici pe sine. Ştia că se-ncurcă uşor la un chef. Nu doar c-ar avea cine ştie cîţi bani, din care să poată face cine ştie ce chef, dar la «Ursul negru» se întîlnea veşnic cu vreun prieten, tovarăş de şcoală aşezat aici, la oraş, care nu-1 mai lăsa pe Vasile Albu să plece, ci-1 omora cu omenitul. Oaspeţii rari sînt totdeauna bineveniţi. Dar las’, că Vasile Albu nu era numai pentru asta binevenit ! El îşi avea trecutul lui aici. Pînă în clasa a şasea de gimnaziu, cînd murise taică-său, fusese cel mai bun student, şi în şase ani n-a fost tovarăş pe care să nu-1 fi ajutat, căruia să nu-i fi şoptit la tablă, cum şedea în banca-ntîia. Şi, vedeţi, mai sînt în lume oameni care ştiu ce-i recunoştinţa. Se poate foarte uşor presupune că prietenii aceştia l-ar fi uitat, dacă Vasile Albu ar fi
Un moralist
207
ajuns într-un post de invidiat, ori dacă, — o singură dată în cei şase ani, — ar fi-ncercat să-şi arate superioritatea, să-i umilească. Dar omul nostru era o fire blîndă, care nu ştia ce-i sumeţia, nici arţagul multor tineri deştepţi. Astfel, cînd venea în oraş, mulţi îl omorau cu omenia.
Dar pare-se că mai era o cauză, — şi poate cea mai de căpetenie, — care-1 făcea pe Vasile Albu să fie binevenit între prietenii mai bine situaţi decît el. Omul ăsta uscat, cu grumajii deşiraţi era un cîntăreţ rar şi-an ghiduş de să tot alergi după el. Dar nime n-ar fi gîndit, văzîndu-1, să aibă o voce aşa de puternică, mlădioasă, dulce. Nime n-ar fi bănuit, mai ales, că parul ăsta, dacă bea o juma’ de vin, era în stare să facă toate poznele din lume. Cînta, fluiera din burtă, făcea din gru-maji ca muzicantul ce-şi clempăneşte coardele, cînta doine care păreau că vin din mari depărtări, imita basul, clarinetul, cimpoiul, în vreme ce mărul lui Adam, proeminent ca o vertebră, i se plimba domol pe gît, iar prietenii săi rîdeau să moară, şi lumea din birt se grămădea în jurul mesei lor, ca la comedie. El însă nici nu zîmbea, numai ochii-i ardeau de mulţumire, şi gusta cu sete din vinul vechi.
Colo, după miezul nopţii, se ridica de la masa şi se făcea, — c-un uimitor dar de imitaţie, — cerşetor chilav, negustor de haine vechi, prim-pretor, fişpan, protopop, în vreme ce oamenii se tăvăleau de rîs. Darul lui de imitaţie era într-adevăr extraordinar, dar probabil că sentimentul ridicolului se potenţa prin faptul că Vasile Albu, după înfăţişare, părea un om năcăjit, căruia numai de astfel de glume nu putea să-i ardă.
208
Un moralist
Aşadar, el plecă spre «Ursul negru», ca de obicei. Cînd ajunse la poartă, îl întîmpină bădicul Ioniţă, care-1 adusese cu căruţa lui.
—	Azi nu e vreme de întors, bădie Ioniţă, zise vesel Vasile Albu.
—	Ei, nu face nimic, domnule ; abia se mai hodineşte şi calul. Plecăm, apoi, în zori de zi.
—	Da, în zori de zi, zise Vasile, şi întră în birt.
Birtaşul, gîndindu-se la cîştigul ce-1 va avea pe urma
lui, la noapte, îl primi zîmbind şi-l descărca numaidecît de pacheţele.
Vasile Albu se aşeză la o masă, îşi ceru o bere şi apoi prînzul şi vinul.
Dar, cum sorbea din bere, tot cîte-un strop, căci era rece gheaţă, zări la o masă, într-un colţ de sală, un om care-i deşteptă curiozitatea într-un chip neobişnuit. Ăla de colo ! Să se lege de el, să nu se lege ? Ah ! dar cum ? Numai la frunte parcă mai samănă puţin ! Nu poate să fie Gligor Pîrvu ! Aşa de gras ?! Nu se poate !
Vasile Albu începu să se frămînte pe scaun. Se uita la omul gras şi greoi, care-şi sorbea cu lăcomie neomenească supa. Ii vedea obrajii mari, umflaţi, de-o roşeaţă ce bătea în negru, grumajii scurţi şi groşi, bărbia enormă, mînile durdulii. Nu se putea să fie Gligor Pîrvu, fostul său coleg din clasa a şasea ! Şi totuşi... După frunte judecind...
Chiar atunci omul cel gras îşi ridică privirile din farfurie, şi Vasile Albu zvîcni de pe scaun. Da, era Gligor Pîrvu !
Vasile îşi luă paharul cu bere, şi, cu paşi mari, trecu printre mese, printre scaune şi se opri în faţa butoiului
Un moralist
209
de carne. Îşi făcu o cruce largă, în vreme ce Pîrvu îi întindea o mînă uriaşă, diformă.
—	Aşadar, nu m-am înşălat ! se miră Vasile Albu.
—	Nu, iubite ; m-am schimbat, ce-i drept; nime nu mă mai cunoaşte. Tu, se vede, ţi-ai păstrat memoria ta prodigioasă.
—	Îmi dai voie ? întrebă Albu, nemaiputîndu-se opri din mirarea ce-1 cuprinsese, şi, trăgîndu-şi un scaun, se aşeză.
—	Cu cea mai mare plăcere, iubite Albule ; o să-n-căpem cumva, zîmbi omul cel gras.
Birtaşul tocmai întră cu supa lui Vasile. Privi roată prin sală şi, văzîndu-1 la masa lui Pîrvu, îl servi acolo.
Albu sorbea din supă, dar mereu se oprea şi se uita la Pîrvu.
—	Te miri şi tu, zise acela, înghiţind găluşte mari de carne.
—	Ai pus prea mult pe tine, Pîrvule, răspunse c-un fel de dezgust Vasile Albu.
Obrajii celuilalt străluceau, dogoreau, era ceva necurat parcă în toată fiinţa lui, aşa că lui Albu i se tăie deodată pofta de mîncare. El îşi aduse aminte că Pîrvu ăsta era cel mai leneş student, că mai făcuse şi clasa a şaptea, dar că rămăsese necăpătuit. 11 vedea acum bine îmbrăcat şi prea bine hrănit; îl simţea mulţumit.
Birtaşul aduse şi friptura.
—	Bine că te văd, bine că te-am prins şi eu odată, începu, clefăind, Pîrvu. Să ştii că de mine nu scapi uşor.
Vasile Albu tresări de dezgust. Cu mare silă, luă o bucăţică de carne şi începu s-o mestece.
—	Intr-adevăr, zise el, nu te-am văzut de mult. Trăbă că-ţi merge bine !
210
Un moralist
—	Nu mă pot plînge, zîmbi omul cel gras, şi luînd un pahar de vin şi-l turnă pe gît.
—	N-am mai auzit nimic de tine. Eşti însurat ? îl întrebă Vasile.
—	Da, sînt însurat.
—	Ş-ai făcut o pârtie buna, se vede.
—	Da, da, pretine, am fost un om cu noroc, rînji Pîrvu.
—	Ceva diplomă, după cîte ştiu, n-ai.
—	Ce-mi trăbă mie diplomă cînd am luat pe Minu-leasa ! rîse înfundat Gligor Pîrvu.
Vasile Albu înghiţi pe nedumicate carnea din gură, lăsă furculiţa pe masă şi, înspăimîntat, îl întrebă :
—	Tu ai luat pe Minuleasa ?
—	Da, pretine.
—	Pe crîşmăreasa de la birtul în care făceam uneori chefuri ?
—	Da, iubite. De doi ani sîntem căsătoriţi.
Vasile Albu simţi că-1 scutură un fior de scîrbă.
—	Dar... aceea era cu douăzeci de ani mai în vîrstă ca tine, zise el cu vocea scăzută, neputincioasă.
—	Ce-are a face ?!
—	Era ca muma-pădurii, şi, mi se pare, era şi beţivă, mai şopti Albu tremurînd.
—	Ce-are a face ?! Are bani, frăţioare ! rînji Pîrvu.
—	Nu glumeşti ? întrebă Vasile, cu-o ultimă sforţare de a se stăpîni.
—	E adevărat cum mă vezi pe mine, răspunse c-un fel de sfială, acum, omul cel gras.
—	Ptiu, porcule ! ţipă Vasile, sărind de pe scaun şi scuipîndu-1 drept în frunte.
XJn moralist
211
Apoi, pînă a nu se dezmetici nimeni din cei care văzuseră batjocora, Vasile Albu ieşi în curte, chemă pe bădicul Ioniţă şi-i porunci să prindă caii numaidecît, că pleacă acasă.
—	Da’ nu se poate, domnule Vasile! Trăbă să mînce calul ! N-am ştiut că plecăm aşa degrabă, şi nu l-am hrănit cumsecade, încercă să-l oprească căruţaşul.
Dar toate protestările lui fură zadarnice. Peste cîteva minute căruţa porni în goana cailor.
în sală se-ncinse gălăgie mare. Un domn, pîntecos ca şi Pîrvu, se ţinea mereu de el :
—	Să chemi poliţia ! Să-l dai pe mîna poliţiei !
Dar Gligor Pîrvu nu voia să întreprindă nimic. Capul,
mare cît o solniţă, îi căzuse în piept, obrajii i se dăbăla-seră. Tuturor care îl îndemnau să nu se lase, să ceară satisfacţie «nemernicului» le răspundea cu silă, cu-o voce slabă :
—	Lăsaţi-1 ! E nebun !
19 13
O NECREDINCIOASĂ
—	Invaţă-mă, sfinţia-ta, ce să fac ? La biserică nu poate veni, că-i slabă de picioare. N-a mai fost la liturghie de treizeci de ani. Mă tot gîndesc : pentru că-i păgînă, pe noi ne va ajunge blăstămul Celui-de-sus. Bătrînă-s şi eu şi pricep ce spui sfinţia-ta din Cazanie, şi cît n-am îndemnat-o să se apropie de Dumnezeu...
—	Şi nu vrea ? întrebă preotul.
Femeia care-i stătea dinainte, slabă, mărunţică, cu brazde adînci pe obrajii veştezi, clătină din cap, îşi făcu cruce şi zise, pe-o voce tînguitoare :
—	Mama spune că ea, şi fără spovedanie, e aproape de Dumnezeu. Zice că n-are păcate. Gîndeşte-te şi dum-
O necredincioasă
213
neata cum se scîlcie de minte omul, dacă trăieşte prea mult în lumea asta ! Că cine-i, dintre muritori, fără păcate ? Cum zice la Apostol : «Cine zice că nu-i păcătos, mincinos este».
—	Adevărat, începu preotul, însă mama dumitale e aşa de bătrînă, încît păcate mari nu va mai face. Ce mai poate face un bătrîn ?
—	Aşadar, sfinţia-ta crezi c-ar fi bine să închidă bătrîna ochii fără merindea cea de veci ? întrebă c-un fel de răutate femeia.
—	Ba nicidecum. Dacă nu poate veni ea la biserică, voi veni eu acasă la dumneavoastră. Vezi şi-i spune să fie gata, pe dimineaţă, să nu mînce nimic.
Femeia tăcu un răstimp ; începu să înnoade un colţ al cîrpei mohorîte pe care o ţinea în mînă.
—	Credeam că se poate altfel, zise ea în urmă.
—	Altfel, cum ?! făcu mirat popa. La biserică nu poate veni, să se grijască în rînd cu alţi creştini ; nu rămîne alta decît să merg eu.
—	Adevărat, însă eu credeam să-mi dai, sfinţia-ta, o poruncă. De pildă, să-i pot spune : «Aşa-i porunca de la popa, că cine nu se va spovedi nici în postul ăsta mare, dacă va muri, va fi îngropat fără popă, ca un păgîn».
Femeia, zicînd acestea, privea mereu la nodurile ce le înşira pe cîrpă ; numai după ce tăcu îşi ridică ochii la popa.
—	Şi pentru ce crezi dumneata că e de lipsă porunca asta ? o întrebă părintele.
—	Altfel nu se va învoi să vii să o grijăşti, suspină femeia. Crezi sfinţia-ta că eu nu i-am tocat destul la ureche ? Şi nu numa eu, da’ vecinele toate. Şi în Pa-
O necredincioasă
resimile astea, şi-ntr-alţi ani, mereu am îndemnat-o şi i-am spus că va ajunge în iad, în căldarea cu smoală. Ea are tot acelaşi răspuns, de-un lung şir de ani : «Ce să facă popa la mine ? N-am păcate !» Zic : «Eşti bă-trînă, maică, şi poţi muri negrijîtă». La asta-mi răspunde : «Nu-s beteagă».
—	Şi n-a fost bolnavă în anii din urmă ?
—	Nu, părinte. N-o mai prea rabdă picioarele. Atît. încolo, s-o vezi că se uită ş-acum ca o şopîrlă, şi n-are nici un fir de păr cărunt.
—	Bine, zise popa, spune-i că-i poruncă, şi dacă se va învoi, vino şi-mi spune, ca dimineaţă s-o pot în-creştina.
Femeia se depărtă foarte repede, dar pînă-n amurgitul sării nu se mai întoarse. O bucurie adîncă se putea citi în ochii ei.
—	Bogdaprostea sfinţiei-tale, zise ea întrînd în casa parohială, bogdaprostea că m-ai scăpat de-un chin şi de-o povară cumplită. Acum am şi eu pace, că-s muiere văduvă şi năcăjită, şi umblu pe la unii şi pe la alţii după lucru. Puteam s-o aflu odată moartă, negrijîtă, şi m-aş fi ştiut osîndită pe veci.
—	Aşadar, se-nvoieşte s-o cuminec ? întrebă preotul.
—	Nici s-audă n-a vrut, ca de-obicei, pînă ce n-am spus care-i porunca sfinţiei-tale. Nici atunci nu s-a-n-voit, zicea că astea-s vorbe de-ale mele. Am pus la cale cinci vecine, care, una după alta, au întrat la bătrîna şi au întărit vorbele mele cu porunca sfinţiei-tale. Şi numai aşa a crezut, numai aşa s-a-nvoit. Adevărat că de-atunci tot mormăie, da-i va trece ei pînă mîne. Eu m-am scăpat de-o povară.
O necredincioasă
215
—	Aşadar, dimineaţă să nu beie, să nu mînce, începu preotul.
—	Vai de mine ! îi curmă repede vorba femeia, cum să mînce, cum să beie ! Ştim noi ce se cade înainte de primirea sfintelor ! Bogdaprostea, părinte, continuă, ieşind, că m-ai uşurat.
în prag se mai opri o clipă şi întrebă :
—	Pentru osteneală îţi vine o băncuţă, nu-i aşa ?
—	îmi vine, dacă aveţi. Dacă nu, nu-i pagubă, zise popa.
—	Ba, că facem noi samă de-o băncuţă, pentru sfin-ţia-ta, răspunse femeia ieşind.
în dimineaţa zilei următoare preotul plecă spre căsuţa bătrînei. Era departe, aproape în pădure, între colibele răzleţite de sat, aşezate pe coastă. Erau pe-aici căsuţe de oameni săraci, dar cu grădini bogate în pomi. Cireşii, vişinii erau în floare ; de departe, între ceilalţi pomi, părea că-i apasă o zăpadă strălucitoare. Pe lîngă drum îşi frîngea de bolovanii lucii apele limpezi un părăiaş de munte. Cîntecul lui se înălţa într-un dulce vîjîit; prin văzduhul albastru treceau săgetînd rîndunicile, zvelte ca nişte suveicuţe. Cînd se trezi înaintea lui cu femeia ce-1 chemase, popa nici nu-şi dădu sama cum ajunsese de-n grabă la căsuţa bătrînei.
Femeia îşi frîngea deznădăjduită mînile ; privea cu spaimă şi abia află cuvinte să-nceapă :
—	Să mă ierţi, eu nu-s de vină, eu i-am spus tot, ea s-a-nvoit, a zis c-aşteaptă. Eu aSm mers cu omul ăsta să-i arăt unde să descarce carul, să nu-1 descarce
O necredincioasă
pe loc străin. Şi, pîn’ ce-am venit, bătrîna a mîncat. Am aflat-o mîncînd.
Vorbeau în curte, unde-1 întîmpinase femeia. în curte era, într-adevăr, un car cu doi boi şi un romîn tăcut care încărca gunoi. Dusese un car, şi cu carul ăsta îl ducea tot.
—	Aşa-i, părinte, zise omul, răzimîndu-se de lopată, eu nu-i ştiam locul ş-a venit să-mi arate. Dumneaei nu-i de vină că sfinţia-ta ai venit în zadar pînă aici.
—	Moşia bogatului o cunoaşte toată lumea, părinte, da’ pe-a săracului, numa el. Eu m-am gîndit : «Are ea atîta cap să nu mînce pînă vine părintele». I-am spus, ş-acum, iată, se-ncepe blăstămul pe casa noastră, zise cu deznădejde muierea. Căci nu-i blăstăm să se-ntoarcă popa cu sfînta cuminecătură acasă ?
Romînul începu să încarce din nou.
—	Nu poate să vie nici o pedeapsă de la Dumnezeu, zise popa, că dumneata nu porţi nici o vină. Dumneata ce-ai putut ai făcut.
—	Bogdaprostea, părinte, că zici chiar sfinţia-ta aşa ! Eu nu mă ştiu vinovată, dar, uite, tot mă tem. Păcatele părinţilor zice că se răzbună în copii, pînă-ntr-al şaptelea neam.
în clipa asta, la spatele lor, se auzi o voce piţigăiată.
—	Ce păcate ? Păcatele mele ? Eu n-am păcate !
Şi popa şi femeia se întoarseră şi zăriră în ferestruţa deschisă capul bătrînei. Năframa, care era legată subt bărbie, făcea să bănuieşti un păr foarte buhos. Faţa bătrînei era uscată, înnegrită de vechimea anilor.
—	Nu-i păcat să-l faci pe părintele să vie degeaba pînă aici, atîta cale ? întrebă femeia.
O necredincioasă
217
—	Tu l-ai adus, al tău să fie păcatul, zise bătrîna, şi pe cîteva clipe capu-i dispăru din fereastră. Apoi se ivi din nou. Dacă-i aşa, hai să mă spovedesc ! Da’ ce să spun ? Eu nu ştiu nimic. Eu am cunoscut patru popi : pe popa Nicolae, pe popa Văsălie, pe popa cel din sus şi pe popa cel din jos.
—	Ai mulţi ani dumneata, bunico ? întrebă popa, zîmbind la capul care nu se mai mişca din ferestruţa deschisă:
—	Apropiu suta !
—	Ei, asta nu se poate ! zise popa vesel.
—	Ba se poate, că pe mine m-a botezat popa care a fost înainte de popa Nicolae. Apoi îl cunoşti pe Onu Vetii. Mai acum e anul, m-am întîlnit cu Onu Vetii şi, ştiind că sîntem de-o samă, l-am întrebat de cît e el. Ş-a zis că de opt pe nouăzeci. Dacă nu mă crezi pe mine, întreabă-1 pe el. Da’ să ştii de la mine că eu cu minciuni nu umblu.
Popa zîmbi cu înţeles. Ştia că Onu Vetii murise de zece ani.
—	S-a cam tulburat la cap, începu femeia. Nu mai ţine sama cine-i mort şi cine-i viu.
Baba, crezînd că fata ei o vorbeşte de rău, îşi îndesă şi mai bine capul pe fereastră şi începu :
—	Pîrîşi am avut destui în viaţă, da’ nici un rău nu mi-au putut face, fiindcă eu îs femeie dreaptă. Nu m-au pîrît odată că mă ţin cu popa Nicolae, pentru că eram slujnică la el ?!
—	Ai fost slujnică la popi dumneata ? o întrebă părintele.
—	Da, am fost, şi dacă vreai să ştii de la mine, pot să-ţi spun c-am văzut popi beţi şi obîrşteri beţi, domni
218
O necredincioasă
mari căzuţi sub mese. Nu ca mine ! Eu ce pămînt fac ? Iacă, dacă am — mîne, dacă n-am — rabd, atîta păcat fac, dacă chiar vreai să mă spovedesc dumitale.
Romînul lăsă lopata şi se apropie de popă şi de femeie, care începu să-şi frîngă din nou, cu deznădejde, mînile.
—	E adevărat c-a fost slujnică la un popă, am auzit şi eu. Apoi şi obîrşter beat a putut vedea, pentru că la noi, mai demult, au fost şi cătane în sat.
—	Eu am fost copilă orfană şi năcăjită, şi din ce mi-am strîns am cumpărat grădina asta, şi casa, şi curtea. Atîta am făcut şi vro opt copii, da’ toţi pe lege. Vezi, dacă chiar s-a ostenit părintele pîn-aici, eu mă spovedesc. Am cumpărat, ce vezi aici, din săul meu. în năcazuri ca fată, în năcazuri ca nevastă, în năcazuri ca văduvă. Ce păcate să fi făcut ? Ocinaşi am zis, ce-am ştiut şi cînd am putut. Apoi alta ce ? Dacă am ce — mîne, dacă nu — rabd, ştie Tatăl-cel-de-sus. Da’ du-te dumneata cu spovada la cei cu păcate, la cei avuţi, la domnii cei mari. Că cine trăieşte năcăjit are destul canon şi nu-i mai trăbă altu-n lumea asta. Vezi, eu mă spovedesc, să nu spui c-ai venit degeaba pînă la mine.
Femeia, fata bătrînei, se apropie de geam şi-i şopti ceva.
—	N-are de ce se supăra, că, iacă, mă spovedesc, zise tare baba, din fereastră. Da’ păcatele mari să le caute părintele la cei buiaci, la cei care se tăvălesc în bine. Zici c-am mîncat! Dar atîta păcat am : dacă am
—	mîne, dacă nu — rabd.
Preotul îşi luă ziua bună, încredinţînd-o pe bătrînă că nu-i supărat defel.
O necredincioasă
219
—	Chiar şi dac-ai fi, te-mpac eu, colo, cînd or fi coapte cireşele-n grădină : că-ţi trimit o coşarcă de cireşe. Poamele-s mai dese, da’ pînea-i mai rară pe la noi.
Şi capul buhos dispăru din fereastră.
19 13
ŞARLATANUL
într-o senină dup-amiază de primăvară, citeam pe-o bancă subt un cireş înflorit. Eram cufundat în istorisirea minunată, care mă uimea tot mai mult, cu fiecare foaie întoarsă. Nu mai auzeam nici zumzetul albinelor, care îngreunau florile albe ale cireşului. Deodată tresării.
—	Bună ziua, părinţele. Mă cunoşti, de bună samă, pe mine.
Nu-1 mai văzusem niciodată pe omul care mă făcu să tresar şi care stătea zîmbind înaintea mea. Era mijlociu de statură, c-o mustaţă scurtă, neagră, foarte palid la faţă, cu fruntea nespus de tristă, în comparaţie cu ochii lui vioi şi cu zîmbetul de fericire care-i flutura pe buze.
Şarlatanul
221
—	Şi nu se poate să n-ai un scaun de hodină şi pentru mine, începu el din nou, văzîndu-mă că tac.
—	Se-nţălege că am. Ia pofteşte pe laviţă, lîngă mine, i-am zis, făcîndu-i loc.
El zîmbea mereu şi părea foarte fericit.
—	Cred că mai ai ş-un corn de prescură, zise el, privindu-mă ţintă cu ochii, în care ardea un foc ciudat.
—	Ba şi un păhar de vin va da Dumnezeu, bade Ioane, zisei, spunîndu-i numele acesta pe nimerite.
—	Ştiam eu că nu se poate să nu mă cunoşti ! răspunse el vesel. Eu sînt un om minunat. Eu m-am schimbat dintr-o boală, de-s aşa pe cum mă vezi.
—	Ai fost bolnav dumneata ?
—	Am zăcut între moarte şi viaţă opt săptămîni ! începu el aruneînd o privire fugară pe masa de brad care era înaintea laviţei.
Pricepui numaidecît şi cerui să ne aducă ceva pentru gură şi pentru gît. Badea mă privi fericit şi-mi zise :
—	Aşa mă cinstesc toţi popii pe la care mă duc.
—	Şi te întîlneşti des cu feţe preoţeşti ? îl întrebai, mirîndu-mă mereu de privirile lui fericite.
—	Dacă sîntem în aceeaşi slujbă, ce să fac ? Acuma, eu n-am fost totdeauna aşa precum mă vezi, dar a dat o boală peste mine. Doctor pe lume n-a ştiut ce ani. Vezi că nici nu putea şti, fiindcă mi-a fost trimisă boala asta de Atotputernicul.
—	Toate boalele vin cu ştirea Celui-de-sus, zic eu.
—	Da, numa cît boala mea a fost sămn că Domnul m-a ales în slujba lui.
—	Da, se vede că dumneata eşti în slujba Domnuiui acum. Mă uit la dumneata şi mă mir, zic eu.
222
Şarlatanul
—	Aşa-i că te miri ? făcu el vesel, c-un surîs care-i inundă toată faţa. Nici un doftor, nici un leac nu mi-a folosit, pînă ce, în urmă, la sfîrşitul săptămînii a opta, n-a început să izvorască din mine izvorul darului. Şi pîn-a ţinut boala îmi vîjîia mie prin cap, da’ nu ştiam că ăsta să fie sămnul alegerii mele pentru slujba Domnului. Duminică sara, la sfîrşitul săptămînii a opta, izvorul darului s-a făcut văzut. Da, atunci s-a făcut văzut...
—	Şi cum s-a făcut văzut ? îl întrebai, uimindu-mă mereu de bucuria cu care-mi povestea.
—	Ai putea să gîceşti ? mă întrebă, vesel de încurcătura mea.
—	Nici poveste ! Ar trebui să am şi eu un dar deosebit, îi răspund.
—	Tocma asta-i ! Dumneata nu-1 ai, şi nu l-au avut nici cei care erau în jurul meu, cînd izvorul darului a-nceput să curgă din urechile mele în două şire nesfîrşite de furnici cîntătoare.
Pe-o clipă simţii un sloi de gheaţă cum mi se aşază-n spate. «E nebun !», îmi zisei îndată. Da’ văzîndu-1 mereu fericit, n-am mai simţit nici o teamă faţă de străin şi-l întrebai :
—	Din urechi ţi-a izvorît ?
—	Da, din amîndouă, în două şire nesfîrşite de furnici cîntătoare. Două şire lungi cît de-aici pînă-n Sibii. Izvorau furnicile mărunţele şi lungureţe, strălucitoare ca un şirag de mărgele mărunte în care bate soarele. Izvorau tot mai dese, toate întraripate, şi cîntau, cîntau !
—	Şi ce cîntau ?
—	Aleluia şî Heruvicul, cîntarea îngerilor.
Şarlatanul
223
—	Nu mai spune !
—	Ce să spun ?! Era minunea lui Dumnezeu şi sămnul darului pentru mine. Şirul de furnici se făcea tot mai lung, se-nălţa în văzduh ca o aţă nesfîrşită pe care sînt înşirate grăunţe de mărgele, strălucea la soare în toate culorile, şi cîntecul îngeresc umplea lumea. Nime nu-1 auzea, numa eu ! Nime nu vedea furnicile, numa eu ! Pe măsură ce izvora darul, în capul meu se făcea tot mai multă lumină, ş-atunci am auzit un glas care-mi zicea : «Cîntă şi tu !» Ş-am început să cînt şi eu, încet, dulce, îngereşte, ca şi furnicile. Ş-am tot cîntat pînă ce în capul meu s-a făcut o lumină aşa de mare, de-mi părea că acolo a răsărit soarele. Furnicile se făcură nevăzute, da-n schimb eu am căzut în vis adînc. Şi visul acela era luminat de soarele ce răsărise în capul meu. Şi ce-am văzut în vis ?
El tăcu şi mă privi c-un fel de uimire.
—	E minunat ce spui dumneata, bade Ioane, zic eu. Nu pot şti ce ţi s-o fi arătat în vis.
—	Am văzut un părău adînc, şi-n fundul părăului, subt o piatră, mi s-a arătat o carte. Un glas îmi zise : «Scoală-te, du-te şi ia cartea, şî pe urmă ţi se va spune ce să mai faci». M-am ridicat din patul vechilor suferinţe ş-am plecat, ş-am aflat cartea, aşa precum mi-a spus glasul. Abia am ajuns acasă, şi glasul îmi zise : «Culcă-te, căci iarăşi vei vedea un vis». Şi m-am culcat, ş-am adurmit şi iar mi s-a făcut lumină în cap, da’ deocamdată n-am văzut decît lumină. Glasul îmi zise : «Cartea ce-ai aflat-o va fi spre vindecarea multora, spre alinarea suferinţelor şi spre alungarea dracilor. E carte cu dar mare, căzută din cer odată cu Epistolia Maicii Domnului. Da’ tu nu ştii încă să cauţi în
224
Şarlatanul
ea, nu ştii s-o deschizi, ci scoala-te şi pleacă la drum, tot spre răsărit, tot spre răsărit, şi vei întîlni pe robul meu, care ţi se va arăta îndată, şi el te va ajuta.» Abia a tăcut glasul, ş-am văzut în lumină mare pe-un popă, cu barba albă, cu patrafirul pe piept, şi cetea într-o carte. Pe-o clipă l-am văzut, apoi s-a făcut nevăzut, şi eu m-am deşteptat. Am pornit la drum, tot spre răsărit, prin şase sate am trecut, da’ nici într-un sat n-am dat de popa pe care-1 văzusem în vis. în satul al şaptelea, în Curmătura, cît ce întru pe portiţă în curtea popii, îl zăresc prin fereastră pe părintele Veniamin, cu patrafirul după cap, cetind într-o carte. îl cunoşti dumneata pe popa Veniamin din Curmătura ?
îmi puse întrebarea asta c-un fel de teamă pe care n-o pricepeam.
—	Cum să nu-1 cunosc ?! Cine nu-1 cunoaşte pe Veniamin cel cu dar mai mare decît nouă popi, care vindecă unde doftorii nu mai au ce face, care gîceşte pe hoţi şi pe tîlhari cît ce deschide cartea ?!
Străinul îmi păru că nu-i prea bucuros de cunoştinţa mea. Pe cîteva clipe zîmbetul i se şterse de pe faţă, din priviri; ochii lui rămaseră fără strălucire.
—	Aşa-i ?... începu el, silindu-se să fie iarăşi vesel. Apoi îl cunoşti dară şi dumneata pe părintele Veniamin... Mare dar are popa acela ! — Vorbind, ochii lui începură să lumineze din nou. — Cît ce mă auzi ciocănind la uşă, îl auzii zicînd cu bucurie : «întră, Ioane, întră, omul lui Dumnezeu, întră, că eşti pus de-acuma-n slujba Domnului! Arată-mi cartea», îmi zise el îndată ce întrai. I-o dădui, el o luă în mînă, după ce mai întîi s-a-nchinat precum se cuvine, o răsfoi şi zise : «După cartea asta cîntă popii şi călugării, de multe veacuri.
225
A căzut din cer odată cu Epistolia Maicii Domnului, într-aceeaşi piatră încuiată. în ea sînt înşirate toate năcazurile omului, precum şi pentru anume nenorocire ce slujbă trăbă făcută. Mare dar pe dumneata, bădie Ioane, că ţi-a ajuns în mînă ! De-ar putea, vlădicii ţi-ar lua-o s-o puie în mînăstirea cea mare, da’ n-au putere.» Aşa mi-a zis. Şi mă ospăta aşa cum mă ospătezi acuma dumneata. — De multişor începusem să îmbucăm din prescură şi s-o udăm cu vin. — Şi, după ce m-a ospătat, m-a ţinut trei zile la dînsul şi m-a învăţat cum să caut în carte, cum s-o deschid. Ş-aci s-a întîmplat cu mine minunea cea mare. Nu ştiam ceti o slovă mai nainte, ş-acum deodată cunoşteam toate tiparele. M-am întors acasă, mulţămindu-i părintelui (băgai de samă că se sfieşte să-i mai zică pe nume), şi dac-am ajuns acasă, iar am adurmit, şi iar am visat, şi am văzut soarele răsărind în capul meu, ş-am auzit glasul. Şi glasul îmi zicea : «De-acum-ai întrat în slujbă ; vor veni la tine creştini din mari depărtări, încărcaţi de toate nevoile ; tu, după ce-i vei vedea, pune-1 pe nevoiaş să deschidă cartea, ceteşte acolo ce slujbă se dă, apoi te-ncuie în casă şi va veni visul. Şi-n vis ţi se va arăta şi ce popă să facă slujba.» M-am trezit, şi muierea mi-a spus numaidecît că un străin, bolnav greu, a fost adus cu carul la mine la poartă.
—	Aşadar, vestea minunilor ce s-au petrecut cu dumneata a ajuns repede pînă departe, zic eu, începînd să-l privesc cu neîncredere.
—	Voia Domnului, părinte ! Nu care cumva să crezi că eu aş fi spus ceva ! Eu ştiu că darul Domnului nu se trîmbiţează-n lume. Eu ştiu că la dar oamenii vin ca la un izvor. îl simt şi aleargă, cum aleargă cerbii însă-
22*5
Şarlatanul
taţi la pârâiaşele de munte. Aşadar a venit bolnavul. A deschis cartea, m-am uitat în ea ş-am văzut că i se dă, pentru mîntuirea lui, maslu cu şapte popi. M-am încuiat în casă, m-am culcat, mi s-au arătat, — cu chipul, cu numele lor şi cu numele satului, — popii. I-am spus bolnavului ce popi să cheme, şi, peste-o săptămînă, omul meu a venit, sănătos, să-mi mulţămească. De-a-tunci lumea vine la mine ca la moară, unii sosesc, alţii pleacă, şi casa nu mi-i niciodată goală. Şi oamenii se tămăduiesc.
—	Mare minune ce spui dumneata, bade Ioane ! zic eu, privindu-1 cu neîncredere tot mai mare, căci credinţa ce mi-o făcusem de la început, că ar fi un biet nebun, mi se clătinase de mult.
—	Voia Domnului, părinte !... Eu sînt un nemernic slujbaş al lui şi-i împlinesc voia după cum îmi porunceşte.
—	Şi zici că totdeauna ţi s-arată-n vis ce popă trăbă să facă anume slujbă ? îl întrebai, privindu-1 ţintă în ochii care zîmbeau mereu.
—	Mi s-arată, răspunse el fericit. Pentru cîte-o slujbă mi s-arată un singur popă, pentru alta mi s-arată chiar doi, ori trei, şi glasul zice : «Alege, robul lui Dumnezeu, pe care-1 vreai».
—	Şi dacă-s mai mulţi, dumneata pe care-1 alegi ? îl întrebai c-un simţimînt de teamă, ca şi cînd mi s-ar fi părut că pricep vizita păscălierului.
—	Eu ? Eu aleg pe oamenii lui Dumnezeu, începu el cu vioiciune. Dacă mi s-arată mai mulţi în vis, eu nu-i spun omului la ce popă să meargă, ci mai întîi mă duc eu pe la ei, să văd care-i mai bun de inimă, care-i
Şarlatanul
227
mai milostiv. Trăbă să fim cu băgare de samă, părinte, să alegem totdeauna pe cel mai bun.
Tăcu el, tăcui şi eu un răstimp. îmi ziceam : «Aşadar vrea să-i dau bani, ca, în schimb, să trimită pe bolnavi să le fac slujbe».
Străinul, neliniştit, începu să fărîmiţească o bucată de pîne. Zise :
—	Eu n-am darul preoţiei, eu nu pot ceti slujbele, eu îi trimit pe creştini cu slujba şi cu banul la preoţii cei milostivi.
Cercai să par cît se poate de uimit, de înspăimîntat.
—	Şi... m-ai văzut şi pe mine în visurile dumitale ?
—	Ba bine că nu ! zise el, zîmbind cu bunătate. Ori de cîte ori mi s-au arătat doi sau trei popi, sfinţia-ta eşti în mijlocul lor.
—	Iată o milostivire a Domnului de care nu mă simt vrednic, zisei eu, făcîndu-mi cruce.
—	Toţi preoţii cei buni, toţi oamenii lui Dumnezeu spun aşa, îmi zise el cu bunătate. De-acum o să trimit cu slujbe şi la dumneata.
El se plecă să ieie păharul cu vin de pe masă, ş-atunci, în buzunarul de la haina lui, văzui scoarţele albe ale unei cărţi.
—	Ce carte-i aceea ? îl întreb.
—	Care ? făcu el surprins şi se-ngălbini.
—	Ai o carte-n buzunar, zic eu.
El se căută, simţi cartea şi deodată se făcu şi mai palid.
—	E cartea mea, zise el în silă, nu ştiu cum a ajuns aici. Am lăsat-o acasă. Da’ mi s-au mai întîmplat d-astea. Plec undeva fără carte, şi deodată mă trezesc cu ea.
228	Şarlatanul
—	Nu-i văd decît marginile. Trăbă să fie o carte foarte veche, zic eu, aşa ceva n-am mai văzut.
Păscălierul mă privi cu neîncredere. îndesă mai bine cartea în buzunar.
—	N-aş putea s-o văd şi eu ? îl întreb, privindu-1 cu mirare.
Nu fu bucuros de întrebarea mea.
—	Nu se prea arată, da’ dacă chiar vreai, poftim.
Era un Acatistier, ediţia din Sibii, cu litere latine,
legat în scoarţe îmbrăcate-n cauciuc alb.
—	N-am mai văzut aşa slovă, aşa tipar ! zic eu. Nu ştiu ceti în ea, trăbă să fie foarte veche, şi într-o limbă străină.
El mă privi încă un răstimp cu neîncredere, da’, vă-zînd uimirea mea, începu să zîmbească şi zise :
—	Te cred, a căzut din cer odată cu Epistolia. Dar eu ştiu ceti în toate cărţile, în toate limbile.
—	Mi-ai face o mare plăcere dacă mi-ai ceti ceva din ea, i-am zis cu umilinţă.
Văzui că se-nspăimîntă, da’, peste puţin, venindu-şi în fire, zise :
—	Nu se ceteşte-n ea decît după ce-a deschis-o bolnavul.
—	Totuşi mi-ai face o mare mîngîiere sufletească, îi răspunsei, simţind dorinţa răutăcioasă de-a-i dezvăli minciuna.
El luă Acatistierul, îl deschise, îl ţinu aproape de ochi.
—	Nu ştiu ce-i cu mine azi! Mi s-a pus ceva pe vedere... zise, frecîndu-se la ochi. — Depărtă cartea, cum fac cei mai mari prezbiţi. — Nu ştiu ce-i cu mine, zău, că mi s-a pus ceva pe ochi !... zise iar.
Şarlatanul
229
Se ridică, ţinu cartea în bătaia soarelui de la apus, da’, zadarnic, nu putu ceti nimic.
—	Ei, nu te mira aşa de mult de asta, îi zic eu, vă-zîndu-1 înspăimîntat. Va fi un nou sămn trimis din cer. Poate ca să nu mai porţi cu dumneata cartea sfîntă... Dar arată-mi, rogu-te, de pildă, de unde ştii dumneata că se dă în carte maslu cu şapte popi ?
Dorinţa asta a mea îl mai învioră puţin. începu să răsfoiască prin Acatistier pînă ce ajunse la o faţă pe care erau înşirate icoase şi condace, unul subt altul, şi numerotate cu numere arabe pînă la şapte.
—	Iată, aici se dă slujba maslului cu şapte popi, zise el, fără nici o voie.
îşi pierduse toată însufleţirea de pînă acum.
—	Da, adevărat, zic, slova asta o cunosc şi eu, e de la unu la şapte.
Urmă acum un răstimp de tăcere. Văzui că păscă-lierul abia cunoaşte numerele.
—	Şi cînd zici dumneata că ţi s-a ivit mai întîi izvorul darului ? îl întreb.
El, neliniştit, nemaicutezînd să se uite la mine, zise gătindu-se de ducă :
—	Apoi să fie-acum vro opt-nouă luni, în toamnă, pe la Sfîntă Mărie...
«Aha, bade !», îmi zic, şi-l mai întreb, văzîndu-1 gata de drum :
—	Nu ştii ce-a păţit părintele Veniamin din Curmătura ?
—	N-am mai fost pe la dumnealui de mult, răspunse străinul, cu glas slăbit, da’ va fi ajuns la mare bine. Era popă cu dar bun,
—	Şi totuşi n-a ajuns cum crezi dumneata.
230
—	Nu ? întrebă el uimit.
—	Nu. De doi ani e ţintuit într-un scaun. Şi nici vorbi nu poate. L-a lovit damblaua.
Băgai de samă cum i s-au zguduit uşor umerii la vestea asta şi, uitînd să-şi mai ieie rămas bun de la mine, plecă, bombănind mereu :
—	L-a lovit damblaua ?! Cum se poate ?!
19 13
MOARTEA CLOPOTARULUI
Cînd vin rîndunelele, se duc bătrînii. Şi-n Lun-cusoara, şi-ntr-aite sate, cei mai mulţi bătrîni primăvara pieacă. Se duc cu plutele pe ceea lume. Ademeniţi de soare, de verdeaţă, de mirosul ploii, de strălucirile văzduhului, se-ntîmplă ca moşnegi şi babe să-şi uite uneori de ei, pe-o laviţă, la portiţă, ori în poveşti. Şi cum în april e soarele de multe ori cu dinţi, şi cum vîntu-rile se schimbă grabnic, se-ntîmplă de multe ori ca vîn-tul de la miazănoapte să înfioare trupurile bătrîne şi, astfel, care cade odată în aprindere de plămîni rar se mai scoală ; plăniînii lor sînt, şi altfel, plini de horcă-ieli, de tusă, şi, cînd se căptuşesc cu greutatea hîrîitoare a boalei, nu mai pot răzbi.
'232	Moartea	clopotarului
Cîte gîze, înşelate de-o primăvară prea timpurie, nu pătimesc tot astfel ? Le vezi şi ici, şi colo amorţite, ori chiar răsturnate pe spate, cu micile lor picioruşe de aţe încîrligate, aşa de gingaşe. S-au zorit prea mult şi ele !
Dar Vavilon, clopotarul bisericii din Luncuşoara, nu era dintre astfel de bătrîni. Era alb-colie şi el, pe mustăţi şi pe după urechi, încolo, chelia-i strălucea netedă ca o oglindă ; era trecut de şaptezeci, şi genunchii i se închinau binişor pămîntului, cînd păşea, şi de slăbiciune, dar poate şi din trasul cel mult al clopotelor, din obişnuinţă. El însă nu zăcărea iarna în bîrlog, ca alţi bătrîni din sat. Prin ger, prin vînt, prin viscol cu zăpadă, el trebuia să-şi îndeplinească slujba : la morţi, în duminici, la praznice, şi, — cît ţineau Paresimile, — în toată ziua. Slujbei sale avea să-i mulţumească dacă, din tinereţe, nu-şi aducea aminte să fi fost bolnav şi că putea să vorbească c-un fel de dispreţ despre bătrînii de sama lui, ori chiar mai tineri, care cădeau ca muştele.
—	A ieşit şi el pînă la portiţă, de ş-a săpat groapa în progădiţă.
Pe clopotarul din Luncuşoara îl chema Ion Tunsu, poate unde şi el, şi tată-său, care fusese de asemenea clopotar, erau cheli, — adică tată-său fusese ; numele de Vavilon şi l-a pus el singur, şi nici nu-i plăcea să-i zică oamenii altfel decît Vavilon. Cum a ajuns la porecla asta, spunea tot el :
—	Un om care trăieşte într-un turn, şi turnul cel mai mare din lume a fost Turnul Vavilonului, rămas neisprăvit.
Dacă luăm în socotinţă că în Luncuşoara erau la cincizeci de morţi pe an, şi că, pentru fiecare, se cîntau clopotele trei zile, de trei ori pe zi ; dacă alăturăm la
Moartea clopotarului	^33
aceasta o sută cincizeci de zile, duminicile şi praznicele anului, apoi cele şapte săptămîni din Paresimi, vedem că Vavilon era într-adevăr «un om care trăia într-un turn». Pîn-a fost mai tînăr, popa Costan avusese de furcă adeseori cu el ; de multe ori chiar luncuşorenii voiseră să-l puie din slujbă.
în vreme de vară, în vremea coasei, a fînului, a secerei, nu-i uşor să vii, de cîte ori e un mort, din hotar acasă, în crucea amiezii, să tragi clopotele. Vavilon, de cele mai multe ori, nu venea, ci se ajuta cu un bătrîn, care locuia lîngă biserică, şi cu «surda noastră», — o fată a clopotarului, grea la auz ca pămîntul, — şi, la tras, oamenii cunoşteau de pe «bing-bangul» cel dintîi că nu-i mîna clopotarului. Surda se pricepea minune-mare ! Sub mîna ei clopotul cînta cu vaiere prelungi, ca şi subt a clopotarului, dar luncuşorenii ziceau că nu se cade ca o muiere să se suie în turn şi să tragă clopotul.
Vavilon se alegea cu ocara popii, cu ameninţările creştinilor, dar nu se temea că va fi scos din slujbă. Dacă nu trăgea el clopotele la amiazi, le trăgea sara şi dimineaţa, şi numaidecît îi făcea pe toţi să tacă. El ştia că-n slujba lui nime nu-1 poate înlocui. D-apoi toaca, — şi cea de lemn şi cea de oţel, — se mai pricepea cineva s-o bată ca el ? Că din turnul bisericii se pornea ca o ploaie răsunătoare peste tot satul ; ciocanele cădeau c-un ritm pe care nici clopotarii satelor vecine nu-1 putuseră prinde, oridecîteori au venit în Luncuşoara, anume pentru asta. Pizmaşi veneau, pizmaşi se-ntorceau în satele lor.
După ce-a mai îmbătrînit, Vavilon părăsi munca hotarului. Mai împungea şi el într-un pieptar, însă de cele mai multe ori îl puteai afla în birtul aşezat destul de aproape de biserică. El şedea departe şi nu putea să nime-
234	Moartea clopotarului
rească tocmai pe punct, — la 4, la 12, la 6, — cînd era vreun mort. Asemenea în duminici şi praznice.
—	Bătrîneţele, părinte ! Plecăm devreme, şi unde să stăm pînă soseşte ceasul ? îi zise el şi popii Costan, şi părintelui Man cînd aceştia îl văzură mai întîi ieşind din birt.
Amîndoi preoţii trebuiră să-i deie dreptate.
Dar, din slăbiciunea bătrîneţelor crescu repede o patimă, şi Vavilon începu, nu peste mult, să facă gură că el nu se-ajunge cu plata de clopotar, el pămîntul nu şi-l mai poate munci, deci să facă oamenii plată mai mare. Ce erau două copuri de mălai pe an de la fiecare casă ?
Vezi bine, dorinţa asta şi-o arăta numai cînd era puţin ameţit de rachiu, treaz — niciodată, şi astfel nu-i de mirare că el slujise, pînă în Joia Mare din Paresimile acestea, tot cu simbria cea veche.
In Joia Mare «hoanca noastră», adică baba clopotarului, veni dis-de-dimineaţă la casa parohială şi-i vesti cu groază părintelui că Vavilon moare şi deci nu poate veni să tragă clopotele pentru liturghia marelui Vasile.
—	Cum să moara, mătuşo?! Ieri l-am văzut, ieri am vorbit cu el, zise părintele Man.
—	Moare, părinte ! I s-a legat limba, nimic nu mai poate vorbi, începu plîngînd baba.
—	Poate se va fi îmbătat, zise popa.
—	Nu ! în Săptămînă Patimilor n-a întrat în birt, n-a adus rachiu acasă, — nici el, nici eu. I-a venit din bun senin, pe la miezul nopţii. I s-a legat limba, i-a înţepenit şi i s-a răcit toată partea stînga. M-aş ruga de părintele să vie să-l mai grijască o dată.
Moartea clopotarului
235
Vorbind aşa, bătrîna privea cu spaimă la popa Man, îl privea ţintă, ca şi cînd ar fi voit să cunoască din ochii lui dacă se mai scoală ori ba unchiaşul.
—	N-au trecut două săptămîni de cînd s-a-ncreştinat, da5, dacă voieşte, vin, cum să nu, zise părintele.
—	Să vii, sfinţia-ta, că poate de-atunci va mai fi beut o dată, de două ori. Ba chiar ştiu că l-a mai îndemnat ghiavolul. Da’ să faci bine s-aduci şi cartea cu dezlegările celea mari. — Aici baba se apropie mai tare de părintele şî-i şopti : Trăbă că-i legat de Necuratul ! Să-l vezi numa cum se uită de schimbat şi să-l auzi numa cum bolboroseşte ! S-aduci cartea, părinte, că poate are legături nedezlegate.
Cînd întră părintele Man, cu bătrîna după el, în casa clopotarului, lui Vavilon începuse să i se-nvineţească obrazul stîng. Ochii-i erau tulburi, pironiţi în grindă. După multă strădanie popa reuşi să-l facă să se uite la el. Dar moşneagul nu-1 cunoscu decît tîrziu. îndată ce-1 cunoscu începu să facă semne ciudate din mîna dreaptă, pe care o purta cu mare silă. Paralizia i se strecura încet-încet şi-n partea stîngă a trupului. El ridică braţul drept, arătă sus, arătă apoi la gură, pîcăi, în mare silă, din buze. Popa nu pricepea nimic din ce vroia să-i spuie. îl întrebă, dar urechile lui Vavilon se închiseseră pe veci. Clopotarul făcea necurmat aceleaşi semne ciudate. Baba se apropie de părintele Man.
—	Nu pricepi ce spune, aşa-i ? şopti ea.
—	Nu.
—	Apoi îţi spun eu : zice că de multe ori a pîcăit din lulea, acolo sus, în turn. A pîngărit cu tămîia ghiavo-lului locul cel sfinţit şi sfintele clopote. Vai de mine !
236
Moartea clopotarului
Pe tabac era pătimaş. L-am văzut şi eu cu luleaua aprinsă în ferestruţa turnului.
—	Nu cred să-l neliniştească asta, zise popa Man, privind la clopotar, care făcea mereu aceleaşi semne.
—	Ba asta, ba asta ! începu mai tare baba. L-am înfruntat eu, s-a ruşinat. A zis chiar el, de multe ori, că nu-i bine ce face, da’ ghiavolul nu i-a dat pace. Vezi că Necuratului îi place să pîngărească, cu fumul lui, cele sfinte.
După multă zdroabă, părintele se convinse, în urmă, că baba avea dreptate. Cît ce băgă de samă că popa l-a înţeles, Vavilon începu să facă alte semne. Arăta iarăşi sus, şi-ntr-o parte şi-n alta, şi din gîtlejul care i se-ngroşa tot mai tare, vocea scotea un fel de «va-va-va-va», ajutîndu-se cu buzele, care abia-1 mai slujeau.
—	Vrea să spuie c-a vorbit tare ş-a rîs, se grăbi să-î lămurească baba, văzînd că preotul nu pricepe. Mai mergea cîte cineva să-i ajute, şi eu am auzit de multe ori larmă mare în turnul bisericii.
După ce, cu silă tot mai mare, se convinse părintele că bătrîna avea dreptate şi acum, Vavilon începu deodată să se bată cu palma peste gura şi să arate iar în înălţime.
—	Năcăjindu-se în turn, acolo, a suduit pe Dumnezeu, lămuri bătrîna. De asta mi s-a tînguit de multe ori şi mie. Şi zicea că păcatul ăsta l-a cufunda în căldarea cu smoală clocotită din mijlocul iadului.
Baba întărea că păcatul ăsta l-a făcut Vavilon o singură dată. Se rupsese o funie prea folosită, şi el a căzut în brînci, şi-a şi spart capul de-un stîlp. Atunci căzuse la păcatul ăsta îngrozitor,
Moartea clopotarului	237
Popa Man îi puse patrafirul pe cap, căci acum bolnavul era liniştit. începu să-i citească rugăciuni de la «ieşitul sufletului», şi Vavilon închise numaidecît ochii. Nu mai făcu nici un semn, nu mai bolborosi, deşi nu murise încă. Dar pe cînd isprăvea cu liturghia sfîntului Vasile şi cu împărtăşirea creştinilor din Joia Mare, înţelese că şi Vavilon a plecat cu plutele după alţi bătrîni din Luncuşoara.
Nu era acum vreme de-a aduna epitropia şi de-a alege clopotar. Sara venea slujba celor douăsprezece evanghelii. Părintele Man chemă pe bătrînul care-i ajuta din cînd în cînd lui Vavilon şi-i dădu cheile turnului.
Din pomenire de bătrîni nu mai trăseseră clopotele aşa de rău ca acum, cînd vestiră moartea lui Vavilon ! Pe lîngă suplinitorul lui Vavilon se mai urcaseră încă doi creştini. Dar se cunoscu îndată că lipseşte şi mîna clopotarului, şi-a fetei lui, a surdei.
Oamenii rămaseră cruciţi. Cele trei clopote îşi învă-luiau fără nici o armonie glasurile, şi nici acestea nu erau pline de vaierul ce plutise de-atîtea ori peste sat, în înălţimi, vaierul atît de cunoscut de toţi luncuşorenii. Creştinii, dacă nu le venea altfel vestea c-a murit Vavilon, nici n-ar fi putut să cunoască, din felul cum se trăgeau clopotele, dac-a murit un bărbat ori o femeie.
Unui bătrîn bun, pînă trăieşte, nime nu-i doreşte moartea, dar adevărat e şi aceea că, dacă moare, nimănui nu-i pare aşa de rău. în urmă, vede oricine că locul bă-trînului e în cimitir, să se hodinească. La vestea morţii lui Vavilon, cei mai mulţi ziseră :
—	Dumnezeu să-l hodinească ! A fost bătrîn şi el.
Moartea clopotarului
In clipele cele dintîi luncuşorenii se gîndiră numai la moşneag, nu şi la clopotar. Acum, auzind larma din turn, oamenii îşi aduseră aminte de clopotar şi ziceau :
—	E pagubă de el ! Se pricepea aşa de bine la slujba lui !
—	Nici aşa bătrîn n-a fost, mai putea trăi!
—	Ar fi fost bine dac-ar fi învăţat pe altcineva, să-i rămîie urmaş.
—	A-nvăţat-o pe surda.
—	Da, însă nu poţi pune de clopotar pe-o muiere.
Cum murise în Joia Mare, Vavilon trebuia îngropat
în sîmbăta Paştilor. Satul întreg s-a adunat să-i deie cinstea din urmă. Popa Man ţinu o cazanie despre feţele bisericeşti şi datorinţele lor, despre datorinţa şi cinstea în care trebuie ţinuţi slujitorii bisericii, dacă-şi poartă slujba cu omenie. Vorbise frumos, cu laude pentru răposat, aşa că mulţi bătrîni, ascultîndu-1, prinseră poftă să se facă clopotari. Dar între creştini era o nelinişte adîncă, pe care n-o putea molcomi cazania popii. Nici dimineaţă, nici la amiazi, nici la 1, de adunare, nu trăseseră clopotele. De dimineaţă, oamenii se mirară, chiar bătrîna văduvă fugi pînă la părintele Man, să vadă ce-i. Nici ei nu-i trecuse prin cap că clopotele amuţesc, pe toate satele, din noaptea Prohodului pînă în dimineaţa învierii, — ca semn de jale pentru patimile, moartea şi îngroparea Domnului.
—	Sfîntă Maică Precestă ! oftă bătrîna, îngrozită de explicaţia părintelui. Ştia şi ea datina aceasta, dar îşi uitase ca de moarte. Cum s-a potrivit chiar pe ziua asta ! Se vede c-a murit cu legături nedezlegate !
—	A murit cînd i-a rînduit Dumnezeu, mătuşo, zise popa, supărat şi el de asemenea întîmplare.
Moartea clopotarului	239
—	Se vede că dezlegările din urmă n-au mai plătit nimic, începu să se vaiete văduva. Ca să fie dezlegat ar fi trebuit să mai trăiască pe pămînt, să se mai canonească. Au fost păcate prea mari.
—	Care păcate ? întrebă popa Man.
—	Cele din turn, cele grozave ! A vorbit acolo tare, a rîs, a suduit o dată numele cel sfînt al lui Dumnezeu, şi de nenumărate ori a afumat cu fum drăcesc sfintele clopote... — Ea tăcu şi bătu, deznădăjduită, din palmele bătrîne. — Iată, aşa a fost să-l pedepsească Dumnezeu, sa fie îngropat fără de clopot !...
Incet-încet, se dumeriră şi luncuşorenii de ce nu trag clopotele după Vavilon. Dar o nelinişte adîncă, totuşi, le rămase. Cei mai bătrîni, care rîvneau la laude cînd vor fi prohodiţi, uitară, pînă ţinu cazania popii, neliniştea asta. însă cînd plecară cu mortul din curte, şi turnul bisericii rămase mut, o înfiorare adîncă trecu prin sufletele tuturor. Chiar popa Man se-ntristă şi cercă să-şi înece supărarea în «Sfinte Dumnezeule», cîntarea pe care o cînta împreună cu diacul Ierotei.
Creştinii începură să-şi şoptească, mergînd în urma mortului :
—	Parcă tot nu-i lucru curat, să se nimerească îngroparea lui chiar în ziua asta !...
—	Poate-i un sămn de la Dumnezeu !...
—	Chiar el să fie îngropat fără de clopot ?!
Dar cînd să-l astupe cu pămînt, deodată, printr-o spărtură din gardul cimitirului, năvăli un cîrd de miei, cei mai mulţi cu clopoţei de cioaie la grumaji, şi, încor-dîndu-se şi punîndu-se în şir, începură să joace de-a Iun-
Moartea clopotarului
gul unei rîpe. Ochii tuturor îi priviră şi, — pc-o clipă, două, — se făcu o linişte adîncă. în zburda lor, mieluşeii îşi sunau clopoţeii, şi un picurat dulce se înălţă, un răstimp, în văzduhul limpede al primăverii. Apoi cîrdul se sperie de ceva şi pieri repede prin aceeaşi spărtură a gardului, alergînd la oile care păşteau pe-aproape.
19 14
O	CRIMA
Masa era pusă. Dintr-un blid larg şi adînc aburea o fiertură de post; mirosul de oţet se răspîndise în casă, făcînd să crească pofta de mîncare, ce chiorăia de mult, cu glas de broască, în deşerturi. Cei doi flăcăiaşi bălani, cu ochii vineţi, cu faţa arsă de soarele primăverii, se apropiară de masă nerăbdători. Sămănau aşa de tare, încît păreau gemeni. O fetiţă brunetă, ca de opt ani, se aşeză pe laviţă, în colţ, lîngă locul bunicului. Bătrînul, alb-colie, adus de spate, cu ochii împăienjeniţi ca de somn, se strecură pe lîngă cealaltă parte a mesei şi se aşeză, tăcut, lîngă copilă. Lingurile de lemn aşteptau să-şi facă slujba. Femeia răsturnă pe cîrpător mămăliga aurie şi zise către unul din cei doi flăcăiaşi :
—	Petre, cheamă pe tată-tău.
242
O crimă
Petru ieşi grăbit. Bătrînul îşi ridică ochii şi nu şi-i mai luă de la uşă pînă ce nu se întoarse băiatul. Femeia părea şi ea neliniştită.
—	Zice că nu i-i foame, spuse Petru întrînd şi arun-cîndu-şi c-un fel de mînie pălăria pe pat.
Bătrînul se ghemui atît de tare, încît barba-i ajunse pe masă.
—	Ce, v-aţi certat astăzi la plug, Ioane ? întrebă femeia, care se albise la faţă.
—	Nu, mamă, spuse Petru. Tata a tăcut toată ziua. Şi chiar la prînz a mîncat mai nimica.
Bătrînul, la cuvintele acestea, păru că vrea să tuşească, dar nu putu să scoată decît un cîhîit slab, uscat. Ochii lui priveau ţintă în masă.
—	A avut vro vorbă cu dumneata, tată ? întrebă femeia, neliniştită.
—	Nu. Eram în poartă cînd a venit de la plug, da’ cînd I-am întrebat de se ară bine, nu mi-a răspuns nimic. Nici nu s-a uitat la mine, răspunse bătrînul fără să facă vreo mişcare, ca şi cînd ar fi fost de lemn.
Femeia ieşi în curte. însărarea se coborîse deasă ; cerul era învelit cu nouri grei de ploaie. Mireasma primăverii plutea dulce în aerul călduţ. în curte era linişte. Departe, undeva, lătra un cîne.
—	Unde eşti, Gheorghe ? Auzi, Gheorghe ? strigă femeia după ce-1 căută zadarnic pe bărbat.
Dar el nu răspunse, şi, după ce-1 căută şi-n grajd, femeia întră în casă. Abia închise uşa şi, din carul care era în mijlocul curţii, se ridică o nătăvală. Se coborî şi întră în casă suduind şi izbind uşile.
—	Puteaţi cina şi fără mine ! zise bărbatul apropiin-du-se de masă şi făcîndu-şi semnul crucii.
243
Toţi se ridicară şi ziseră rugăciunea.
—	N-are să-ţi strice o sorbitură caldă, zise femeia.
—	Numa s-o pot înghiţi, răspunse omul.
Cîteva clipe nu se auziră decît sorbiturile din şase linguri. Lingurile celor doi flăcăiaşi şi a fetiţei se purtau repede, de la	blid la gură. Bătrînul mai mult	tîndălea
decît mînca :	pînă-şi ducea	o bucăţică	de mămăligă	la
gură şi o lingură de zamă acră, fetiţa de lîngă el sorbea de cinci ori. Femeii parcă-i trecuse foamea. Deodată bărbatul se opri şi puse lingura	pe masă.
—	Eu am	isprăvit. Vezi	că nu pot	înghiţi	? zise	el
femeii, privind-o cu ochi care ardeau şi-n care se ascundea parcă un gînd rău.
Nevasta nu-i răspunse, ci începu să tremure uşor. Bătrînul rămase cu lingura întinsă spre blid.
—	Nu voi putea mînca în tihnă cîtă vreme ticălosul ăsta de bătrîn mă va chinui mereu !
—	Gheorghe, gemu femeia, aruncînd lingura pe masă, iar începi ?...
Moşul se ghemui în colţul lui, tuşi aşa de fără putere, încît păru că tuşeşte numai din gură.
—	Lui i-i uşor : zăcăreşte şi mîncă ! Doarme, mîncă şi nu mai moare ! strigă răguşit bărbatul.
La strigătul lui amuţiră şi lingurile tinerilor : cei doi fecioraşi îşi luară pălăriile şi ieşiră-n curte, fetiţa se coborî de pe laviţă şi se urcă în păcel.
—	Ne-ai stricat şi cina asta..., zise cu glasul stins femeia. Mă tem că o să ne bată Dumnezeu pe toţi pentru tine. Nu ţi-i păcat ?
—	Păcat ?! Pentru ce ?
—	E tatăl tău, tatăl tău, care te-a crescut şi în casa căruia ne adăpostim cu toţii.
O crinul
—	Casa e a mea, muiere, e scrisă pe numele meu acum ! De ce nu-mi scrie şi partea de moşie pe care o mai are ?
Bărbatul privi cu ochii tulburi de răutate spre bătrîn, apoi scuipă cu greaţă în laturi.
—	A ta va fi şi aceea, suspină femeia, da’ poţi şti că nu ne va aduce nici o fericire.
—	Nu ? întrebă bărbatul, sărind de pe scaun. Şi pentru ce nu ?
—	O rîvneşti prea mult, şi-l prea chinui pe bătrîn. Dumnezeu vede.
—	Nu, tu minţeşti, răcni Gheorghe, tu ştii ceva de la bătrîn ! I-o dă lui frate-meu Vasile 1 Aşa-i că ţi-a spus ? Aşa-i că ţi-a spus ? Aşa-i că i-o dă lui ? De aceea spui că nu ne va aduce fericire !
Nevasta-1 privi cu groază : niciodată nu-1 văzuse aşa de schimbat, părea că şi-a ieşit din minţi, ochii-i stăteau să-i sară din cap, tulburi, ca două găluşte de glod.
—	Fă-ţi cruce, Gheorghe, că te paşte Necuratul, zise femeia, cu voce hotărîtă. Tu ştii că pe Vasile şi pe ceilalţi fraţi i-a împăcat bătrînul. Partea ce-o mai are îţi va rămînea ţie. Ai făgăduiala lui înaintea altor patru martori, ai învoirea fraţilor.
—	Asta-i puţin ! Să vie cu mine la oraş, să scrie pe numele meu tot ce mai are. Astăzi, nu ; mîne să vie. Vii, bătrînule ?
Moşul îşi ridică încet pleoapele ; o durere nemărginită se ivi în ochii lui stinşi.
—	Nu, Gheorghe, nu pot! şopti el.
—	Ha ! I-ai scris-o lui Vasile ? urlă bărbatul.
—	Nu i-am scris-o, răspunse liniştit bătrînul.
—	Dar îi vei scri-o ! Aşa-i că lui i-o dai ?
O crimă
245
—	Nu. E a ta.
—	Şi vii mîne cu mine la oraş ?
—	Nu pot !
—	Nu vii ?
—	Nu. Vreau să mor în casa mea. Cît te cunosc eu pe tine, îndată ce ţi-aş scri-o, m-ai da afară, m-ai alunga ca pe-un cîne ! Ce nenorocit sînt că tu eşti ficiorul meu cel mai mic, şi cu tine trăbă să trăiesc în casa mea !
—	A mea, nu a dumitale ! strigă bărbatul rotindu-şi ochii roşii.
—	Bine, fie a ta ! Vreau să mor aici.
După un răstimp de tăcere, în care fiul privi fix la tată-său, se aplecă puţin spre bătrîn, peste masă, şi zise şoptind :
—	Bine !
Şi ieşi, cu capul gol, în noapte.
...Ce cald era cînd se culcase pe otavă, sus, în şopron ! Era otavă înmiresmată, fină ca strămătura, păstrată pentru primăvară, cînd e mai grea munca boului. Cît se zvîrcolise, Gheorghe se cufundase binişor în ea, poate şi pentru asta-i fusese aşa năduşeală. Mai pătrundeau în şopron şi unde călduţe de vînt, şi el fierbea întreg, ca un cazan. Mai ales căldura i se suise la cap, care-i vîjîia ameţitor, iar sudoarea-i podidise tot trupul... Şi ce îngheţat era aerul acum, cînd se cobora încet pe scara şopronului! Nu batea vîntul, şi lui totuşi îi părea că suliţe reci îl înţeapă de pretutindeni. Cămaşa
i	se lipise de spate, de piept, şi abia mai putea răsufla, strîns, ca între două plăci de gheaţă. Dinţii îi clănţăneau în gură, deşi se silea din toate puterile să-şi ţie
O crimă
gura încleştată, să nu facă larmă. Era o linişte atît de adîncă, încît se auzea bine cum respirau boii în curte.
Gheorghe coborî cu grijă scara şi se apropie tiptil de grămada de lemne. Merse de-a una la tăietor, unde era săcurea. Deşi o pusese de cu sară acolo, anume ca s-o afle în grabă, acum simţi un fior de spaimă cînd o zări. I-ar fi plăcut să-i trebuiască mai multă vreme pînă va afla-o. Totuşi, se aplecă şi o luă cu-o mişcare fulgerătoare. Dar, în clipa aceasta, simţi că-i cad picuri reci pe mînecă. Deşi dinţii-i clănţăneau de frig, fruntea lui era potopită de picuri mari, ca şi cînd ar fi dormit cu faţa-n sus şi l-ar fi stropit ploaia.
începu să respire greu şi cu atîta zgomot, încît cu braţul stîng i-ar fi plăcut să-şi turtească pieptul, să facă linişte. încet, uşor, ca o pisică, se apropie de casă. U11 cîne hăpăi undeva departe, şi Gheorghe se înspăimântă aşa de cumplit, încît scăpă săcurea. Fierul căzu pe nisip, fără larmă, dar bărbatul se lăsă pe vine, voind să se facă una cu pămîntul. Era aproape să se înăbuşe ţinîn-du-şi respiraţia. Dup-un răstimp se ridică însă hotărît, şi, dintr-o săritură, fu la uşă. O deschise cu mare grijă, dar, spre spaima lui adîncă, uşa nu scîrţîi. Părea că nici nu-i de lemn şi nici nu-i pusă-n ţîţîni, ci-i o perdea de stofă uşoară. încremenit, rămase în prag. Dar repede-i veni-n minte că întrase numai în tindă. Pînă în casă mai este o uşă. Poate va face aceea zgomot. Ah ! cum ar fi dorit să facă o larmă îngrozitoare, să se trezească toţi cei din casă ! Povara ce-1 apăsa pe inimă era aşa de cumplită, încît i se părea că, din clipă în clipă, poate muri. Se-năbuşea, şi în cap i se porni un vîrtej ameţitor.
Dar uşa de la casă se deschise într-o linişte tot aşa de mare. Respiraţia celor ce dormeau era regulată şi adîncă;
horcăitul sc auzea însă aşa de tare, de s-ar fi putut deosebi din capătul satului. Cuprins ca de-un vîrtej de furie, Gheorghe se repezi şi, ridicînd săcurea pînă-n grindă, izbi capul alb al bătrînului. Ce sunet săc ! Parc-a izbit într-o trupină. Horcăitul încetă numaidecît, şi Gheorghe fu dintr-o săritură la uşă...
«Ah ! da’ cum am ameţit !» Se pipăi la cap, şi îndată lîngă cap descoperi ceva tare şi rece. îşi încleştă mînile de lucrul acela şi se ţinu din toate puterile. îi părea că atîrnă deasupra unei prăpăstii îngrozitoare...
Ochii i se deschiseră în sfîrşit, şi, în zoritul dimineţii, nu-şi putu da sama unde se află. Mînile şi le ţinea încleştate de-o grindă a şopronului, adînc subt acoperiş. Era ca la cinci paşi de locul unde se culcase asară.
«De grinda asta a trebuit să mă izbesc cînd am sărit de lîngă bătrîn, îşi zise el. Nu-i de mirare c-am ameţit.»
Un răstimp îndelungat nu pricepu nimic ; privea prostit, cu mînile încleştate de grindă.
«Dar, îşi zise el, cum am putut să sar de lîngă bătrîn pîn-aici, în şopron ? Nu-s eu în şopronul nostru, pe otavă ? Vezi bine că sînt în şopron», îşi răspunse tot el.
îşi desfăcu în mare silă degetele, care strîngeau grinda ca ghearele unei bufniţe pe care o puşti în vîrful unui arbore. Voi să ieie săcurea... dar săcurea nu era nicăiri.
—	Am uitat-o în casă ! strigă el cu spaimă, şi de glasul lui începu să se trezească.
Cei doi cîni lătrară cu furie, dînd ocol ogradei şi grădinii, ca şi cînd ar fi simţit o primejdie neaşteptată.
Gheorghe era, în zoritul acestei dimineţi, un mort plin de sudori ; în frunte purta pata vînătă a unei straşnice izbituri.
248
O crimă
Nu cuteza să se scoboare din şopron, deşi era vremea să deie de mîncare la boi. Cînd văzu pe cei doi fecioraşi ai lui ieşind liniştiţi din casă, ca şi altădată, lui Gheorghe îi păru că răsare însuşi sfîntul soare. «Aşadar, nu I-am omorît pe bătrîn ?» Dar, vai, bucuria lui putea să fie prea grabnică ! «Băieţii n-au văzut nimic, desigur !»
Ei îl strigară pe tatăl lor, dar Gheorghe nu răspunse.
Din casă se ivi şi femeia, foarte palidă. Se vedea bine că nu dormise toată noaptea, şi-n urmă ieşi şi bătrînul, pîcăind din lulea...
Şi de zece ori a-ncercat bătrînul în dimineaţa aceea să vorbească cu Gheorghe, dar feciorul îl înconjura mereu, se ferea de el. Femeia se sperie văzîndu-1 aşa de prăpădit. Nici cu ea, nici cu copiii nu schimbă o singură vorbă. Nevasta se înfrică şi mai cumplit, văzînd că bărbatul nu era mînios ca asară, că nu din mînie îi înconjura. Pe faţa lui se citea numai spaimă.
Cînd Gheorghe petrecea funia printre coarnele boului de către om, — se gătea de plug, — bătrînul se apropie de el.
—	Ascultă, Gheorghe, începu moşul, azi-noapte n-am închis un ochi. M-am tot gîndit.
Feciorul se cutremură şi îngheţă cu funia în mînă.
—	M-am gîndit, urmă bătrînul, să nu te mai las să trăieşti în păcat. Să-ţi scriu averea ce-o mai am. Mai bine să mor eu cerşind pe la uşile oamenilor, decît s-ajungi tu în fundul iadului. De altfel, fraţii tăi mă vor lua la ei, dacă tu mă vei scoate din casă. Aşadar, azi vin cu tine la oraş să-ţi scriu averea după toate formele. Vor merge băieţii singuri la plug.
—	Nu, tată, merg şi eu cu ei.
O crimă	'^4‘J
Bătrînul rămase mut de mirare cînd auzi vocea lui Gheorghe. Se dete un pas înapoi să vadă de-i fiu-său. Era prăpădit, era îmbătrînit, dar totuşi era feciorul său.
—	Nu vreai să vii cu mine la oraş ?
—	Nu mai vreau !
—	Nu vreai să-ţi pun averea ?
—	Nu.
Bătrînul rămase năucit. Nu putea pricepe nimic, şi-i păru că nu aude bine.
—	Asară ai cerut să mergem azi la oraş. N-am voit, şi rău am făcut. Acuma m-am hotărît. Te linişteşti şi tu, mai zise bătrînul.
Dar Gheorghe nu mai putu sta lîngă el ; pocni din bici şi ieşi abătut cu plugul pe poartă.
19 14
FLORILE LUI GHEORGHIŢĂ BOGDĂNEL..
In dimineaţa aceea maistorul Gheorghiţă Bogdă-nel se sculă zdrobit de oboseală din patul vechi. Ca în toate dimineţile, se apropie tiptil de cuptor, să aprindă focul, dar, pe cînd altădată cîteva clipe erau de-ajuns ca	flacăra	să	se	înalţe, umplînd păreţii	umezi
cu pete de	lumină	jucăuşă, acum trecu multă	vreme
pînă ce se auzi pîlpîind în cuptor. Ghemuit înaintea cuptorului, Bogdănel păru, un răstimp, că se simte bine aşa şi că nici prin minte nu-i trece să aţîţe focul; lua, din cînd în cînd, cîte-o aşchie şi o punea în sobă, parcă	fără nici	o	plăcere. Părea că braţele i-s
grele, ca de	plumb,	şi	că,	mişcîndu-le, îl dor. în	urmă,
după ce flăcările izbucniră, puse cu mare silă o tru-
i lorile lui Gheorghiţă Bogdanei.
251
pină pe foc, şi, tîrîndu-se înapoi, se lăsă din nou pe patul care, cu toată grija lui, scîrţîi aşa de tare, încît copilul, care dormea într-un pat cu mă-sa, se mişcă şi se ascunse mai tare subt plapuma veche.
în cameră nu pătrunsese încă ziua, deşi afară începea să se lumineze. Odaia în care locuiau era la demisol şi avea o singură fereastră, iar în fereastră erau trei oale rotunde, din care se înălţa o împletitură ciudată, verde-cenuşie, din beţigaşe strîmbe şi frunze întunecate. în aerul mohorît din casă nu se puteau deosebi încă cele trei flori, trei muşcate, care, aplecate cu toate ramurile spre geam, cerşeau parcă un strop de lumină.
Bogdănel cerca zadarnic să aţipească ; obişnuit să se scoale în fiecare dimineaţă cu noaptea-n cap şi să tălpuiască ori să petecească la lumina lămpii, obişnuinţa se arăta mai tare decît oboseala şi-l ţinea treaz. Nu se sculă însă	din pat pînă	nu	se	lumină în casă.
Simţea în gură un	gust amărui şi n-avea	poftă de muncă.
Toată noaptea	nu dormise,	ci	se	frămîntase fără
nici un rost în aşternut, crescîndu-i fierbinţelile din clipă-n clipă. O întrebare cumplită îl chinuia : de ce nu poate trăi nici o floare în casa lui ? Asară se convinsese că şi cele trei muşcate se ofilesc şi se usucă, cum se întîmplase şi cu alte flori, pe care le cumpărase de-un şir de ani pentru fereastra lui. începuse cu florile cele mai gingaşe, cele mai strălucit colorate şi mai îmbătător	înmiresmate,	ca	să	ajungă, mai pe
urmă, la muşcate cu miros tare, pipărat, la florile acestea trunchioase., crenguroase. îi spusese cineva că muşcatele sînt ?mi fgbdurii decît orice floare, mai
252
Florile lui Gheorghiţă Bogdănel.
trainice. Vioaiele, cu florile cărnoase şi fragede, garoafele de sînge, rezedele cu parfum de cea mai fină tămîie, rozetele măreţe se perindaseră de-un şir de ani în fereastra maistorului. O săptămînă, două erau fericirea lui Bogdănel, care lucra cîntînd şi se ridica des să le miroase şi chiar să sărute minunile de tinereţe ; dar apoi florile se veştejeau, ducîndu-1 pe pragul deznădejdii. El nu putea suferi să le vadă uscate şi, îndată ce florile începeau să se veştejească, făcea un semn mut femeii, ca, pînă cînd se va întoarce el din oraş, să le-arunce.
Pe cît era de-ntunecat cînd pleca, pe-atît era de vesel şi de fericit la întoarcere : aducea alte flori. îşi dădea cel din urmă ban, bucătura de la gură, numai să nu rămîie în casă fără o floare.
Nevastă-sa îi zicea de multe ori :
—	Rău faci, Gheorghiţă, că dai banii pe nimicuri ! Vezi tu bine că florile se usucă în casa noastră. Ele trăiesc în straturi, ori în casele luminoase ale bogaţilor.
Bogdănel n-o auzea. Aşeza cu grijă, cu sfinţenie florile în fereastră, faţa îi strălucea, ochii-i erau umezi de lăcrămi. Femeia se convinse că, lăsîndu-1 în slăbiciunea asta, bărbatul muncea înzecit mai mult şi mai bine decît în zilele cînd fereastra era goală. Nu-i făcea deci trai rău în casă din pricina florilor.
Şi, într-adevăr, era de mirare omuleţul acesta, pă-mîntiu, subţire şi puţinei ca o sfîrlează, cînd în fereastra lui rîdea o floare. Vocea i se înălţa, limpede şi plină de armonie, fruntea i se lumina, ochii i se umpleau de viaţă intensă, neobişnuită, acul zbura în mîna lui uşoară. Nu putea, atunci, să refuze orice rugăminte a nevestei, a copilului ori a vecinilor. Dacă
Florile lui Gheorghiţă Bogdănel...	2b3
i-ai fi zărit numai capul, cu fruntea şi ochii, ai fi crezut că-i un geniu în clipele sfinte ale creaţiei; vă-zîndu-i şi faţa, şi trupul	puţinei, şi	membrele	slă-
buţe, îţi părea caricatura unui zeu făcută de-un sculptor genial.
Nevastă-sa îi zicea Gheorghiţă, lumea îi zicea Bogdănel, deşi pe el îl chema Gheorghe Bogdan. Toţi din jurul lui, — şi chiriaşii, şi clienţii, — îi ştiau patima; dar nime nu putea pricepe de unde i se trăgea lui această neobişnuită dragoste de flori.
Cîtă vreme podoabele din fereastră rîdeau de tinereţe, nevastă-sa n-avea să	se teamă că bărbatul	va
întîrzia prin oraş cînd ieşea după treburi. Gheorghiţă se depărta foarte greu de	odăiţa lui	întunecoasă	şi
umedă, umbla alergînd şi se-ntorcea gîfîind. Cînd florile începeau să-şi piardă	strălucirea,	se depărta	de
multe ori fără să-i spuie un singur cuvînt nevestei şi se întorcea beat, noaptea tîrziu, făcea larmă mare şi părea furios.
Soţia nu-i zise deci nimic cînd Bogdănel îi spuse, privind spre cele trei oale :
—	O să mai fac o încercare, cea din urmă încercare. Voi cumpăra un oleandru.
Apoi, făcînd gestul acela mut, aşa de bine cunoscut nevestei, părăsi odaia.
Muierea se apropie de fereastră şi văzu că-ntr-adevăr muşcatele sînt aproape moarte. Paliditatea gălbuie trecuse prin toate ramurile strîmbe, împletite, care ajunseseră lucii, aproape transparente ; frunzele, crescute neregulat, întoarse toate spre geam, se subţiaseră, se îngălbeniseră. Multe căzuseră de cu noapte pe fereastră,
Vlonle lui Gheorghiţă Bogdănel...
şi mai multe începură să ploaie acum, de cum le atinse.
Le luă şi le aruncă în lada cu gunoaie.
Abia ieşit în uliţă, Bogdanei începu să se însenineze. în închipuirea lui văzu oleandrul spre care mergea acum. Vai, de cîte ori nu l-a admirat trecînd pe lîngă fereastra florăriei! Dar era prea scump : douăzeci de coroane, fără vas ; cu vasul dimpreună, douăzeci şi cinci. Acum, însă, era hotărît să jertfească şi suma asta mare. îşi zicea : «Oleandrul e trainic, nu se va ofili. Nici nu-i putem zice floare, ci mai degrabă un fel de arbore.» în meditaţiile şi visările lui, Bogdănel gîndea totdeauna la plural. Niciodată nu-şi zicea «eu», ci «noi», nici «mie», ci «nouă».
Deodată, cum mergea pe drum, îi veni un gînd plin de nebunie : «Dar dacă-1 va fi cumpărat altcineva, şi noi vom sosi prea tîrziu ?» Deşi îl văzuse numai cu două zile înainte, şi florile lui albe îi luminau şi acum, ca nişte stele, înaintea ochilor, fu cuprins totuşi de-o spaimă cumplită şi începu să alerge.
Florăreasa rămase foarte uimită cînd îl văzu ,în-trînd ca o furtună şi repezindu-se la oleandru.
—	E vîndut ?
—	Nu-i vîndut pînă acum, răspunse femeia.
Bogdănel scoase repede paralele, i le dădu şi, aple-
cîndu-se cu dragoste, luă în braţe vasul cu oleandru.
—	Ce-ai să faci dumneata cu el ? îl întrebă florăreasa, care privea nedumerită la faţa lui Bogdănel, ce strălucea de fericire.
El nu-i răspunse şi, părînd că i-e frică să nu cumva să se răzgîndească florăreasa şi să nu mai vreie să i-1 vîndă, ieşi repede.
Florile lui Gheorghiţă Bogdănel...	'2ht>
Toţi trecătorii care îl întîlniră în dimineaţa aceea priveau curioşi după omuleţul pipernicit, care ducea în braţe o floare atît de frumoasă.
Oleandrul e în dreptul ferestrei. Vasul de lemn e pe padimentul umed ; şi, unde se ramifică din trunchi cele trei ramuri mai mari, bate lumina ferestrei. De-aici în sus, toate rămurelele zvelte şi partea mai de samă a coroanei stau în lumină, numai vîrfurile trec mai sus de fereastră.
Trecuse o lună de cînd trăia aici, trecuse o lună de cînd Bogdănel cînta cu voce limpede în fiecare zi. Florile albe căzuseră, dar nu din altă pricină, ci numai pentru că le trecuse vremea ; înfloriseră de mult. Frunzele, ca nişte limbi înguste, ca nişte săbiuţe, erau însă mereu verzi. Bogdănel ştia că, pînă-s frunzele verzi, nu-i nici o primejdie ; florile se vor ivi ele iar, cînd le va sosi vremea.
Se pusese în casă pace mai statornică decît fusese vreodată mai nainte. Şi Bogdănel, şi nevasta se bucurau c-au nimerit pînă la urmă floarea care le trebuia lor.
Zilele, săptămînile trecuseră pe nesimţite : maistorul muncea cu atîta rîvnă, încît ajunsese să puie ceva parale deoparte.
într-o dimineaţă, Bogdănel văzu că pămîntul în care stătea împlîntat oleandrul parcă ar fi fost presărat c-un fel de mucegai. Se uită mai bine, îngenunchind lîngă vas, şi descoperi zeci de vietăţi, mici cumu-s boldurile de ac, care sămănau cu ciupercile. Se ridică, scîrbit de apariţia asta, şi, cît ţinu ziua, cîntecul lui nu se mai auzi.
256
Florile lui Gheorghiţă Bogdănel.
Din aerul gros din casă, din umezeală, din sfărîmă-turile sărăciei, care se împrăştiau pretutindeni, se pusese, cu timpul, un strat de putregai pe pămîntul din vas, şi acum, — Bogdănel nu se înşelase, — creşteau bureţi. Din zi în zi se înălţau tot mai sus, făcîndu-şi tot mai mari pălăriuţele, împrăştiind în casă miasmă de putregai. Apoi, după cîteva zile, cei mai mulţi se prăbuşiră, sfărîmîndu-se : cozile subţirele, mîzgoase nu putură purta grelele pălării. Numai doi rămaseră, iar aceştia creşteau din zi în zi tot mai mari.
Bogdănel nu se putea hotărî să se mai apropie de oleandru. Bureţii aceia îi umpluseră de scîrbă şi de adîncă durere tot sufletul.
Frunzele oleandrului erau verzi şi acum, deşi ramurile păreau că se mai subţiaseră, iar cele tinere, care crescuseră în casa lui Bogdănel, erau galbene, lungi şi slăbănoage ; sămănau cu lujerii ce cresc în pivniţe. Şi totuşi, maistorul aştepta să-nflorească oleandrul. Mai spera încă.
Era în mai, şi florăreasa îi spusese că în mai oleandrul va înflori din nou. însă arbustul părea că nici nu se gîndeşte la aşa ceva. Părea tot mai trist, tot mai încremenit, iar cei doi bureţi crescură atît de mari, încît se dărîmară şi ei subt povara căciulilor.
Maistorul, deşi scîrbit de putregaiul acela, totuşi se hotărî să-l cureţe din vas şi să mai puie pămînt proaspăt. Dar abia se apucă de lucru, şi simţi pe cap o ploaie de frunze tari, ascuţite ca nişte săbiuţe. Nepu-tîndu-şi crede ochilor, el prinse trunchiul şi începu să-l scuture. Ştia ca frunzele nu puteau să cadă de pe oleandrul lui. Erau doar verzi şi frumoase ! Dar
Florile lui Gheorghiţă Bogdănel..,
267
văzînd cum se desprind, sări brusc, ca un smintit, luă cuţitul şi făcu în trunchi o mică încrestare : trunchiul era uscat, nici un strop de mîzgă nu-mbrobonă crestătura. Oleandrul era mort de mult.
19 14
PĂRINTE ŞI FIU
Odată cu vînturile reci, şuierătoare ale toamnei, sosea în Luncuşoara, de un şir de ani, un ascuţitor de cuţite şi foarfeci. Cum se ivea din zarea cenuşie, pe drumul ţării ce întră în Luncuşoara dinspre răsărit, împingîndu-şi maşina pe roate, părea o arătare ciudată, un fel de sperietoare nedesluşită, pe lîngă care se ţinea un fel de căţeluş. Dar cu cît se apropia de sat, roata cu cureaua se desluşea tot mai bine, şi căţeluşul se adeverea a fi un băieţaş ca de doisprezece ani. Meşterul, cu capul plecat înainte, nu se zărea nici acum bine, în urma atelierului său. Cîteodată praful rece şi greu de pe drum se ridica în nouri deşi, murdari, pe undele repezi ale vîntului de miazănoapte.
Părinte şi ftil
259
Atunci, atelier, meşter şi băieţaş dispăreau în vîrte-jurile surii, spre marea părere de rău a copiilor din capul satului, care de mult urmăreau arătarea de pe drumul ţării. Dar cînd vîrtejul se potolea, ei începeau să chiuie de bucurie : nu se înşelaseră, era «ăl cu roata». Inimile le băteau ca nişte cio.cănaşe, şi ei alergau înaintea musafirului.
De cînd se abătea şi prin Luncuşoara, nime nu-şi aduce aminte ca meşterul să fi întrat vreodată în sat pe vreme ploioasă, pe tină. Sosea cu regularitate în zile de secetă. Cum se nimerea aşa, de unde venea, încotro pleca din Luncuşoara, nime nu ştia, şi nime nu-şi batea capul să afle. Băieţii îl întîmpinau cu alai în capul din sus al satului, şi tot cu alai îl petreceau în capul de jos al satului, cînd meşterul, isprăvindu-şi lucrul în Luncuşoara, pornea mai departe.
De prin curţi, de pe la portiţe, zvîcneau tot mai mulţi copii, săltau, pocneau din degete, de bucurie, aler-gînd spre maşina străinului, strigînd : «Ăl cu roata !» «A venit ăl cu roata !» în preajma cîrţăitorului atelier se linişteau însă ca prin farmec, priveau cu uimire, cu lăcomie maşina, îndesîndu-se, în pîlcuri tot mai dese, în jurul celor	doi	străini. Nici unul nu	mai	avea
grijă unde calcă ;	se	împiedecau, cădeau	în	praf,
se ridicau repede, cercînd să se îndese cît mai adînc în mulţime, să poată vedea mai bine maşina. Pe cei doi călători îi învredniceau cu puţină atenţie, dar şi străinii păreau că	nici	nu-i văd pe copiii	din	jurul
lor. Şi meşter, şi băiat înaintau încet, cu privirile fixe, facînd impresia unor mîrţoage care vin din prea mari depărtări, cu prea	mare povară. Praful drumurilor
le albise ghetele lăţite, deformate, scîlciate ; praful se
260
Părinte ţi fiu
bătuse în pantalonii lor uzaţi şi cîrpiţi, făcîndu-i să pară încălţaţi cu ciorapi surii pînă la genunchi. Aceeaşi pulbere, în strat mai subţire, mai fin, dădea aceeaşi culoare vestei şi paltonului.
Meşterul era un bărbat mijlociu de stat, trunchios, cu grumazul scurt şi gros, cu obrajii lăbărţaţi, buhăiţi, de un roşu-negriu. Fruntea i se ascundea veşnic subt pălăria soioasă. Mustaţa-i era rară şi tristă, trăgînd mereu a oală, iar în barbă-i erau împlîntate vreo zece fire de păr aspru, roşcat. Din cînd în cînd neamţul aduna ceva în gură, apoi, printr-un plescăit pe care nu-1 putea imita nici unul dintre copii, scuipa în sus, departe, peste capetele băieţilor. în astfel de clipe băieţii îşi luau ochii de la maşină şi urmăreau felul acesta minunat de-a scuipa.
Băieţaşul era slab şi deşirat, dar mai ales foarte palid. El făcea paşi largi, ca toţi nenorociţii ; după oase, ar fi părut un om mare, şi umbletul lui contrasta dureros cu trupul puţintel şi prăpădit. Uneori gloata de copii se îndesa în el, gata să-l răstoarne. Atunci micul drumeţ întorcea spre ei nişte ochi cenuşii, nişte priviri mirate, care păreau că vin din adîncuri reci şi pustii. Nu le zicea nimic, ci, întorcîndu-şi capul, înălţa puţin din umărul stîng.
în răstimpuri vîntul învăluia pe drumeţi şi pe însoţitori cu nouri de pulbere, copiii îşi înfundau pumnii în ochi, cei mai mici începeau să scîncească, numai cei doi străini nu făceau nici o mişcare de apărare ori de neplăcere. Atîta numai că, după potolirea vîrtejului, meşterul îniepta peste capetele copiilor mai multe gloanţe ca de obicei.
Părinte şi fiu
261
De pe la portiţe, cu cît înaintau în sat, veneau mereu copii să se alăture cetei celorlalţi; unii dintre ei aduceau un cuţit ruginit, o custură, o păreche de foarfeci ; alţii, văzîndu-i, se rupeau din gloată şi alergau acasă, s-aducă şi ei, şi dacă părinţii se împotriveau, fiindcă trebuia un ban de cuţit şi doi de-o păreche de foarfeci, ei ieşeau plîngînd la portiţe. Aici plîngeau cu sughiţuri, pînă ce gloata de pe uliţă dispărea la vreo cotitură. Atunci îşi agereau picioruşele, s-o ajungă.
Tot mai dese erau strigătele pe uliţi : «Ăl cu roata !» «A venit ăl cu roata !» «Iar a venit neamţul !» Femeile deschideau portiţele, o fereastră, şi priveau după neamţ şi drăcovenia lui, bărbaţii îşi căutau prin puiucele meselor briciul şi-l scoteau cu multă grijă, cercîndu-1 dacă mai taie «firul de păr». înfuriaţi de larma de pe uliţă, pe care n-o pricepeau, cînii lătrau prin curţi, urlau ; vîntul de miazănoapte le ducea, pe aripi aspre, pînă în depărtări, schelălăitul.
Astfel, cînd ajungea neamţul la birtul înaintea căruia îşi stabilea, în fiecare an, atelierul, satul întreg ştia despre sosirea lui. Băiatul rămînea tăcut în paza maşinii, iar meşterul întră tăcut în birt. Pentru ca să se înţeleagă în chipul acesta, cei doi nu-şi spuneau o singură vorbă, nici nu se priveau. în desăvîrşită muţenie, părea că-i conduce instinctul pe amîndoi, ori mai degrabă o putere mare, afară de ei, care a statornicit de mult puterea fiecăruia din cei doi.
Afară, gloata de copii înconjura atelierul ; unii se apropiau atît de mult de maşină, încît o puteau atinge cu mîna. în ochii tuturor ardea dorinţa de-a o atinge, de-a pune roata în mişcare, dar nici unul nu cuteza, se temeau, nu de băiat, ci de neamţ, care, prin fereastra
262
Părinte şi fiu
birtului, privea cu ochi tulburi, roşiţi, mulţimea. Vîntul şuiera prin ramurile despoiate ale celor doi fagi de lîngă birt, spulberînd cele din urmă frunze arse. Ca măgarii printre oi, răsăreau şi ici, şi colo, prin mulţimea copiilor, flăcăiandri care, sugîndu-şi ţigara, priveau fix la maşină. Incet-încet se alăturau la ceată bărbaţi şi femei, în mînă cu-o păreche de foarfeci, cu cuţite ori cu brice.
Trecea de obicei un ceas pînă ieşea meşterul din crîş-mă. Din gloata copiilor nici unul nu se îndura să se depărteze fără să fi privit maşina în funcţiune. Bărbaţii, femeile îşi pierdeau răbdarea aşteptînd pe meşter.
—	Măi, că sătos e, neamţul dracului ! zicea vreun bărbat.
—	Şi pe băiat îl lasă să degere. Vai de maica lui ! ziceau femeile, miloase.
—	Să fie al lui copilul ?
—	Dar al cui ?
—	Poate e numa un ucenic.
—	Nu, e al beţivului ăstuia. Toţi meşterii sînt beţivi.
Şi bărbaţi şi femei priveau cu durere la copilul care
stătea nemişcat lîngă maşină. Era de o paloare verzie, şi ochii lui, măriţi parcă, priveau fix în pămînt. El singur nu se impacienta de zăbava neamţului. Doar din ,'cînd în cînd îşi ridica puţin umărul stîng.
După un ceas, neamţul ieşea din birt; într-o mînă aducea o sticluţă cu rachiu şi o bucată de pîne, cu cealaltă îşi dregea mustaţa rară. Obrajii lui păreau mai tineri acum, mai plini, radiau roşeaţă. Fără un cuvînt, întindea băiatului mîncarea şi băutura. Băiatul sorbea băutura, zguduindu-se, din cîteva înghiţituri, apoi, muşcînd din pîne, se aduna ghem lîngă maşină, descuia
Părinte şi fiu
263
o lădiţă, lua o traistă şi pleca prin sat s-adune cuţite şi foarfeci pentru ascuţit.
Meşterul punea cureaua, învîrtea şurubul micului rezervor de deasupra pietrei de tocilă, lua cuţitul care i se îmbia mai întîi, şi piciorul drept i se punea în mişcare.
Pînă se înnopta, roata drăcoveniei se învîrtea mereu, oprindu-se numai în micile pauze în care neamţul încasa plata pentru o bucată şi lua alta în mînă. La parale nu se uita ; din partea lui oamenii ar fi putut să-i deie tot bani vechi, neumblători. Cum îi simţea în palmă, îi lăsa să alunece în buzunarul pantalonului. Dar examina minuţios custurile ce i se aduceau la ascuţit. într-adevăr că erau custuri ! Cuţitele, tăind mai mult în ceapă, în curechiuri, în castraveţi şi ardei, nu mai aveau nici o strălucire, numai tăişul mai lumina puţin, încolo — întunerec, rugină, strat împietrit din mîzga alimentelor pe care le spintecaseră. Erau foarfeci mari pentru tunsul oilor, din fier foarte prost, cu tăişurile late, ca de paloşe ; din grăsimea generaţiilor de oi pe care le uşuraseră de povara lînei, prinseseră un strat gros şi unsuros. Erau brice ştirbe în trei-patru locuri, presărate cu pete negre, din neamul acelora care «rad de pomană». Meşterul le lua, le privea de-aproape, cu băgare de samă, şi adeseori arunca cu mînie vreun obiect.
—	Eu nu prostu lu dumitale ! zicea el, începînd să ascută altă custură.
—	Măi-măi ! făcea romînul, căutîndu-şi marfa.
După ce-o ridica, după ce se mai uitau şi alţii la ea,
zicîndu-i : «Ce-ai mai umblat şi cu asta ?», se auzea glasul aceluiaşi romîn, cam ruşinat acum :
264
Părinte şi fiu
—	De, credeam că se mai poate scoate ceva !
Tocila sfîrîia, împrăştiind mii de stropi fini, ca de negură. în răstimpuri, tot legănîndu-se pe piciorul drept, neamţul ridica cuţitul, îi arunca o privire repede, îl ştergea de pantalon ori de braţul stîng, şi metalul arunca apoi sclipiri palide în lumina soarelui cu dinţi. După un ceas de muncă, pe mîneca paltonului şi pe pantalon se aşeza un strat condensat de murdărie, care, zvîntîndu-se îndată, strălucea ca nişte feţe metalice.
Gloata de copii privea mirată, în toată vremea asta, la minunile maşinii şi ale neamţului, chiuia de bucurie cînd vedea sticlind lama vreunui cuţit. Dinţii le clănţăneau de frigul care-i pătrundea şi mai tare în nemişcarea lor, dar nici unuia nu-i trecea prin gînd să meargă acasă.
Dar, spre sară, se vedea, venind cînd de ici, cînd de colo, cîte-o femeie cu joarda în mînă, şi, după un răstimp de căutare cu ochii, se auzeau tot mai des vorbele : «Uite-1, bala de el ! Să-mi vii acasă, fire-ai... cu neamţul tău cu tot ! Nu vezi c-ai degerat ?»
Cei mai isteţi se făceau că n-aud, ori, pornind să iasă, se afundau mai tare în mulţime. Totuşi, cu cît se însăra, gloata se tot rărea.
Băiatul meşterului, ori ucenicul, ce-i va fi fost, se întorcea de prin sat odată cu însărarea, şi totdeauna cu puţină ispravă. Oamenii nu-şi dădeau bucuroşi sculele pe mînă străină ; chiar pe cele ce nu mai plăteau trei parale le plăcea să le aducă singuri. Omul cel mic aducea însă tot marfă mai bună, deşi puţină, de la popa, de la dascăl, de la postul de jandarmi.
Cînd sfinţea soarele, neamţul se înhăma la atelier şi-l ducea subt un şopron în curtea birtului. întră apoi cu
Părinte şi fiu
265
băiatul în birt, îşi poruncea rachiu şi demîncare. El înghiţea cu lăcomie, dar copilul abia atingea pînea şi slănina. Căldura din casă îl moleşea, îi strecura în vine o apă caldă, pleoapele i se-nchideau mereu.
—	Culcă-te ! îi zicea neamţul.
Şi numai la cuvîntul acesta băiatul îşi ridica privirile spre meşter : priviri pline de recunoştinţă, de fericire, de intimitate parcă. Numai din intimitatea acestei priviri s-ar fi putut crede că meşterul e tatăl său. Se retrăgea într-un ungheţ, se lăsa pe podele şi adormea.
Rămas singur, neamţul începea un chef cu rachiu, care nu se sfîrşea decît dimineaţa, cînd cădea sub masă, beat mort. Vorbea singur, rîdea, îşi cînta, c-un glas aspru, cîntecele lui străine, voia mereu să pupe pe crîşmar, care se ferea de el cu scîrbă. Cînd birtaşul îl făcea să aştepte mai mult, meşterul îl chema cu discursuri nesfîrşite, plîngea, lua poziţii de militar, îşi ducea furios mîna la sabia închipuită. La răcnetele lui, băiatul sărea uneori speriat, spre a recădea din nou într-un somn adînc şi greu.
Ziua a doua trecea la fel.
In ziua a treia avea de lucru numai pînă la prînz. în ziua a treia, meşterul, simţindu-şi lucrul pe sfîrşite şi buzunarul gol, — căci bea mai mult decît cîştiga,
—	privea furios la copil, îi striga cuvinte aspre în limba lui neînţeleasă şi, pentru că nu-i dădea la timp un cuţit, îl izbea fără milă cu pumnul în piept. Băiatul nu plîngea, numai ochii lui se rostogoleau în orbite, întunecaţi şi grei.
în urmă, după ce se certa cu birtaşul, meşterul se-n-hăma la atelier şi pornea din nou la drum, însoţit de băiat, care-i păşea alături, cu capul frînt în piept, şi de
266
Părinte şi fiu
gloata de copii care răscolea praful îmbulzindu-se în urma drăcoveniei neamţului. La cîteva aruncături de băţ de capul din jos al satului, gloata se oprea şi se întorcea tăcută.
Cel mai important eveniment din viaţa Luncuşoarei trecuse...
Dar, într-o toamnă, neamţul nu se mai ivi înhămat la atelierul lui...
Zadarnic îl aşteptară copiii în cete dese, în toate zilele secetoase de toamnă. Trei ani în şir oamenii fură nevoiţi să-şi ascută custurile numai pe pietrele ce le aveau la uşa tinzii. Bricele trebuiau să se mulţumească cu o curea săpunită sau cu cine ştie ce cute făcătoare de minuni.
în toamna anului al patrulea, pe cînd nimeni nu se mai gîndea la neamţ, iată că luncuşorenii se treziră cu maşina lui înaintea birtului. Pe unde venise ? De unde picase ? Nimeni nu ştia, căci nimeni nu-1 mai aştepta. Atelierul nu era păzit de nimeni acum. Băiatul nu se vedea nicăiri. Dar, lîngă aceeaşi fereastră unde obişnuia să beie neamţul, copiii, care nu întîrziaseră să se-adune gloată, zăriră o faţă arsă de soare, bătută de vînturi.
—	E alt neamţ, spuse careva.
însă maşina era aceeaşi. Era mai învechită, mai hodorogită, dar pe pîntecele ei, care-i servea de dulap, era zugrăvit acelaşi cocoş cu ciocul de vultur.
Se adunară, ca şi altădată, în jurul maşinii bărbaţi şi femei, aşteptînd, cu cuţite şi foarfeci în mîni, să iasă meşterul.
Dar neamţul de-acum se lăsă aşteptat mai mult decît cel de-odinioară. Cînd ieşi, oamenii văzură, clătinîn-du-se pe picioare, un lungan cît o prăjină, deşirat, cu
Părinte şi fiu
267
obrajii supţi. El se apropie de atelier, surîzînd cu mulţumire. După ce puse cureaua, după ce luă în mînă cel dintîi cuţit, privindu-1, îşi înălţă puţin umărul stîng.
—	E feciorul neamţului ! zise o muiere.
—	Vai de mine ! Da’ cum să fi crescut aşa de mare ?!
Se încinse o discuţie, care, devenind tot mai aprinsă, ajunse pînă la urechile neamţului. El se opri din lucru, privi c-un surîs şters la cei ce vorbeau şi zise :
—	Ie, ie, is ficior a lui. Asta maşina me acum.
—	Şi unde e dumnealui, domnul de mai nainte ? întrebă cineva din mulţime.
—	Ala mort, răspunse străinul.
—	Şi unde a murit ? întrebă altul.
Neamţul ridică mîna şi arătă o direcţie.
—	Ala beat la iarna, ieşit şi culcat la şura. Zis : «Prea calt in cas». Şi-ngheţat. Ala mort ! zise el, apu-cîniu-se din nou de lucru.
După un scurt răstimp de muncă, se opri şi zise iar :
—	Tata la mine, da’ nu dat nici un ban. Acum maşina a meu. Fac io bani, şi beu la ei. Io pot să bei mai mult ca el.
Zicînd acestea, rînji din dinţii stricaţi şi-şi reîncepu munca.
Gloata de băieţi era cu ochii aţintiţi spre roata ce se învîrtea. Dar bărbaţii şi femeile se întristară. O durere ciudată, neînţeleasă, îi cuprinse privind spre pribeagul ce se oprise pe-o zi, două la ei în sat.
—	Ie, zise neamţul, oprindu-se iar, io nu beut, nu plăcut rachiu. Acum place.
Apoi, pînă sara, munci în tăcere.
Părinte şi fiu
A treia zi pe la amiază plecă, ca şi tatăl său, cu gloata de copii după el, în drumul lui de pribegie, plecă să moară şi el îngheţat în vreo şură, ca şi bătrînul, într-un sat pe care n-o să mai fie cine să-l arate, cu o tăietură de braţ, în aer, oamenilor din Luncuşoara.
19 14
%
DISTANTA ÎN SOCIETATE
Domnişoara Yirginia Grecu avusese mulţi peţitori, între care amintesc numai pe cei mai de samă : Ion Florescu, directorul şcolii primare din orăşelul în care locuia şi frumoasa Virginia, şi trei candidaţi de preot, aleşi în parohii de clasa întîi. Bogoslovii fuseseră refuzaţi, unul după altul, pe motivul că domnişoara, crescută la oraş, nu se putea obişnui cu gîndul să-şi petreacă viaţa între ţărani, că nu se pricepe la gospodărie.
—	Vreai, domnule, să te-aduc la sapă de lemn în doi-trei ani ? îţi spun pe onoare că nu mă pricep nici atît la gospodărie.
Cu fraza aceasta de spirit a răspuns pe rînd celor trei teologi, arătîndu-i fiecăruia o dungă de negreaţă imagi-
2'1O	Distanţa	în societate
nară subt unghia degetului celui mic, cînd ajungea la cuvintele «nici atît».
Directorul Ion Florescu s-a depărtat, de asemenea, plouat, rămînîndu-i, totuşi, o mîngîiere — putea să mediteze asupra cuvintelor domnişoarei :
—	Domnule învăţător, n-au fost de-ajuns optsprezece ani de viaţă în orăşelul acesta plicticos ? Vreai să îmbă-trînesc fără a cunoaşte o viaţă mai luminoasă ?
Domnul director avea deci o mîngîiere, căci e plăcut şi dulce să meditezi asupra cuvintelor unei fete frumoase...
Şi domnişoara Virginia Grecu era frumoasă. Cu toate că a pus în mîneca albastră a hainei sale, din care se ivea un braţ trandafiriu, patru ani, cînd i-a spus lui Florescu că-i de optsprezece, era încă, într-adevăr, o fată fragedă şi tînără. Dacă mai adaogi c-avea şi o zestre de şase mii de coroane, te vei convinge că era chiar foarte tînără.
Totuşi, refuzarea-n galop, — în curs de trei săptămîni, — a celor patru peţitori avu o urmare gravă pentru domnişoara Virginia : cinci ani n-a mai peţit-o nimeni. Dar, după cinci ani, peţitorii dădură din nou năvală — fie pentru că şi fenomenul cererii în căsătorie e supus legii ondulaţiunii universale, şi cei cinci ani în-chipuiseră o curbă de adîncime, fie pentru că, după cinci ani, zestrea Virginiei crescuse cu două mii de coroane, ce-i rămăseseră de la o mătuşă, repaozată de curînd.
Domnişoara începu să-i cearnă pe peţitori după aceleaşi principii ca şi în floarea tinereţii, dînd dovada unui caracter statornic. Şi s-a mai adeverit o dată adevărul cuvintelor : «Cine rămîne statornic pînă la urmă, acela biruieşte». Virginia Grecu se logodi c-un contabil,
Distanţa în societate
271
aplicat în slujba unei bănci puternice, dintr-un mare oraş. Visul ei se realizase : avea să cunoască o viaţă mai luminoasă decît aceea din micul lor oraş.
Dar, vai ! Pe cît a fost de fericită la logodnă şi la nuntă, pe atît se simţea de nenorocită după ce se stabili în marele oraş. La-nceput doamna Virginia nu băgase nimic de samă, pentru că la-nceput avea o singură sete, pe care o credea nepotolită : să rătăcească, să se piardă în viitoarea marelui oraş. Dar, foarte repede, ajunsese la convingerea ei cea veche, cea adevărată : că strălucirea vieţii nu o dau străzile, vitrinele, palatele pe lîngă care rătăceşti, ci oamenii aleşi, în societatea cărora te-n-vîrţi. Se convinsese că, privind, admirînd numai, te plictiseşti repede, şi chiar lucrurile cele mai frumoase par moarte. începu să o apese ca o piatră de moară povara singurătăţii, şi, cum însetează căprioara după izvor, aşa înseta şi doamna Virginia după societate. înţelese că societatea înaltă era ţinta visurilor sale. Dar înalta societate o ţinea la distanţa cuvenită unei soţii de contabil.
Şi de cînd i se deschiseseră ochii şi văzuse în ce părăsire trăieşte, viaţa ei se schimbase în iad ; şi cum viaţa soţilor e una, iad era şi viaţa contabilului. El, sărmanul, ce vină avea ? Vină foarte gravă — ocupa slujba cea mai umilă din bancă ; între cei cinci contabili, era cel din urmă, şi cel mai prost salarizat. Dar el nu se simţea vinovat; era tînăr încă şi spera să ajungă, cu vremea, funcţionar fruntaş la bancă. Avea aptitudini şi. mai ales, darul de a-şi pune în evidenţă aptitudinile naturale.
Virginia însă nu voia să ştie nimic din toate astea ; nu era zi în care să nu-1 învinuiască pentru că nu o introducea în societate. Dar zadarnice i-au fost suspinele şi
272
Distanţa în societate
lacrămile ! Contabilul a rămas neînduplecat. De un an, de cînd era în oraşul acesta, el ştia că nu se poate să treacă peste cercul vrăjit care-1 ţinea departe de înalta societate. Zadarnic i-a spus Virginia că acum situaţia s-a schimbat, că un om căsătorit poate cuteza lucruri pe care un burlac n-are dreptul să le încerce, că prestigiul lui a crescut în ochii societăţii. El o ruga mereu să mai aştepte.
Dar, vai, cît e de groaznică aşteptarea pentru un suflet care se vede în apropierea visului său capital, şi totuşi nu-1 poate atfinge ! După o jumătate de an, doamna Virginia se schimbă într-o furie. îi venea să zgîrîie pe toată lumea : pe femeile din marea societate, care treceau pe lîngă ea ca pe lîngă o străină ; pe soţul său, care-i părea din zi în zi mai prost, mai bleg. Traiul lor se înăspri atît de mult, încît, în luna a şaptea de la căsătorie, doamna Virginia fugi în orăşelul ei de naştere, la părinţii săi. Marele oraş, înalta societate cu indiferenţa ei o ucideau.
Dar, după o săptămînă, — timp în care soţul încă nu se hotărîse ce trebuie să întreprindă ca s-o aducă acasă, — Virginia sosi, strălucind de fericire. Nefericita! Gîndsa că va afla alţi oameni, alte împrejurări ! Iadul începu însă din nou în casa lor şi continuă să fie tot mai întunecat, pînă cînd, la trei ani după căsătorie, Virginia se simţi în «starea binecuvîntată». Nu-i plăceau copiii, nu-i plăcea să se vadă «diformată», cum spunea dînsa, dar acum se luminase şi strălucea de fericire cum nu strălucise nici în ziua logodnei.
—	Vom chema de naş pe directorul, îi spuse ea, cu glas moale, bărbatului, sărutîndu-1 cu-o dulceaţă pe care contabilul n-o mai simţise niciodată.
Distanţa în societate
273
Se şi vedea întrînd în rîndurile înaltei societăţi! Va putea merge în familia directorului, şi, dacă i se vor deschide uşile acestei case, toate celelalte îi vor fi deschise.
Bărbatul nu-i zise nimic, dar se putea citi pe faţa lui că îmbulzirea aceasta a Virginiei îl pune pe gînduri grele.
în schimb, Virginia întinerea, se făcea din zi în zi mai frumoasă. Era şi vremea ! încă un an de răutate, de pizmă, de nemulţumire, şi frumuseţea ei ar fi fost pierdută pentru totdeauna.
Dar după ce veni pe lume noua fiinţă, — un băieţaş durduliu, — contabilul îi zise :
—	Virginio, pe directorul nu-1 putem ruga, distanţa e prea mare între noi ! Da’ să-l invităm pe casierul să primească nănăşitul. E om de omenie şi e între familiile fruntaşe.
Femeia la început nu pricepu despre ce-i vorba, dar cînd înţelese se tulbură atît de adînc, încît căpătă friguri, şi doctorul chemat porunci odihnă deplină.
Sfinte Dumnezeule! Numai bărbatul ştia ce preţ avea odihna aceea ! Şi, îngrozit c-ar putea-o pierde pe Virginia, contabilul alergă, încă în aceeaşi zi, la director. Directorul şi doamna primiră. Şi, sara, Virginia nu mai avea friguri; dimpotrivă, pretindea chiar că poate părăsi patul.
Botezul fu celebrat la Sfîntul Gheorghe, patronul directorului, cu mare pompă.
Au trecut douăzeci de ani de la fericitul act al botezului...
Tînărul contabil de altădată e casierul băncii, şi, cum spun toţi, cel mai vrednic să ieie conducerea, după ce bătrînul director îşi va lua adio de la viaţa asta.
274
Distanţa în societate
Doamna Virginia ?... Ei !... Doamna Virginia e astăzi o cucoană respectată de toată lumea. Nu numai că e introdusă în înalta societate, dar azi e una dintre femeile despre care se spune, printr-o metaforă, că formează însăşi societatea înaltă.
Dumneavoastră, care aţi cunoscut-o înainte cu douăzeci de ani, nu vă puteţi face o idee cît e de liniştită, de majestuoasă acum, nici cît îi şade de bine această linişte înaltă ! Nu puteţi crede cît a cîştigat în volum, ea, altădată numai cît o vergea, şi cît îi şade de bine această înfăţişare impozantă ! Drept că alţi copii n-a mai avut, nici n-a mai vrut să audă de-aşa ceva ; drept că cheltuieşte mulţi bani cu toaletele, dar încai se şi cunoaşte de-o poştă că-i o femeie din societatea cea mai bună !
Domnul casier e fericit, e atît de fericit încît, iată, în ziua aceasta de joi, fără s-o avizeze pe dumneaei, îi aduce oaspeţi. El ştie că Virginia e acum peste măsură de bună, şi de-aceea s-a urcat cu cei doi tineri însurăţei pînă în salonaşul de primire ; aici i-a lăsat să aştepte puţin, nu de alta, dar să vadă : nu cumva doamna e în neglige ?
Virginia era gata să iasă la plimbare. Trebuia să-şi mai puie doar pălăria.
—	Dragă, începu casierul, a venit Roşea cu nevastă-sa. Să vezi ce tinări drăguţi! Ei şi-au ţinut de datorie să ne facă nouă mai întîi vizita.
Doamna Virginia nu ştia nici cine-i Roşea, nici cine-i nevasta lui. După multe explicaţii date de casier, înţelese că-i un tînăr contabil de la bancă.
—	După cît se pare, e slujbaşul din postul cel din urmă, zise, palidă, cu buzele strînse, doamna Virginia,
—	Da, dragă.
Distanţa în societate
275
—	I-a primit cineva pînă acum ?
—	Nu, dragă. Ei vor să ne facă nouă mai întîi cinstea asta.
—	Aha ! Cinstea ! Ce cinste ! Nu zău, nu mă simt azi bine, Victore, nu pot primi pe nimeni.
—	Da’ bine, dragă, ei aşteaptă în salonaş, ştiu că eşti acasă...
—	Nu-i nimic, Victore, le spui că m-ai aflat bolnavă. Dacă-s oameni culţi, vor pricepe, mă vor scuza şi nu se vor supăra pentru asta. Vor putea, în schimb, să facă
alte vizite...
Şi, înfăşurîndu-se în haina de ploaie, ce-o luase pentru a ieşi la plimbare, se înfăşură parcă într-un nolli me tangere, — atît de sever şi totuşi atît de impunător, — care-o prindea nespus de bine, atît de bine, încît casierul nu mai cuteză să zică o vorbă.
—	îmi pare foarte rău, începu el încurcat, întrînd în salonaşul de primire, că nevastă-mea se simte rău. Trebuia, înainte de a veni cu dumneavoastră, să mă informez despre starea sănătăţii sale, care, trăbă să vă spun, toamna mai cu samă, e foarte schimbăcioasă ! Da, da. Mai cu samă toamna... Mi-a încredinţat să vă cer scuzele sale... Da’ poftiţi şi mai rămîneţi. Mă rog, nu-i tîrziu, mă rog, nu face nimic...
Dar cei doi tineri se ridicară hotărîţi. Obrajii lor ardeau de ruşine ca para. Plecară spunînd cîteva cuvinte de neînţeles.
Peste cinci minute doamna Virginia ieşi la plimbare.
19 14
CRITERIUL APRECIERII
Nime nu cunoştea taina prieteniei dintre doamnele Maria Rău şi Ana Luca. Cea dintîi era nevasta unui profesor foarte deştept, foarte învăţat, de-o energie şi de-o cinste neclintite ; cea din urmă era soţia unui doctor pe care lumea-1 uitase de mult, deşi nu murise încă. Cea dintîi era spiritualul, farmecul şi eleganţa întrupate, cea din urmă nu era posesoarea nici uneia din aceste calităţi. Maria Rău se afla înaintea unui viitor strălucit, pentru că pe bărbatul său îl aştepta acest viitor : avea şi diploma de advocat, şi toată lumea era convinsă că, deştept cum era, va lăsa profesoratul, în care carieră putea cel mult s-ajungă directorul gimnaziului, şi va îmbrăţişa advocatura, de pe urma căreia va
Criteriul aprecierii
277
ajunge membru în Comitetul Naţional şi, în scurtă vreme, deputat.
Mărirea, puterea viitoare îşi aruncau lumina cu ani înainte, şi Maria Rău, deşi invidiată, vorbită de rău pentru eleganţa şi frumuseţea sa de doamnele din oraş, era dorită în orice societate.
Fiind însă săracă, nu se va mira nimeni că prietenele ei şopteau fel de fel de vorbe slabe în legătură cu elegantele ei toalete. Dar faptul acesta nu le împiedeca pe aceleaşi doamne să rîvnească prietenia ei. Ba, după ce profesorul Rău părăsi într-adevăr gimnaziul şi îşi deschise cancelarie de advocat, nime nu mai făcea aluzii la toaletele ei. îşi băteau, însă, capul să afle taina prieteniei cu Ana Luca. Prietenia aceasta, în loc să se răcească, de cînd Maria Rău ajunsese la parale mai multe, creştea zi cu zi.
Ana Luca era, într-adevăr, o femeie de toate zilele ; trecuse şi peste întîia tinereţe, iar frumoasă n-a fost niciodată. Nu era nici una dintre femeile «citite», cum se zice, avea abia un început de cultură. Nimic din ce dă farmec unei femei nu-i hărăzise natura. Era neajutorată şi umilită, veşnic gata să-şi ceară iertare de la oricine, ca şi cînd ar fi greşit lumii întregi.
Maria Rău o iubea fiindcă o vedea aşa de nenorocită : natura o furase, societatea o respingea. Maria îi pricepuse nenorocirea, şi, cum era o inimă bună şi caldă, o inimă largă, cerca s-o mîngîie. Aci era toată taina prieteniei lor.
Dar noi sîntem făcuţi ca niciodată să nu pricepem fenomenele simple ; sîntem aplicaţi să căutăm în lună şi-n soare ceea ce e ta un pas înaintea noastră, pe pă->
278
Criteriul aprecierii
mînt. Nu putem descoperi sentimentele fireşti, naturale, pentru că ne-am depărtat prea mult de natură noi înşine.
Astfel, şi prietenia celor două femei ajunse să fie explicată în fel şi chip ; mai adeseori se ajungea la sentinţa : «Desigur, Maria Rău nădăjduieşte ceva de la toanta aceea de Ana Luca. Va fi simţit că bătrînul ei are bani ? Dar are doctorul bani ?» Nu avea bătrînul doctor nici un ban, însă, de cînd prietenia celor două femei era spin în ochii tuturor, ar fi voit să-l ştie cu milioane, numai ca să-şi poată explica prietenia asta.
întîmplarea voi ca cele două prietene să rămîie văduve în acelaşi an. Advocatul Rău, în drumul spre culmea măririi, în cursul propagandei electorale în cercul în care fusese desemnat candidat, răci, căpătă o pneumonie, care-1 doborî în scurtă vreme. Bătrînul doctor muri
—	nime nu ştia de ce, căci nime nu se interesase de zilele lui din urmă.
Maria Rău rămase mai întîi văduvă. Durerea îi împrumutase un farmec nou, şi eleganţa ei, care n-o putea părăsi fiindcă izvora din trupu-i plin de mlădieri, din spiritul înalt ce trăia în acel trup mlădios, căpătă ceva majestuos ; înaintea-i instinctiv trebuia să-ţi ridici pălăria.
Dar cunoscuţii ei nu-şi întocmeau purtările după instinctele naturale. In scurtul răstimp de două luni de la moartea bărbatului, nime n-o mai cunoştea. Cîţiva bărbaţi, colegi cu răposatul, îşi ţinură de datorinţa lor s-o consoleze ; dintre femei, una singură — prietena sa Ana Luca.
Odată cu mărirea apusă, odată cu dispariţia soţului său, şi faima ei se întunecase. în curs de două luni so-
Criteriul aprecierii
279
cietatea află că, după advocat, n-a rămas nici o avere. Atunci societatea o uită desăvîrşit, chiar şi cei doi candidaţi de advocat, care, la moartea lui Rău, nutreau nădejdea că Maria va fi rămas avută, deci va fi o partidă strălucită.
Nime nu-şi mai bătea acum capul de-i prietenă ori ba cu Ana Luca. Ele rămăseseră, într-adevăr, prietene pînă la moartea doctorului. Atunci societatea întreagă începu să fiarbă : doctorul nu avusese avere, dar îi lăsase nevestei o asigurare de-o sută de mii. Nu ştiuse nici Ana Luca de asigurarea asta ; doctorul o luase bătrîn şi voia s-o surprindă, la moarte, cu gingăşia sentimentelor sale, pe care, altfel, nu le putuse manifesta.
Cît ce se răspîndi zvonul acesta în oraş, cele mai alese familii se grăbiră să-şi puie haina de doliu, să meargă s-o consoleze pe văduvă. Trei zile, cît stătu mortul în casă, fu un neîntrerupt pelerinaj la catafalcul lui. Trei dintre oamenii cu poziţiile cele mai înalte se angajară, cu plăcere, să ţie discursuri funebre la groapa «acestui distins fiu al neamului şi puternic stîlp al societăţii noastre». Bietul doctor, dacă şi-ar fi putut deschide ochii, n-ar fi avut fericirea să vadă nici un cunoscut; toţi oamenii aceştia nu-i trecuseră niciodată pragul casei.
Din societate lipsi, singură, condoleanţa Măriei Rău. Văduva, cît ce auzi de moştenirea prietenei sale, părăsi oraşul şi se duse la părinţii săi. De la înmormîntare, iarăşi, numai ea lipsi. Dar nime nu băgă de samă această lipsă, nici chiar văduva doctorului.
Ana Luca îşi pierduse cu desăvîrşire simţul realităţii, cînd văzu atîta lume că-i cercetează umila locuinţă, cînd văzu închinăciunile bărbaţilor şi auzi vorbele din inimă ale femeilor. Ah ! cît de sincer putem consola pe cineva
280
Criteriul aprecierii
care rămîne avut în urma celui dispărut, şi cum ni se opreşte vorba în gît cînd e să mîngîiem pe cineva pe care-1 aşteaptă mizeria !
Anei Luca îi păru că-i prada unui vis din care nu se va mai deştepta. Zăpăceala ei creştea prin faptul că toată lumea i se dădea drept cunoscută, pe cînd ea acum făcea cunoştinţă mai întîi cu bărbaţii şi femeile acestea, a căror bunăvoinţă nicicum nu şi-o putea explica. Nu trecea zi să nu primească vizite, nu trecea săptămînă să nu fie invitată la o cină, la un prînz în casele cele mai bune.
îi ziceau simplu «doctoriţa», şi cuvîntul acesta însemna acum cinste, nobleţe, cultură, spiritualitate, farmec, într-un cuvînt, tot ce vrei. O clipă ea se gîndi cu durere la prietena ei, Maria Rău, dar apoi o uită în grabă ; se simţea bine în fumul de tămîie ce-o înconjura din toate părţile. Şi ea, Ana Luca, pe care femeile n-o invitaseră la nici o petrecere, la nici un concert, pînă trăise doctorul, ajunse, într-o jumătate de an, prezidenta reuniunii femeilor din oraş. Şi acum e matroana cea mai venerată...
19 14
MORALA PUBLICA
Ion Marcu îşi sorbea, fericit, halba de bere; toţi membrii consiliului de administraţie îi promiseseră voturile. Nime nu l-a întrebat pe unde-a hoinărit trei ani încheiaţi, ani pe care nu-i putea motiva cu nici un atestat oficial. Domnilor membri le-a fost de-ajuns să-i vadă absolutorul şcoalei comerciale, ca să-l asigure despre reuşită. Iată, în sfîrşit, oameni adevăraţi, care pricep viaţa, care înţeleg că dacă cineva rămîne fără slujbă trei ani, nu o face din bunăvoinţa sa, ci silit de împrejurări şi, poate, de ciudăţeniile firii sale.
Ion Marcu hoinărise, într-adevăr, trei ani prin Ardeal şi prin Ţara Romînească, dar nu silit de împrejurări, ci de firea sa. în patru ani de slujbă îşi pusese ceva parale
282
Morala publică
deoparte şi îşi putuse îndeplini o veche dorinţă, care nu-i dădea pace de pe cînd era student în gimnaziu. Dacă ar fi voit, ar fi putut rămîne prim-contabil, pînă la moarte, la cea dintîi bancă unde servise ; şi, după ce-şi dăduse demisia, ar fi putut ajunge îndată prim-contabil la alte două bănci din vecinătate. Dar acum, după trei ani, cînd i se urîse de hoinărit, nu de alta, ci pentru că nu mai avea o leţcaie, mare-i fu mirarea cînd văzu cu ce bănuieli e primit în toate părţile. Unele păreri ale membrilor din consiliile de administraţie către care îşi înaintase cererile de a fi primit în slujbă se strecuraseră pînă la urechile lui.
—	Desigur, l-au dat pe uşă, altfel şi-ar fi aflat pînă acum vrun post!
—	A defraudat, cu siguranţă ! Nu bagi de samă ce priviri rătăcite are ? Se vede de la o poştă că nu i-i conştiinţa liniştită !
—	Trei ani să-i prăpădeşti aşa ! Cine preţuieşte atît de prost timpul, cum va şti să preţuiască banul ?
—	II alegi, şi, la o lună, te trezeşti c-o mare lipsă în casă !
Şi petiţiile lui erau rezolvate negativ.
De două luni cutreiera oraşele prin care erau bănci cu vreo slujbă liberă, — căci acum nu mai punea mare preţ pe situaţia de prim-contabil, — pînă ce, în urmă, l-a adus Dumnezeu în oraşul acesta mare şi bogat.
Doamne, cît de preţios e un oraş mare ! El schimbă pe oameni, creşte între zidurile sale adevăraţi factori de cultură şi de progres, care pricep viaţa, nu se încurcă în lucruri de puţină importanţă, ci sînt preocupaţi de marile chestiuni vitale. Ce deosebire între un director de bancă din provincie şi unul dintr-un oraş mare ! Com-
Morala publica
283
parat cu acesta din urmă, cel dintîi face impresia că numai acum învaţă să umble.
Aceste şi alte asemenea gînduri treceau prin capul lui Ion Marcu, în vreme ce-şi sorbea, fericit, halba de bere.
Şi, într-adevăr, putea să fie fericit, deşi nu trecuse încă peste alegere, deşi chiar la vremea asta onoraţii membri ai consiliului de administraţie se adunau în sala de şedinţe. Toţi îi promiseseră votul, şi, deşi de puţină vreme în oraş, Ion Marcu auzise spunîndu-se că pe cu-vîntul acestor domni te poţi bizui. Ceea ce-i întărise convingerea că are de-a face cu oameni într-adevăr culţi.
Şedinţa s-ar fi putut începe dacă n-ar fi lipsit domnul Lungu, membru în comitet şi, totodată, advocatul băncii. De multe ori şedinţele se ţineau fără a fi de faţă preşedintele, dar, lipsind advocatul Lungu, încă nu se ţinuse nici una. La alte bănci ţîţîna în jurul căreia se în-vîrte întreg institutul e directorul, cum e şi firesc ; aici, însă, era advocatul, din simplul motiv că pe directorul de acum el îl alesese.
După ce domnii membri avură vreme destulă să se impacienteze şi să încerce a-şi explica în multe feluri întîrzierea domnului Lungu, în sfîrşit uşa se deschise larg, şi cel aşteptat îşi făcu apariţia.
—	Scuzaţi-mă, domnilor, pentru întîrziere, începu, aşezîndu-se pe scaunul lui, întîrzierea mea, de data asta, a fost foarte folositoare pentru banca noastră.
Tăcu un răstimp, îşi şterse năduşeala de pe faţa largă, de pe frunte. In sală se auzea musca.
—	Nu putem alege pe Ion Marcu, zise el oftînd uşurat, răcorit parcă.
284
Morala publică
Membrii se mişcară pe scaune, dar nu ziseră nimic. Aşteptau să audă motivele, căci deşi advocatului îi plăcea să-şi enunţe mai întîi hotărîrile, în propoziţii lapidare, şi numai în urmă să le explice, niciodată nu le lăsa nemotivate.
—	M-a reţinut un pretin, reîncepu el, un profesor din X. Din vorbă-n vorbă, am ajuns la Ion Marcu. îl cunoaşte, i-a fost elev, şi, închipuiţi-vă, i-a furat tezele pentru examenul scripturistic de maturitate !
Un membru mai în vîrstă îşi permise să rîdă şi să zică :
—	Bine i-a făcut! Că şi profesorii prea-i chinuiesc pe bieţii elevi!
Advocatul se întunecă la faţă. Nu era plăcut să-i vezi obrajii devenind pămîntii, care aşa păreau şi mai mari.
—	îmi pare foarte rău că dai aşa de puţină importanţă unui fapt atît de grav ! începu advocatul, nemai-învrednicindu-1 cu o singură privire pe cutezătorul bătrîn. Dumneavoastră, domnilor, pricepeţi ce primejdios e să angajezi în serviciul unei bănci un om cu astfel de aplicări ?!
—	Dar, pentru Dumnezeu, domnule Lungu, reîncepu bătrînul, am auzit şi eu de întîmplarea asta, dar n-a fost decît o glumă, un rămăşag. Marcu a cîştigat rămăşagul : un butoi de bere. Atîta tot. El a fost cel mai isteţ. După cît am auzit, butoiul l-a plătit chiar un coleg al profesorului, şi, după cît ştiu, Marcu n-a avut nevoie să fure tezele — era cel mai bun student.
—	Cel mai isteţ, adevărat, răspunse advocatul. Dar, credeţi-mă pe mine, oamenii ăştia sînt primejdioşi cînd sînt în slujba vrunei bănci. Ce-ar fi, de pildă, dacă, tot diotr-ţin rămăşag, ar fura din Wertheimul nnstrul cîteva
Morala publica
286
mii, nu de alta, dar ca să-şi arate isteţimea ? Cum ? Dar, pe lîngă asta, e nn tinăr cu moravuri stricate. Cît ce-1 vom angaja, cît ce va ajunge la parale, are să-şi aducă o femeie, pe care nici profesorul nu ştie în ce oraş a lăsat-o, dar care, desigur, există şi-l însoţeşte pretutindenea.
—	Noi nu sîntem puşi să cercetăm moralitatea tină-rilor, zise iar bătrînul, care singur cuteza să-i steie faţă advocatului.
—	Nu, dar cum te vei simţi dumneata cînd va veni să-ţi facă vizita un astfel de om ? Hm ?
—	De altfel, poate să fie numai un zvon, spuse bătrînul.
Şi, într-adevăr, era numai un zvon ; adevărul era că o domnişoară din oraşul unde-şi făcuse Ion Marcu studiile fugise cu el, dar, la o săptămînă de zile, părinţii o aduseseră acasă. Era mîndru tînăr Ion Marcu !
—	Nu vreau să ştiu de-i zvon ori ba, răcni advocatul, şi de altfel trebuie să-mi mărturisesc convingerea ce-o am mai de mult: dumneata nu te mai interesezi de afacerile băncii !
După cuvintele acestea, şedinţa se sfîrşi curînd. Ion Marcu nu fu ales contabil, şi, cum nu era alt candidat, postul de contabil rămase deocamdată neocupat.
De la şedinţă, advocatul Lungu merse de-a dreptul acasă. După cum bănuia, Pavel Roşu, un ţăran cît un munte, îl aştepta.
—	Bună ziua, măria-ta, zise ţăranul, ridicîndu-se de pe treptele de piatră.
—	Ei bine, Pavele, ne-am înţăles ?
286
Morala publică
—	Opt sute, măria-ta, mai mult nu pot. După cum vedeţi, am mai pus două sute.
—	Dacă nu poţi, îţi vindem la tobă averea. Mia-n-coace, şi-o intabulăm pe nevastă-ta, pînă ce nu-ţi devine scadentă rata din iunie.
Pavel ar fi vrut să mai încerce, doar îl va lăsa mai lesne. Dar băgă de samă că advocatului, astăzi, nu-i sînt oile acasă. Şi, într-adevăr, rezistenţa bătrînului membru din comitet îl enervase peste măsură pe domnul Lungu.
Ţăranul desfăcu o pungă şi-i numără zece bilete de cîte-o sută.
—	Bagă de samă, Pavele, îi zise Lungu, datoria de 3.000 de coroane ţi-am dat-o, de la bancă, pe barba ta, pe cinstea ta, nu ţi-am intabulat-o pe avere. Dacă nu plăteşti, legea-ţi va rade barba ! Lucrul de căpetenie însă e că moşia, intabulată pe femeie, nime nu ţi-o poate lua.
Ţăranul îl părăsi foarte repede. Trebuia să meargă la alt advocat, care să-i mijlocească intabularea. Lungu nu se putea amesteca într-o afacere aşa de necurată.
Pavel Roşu împrumutase numai pe iscălitura lui trei mii de coroane; nime nu-i ceruse giranţi. Cele trei mii le cheltuise într-o tăietură, şi, din lemnele vîndute, nu-şi mai văzuse niciodată banii. Lungu aflase de nenorocirea lui şi începuse să-i deie tîrcoale. Ţăranul, la început, nici nu voise să audă de aşa ceva : să-şi transcrie averea pe numele nevestei, şi, neplătind băncii, el să ajungă în temniţă ?! Dar Lungu nu-1 slăbise din sfaturi binevoitoare, şi, în urmă, ghiavolul din advocat trecuse şi în ţăran.
După ce se duse Pavel Roşu, advocatul se aşeză la masă, luă condeiul şi scrise :
Morala publică
287
«Dragă,
Dacă nu m-ai crezut pînă acum şi-ai fost supărata pe mine, cred că, primind plicul acesta, o să te încredinţezi că nu te-am minţit: n-am avut banii de lipsă. Aici alăturat ai suma întreagă : una mie coroane. Nu-ţi poţi face idee cît de mult doresc să te văd. De trei zile, de cînd mi-ai închis uşa, am crezut că înnebunesc. Nevastă-mea a vrut chiar să cheme doctorul, dar n-am lăsat-o. Ştiu eu cine e doctorul meu !
La revedere, pe sară !
Ori nu se poate azi ? S-a întors al tău din X ? Răs-punde-mi nesmintit cu servitorul ce-ţi aduce acest plic.
Al tău,
Emanoil»
A doua zi Ion Marcu părăsea oraşul. Tot drumul se rugă lui Dumnezeu să-l ducă între oameni mai puţin virtuoşi, mai puţin morali decît aceia pe care-i cunoscuse pînă atunci.
19 14
O ÎNTÎRZIERE
Domnul Pavel Rotariu, profesor trecut la pensie, îşi îmbrăcă, cu ajutorul soţiei, paltonul de iarnă, îşi luă bastonul luciu, pe care-1 purta de douăzeci de ani, şi, după ce mai desfăcu o dată chitanţa şi cercetă să vadă dacă n-are vreun greş, puse mîna pe clanţă, zicînd :
—	Peste-o jumăta’ de ceas mă-ntorc.
Era nevoie de cuvintele acestea ca s-o liniştească pe dumneaei, o bătrînică măruntă, cu faţa încreţită ca o prună uscată. De dimineaţă nu-1 mai slăbise cu pilde despre oameni bătrîni pe care i-a ticăloşit băutura, care şi-au lăsat zile de-a rîndul bătrînele fără foc în casă, fără mîncare pe masă, înfundînd birturile cu «lungani care mor dup-un strop de beutură».
O întîrziere
289
Acuma, era adevărat că profesorului trecut la pensie îi plăcea băutura, dar nu-n măsură ca să se ticăloşească şi să-şi uite de bătrîna ; mai era adevărat că, de şase ani, de cînd trecuse la pensie, niciodată n-a rămas în-tr-un birt mai mult de-o jumăta’ de ceas. Totuşi, dumneaei nu glumea : se temea cu adevărat să nu i se împrietenească bărbatul cu «lungani de ăia».
Se temea mai cu samă în zilele de întîi ale lunii, cînd dumnealui mergea să-şi ridice pensia. în zile de-acestea îi spunea mai multe pilde. Chiar dacă nu-1 ştia în birt, bătrîna nu era liniştită dacă Pavel lipsea de-acasă : oriunde i se putea întîmpla ceva ; şi, cum nu-1 avea decît pe el, ţinea la bărbat cu trup şi suflet. Gurile rele spuneau că bătrîna-1 ţine aşa din scurt pe profesor fiindcă, din cruţările ce le făceau acum, voia să înzestreze pe-o fetişcană, — o rudenie îndepărtată, care, din cînd în cînd, îşi muta cuibul în locuinţa pensionarului.
Pavel Rotariu obişnuise să se supuie, şi nici nu-i părea rău : astfel, niciodată nu ajunsese în strîmtorare, ca alţi colegi. Ascultarea-i era cu atît mai uşoară cu cît, în caz contrar, trei zile nu-1 mai slăbea nevasta din meliţat; şi duşmanul lui de moarte, ceea ce ura mai mult era larma în casă. El dc larmă se săturase pînă-n gît în cei treizeci şi cinci de ani de slujbă ; acasă dorea linişte, dorea ho-dină, înseta după viaţă tihnită, — mai ales acum, la marginea mormîntului, — ca toţi bătrînii.
Şi, dacă ţinea legea, dacă nu rămînea departe de casă mai mult de-o jumăta’ de ceas, n-avea de ce se plînge : casa lui era adevărat cuib de hodină. Răcoroasă vara, călduţă iarna, veşnic curată ca un pahar.
Chiar acum, ieşind din căldura bună dinlăuntru, simţi cît e de rău afară, deşi se ascunsese aşa de tare în palto-
290
O mtîrziere
nul de iarnă, blănit cu miel, încît numai vîrful nasului i se mai vedea, nasul cu musculiţă, care, din neagră cum fusese odată, bătea acum în cafeniu. Atît cît se vedea, nasul lui părea o fiinţă ciudată, un fel de Pipăruş-Pătru care se uită încruntat la lume şi la ger, prin musculiţă aceea.
Omătul cînta fraged sub cizmele profesorului, şi din văzduhul senin se cerneau rari fluturi albi de zăpadă, scămoşi, uşori, îmbunaţi parcă şi ei. Pe străzi treceau sănii, picurau zurgălăii, alergau copii ştrengari, cu urechile roşii. Unii se izbeau în bătrîn. El ridică de cîteva ori bastonul, care fripsese spatele multor elevi, dar n-avea în cine izbi, doar în trotuarul îngheţat. Copiii veneau acum tot mai mulţi; unii dintre ei, cei mai mărişori, salutară pe bătrîn.
«Să mă grăbesc, îşi zise Pavel. O să plece directorul şi casierul pînă ajung eu la gimnaz !» Dar, oricît se silea, înainta în silă. Trotuarul, măturat de zăpadă, era lunecos pe alocuri, ca o oglindă, şi bătrînul luă mai bucuros drumul larg din mijloc.
Intrînd pe poarta gimnaziului, un profesor îl linişti, spunîndu-i că directorul şi casierul sînt încă sus şi că rămîn pînă la prînz.
Cînd întră în cancelaria directorului, acesta nu era singur. înaintea biroului stătea o femeie îmbrăcată în negru. Bătrînul voi s-o vadă, dar străina îşi întorsese capul spre fereastră. Din cînd în cînd, părea că se zguduie.
—	Da, cu plăcere, domnule Rotariu, zise directorul, luînd chitanţa ce i-o întindea pensionarul.
Numaidecît îşi puse iscălitura, luă ştampila şi-o apăsă pe chitanţă. Apoi, satisfăcut, după ce zbici cu sugativa,
O întîrziere
291
se uită la iscălitură, la pecete. Părea că zice : îi şade foarte frumos astfel.
Directorul era un om mic, trunchios, cu capul chel, cu ochii mici, pierduţi în cap, cu fălci foarte puternice.
—	Poftim, domnule profesor, şi vă rog să o treceţi casierului.
Bătrînul se închină şi, retrăgîndu-se, cercă din nou să vadă cine-i doamna îmbrăcată în negru. Dar străina privea mereu spre fereastră.
Abia închise uşa, şi auzi vocea directorului :
—	Nu ştiu pentru ce mai stăruiţi, doamnă... V-am spus de zece ori că nu se poate. Regret, dar nu stă în puterea mea.
Pavel Rotariu se opri lîngă uşă şi ascultă. I se păru că străina aceea plîngea încet, adînc.
—	Nu e mare favoarea ce v-o cer, domnule director. Nu cer să se şteargă avansul acela. Ci să mi se reţie în rate lunare. Inchipuie-ţi şi dumneata, ce mă fac eu, pe-o iarnă ca asta, cu trei copii ?
Pavel Rotariu tresări şi ascultă cu mare băgare de samă : i se păru că, după voce, o cunoaşte pe femeie. Nu era văduva lui Popovici, a profesorului mort acum două luni ?
—	Ce s-a putut s-a făcut, doamnă ; la întîi a lunii trecute nu vi s-a reţinut nimic, avîndu-se în vedere spezele ce le-aţi avut cu înmormîntarea. Acum vă rog să nu mai insistaţi.
—	Dar eu sînt tot atît de nenorocită acum ca şi atunci, domnule director, suspină femeia.
—	Sînt eu de vină de nenorocirea dumitale, doamnă ?
—	Vocea directorului era acum şuierătoare, rece, plină de răutate, aşa încît inima lui Pavel Rotariu se strînse
29 2
O întârziere
de groază. — Sînt eu de vină că dumneata ai avut nenorocirea să ai un bărbat beţiv, care şi-a ruinat...
—	Domnule director !... se auzi geamătul de indignare al femeii.
—	Da, şi-a ruinat sănătatea şi v-a lăsat pe drumuri !
—	Domnule director... se auzi din nou, dar vocea asta era stinsă acum.
—	A ! dumitale nu-ţi place să auzi adevărul. Mă rog, n-am să continuu, dar nu pricep să ţie cineva aşa la un om care şi-a uitat datorinţele cele mai sfinte.
Cuvintele din urmă ale directorului se auziră mai clare ; uşa se deschise repede, şi străina ieşi, palidă ca un mort. Pavel Rotariu abia avu vreme să se ferească. El trecu la uşa pe care era scris «Casierul», ciocăni, întră şi păru foarte mirat cînd îl văzu pe casier înaintea sa. Nu-şi mai putea da sama pentru ce venise; se tulburase cu totul, ascultînd convorbirea din cancelaria directorului. Nu se înşelase : o cunoştea pe femeie. Era văduva lui Popovici, unul dintre profesorii tineri şi cel mai de samă dintre cîţi a avut gimnaziul.
Casierul îi ceru chitanţa şi-i numără şapte bilete de cîte douăzeci de coroane. Bătrînul luă banii, cu-o privire aiurită, şi ieşi repede. Prin cap începură să-i roiască tot felul de gînduri, şi abia după ce apucă în stradă i se mai limpeziră. îşi amintea acum, aproape cuvînt cu cuvînt, un discurs pe care-1 ţinuse Popovici chiar anul trecut, de hramul gimnaziului. Frumoasă vorbire, dar, pînă o depănă în minte, Pavel ajunse înaintea casei sale.
Nu-şi putea da sama : venise prea repede, ori ce ? Dar respira aşa de des, părea aşa de obosit, încît abia se mai ţinea pe picioare. Privirile-i erau pline de spaimă.
Se opri, se uită la intrare, dar se întoarse repede. «Trebuie să aflu unde stă, îşi zise el mergînd tot mai cu inimă, nu se poate să nu aflu numaidecît.»
Picioarele nu-i mai lunecau, gerul nu-1 mai simţea, şi paltonul, blănit cu miel, îşi desfăcea mereu pulpanele, ca două aripi uriaşe.
—	Mai stă aici doamna văduvă Popovici, întrebă el pe-o femeie, oprindu-se înaintea unei case vechi, cenuşii.
—	Nu, domnule, s-a mutat de la noi, răspunse fata.
—	Şi unde, dacă ai fi bună să-mi spui ?...
—	O, domnule, departe, în Uliţa Morii, ştiţi dumneavoastră, peste puntea cea mare.
—	N-ai şti să-mi spui şi numărul, fetiţo ?
—	Ba da, mi se pare că 4, răspunse repede fata, şi dispăru în curte.
Pavel Rotariu porni numaidecît. Drumul era lung şi foarte greu, bătrînul lunecă de cîteva ori, căzu într-un cot, se ridică însă repede, fără să simtă vreo durere, deşi-i furnica mîna întreagă.
Dar cînd ajunse în sfârşit în Uliţa Morii, la numărul 4, înaintea unei case cufundate în pămînt, cu petece mari de umezeală îngheţate pe păreţi, simţi deodată că-1 părăseşte curajul. Cum să între ? Ce să-i spuie ? Ferească Dumnezeu, ar putea-o face şi el să sufere !
Şi îndată ce-i pieri însufleţirea care-1 adusese pîn-aici, începu să simtă gerul înţepîndu-1 cu mii de ace. Şi, fiindu-i frică să nu răcească, temîndu-şi sănătatea, ca orice bătrîn, întră în casa aceea prăpădită, fără să se mai gîndească ce-i va spune doamnei Popovici.
înăuntru puţine lucruri mai erau din cele ce le avuseseră pe cînd trăia răposatul. Ori că le vînduseră, ori
204
O întîrziere
că nu încăpuseră în cele două odăi strîmte, întunecoase şi reci ca peştera.
Văduva învăţa pe cel mai mic dintre băieţi să scrie litera m ; micuţul ţinea cu greutate plumbul, se vedea bine că de frig ; nu-şi putea strînge bine degetuţele. Cei doi băieţi mai mărişori citeau, silabisind, în abecedare, în odaia rece se vedea bine răsufletul lor alb.
Doamna Popovici rămase nemişcată cînd îl văzu pe Pavel Rotariu. Nu putu nici răspunde salutului acestuia ; ea-1 văzuse pe bătrîn lîngă uşă, cînd ieşise de la director, şi toată nenorocirea, pe care cerca s-o uite, îi copleşi din nou inima.
Dar, după cele dintîi cuvinte, bătrînul se însenină : ştia cum are să-i vorbească fără să-i pricinuiască vreo durere. Gîndul îi veni aşa, deodată, ca un dar, umplîn-du-i inima cu lumină şi căldură.
—	Am fost de faţă, doamnă, şi-am auzit tot, începu el. Iertaţi-mă dacă am lucrat fără de împuternicirea dumneavoastră, dar simţul de colegialitate îmi poruncea aşa. Cererea dumneavoastră a fost dintre cele mai drepte, şi eu am rămas adînc mîhnit cînd l-am auzit pe director vorbindu-vă cum v-a vorbit. Mi-am zis : o să vorbesc eu cu el. Aveam şi eu o trecere odată la gimnaziu, ş-apoi, directorul mi-a fost elev. Ei bine, doamnă, nu e nici el un om aşa de rău. Am izbutit să-l înduplec să vă elibereze pensia pe luna asta, şi iată, v-am adus-o acasă.
Bătrînul vorbise foarte sigur ; vocea nu-i tremurase. Scoase banii, toate cele şapte bilete de cîte douăzeci de coroane, învelite în hîrtie albă, şi le puse pe masa.
Văduva îl privea tăcută, numai pieptul începu să i se înajţe des,
O înthziere
295
—	Vă mulţămesc, zise ea în urmă. Mi-aţi făcut un bine foarte mare.
Bătrînul voi să plece, dar atunci îi mai veni ceva în minte. Pensia văduvei nu făcea decît patruzeci de zloţi pe lună, şi el i-a dat şaptezeci.
—	Mi-am luat îndrăzneala, zise, să cer un avans şi din luna viitoare. M-am gîndit : acum trebuiesc bani mai mulţi, vin sărbătorile Crăciunului.
Cuvintele din urmă le spuse ieşind pe uşă.
Acasă, baba lui se învîrtea ca pe jar. Trecuseră trei ceasuri şi zece minute de cînd plecase bătrînul. De-un veac nu mai lipsise atîta vreme de-acasă ! Pusese pe slujnică să-l caute prin toate birturile, pe unde avea obicei să se-ncurce, dar în zadar.
Cînd îl văzu, roşu, aprins la faţă, cu ochii strălucitori, bătrîna începu să ţipe. îl crezu beat, beat turtă.
Pavel nu zise nimic, ci, ca un copil, se lăsă să-i cotro-băiască buzunarele.
Baba înlemni cînd văzu că nu află nici un ban.
—	Va să zică, ai jucat şi cărţi, ticălosule de bătrîn ! şi-şi făcu gura curat ca o pungă încreţită.
Pavel dădu din cap.
—	Şi ai pierdut tot ?
Bătrînul aprobă iar din cap, dar nu zise nimic.
— Cu lunganii, vezi bine ! Nici nu se putea să nu pierzi dacă te-ai îmbătat ca un... ca un porc ! Ptii, mîn-ca-ţi-ar ruşinea nasu ! Mă temeam eu că mi-o faci astăzi!
Cine să mai oprească gura muierii ?
Dar Pavel n-o auzea, nu-i păsa de ea. Se retrase lîngă cuptor, îşi îngropă capul în palme şi începu să plîngă.
296
O întîrziere
—	Aşa ! Acum plîngi ! Acum ţi-i şi ruşine de ce-ai făcut! ţipă bătrîna apropiindu-se de moşneag.
Dar el n-o auzi nici atunci, n-o auzi nici în ziua următoare, şi zile de-a rîndul nu se mai uită la bătrîna, ca şi cînd nici n-ar fi fost în casă.
19 15
TATĂ
Abia se zărea de ziuă, cînd lungul tren de marfă, după ce fluieră răguşit şi parcă speriat, se opri în gară într-un huruit de fierărie care trecu de la un vagon la altul cu iuţeală şi făcu să răsune văzduhul pînă departe. Erau vagoane vechi, jerpelite, sătule de atîta alergătură şi de atîta povară, de ani de zile, pe toate liniile ferate din centrul Europei. Unele purtau inscripţii romîneşti, altele nemţeşti, franţuzeşti, în diferite limbi slave. îţi aduceau aminte de convoiul nesfîr-şit de robi, prinşi cu arcanul, în toate uniformele, toate vechi, decolorate, şi care erau acum legaţi unul de altul prin groase zale de fier, cu voinţa înfrîntă, supunîn-du-se sorţii cu un fel de nepăsare grea.
298
Tată
Dumnezeu ştie ce marfă ducea, căci din tren coborî, umplînd şinele şi peronul şi îmbulzindu-se spre ieşirea din gară, o mulţime nesfîrşită şi pestriţă, încît ai fi crezut că s-a oprit aici un tren personal. Intrase încărcat ciucur, cu lume pe scări, pe tampoane, pe-acoperişul vagoanelor.
Lumea, aproape înţepenită de strînsoare, coborî dintre vagoane, de pe acoperişuri; mulţi abia-şi puteau mişca degetele, cu care se ţinuseră de cine ştie ce, să nu cadă, pentru a-şi putea prinde şi lua în spate bagajele : cufere, lăzi, saci, coşuri, desagi, care acum sporeau îmbulzeala de pe peron şi baricadau ieşirea din gară, între cotituri şi înjurături ce se ridicau din toate părţile.
Bădicul Vasile Lungu reuşise să se coboare printre cei din urmă din tren. îşi găsise, înainte cu o zi şi o noapte, — cînd se urcase din gara cea mai apropiată de satul lui, — îşi găsise loc abia pe-acoperişul unui vagon, şi la oprirea trenului nici nu se putuse mişca. Era amorţit, ţapăn tot, ca şi cînd ar fi avut în loc de picioare două lăstare de lemn, iar degetele-i rămaseră încîrligate, aşa cum se ţinuse de-o margine a acoperişului.
Toată lumea care călătorise cu el pe acelaşi acoperiş nu-1 văzuse clintindu-se, nu auzise o vorbă din gura lui. Ceilalţi, de la un timp, începuseră să povestească pe socoteala călătoriei cu trenul în aceste vremuri de război şi de sărăcie. Unii îl întrebaseră : De unde e ? Unde se duce ? De cînd e pe drum ? Dar după ce încercaseră zadarnic, în mai multe rînduri, să-i scoată c vorbă din gură, îl lăsaseră în plata Domnului.
Tată
299
—	Se pare că-i surd, spusese unul mai milos. De, multă lume surzeşte şi amuţeşte în ziua de azi, adăogase acelaşi om, văzînd că ceilalţi zîmbeau la părerea lui că omul e surd.
—	Cum aşa ? întrebaseră mai mulţi.
—	în război, vezi bine, răspunseră alţii în locul omului.
—	Nu numa-n război. Poate cineva să surzească şi să amuţească şi neieşind din satul lui.
La întrebările celorlalţi, omul nu mai voise să deie nici o lămurire. Aruncase o privire grea de tristeţă asupra lui Vasile Lungu şi amuţise şi el.
Vasile Lungu venea de la depărtare de aproape două sute de kilometri. Pînă la gara unde s-a urcat l-a petrecut şi femeia. Ar fi voit să vie şi ea, dar nu avea pe sama cui lăsa casa şi gospodăria. Avea multe găini şi raţe şi se temea să nu i le fure cineva. Auzise că acum o găină se vinde, la oraş, cu o mulţime de bani, şi ea îşi făcuse gînduri mari cu banii pe care-i va lua pe găini, de cînd le venise ştirea că feciorul lor, Dumitru, a scăpat din război şi că acum era într-un spital, nu prea greu rănit. Mai ales îşi făcea gînduri mari cu banii ce-i va lua pe găinile şi raţele ei de cînd,
—	asta a fost înainte cu o lună, — Vasile îl cercetase pe fecior în spital şi se întorsese cu vestea că Dumitru va rămîne oleacă şchiop de piciorul stîng, dar că încolo e bine şi întreg.
Părinţii pregătiseră multe de toate, încă de vreo doi gni, pentru căsătoria lui Dumitru, cît ce se va întoarce 3.ca§ă, Răpiăşesg fl^căy ca,ro tqmnatec, că era băiat şfiqs,
300
Tată
şi părinţii socoteau că dacă nu-1 vor căsători în grabă după război, mai tîrziu va fi mai greu. Mamă-sa-i ţesuse şi-i cususe albituri şi haine, tată-său îi cumpărase doi junei, îi făcuse rost de un plug.
Dar, după o lună de la întoarcerea omului, într-o sară, s-au trezit cu un aviz de la primărie, — pîrgarul spunea că avizul a venit prin telefon, — aviz prin care Vasile Lungu era chemat grabnic la spital, după dorinţa feciorului.
Părinţii erau chiar la cină cînd le-a venit avizul, şi-au rămas amîndoi înlemniţi, cu lingurile în mînă. Ce putea să fie ?
—	Să ştii că i s-a-ntors boala, zise întru tîrziu femeia.
—■ Ar spune în înştiinţare, vorbi bărbatul, descleştîn-
du-şi cu greu fălcile. — Apoi zise către pîrgar : Numai atît spune avizul ?
—	Numai.
—	Ce-ar putea fi ? se gîndi tare Vasile Lungu. Tu ce crezi ? întrebă pe pîrgar.
—	Hm ! Multe s-ar putea ! Dacă dumneata l-ai văzut înainte cu o lună, şi rana era spre vindecare, mi se pare că numa un lucru ar putea fi totuşi.
—	Ce anume ?
—	Să-l trimită iar pe front.
—	Hm ! Cam greu de crezut. Doctorii spuneau că va rămînea cam şchiop de piciorul stîng.
Pîrgarul dădu bineţea şi plecă. în urma lui, părinţii rămaseră muţi multă vreme, privind prin păreţi încolo, pînă cînd muma izbucni deodată într-un plîns deznădăjduit.
Bărbatul nu o opri. Presimţise şi el că e ceva rău, deşi încercase să-şi îmbărbăteze femeia, spunîndu-i că nu
Tată
301
poate fi vreo primejdie dacă nu spune în aviz. Iar acum, în timp ce nevastă-sa îşi frîngea mînile plîngînd, presimţirea rea creştea în sufletul lui. Nu putea fi vorba să-l mai ducă pe front, dac-ar fi rămas şchiop, nu pentru asta dorea să-l vadă Dumitru. Să-l vadă, şi încă grabnic !
Doamne-Dumnezeule, grabnic ! Dac-ar putea fi acum lîngă el ! Dar ştia de rîndul trecut cît ţine drumul pînă la oraşul cu spitalul unde zăcea Dumitru.
Se sculară de la masă fără să mai cineze, şi femeia începu să-i împacheteze merindea de drum într-o desagă. Porniră cu noaptea-n cap spre gara cea mai apropiată. Femeia voia să se întoarcă înainte de ziuă. Acum îi erau galiţele în siguranţă, nime nu ştia că au plecat de acasă amîndoi.
...Aşa se pornise la drum Vasile Lungu, care se trezise amorţit de tot pe-acoperişul vagonului cînd trenul întră în gară. Poate mai amorţise şi de frig, căci deşi era la-nceputul lui mai, bătea un vînt puternic şi rece.
Odată cu dezmorţirea mădularelor, începu să i se dezmorţească şi gîndul, că în vremea cît călătorise îi înţepenise şi gîndul într-unul singur : îl chema la patul lui feciorul, pentru că trăgea să moară.
Gîndul ăsta îi venise cu atîta putere şi limpezime, încît, abia se urnise trenul din mica gară, şi el căzuse într-o deznădejde soră cu moartea.
N-o să-l mai apuce în viaţă. Ştia din drumul celălalt cît de mult ţine călătoria pînă la oraşul unde era spitalul. Şi-i părea că trenul merge şi mai încet decît atunci.
302
Tată
La început se răzvrătise împotriva acestei încetineli, nu mai încetase să-ntrebe, în fiecare gară, cînd pleacă trenul, de ce stă atîta în haltă, de ce nu merge mai repede. Dar văzînd că nu poate face nimic împotriva încetinelii, căzuse în înţepenirea aceea observată de toţi. Nici nu mai auzise, nici nu mai văzuse ce se petrece în jurul lui.
Acum însă, cu desaga în spate, începu să se îndese şi el în mulţimea de la coadă şi reuşi să iasă din staţie.
Chiar în faţa gării era un mic parc. Păsărele ciripeau în lumina blîndă a dimineţii. Din vîrful unui castan o mierlă neagră fluiera de mama-focului. Yîntul se mai potolise, şi mireasma verdeţii tinere din parc îi pătrundea sufletul. Umbletul de la tren pînă aici, prospeţimea dimineţii, mirosul de-acasă al verdeţii începură a-i dezmorţi mintea. Şi cum se oprise în parc, pe o bancă, să se socotească încotro s-o apuce, pe care din cele patru străzi ce porneau de-aici, întîile raze ale soarelui îi adi-ară fruntea, şi nădejdea zvîcni din nou în inima sa.
Se ridică înviorat de pe bancă şi întrebă pe un trecător pe unde trebuie s-o ieie ca să ajungă mai degrabă la spitalul militar. Porni mai sprinten, cu desaga în spate. Va fi aşa cum i-a spus pîrgarul : Dumitru s-a făcut bine şi-l trimit iar pe front. Se vede că n-a rămas şchiop. De multe ori se înşeală şi doctorii. De bună samă că aşa trebuie să fie ! Mai nainte de a se întoarce pe front, Dumitru vrea să-l vadă. Poate are să-i spuie ceva, poate are să-i deie ceva în păstrare ! Hei ! Nu se mai isprăveşte odată şi războiul ăsta ! Bieţii feciori ! Dar tot mai bine să plece de unde a venit decît să...
Gîndurile i se luminau, nădejdea-i creştea, inima-i bătea tot mai puternic, cu cît se apropia de spital. Se
Tată
303
apropia, căci începu să recunoască unele clădiri pe lîngă care trecea.
Ajunse, în sfîrşît, după ce merse aproape trei kilometri. Era departe de la gară pînă la spitalul militar, dar acum drumul îi păru nesfîrşit. La spital însă nu era îngăduită întrarea pînă la ceasurile 8. Stătu de vorbă cu sentinela, încercă în dreapta, în stînga : Pace ! Nu era permisă întrarea ! De, nu era şi aici tot militărie ? Nu trebuia să fie şi aici o regulă ? Trebuia, vezi bine !
Astfel, Vasile Lungu trecu de cealaltă parte a străzii, unde era pajişte verde, şi punîndu-şi jos desagii din spate, şezu şi el lîngă ei. Şedea şi se uita peste drum la marea clădire cu trei rînduri, şi lungă să nu-i mai dai de capăt. Rar, rar, începu să iasă şi să între cîte un militar... După cîte-şi aducea el aminte de data trecută, Dumitru era cu patul la rîndul al doilea, într-o sală cu alte douăzeci-treizeci de paturi. Care să fie ferestrele ce răspundeau în sala aceea ? Nu-şi putea da sama.
Tot privind, simţi deodată un gol şi o arsură în măruntaie. I se deşteptă aşa, pe neaşteptate, o foame cumplită. Cînd mîncase mai pe urmă ? Nu-şi aducea aminte să mai fi mîncat de cînd plecase de acasă. Dar nu era sigur. După ce-şi desfăcu merindea văzu că era într-ade-văr neatinsă.
Dar abia îmbucă de cîteva ori, înveli bucatele şi le puse înapoi în desagă. Un gînd îi tăie pofta de mîn-care : «Dacă-1 pornesc din nou pe front, zadarnic am venit la spital ! Dumitru va fi la cazarmă, dacă nu va fi plecat pînă acum. Doar avizul era pentru o venire grabnică ! Grabnică, cu trenurile de azi !»
Zvîcni în picioare, să pornească spre cazarmă. Dar marele spital apăsa asupra lui cu o putere de nebănuit,
şi nu se putu mişca, rămînînd cu ochii ţintă la ferestre : «Avizul a venit de la spital, tot aici va trebui să-ntreb de Dumitru. Poate nu l-au vărsat încă la cazarmă. Oricum, cei de aici trăbă să ştie unde-1 pot găsi.»
Sentinela îl opri din nou.
—	Mai trăbă s-aştepţi cam o jumătate de ceas, pînă la 8.
—	Dar încă nu-s 8 ?
—	încă nu-s.
—	Da-i tare grabnic lucrul ce m-aduce pe mine aici, îndrăzni bădicul.
—	Păi toţi vin cu grabă ! N-ai ce-i face, aşa-i ordinul ! Pe cine ai aici ?
—	Pe ficiorul meu, pe Dumitru Lungu.
—	E de mult în spital ?
—	De-o lună trecută. Da’ nu ştiu dacă mai e în spital. Nu ştii dumneata ?
—	Păi unde să fie ?! dacă înainte cu o lună era aici, iar acasă n-a venit ?
—	Poate să-l fi	trimis iar pe front.
—	Aşa ! Va să	zică, nu era aşa de bolnav.
—	A fost rănit	la un picior, la piciorul stîng,	şi	doctorii	ziceau că va	rămînea cu piciorul stîng puţin	mai
scurt. Că va şchiopăta.
—	Dacă-i aşa, aici trăbă să fie. Pînă acolo încă n-am ajuns, să se trimită oameni şchiopi pe front.
—	Vezi bine, da’ şi doctorii se pot înşăla. Poate s-a vindecat de tot.
Soldatul de sentinelă se uită nedumerit la om.
—	Nu mai ai mult de aşteptat. îndată se fac ceasurile 8... Da’... vii dumneata să-l vezi, ori ţi s-a trimis
Tată
305
—	Da, mi-au dat de la primărie o înştiinţare să vin grabnic, că vrea să mă vadă.
Sentinela îşi înăbuşi cu greu un suspin.
—	Din ce unitate făcea parte ?
—	Vînători de munte.
Bădicul Vasile se gîndi puţin şi-i spuse şi numărul poştei de campanie.
—	Da’ bine, batalionul, compania ? întrebă sentinela.
—	De cînd a plecat în război nu ne-a scris decît numărul poştei.
—	întreb pentru că... începu soldatul, dar se opri din vorbă. Era să spuie că ieri au îngropat pe unul de la vînătorii de munte.
în minutele rămase pînă la ceasurile 8, bădicul Vasile Lungu se aprinse deodată de o nelinişte grozavă, ca şi cînd vorbele nespuse de soldat ar fi pătruns într-un chip necunoscut în inima lui.
Acum începură să între în spital tot felul de militari, ofiţeri şi mai ales doctori. Bădicul oprea pe fiecare şi-l întreba dacă nu ştie ceva despre Dumitru Lungu. Primi acelaşi răspuns de la toţi : să mai aştepte puţin, îndată se bate 8. Să între atunci şi să întrebe în cancelarie, aici, cum întri, la dreapta. Pe toţi îi întreba şi dacă nu ştiu să plece curînd vreo unitate de vînători de munte pe front. Nici unul nu ştia să fie vreo unitate în plecare.
—	Dar ce, ai şi la regiment pe cineva ? îl întrebau ofiţerii şi doctorii pe care îi oprea să ceară ştiri.
—	Nu, da’ s-ar putea să se fi făcut Dumitru sănătos de tot şi să-l fi vărsat la regiment.
Ofiţerii înălţau din umeri, privindu-l nedumeriţi :
—	îţi vor spune îndată la cancelarie.
30R
Tată
La 8, sentinela de la intrare fu schimbată, şi soldatul, liber acum, îl luă pe Vasile Lungu şi-l duse în cancelarie.
Acolo era o forfotă de subofiţeri şi o dura-vura de nu se mai înţelegea nimic. Bădicul abia s-a putut face priceput de ce vrea, pe cine caută. Trebui să spuie de vreo trei ori, nu numai pentru că nu-1 asculta nimeni cu atenţie şi toţi vorbeau între ei, dar şi pentru că bădicul îl căuta pe Dumitru al lui şi la spital, şi la cazarmă.
—	Dacă-i la cazarmă, ce-1 cauţi la spital ? Vorbeşte lămurit, bre omule !
Unul dintre subofiţeri deschise în sfîrşit un registru :
—	Cum spuneai că-1 cheamă ?
—	Dumitru Lungu, din vînătorii de munte.
—	Dumitru ? Cum ? Lungu ? Dumitru Lungu ? Caporal ?
—	Da, caporal !
Subofiţerul se opri din frunzărirea registrului, aruncă o privire scurtă către ceilalţi. Toţi rămaseră o clipă tăcuţi, cu capul în pămînt.
—	Vreai să-l vezi, moşule ?
—	Păi cum ?! De ce-am venit ?! Am primit aviz că vrea ficiorul să mă vadă grabnic. L-au trimis cumva iar pe front ? Doctorii spuneau că va rămînea şchiop de piciorul stîng.
Plutonierul se ridică de la birou, închizînd registrul, în liniştea ce stăpînea acum în cancelarie glasul lui se auzi schimbat :
—	Vino cu mine, moşule !
Bădicul se luă înfrigurat după el, dar văzu că nu urcă scările, ci iese pe o uşă şi apucă spre o clădire mai mică, din fundul curţii.
Tată
307
—	L-au mutat de sus ? întrebă tatăl, abia respirînd, căci o piatră de moară i se pusese pe inimă îndată ce văzuse că plutonierul nu urcă în spital, unde-1 ştia el pe Dumitru.
—	Da ! L-au mutat, moşule ! răspunse plutonierul, cu grea supărare în glas. — Se opri în mijlocul curţii : trebuia să-i spuie, căci vedea că omul nu înţelege. — L-au mutat, că aşa e legea ! Viii cu viii, morţii cu morţii. Ai sosit prea tîrziu, moşule, ca să-l mai afli în viaţă. Se temeau şi domnii doctori, care au ordonat să fii avizat, că vei sosi prea tîrziu. Cu trenurile astea... De ! în război ca în război !
Plutonierul porni din nou, cu omul după el. Bădicul Vasile Lungu auzise ce i-a spus, dar nu înţelesese nimic. îi părea că de la el pînă la plutonier era o depărtare îngrozitoare. Depărtarea nu era între paşii lor, ci între un om viu şi un om viu. «Oare cu cine-a vorbit ?» se întrebă bădicul Vasile.
Ajunseră. Gradatul scoase o cheie din buzunar şi descuie o uşă.
—	încă nu-i pus în sicriu, că numa la miezul nopţii a murit. Nici nu-i îmbrăcat încă de îngropare. Dar îi vom face tot ce i se cade unui ostaş mort din pricina rănilor cauzate în război.
Bădicul Vasile Lungu îl auzi iar, dar iarăşi nu înţelese despre cine e vorba şi întră după plutonier intr-o cameră mică, văruită proaspăt. Şi nu pricepu nimic pînă ce plutonierul nu luă pînza de pe faţa lui Dumitru şi-şi văzu feciorul cu obrajii albi, cu fruntea palidă, dormind adînc somnul fără de trezire.
308
Tată
—	Era aproape vindecat, cînd o aţă ascunsă de puroi s-a vărsat în sînge. Cu toate leacurile, nu l-au mai putut scăpa. Dumnezeu să-l odihnească şi să-l ierte !
Bădicul Vasile parcă împietrise ; nu scoase un cuvînt. Numai cînd plutonierul acoperi faţa mortului, se apropie şi-i spuse în şoaptă :
—	Doarme, n-a murit ! Aşa durmea de liniştit ş-acasă. Aşa era, cînd durmea. Lasă-mă, domnule plutonier, lîngă el. Vreau să-l întreb, cînd se va deştepta, ce vrea să-mi spuie.
—	Poţi rămînea, răspunse plutonierul înduioşat. De îngropat, îl îngropăm numa mîne după amiază.
Ieşi şi-nchise în urma lui uşa, fără s-o mai încuie.
Dar, peste un ceas, cînd avu iar de lucru prin curte, auzi din camera mortuară tînguirile tatălui. Nu era numai plîns, ci cuvinte împletite-n bocet. Şi era vorba-n ele de doi junei abia învăţaţi la jug, de un plug nou, de o căciulă nouă...
19 16
ACASĂ..
Abia se mijea de ziuă, cînd uşa tinzii scîrţîi în ţîţînile-i vechi şi, din casa care dormea adînc, se stre-curară în curte un bărbat voinic, spătos, cu pasul greu, şi, îndată în urma lui, un băieţaş ca de doisprezece ani, care, deşi părea sprinten, avea pasul nesigur. Ionică era somnoros încă, şi tatăl său, Drago mir, în drum spre grajd, îşi întoarse de cîteva ori capul să vadă : aţine-se feciorul în urma lui, au ba ? Ionică venea cu paşi largi, căsca uneori, simţind o moleşeala grea, călduţă în tot trupul, urmată de înfiorări repezi de frig. Grajdul era în fundul curţii, spre grădină, curtea destul de largă, şi astfel, pînă mai scîrţîi o uşă, Ionică se trezi binişor din somn şi întră în grajd deodată cu Dragomir. Un zîmbet
310
Acasă.
de fericire se trezi în ochii lui senini, albaştri : tatăl său putea să vadă rînduiala pe care-a ţinut-o el cîtă vreme a fost singur stăpîn la casă. îi era năcaz numai că nu se luminase încă bine, că nu se putea vedea cumsecade în grajd : nici aşternutul proaspăt de cu sară, nici curăţia micului ochi de sticlă, nici lipsa păianjenilor pe grinzi şi în colţuri, nici albimea lucie a celor doi boi, nici cît crescuse şi se îngrăşase Joiana, nici portiţa cea nouă, pe care el o pusese la stăuleţul viţelului. Ionică deschise larg uşa, cu nădejdea că în grajd se va face lumină mai mare. Dintr-o săritură, scăpă de subt pălăria întunecată a streaşinii şi privi spre răsărit. în zări, departe, se arătau cele dintîi împurpurări sfioase ale dimineţii. Sus, pe cerul senin, mai clipeau însă vreo cîteva steluţe. «De-acum o să se lumineze în grabă», îşi zise Ionică, şî, mulţumit şi vesel, întră din nou în grajd.
Dragomir era lîngă Păun, îl netezea pe spate, îl scărpina pe bărbie şi vorbea cu el încet, cu prietenie şi cu dragoste.
—	Y-aţi hodinit bine, voinicilor ? Ha ? V-aţi săturat asară şi aţi avut aşternut bun. Fîn bogat în flori v-a pus în iesle stăpînul vost’, Ionică. V-a grijit bine, Ion ? Aşa-i ficiorul harnic, ştie ce-i trăbă boului ! Da’ tu, Joiana, cînd ai de gînd să te-opreşti cu crescutul ?
—	Şi Dragomir se întoarse spre vaca de la ieslea cealaltă. — Pe tine şi pe viţeluş vă ţine Ionică bine, cu otavă ca strămătura, din Poiana-Mare.
De cînd începuse tatăl său să vorbească, obrajii lui Ionică ardeau tot mai tare, inima-i bătea părînd că yrea să-i curme respiraţia. Dar cînd auzi cuvintele din jurmă ale lui Dragomir, băiatul încremeni de mirare. Pe unde ştia tată-său că el dăduse asţţră vacii şi viţe-
Acasă..,
3H
luşului otavă din Poiana-Mare ? Era otava cea mai bună ce-o aveau, o păstrau de obicei pentru boi, la plugăritul de primăvară, şi pentru oile cu prăsilă tînără. El, Ionică, dăduse o singură dată din otava asta vacii şi viţeluşului, sara trecută, dar cum de aflase tată-său ?
Pe-o clipă îi fu frică, dar simţimîntul acesta i se risipi numaidecît, văzînd zîmbetul bun de pe faţa tatălui său.
—	Brav ficior eşti tu, Ionică ! Se şi cade, căci eşti cel mai mare. Acum să te văd. Mai ştii de unde se ia otava din Poiana-Mare ? Ştii tu cîtă e de lipsă, pentru o zi de plug, la doi boi harnici ?
Copilul se învîrti într-un călcîi şi, într-o clipă, dispăru pe o portiţă numai cît el de mare, în grădina şurii, unde erau clăile cu fîn. Nu se mai gîndea acum de unde ştia tatăl său ce fel de otavă dăduse viţeluşului, ci voia să-şi arate priceperea şi vrednicia.
Dragomir Morar rămase să vorbească mai departe cu vitele lui, să le vadă mai bine, căci asară, la lumina lăm-paşului, ochii lui nu se săturaseră privindu-le.
Dragomir Morar sosise de cu sară din Galiţia cea plină de blăstămele atîtor neamuri, sosise pe neaşteptate, după ce nu nădăjduise să capete permisie pentru lucrările de primăvară. Căpătînd-o, pusese numaidecît o carte la poştă, dar ajunse el mai repede decît cartea, sosise după ce stătuse opt luni de zile în calea morţii.
Nevasta, Maria, ţipă de spaimă cînd, după un singur hăpăit al cînelui, auzi deodată chelălăit de bucurie. Portiţa n-o auzise. Pînă să-şi vie în fire, Dragomir întrase în casă. Copiii, patru, dormeau. Femeia aştepta încremenită, cu cusătura în mînă. Din ochii albaştri
312
Acasă-
lumina o bucurie, o fericire plină de uimire, neaşteptată. Dragomir o îmbrăţişa, o sărută cu tărie, aruncă priviri luminoase la cei patru	din păcel,	se	apropie	tiptil, le
mîngîie uşor obrajii fragezi, dar	nu	cuteză	să-i tre-
zească.
Femeia veni să-i scoale ea.
—	Nu, dă-le pace !	Lasă-i să	doarmă ! Să se-ntă-
rească, să crească mari,	săracii !
Ochii lui se împăinjeniră pe-o clipa, ca şi cînd ar fi văzut ceva rău în viitor, ca şi cînd ar fi ştiut el ce-i aşteaptă cînd vor fi mari.
Un răstimp scurt întrebările şi răspunsurile urmară repede, şi cei doi soţi simţeau cum li se linişteşte inima încet-încet. Acolo, departe, în linia de foc, moartea pîn-deşte sub mii de chipuri, dar Dumnezeu îl apărase pîn-acum pe Dragomir ; aici, acasă, viaţa fusese grea fără el, dar a fost an bun, apoi Ionică începe să deie ajutor. Abia trecură cîteva minute de cînd povestea, şi Dragomir părea tot mai neliniştit, părea că stă ca pe spini. Deodată se ridică şi zise :
—	Mai ţineţi lămpaşul de la grajd ?
—	Cum să nu ?!
—	Dă-mi-1 !
Şi, cu lămpaşul aprins, întră în grajd, să-şi vadă vitişoarele. Rămase mult acolo, dar Măriei nu-i păru lungă aşteptarea. Se simţea sfioasă, ruşinoasă, timidă, şi aşa de tînără, de curată şi de fericită cum nu mai fusese de cînd se logodise cu Dragomir.
Bărbatul se întoarse vesel, mulţumit.
— Cine ţine rînduiala în grajd ?
— Mai mult Ionică. Ajută şi Nicu, da’, vezi bine, mai puţin.
Acasă...
313
Dragomir ştia că şi mîna muierii nu se hodinise, că avea şi Maria poate partea cea mai mare în rînduiala din grajd, dar îi căzu bine că nevasta lasă toată lauda pe sama feciorilor lui, şi mai	ales pe sama lui	Ionică.	Se
uită din nou la patul în care	dormeau duşi	cei	patru,	se
apropie să-i mîngîie iar, dar acum nu se mai putu stăpîni şi începu să-i sărute apăsat. Copiii se deşteptară subt înţepăturile mustăţilor tari, rătezate scurt.
Trecu apoi vreme lungă fără să-i mai prindă somnul, căci de ochii strălucitori somnul fuge. îndeosebi Ionica ardea de nerăbdare să ştie odată tată-său ce făcuse el în vreme de opt luni de zile.
—	Au început oamenii să are ? întrebă Dragomir
după ce în casă se făcu din	nou linişte.
—	Abia de-o zi, de două.
—	Mîne ies şi eu cu plugul.
—	Vei ieşi şi poimîne. Abia ai venit. Cît ce vor auzi că ai sosit, oamenii vor năpădi pe tine.
—	Va veni ea şi sfînta duminică ! Pîn-atunci mai pot aştepta. Ce-s patrusprezece zile ? Trec ca un ceas, şi eu va trebui să mă întorc la slujba mea. De altfel, ce le-ar folosi să le spun ce-i pe-acolo ? Şi ce să le spun ? Aici e raiul, acolo-i iadul. în iad trăbă să fii o dată ca să-l poţi pricepe ce-i...
După alte vorbe, plugăritul de-a doua zi rămase ne-hotărît, dar, la stăruinţa lui Dragomir, nevasta puse-n straiţă pentru bărbat şi pentru Ionică.
în zori, Dragomir se trezise şi nu mai putuse răbda să rămîie în pat. Trezise şi pe Ionică şi ieşiseră în curte, fără să-i simtă altcineva. Ştiindu-1 acasă pe stăpîn, dormeau cu toţii cel dintîi somn fără de griji, de opt luni încoace.
314
Acasă..
Ionică nu ştia că tată-său fusese de cu sara în grajd, nu ştia că vor ieşi împreună la plug, dar cînd îl trimise să aducă o sarcină de otavă de cea din Poiana-Mare, bănui, şi bucuria lui fu nemărginită. Să-l vadă tată-său cum ştie să mîie boii, să-l vadă ce pogănici straşnic s-a făcut!
Pînă să puie în rînd plugul, pîn-au mîncat ceva boii şi pînă i-au adăpat, se făcuse dimineaţă, o dimineaţă limpede, dulce, plină de miresmele primăverii. Dragomir lăsă pe băiat să rînduiască tot ce-i trebuia pentru plug, şi mîngîierea lui fu mare văzînd că Ionică se pricepe. Cînd se înjuge pe Păun, boul nu-şi plecă deajuns grumajii groşi, şi Ionică nu-i putu prinde în jugul luciu.
—	Pleacă-te, voinice, pleacă-te, pretine ! zise Dragomir, apropiindu-se şi ridicînd jugul. E vrednic stă-pînu-tău să-l asculţi ! E mic, dar e plin de vîrtute !
Apoi, după ce totul fu gata, Dragomir îşi aruncă ochii roată, privi sus, în înălţimi, şi zise, bătîndu-şi feciorul pe umăr :
—	Ei, Ionică, pare-ţi rău că te-ai sculat aşa de dimineaţă ?
în loc de răspuns, băiatul privi cu ochi strălucitori la tată-său, pocni pogan din bici, şi boii plecară în pas domol. în clipa asta nevasta răsări în prag.
—	Aşadar, tot nu te laşi de hotărîrea ta !
—	Trăbă să-ţi învăţ ficiorul plugar, muiere ! răspunse zîmbind Dragomir, şi plugul ieşi pe poartă.
Cît ce ieşiră din sat, îi întîmpină cîntecul ciocîrliilor
—	minunea lui Dumnezeu ! Treceau prin aer adieri călduţe, cu miresme de verdeaţă şi pămînt proaspăt, umed. Pînă la ogor, Ionică îşi arătase toată vrednicia
Acasă...
315
de pogănici pe drum ; după ce fierul începu să taie în pămînt, îşi arătă şi vrednicia de pogănici pe lîngă plug, şi boii nu ieşeau din brazdă.
Dar abia traseră cîteva brazde, şi Dragomir opri boii.
—	De-acum, pentru pogănici eşti prea mare, Ionică. Vino şi ţine de coarne.
Băiatul, la început, nu pricepu cuvintele tatălui său, îi păru că-i nemulţumit de el, dar cînd văzu că Dragomir îi arată cornul plugului, de pe care îşi luase mîna, deveni deodată foarte serios şi se apropie c-un fel de măreţie şi sfială de cîrmă.
Ziua aceea, cea următoare, şi alte cîteva zile în şir, Dragomir îşi învăţă băiatul să cîrmuiască plugul. întîi îl ţinu pe lîngă sine, — conduceau amîndoi, — apoi îl lăsa singur şi se făcu el pogănici, mai pe urmă îl învăţă cum se poate să fie şi plugar, şi pogănici în aceeaşi vreme, cum poţi ţinea plugul numai cu-o mînă, de-un singur corn, iar cu cealaltă să iei biciul de pe spate şi să pocneşti, din cînd în cînd, pe deasupra boilor. Cînd Ionică ştiu tot ce-i trebuia, Dragomir aduse şi pe Nicu, care avea numai opt anişori, şi-l învăţă pogănici.
Sara, băieţii veneau rupţi de osteneală, deşi veseli şi cu gură mare.
—	Doamne, Dragomire, îi zise într-un rînd nevasta, prea-i zoleşti, prea-i năcăjeşti pe săracii copii! Ce gîn-deşti tu ? Nu-s aici şi eu ? Cum am ţinut de coarnele plugului la arăturile de toamnă, nu voi putea ţine şi de-acum înainte ?
—	Nici nu-i învăţ eu ca de pe acum să-l pui pe Ionică la coarnele pluguluţ;
—- D^’ pentru pg}
316
Acasă...
—	Ca să fie învăţaţi. Dacă vor creşte mari, să ştie.
—	Păi bine, nu-i vei putea învăţa după ce vor fi mai răsăriţi ? Peste doi, peste trei ani ?
—	Hm ! făcu Dragomir, cu tristeţă în glas, cine ştie. putea-se-va atunci ?
—	Cum, Doamne sfinte ?! Să mai ţie bătaia încă doi-trei ani ?
—	Cine ştie?! Ş-apoi, chiar dacă nu va ţinea atîta, cine ştie...
El voi să mai spuie : «Cine ştie, mai fi-voi atunci între cei vii, ca să-i învăţ ?» însă văzînd că muierea nici nu se gîndeşte la o asemenea întîmplare, nu voi să o amărască. Oricît i-ar povesti ce-i în foc, cum ar putea ea să ştie ce-i acolo ? Cît de uşoară-i moartea ! El nu continuă, însă faţa lui se întunecă, şi Maria, văzîndu-1, păli deodată şi zise :
—	Dacă n-ai mai veni tu, e tot atît, ori ştiu ei plugari, ori ba... Viaţa noastră nu mai plăteşte nimic !
Şi începu deodată să plîngă, zguduindu-se toată.
Dragomir, cu inima grea, o lăsă să plîngă. Dar după ce se mai potoli femeia, zise :
—	Nu-i tot atît, Mario. Copiii noştri, cei care vin după noi trăbă să trăiască. Şi nu-i totuna dacă se pricep la ceva au ba. Nouă ni se pare că lumea întreagă stă din noi. Da’ nu-i aşa ! Eu simt de mult că nu-i aşa. Noi, cei de-acum, sîntem numa oameni ; lumea, viaţa nu se gată cu noi. Eu am văzut! Cîţi au murit, cîţî s-au schilodit subt ochii mei, şi lumea nu s-a sfîrşit! Noi, cei de-acum, sîntem subt blăstăm, vezi bine, da’ poate vor fi mai norocoşi cei care vor veni după noi.
*
Acasă...	___ _______________________31J
Nu te supăra că vezi copiii osteniţi. Spre binele lor îi port aşa. Nu-i vorbă, îi mai poţi învăţa şi tu cîte ceva, dar în plugărie învăţătura de muiere nu plăteşte mult.
In sara aceea cei doi soţi nu prea vorbiră. Gîndul lor cerca să pătrundă în viitor.
19 16
DOUĂ SCRISORI
De patru zile-1 îngropase pe Dumitru, şi Marin Muntean încă nu se putea hotărî să trimită acasă vestea cea rea. De patru zile, rămăşiţele companiei zdrenţuite, vreo optzeci, erau trecuţi în rezervă. împărţiţi prin colibele unui sat sărac şi pustiit, oamenii stăteau trîn-tiţi pe spate, pe brînci, în aşternutul de paie. Unii dormeau şi ziua, somn greu ca moartea, din care uneori se trezeau sărind drept în picioare şi privind cu spaimă în jurul lor, alţii priveau cu ochii mari, nemişcaţi, în grindă, într-un părete, ziua, noaptea. Unii fumau cu ziua de cap, palizi ca nişte morţi. Mai ales în cele două zile dintîi abia schimbaseră două-trei cuvinte între ei. Păreau nişte străini pe care întîmplarea i-a adunat cîte
Două scrisori
31!)
cinci, cîte zece într-o colibă. După trei săptămîni în tranşee, subt urletul morţii, ieşiseră, în sfîrşît, la atac, dar duşmanul îi primise c-un foc cumplit, şi, în cîteva ceasuri, altă companie le luă locul. Erau osteniţi şi la trup, şi la suflet, şi vorba-i părea fiecăruia foarte străină, însă după ce se mai odihniră, după ce-şi mai veniră în fire, din ziua a treia oamenii începură să spuie de iadul din care scăpaseră. Cu toţii fuseseră subt acelaşi foc, şi totuşi, fiecare văzuse altceva, şi fiecare ştia alte amănunte. începură să numere tovarăşii dispăruţi, şi inimile li se împietriră din nou. Moartea secerase cumplit în rîndurile lor.
De patru zile, Marin Muntean nu rostise o vorbă. Era într-o colibă cu alţi cinci, dar nu auzise nici ţipetele de spaimă pe care tovarăşii lui le scoteau uneori în somn, nici poveştile ce se porniseră între ei mai tîr-ziu. Gîndul lui era la văduva lui Dumitru : să-i scrie, să nu-i scrie ? Şi de cîte ori se hotăra să-i trimită vestea cea rea, simţea că-1 apasă o povară grea pe piept, şi dreapta-i înţepenea. Dumitru, pe care-1 îngropase înainte cu patru zile, îi era numai văr, dar trăiseră laolaltă, ca fraţii, ba mai bine. Laolaltă au făcut miliţia, la vremea ei, deodată s-au cununat în biserică, la aceeaşi companie au trecut norocoşi peste patrusprezece luni de război : Dumitru — fruntaş, Marin Muntean
—	caporal. Acasă ştia satul întreg de traiul bun dintre cei doi veri, ştia cum se ajută la năcaz, ştia c-ar fi sărit în foc unul pentru celălalt. Şi dacă în sat erau lăudaţi pentru această bună înţelegere şi dragoste, aici, în primejdia morţii, toţi camarazii îi iubeau pentru dragostea ce şi-o purtau.
320
Două scrisori
Dumitru plecase în război cu inima mai grea decît Marin : lăsa acasă doi copii, — unul de trei ani, altul sugaci, — şi pe nevastă, pe Anuţa, o femeie albă ca o doamnă şi plăpîndă ca o floare. Marin nu avea copii, şi se uita la copiii lui Dumitru ca şi cînd ar fi fost şi ai lui. încă de-atunci, de-ndată ce trenul ieşise din gară, Dumitru îi spusese lui Marin :
—	Grea mi-i inima, măi vere. Nu mi se-mpare cu sănătatea Anuţii. Se va pune pe lucru, şi cine ştie de nu i-o fi spre stricare...
Căci el, de cînd o luase, o păzise şi de adierea vîn-tului. O vedea că-i plăpîndă, că nu-i multă tărie în ea, dar chiar din cauza asta o-ndrăgise nebuneşte şi o grijea ca pe-un copil. La sapă, la secere, la lucru mai greu, niciodată n-o lăsa pe Anuţa. Şi Marin, văzînd aşa purtare, mai tare se legase de vărul său, cu care trăise bine şi pînă atunci. îi zicea de multe ori :
—	Drept să-ţi spun, vere, îmi place de tine. Ce noroc a avut Anuţa !
Anuţa, după mamă, era o rudenie-ndepărtată a lui Marin.
înainte de-a părăsi satul, apoi, de pe cîmpul de luptă, de nenumărate ori, Dumitru îi dăduse Anuţei acelaşi sfat : «Fără ajutor să nu te laşi, şi din felul tău de trai să nu-ţi ieşi. Nu-i vorba acum să facem averi. Dacă vom rămînea cu sănătatea, avem destul. Voi face eu rînduială, dacă voi veni acasă.»
îndemnurile astea le repeta totdeauna şi Marin, şi totuşi cei doi veri erau tot mai neliniştiţi cu cît trecea vremea. Neliniştea pornea din sufletul lui Dumitru şi umplea repede şi inima lui Marin.
Două scrisori
321
—	Ştiu eu cumu-i Anuţa, zicea adeseori Dumitru. Nu se va putea răbda să nu se puie pe lucru.
După un an venise veste de-acasă : «Ajutor nu mai capăt. Pe Ion l-au luat la cătane, pe Toader, care l-am avut pe urmă, l-au dus la şanţuri. Altul nu mai capăt. Dar tu să nu fii neliniştit. Mă voi păzi de ce mi-ai spus. Avem din ce trăi, numa să te-aducă Dumnezeu în pace.»
De-atunci, neliniştea lui Dumitru crescuse. El ştia ce înseamnă să n-ai cap de bărbat în curte, ştia că, vrînd-nevrînd, traiul muierii se face greu. îi scrisese să deie tot pămîntul în arîndă. însă nime nu se află să-l ieie. Oamenii se împuţinaseră grozav în sat.
între cei doi veri venea mereu vorba despre Anuţa şi despre ce va fi pe-acasă. Cu toate încredinţările muierii că nu-şi va mînca sănătatea, muncind din greu, Dumitru, de la o vreme, nu o mai crezuse. Marin suferea împreună cu Dumitru. Scrisese şi el de multe ori Anu-ţei. Totdeauna îi spunea : «Fii cuminte, că nu va ţine bătaia pînă-i vacul ! Ia, încă o primăvară, şi venim a-casă.»
Marin Muntean se-ntreba mereu : să-i scrie sau să nu-i scrie că Dumitru a căzut ? Şi, neputîndu-se hotărî, vedea crîmpeie din viaţa lui de pînă acum, vedea pe Anuţa, pe Dumitru, pe copii, şi peste sufletul lui se lăsă un întunerec adînc. Cum să-i trimită Anuţei vestea grozavă ? Şi-apoi, cum a fost cu putinţă să moară Dumitru ? Oare a murit, sau e numai un vis de nebunie tot ceea ce s-a petrecut cu ei ? în îndoială, însă, simţea greutatea trupului lui Dumitru pe braţele sale.
322
Două scrisori
Căci trei kilometri îl dusese în braţe. Din patru răni curgea sîngele bun al lui Dumitru. N-a fost vis ! El i-a închis ochii, şi tot el i-a cioplit crucea de pe mor-mîntul din pămînt străin.
în ziua a cincea de la îngroparea lui Dumitru, Marin rămase singur în colibă. Tovarăşii se duseseră să-şi primească prînzul. Marin simţi deodată că i se umezesc ochii, că i se încălzeşte inima, luă hîrtie şi creion şi începu să scrie. O scrisoare lungă, în care, tot ocolind, reuşi pînă la urmă să spuie adevărul, dar o ruga pe Anuţa să nu cadă în deznădejde, că el trăieşte încă, şi că Dumitru i-a dat-o în grijă cu limbă de moarte. Să se mîngîie, căd viaţa asta e plină de lacrămi, şi viaţa omului e numai cît viaţa unei gîze. Să ştie că lui Dumitru el i-a închis ochii, el l-a dat pămîntului, el i-a pus cruce la cap.
După ce isprăvi scrisoarea, o duse numaidecît la poştă, căci părea că-1 arde ţinînd-o la el. Nu era departe oficiul poştei de campanie, şi, după ce o dădu, plecă îndată.
—	Caporal, ia opreşte î auzi o voce în urma lui. Dumneata eşti Marin Muntean ? Iată o scrisoare pentru fruntaşul Dumitru Muntean, care a căzut la atacul de vineri. Vei trimite-o unde ştii. Sînteţi neamuri, nu ?
—	Vezi ! zise Marin, luînd scrisoarea.
Cînd o deschise, rămase ca trăznit. Nu era slova Anuţei, era o slovă tremurată, de mînă bătrînă. Fusese trimisă din sat în 10 făurar, şi acum era 20 martie... Scria tatăl Anuţei, bătrînul Petrea Ispas. Anuţa murise şi o-ngropaseră încă în 10 făurar. Scria bătrînul că Anuţa căzuse mai demult la pat, că a săcat-o tusa,
Două scrisori
323
că nu s-a-nvoit în ruptul capului să-i deie veste lui Dumitru. Credea că se va face bine. Scria mai departe bătrînul că de-acuma, cu asta, s-a sfîrşit, că mărunţeii sînt sănătoşi, şi-s la el, şi că toate le vor răbda, numai să-l aducă Dumnezeu, în pace, pe el, pe Dumitra...
19 16
\
ÎMPĂCARE
Bătrînul George Florea înconjura de mulţi ani şi pe fecior, şi pe noră, şi pe cei cinci nepoţi. N-avea ochi să-i mai vadă de cînd feciorului îi reuşise să muncească pe sama lui lanul din Răstoci, cel mai mare şi mai roditor din moşia părintească. Bătrînul, de cînd îl căsătorise pe Ion, nu-i dăduse acestuia nici un petec de moşie cu vorbă bună, ci numai în urma unor certuri mari, şi chiar în urma hotărîrilor judecătoreşti. Casa lui Ion era, din an în an, mai grea, şi, deşi îi era ruşine de sat să-l tot tîrască în judecăţi pe bătrîn, n-avea încotro, căci tatăl său, de voie bună, nu-i dăduse decît nişte pierituri, nişte rîpe. George Florea nu era scump, nu era omul care să înnoade banul cu zece noduri, dar
Împăcare
325
nu putea suferi să-şi vadă feciorul de sine stătător, să nu-i mai pese, să nu se mai roage de el, de tată. Cum se simţea încă în deplină putere, el nu voia să lase conducerea familiei din mînile lui într-ale băiatului. Şi, din motivul ăsta, din avere nu-i dădea bucuros lui Ion, iar cînd Ion ajungea în strîmtoare, îl durea inima, însă nu-1 ajuta nici c-un toc de făină dacă feciorul nu-1 ruga.
Ion însă nu se putea împăca cu astfel de trai, şi aşa, an de an, reuşise să intabuleze tot mai multe parcele din moşia cea bătrînă pe numele lui, pînă ce, înainte cu şase ani, a cîştigat şi lanul din Răstoci. De-atunci, părinte şi fiu nu-şi mai vorbiră, nu se mai întîlniră. George Florea se mută de la fecior, îşi luă o casă cu chirie şi trăi singur, din an în an mai încruntat şi mai împietrit în pizmă. îi mai rămăsese avere destulă, putea să nu mai muncească, ci să-şi deie moşia în parte pe la oameni, însă el a muncit necurmat, plîngîndu-se adeseori în sat ce zile grele a ajuns. E adevărat că, pe lîngă toată agoniseala, traiul lui nu se putea numi uşor. N-avea pe nimeni să-i facă o fiertură, să-i frămînte o pîne, să-i spele o cămaşă, aşa că trebuia să aducă femei străine în casă, iar străinul, spunea George Florea, ca străinul, pînă-ţi frămîntă aluat pentru cinci pîni, îţi fură făină de zece.
—	Am o noră cît un munte, şi uite la ce am ajuns, să mă prade străinii ! spunea bătrînul.
De la o vreme, în suflet i se ridicau licăriri care îl îndemnau să se reîntoarcă la casa lui, între copiii şi nepoţii lui, şi dacă în astfel de clipe ar fi venit Ion să-l cheme, desigur că s-ar fi dus. însă feciorul nu venea. El îl rugase în genunchi să nu-şi lase casa, să nu-1 facă de rîs în sat, însă bătrînul nu voise să-l audă.
326
Împăcare
Aşa învrăjbiţi îi apucă războiul. Ion era de patruzeci şi patru de ani, nu făcuse la vremea lui armata, fiind scutit ca singurul fecior la părinţi. El rămase deci acasă pînă veni şi rîndul bătrînilor. Tatăl său nu fu bucuros de norocul feciorului. El s-ar fi bucurat adînc să-l vadă dus din sat. Ar fi zis că-i o pedeapsă de la Dumnezeu, fiindcă s-a purtat aşa de rău cu el, şi i-a amărît zilele bătrîne.
Şi sufletul cel mai bun se poate înrăutăţi, dacă vreme îndelungată nu-1 laşi să vadă decît pizma şi ura, ori nedreptatea reala, sau chiar şi numai închipuită, ce i s-a făcut. Cercînd să se convingă că feciorul său îl duşmăneşte, deşi inima îi spunea altceva, bătrînul ajunsese să creadă că Ion e într-adevăr duşmanul lui.
La asentările glotaşilor bătrîni, Ion fu aflat bun, şi, peste trei luni, trebui să plece la regiment.
Din ziua în care-i fu asentat feciorul, viaţa bătrînului se însenină.
—	Nu bate Dumnezeu cu bîta ! spunea el oamenilor. Iată cum vine pedeapsa peste copiii care scot din casă şi din avere pe părinţii lor bătrîni !
Rămînea cu ziua de cap prin birturi şi cinstea pe toată lumea.
Erau oameni, şi dintre cei mai tineri, care îl înfruntau uneori pe bătrîn.
—	Cum poţi să te bucuri aşa de răul copilului dumitale ? Nu ţi-i teamă că nu-1 vei mai vedea, că se va prăpădi pe-acolo ?
—	Să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa ! răspundea, cătrănit, George Florea. Cel puţin nu va mai trebui să umblu cu capul strîmb pe uliţă, cînd îmi iasă-n cale.
InipBcare
327
—	Da’ ce se va alege de moşie, de averea lăsată de dumneata, dacă el se va prăpădi ?
—	Praf şi cenuşă să s-aleagă ! Am eu vro mîngîiere c-am adunat bogăţie, cînd am fost scos din casa mea ?
—	N-ai fost scos, bădicule ! Grijeşte ce spui, că Dumnezeu e deasupra !
în vremea asta grijile crescură în casa lui Ion. Şi cu cît se apropia vremea de plecare, neliniştea din inima celor doi părinţi era tot mai mare. Un singur gînd luminos, o singură îmbărbătare avea Ion: copilul său cel mai mare, George, se pricepea la toate lucrurile, învăţase chiar şi să cosească în vremea din urmă. Se pricepea, numai ce folos, că era prea crud ! Ce-s şaisprezece ani ? Va putea să răzbească atîta lucru ? Şi îşi zicea : «Ce prostie am făcut că l-am supărat pe tata ! Cu el în casă, m-aş duce acum liniştit!»
Şi căută prilej, în fel şi chip, să-i vorbească, să se împace cu bătrînul. însă acesta, simţind că-i venise apa la moară, nu voi să-l vadă. Nici chiar la despărţire nu dădu mîna cu feciorul, astfel că satul întreg începu să-l urască pe bătrîn.
în primăvară, îndată ce plecă Ion Florea la regiment, dădu prin sat o boală grea între copii. Se încuibase scarlatina. în trei-patru săptămîni, clopotele aproape se dogiră de-atîta tras. Aproape nu era casă în care să nu fi pătruns boala.
—	Nu-i nici o pagubă de ăştia mici! Cei mari, cei duşi departe, de s-ar întoarce !... ziceau oamenii.
De la o vreme începură însă a se îmbolnăvi şi copii mai mărişori, fecioraşi de cincisprezece-şaisprezece ani. Cum era gură de primăvară, şi plugurile începuseră să umble, iar oamenii să mişune în toate părţile, era cu
328
împăcare
neputinţă să ţii mai multă vreme în casă pe-aceşti fe-cioraşi, care acum erau înşişi stăpînii; îndată ce li se ducea roşeaţa de pe faţă şi le scădeau fierbinţelile, ieşeau să-şi vadă de lucru. Cel dintîi care muri astfel, într-o aprindere de rărunchi, fu George Florea, nepotul bă-trînului.
Dintre toţi nepoţii, la acesta ţinea moşul mai mult. Două lucruri îi mîngîiau vanitatea : băiatul îi purta humele şi, cu cît se ridica, îi sămăna tot mai tare. Uneori, încă pînă-i era feciorul în sat, dacă-1 întîlnea pe nepotul ăsta, îl ducea în casă, îl omenea şi-i dădea şi bani, să-şi cumpere ce va vrea. De cînd nepotul George rămăsese singur să conducă gospodăria, bătrînul avusese multe zile neliniştite şi multe nopţi fără somn, vă-zîndu-1 cît aleargă şi cît munceşte. Un gînd bun năştea uneori în mintea lui, şi un îndemn cald îi pornea de la inimă. îşi zicea bătrînul : «Tot fac rău că nu mă mut la ei, să le ajut. Am braţe tari încă, pe cînd bietul băiat se-ndoaie de muncă. El ş-aşa nu ştie ce-i pe-aici.» El, adică feciorul. Dar cît ce-i venea în gînd fecioru-său, se răzgîndea din nou şi nu se mai muta în casa părintească. Cînd se-mbolnăvi nepotul George, într-o sară îşi calcă pe inimă şi se duse să-l vadă. Dar se întoarse înapoi de la uşă. «Dacă-i numa pojar, apoi îi trece lui, nu-i copil mic, să moară», îşi zise bătrînul, lăsîndu-se din nou în stăpînirea mîniei. Simţi însă re-muşcări dese pînă ce, după o săptămînă, îl văzu pe George din nou în urma plugului. Bucuria ce-o simţi fu atît de mare, încît nici nu-i veni să creadă cînd, după cîteva zile, auzi că nepotul s-ar fi-mbolnăvit din nou. Cînd auzi vestea morţii, veni într-un suflet la casa bătrînească şi, pînă ce nu-1 văzu întins pe laviţă,
Împăcare
329
pînă ce nu-1 pipăi, nu voi să creadă că-i mort. Dar, după ce-1 văzu, după ce-i pipăi obrajii reci, simţi că ceva se surpă în el pentru totdeauna. Capul i se plecă în piept, masca de încruntare şi mînie îi căzu de pe faţă, linii noi de adîncă durere îi brăzdară obrajii bă-trîni, şi lacrămi nesecate-ncepură să-i lunece domol, pă-răiaşe de lacrămi.
în zăpăceala ce-i cuprinsese pe toţi din casă, el singur îşi păstră liniştea. El comandă sicriul la bărdaşul satului, el vorbi cu gropaşii, el alergă la popa şi la primărie, el duse la moară, el cumpăra rachiu pentru priveghi. Pe noră nu cerca s-o mîngîie cu o singură vorbă, dar femeia simţea că tot ce face bătrînul în locul ei face, şi-i era mulţumitoare.
Sara tîrziu, după înmormîntare, bătrînul George Florea se tot sucea pe scaun, neliniştit. Copiii cei mai mici dormeau. Nora cerca să-i scrie vestea cea rea bărbatului. Bătrînul se uita din cînd în cînd la femeie, părea c-ar vrea să-i spuie ceva, dar nu putea. Deodată se ridică, privi prin casă şi zise :
—	Tu, Mărie, n-aveţi vro laviţă ceva, pe care să mă culc şi eu ?
—	Cum să nu, tată, răspunse femeia, mirată, avem pat bun, uite-aici, în odaia vecină, dacă vreai să te culci la noi.
Bătrînul rămase nemişcat în mijlocul casei. Zise :
—	Mi se pare că mai aveţi de-a ara destul. De dimineaţă voi pleca la plug. Pune-mi ceva în traistă !
Nora se uită la el cu uimire.
—	Ce faci tu acolo ? îi scrii lui Ion ? Bine, scrie-i! Spune-i să nu-şi piardă nădejdea. Vom face ce vom putea.
330
Împăcare
Femeia simţi o undă de căldură la inimă.
—	Să-i scriu că dumneata ne-ajuţi, să-i scriu cate muţi la noi ?
George Florea îşi înclină fruntea şi porni spre odaia vecină.
—	Dacă vreai, scrie-i, spuse încet şi închise uşa în urma sa.
19 16
ÎNTR-O GRĂDINĂ
E tîrziu. După ce s-a mai potolit văzduhul şi a rămas de-o înălţime şi claritate înspăimîntătoare deasupra pămîntului fript, grădina publică a început să se umple de lume. în cele trei pavilioane cîntă muzici obosite, sarbede. Lăutarii, negri, par sfîrşiţi de mole-şeala căldurii ce s-a adunat parcă din întreaga grădină în colţul unde stau înghesuiţi ei. Poate par sfîrşiţi şi din alte pricini : în preajma lor se pot auzi, printre scîrţîielile coardelor, chiorăituri îndelungate. Apoi bacşişul vine aşa de rar !... Dacă lumea nu-şi petrece cu vin, lăutarii nu prea au după ce să beie apă... Şi acum, în pavilioane, oaspeţii beau limonadă, sifon, cafea. Lăutarii se uită cu duşmănie la lichidul care face cîteva
332
Intr-o grădină
mărgele în pahar şi apoi se schimbă în apă. Numai mînile obosite cîntă ; şi ochii şi sufletele muzicanţilor sînt departe...
Totuşi, cele trei pavilioane sînt pline, şi, în lumina albă a electricităţii înviate în cîteva becuri, se scaldă toalete, costume, pălării, care reprezintă, într-un singur pavilion, averi imense ; se scaldă grumaji şi umeri goi şi albi, şi obraji, buze roşii de găteli şi sulimanuri; uniforme militare şi scumpe costume civile se amestecă printre apariţii albe, care nu poţi şti de unde-au răsărit după zăduful ce arde şi usucă, peste zi, vietăţile.
Unele par, — cele mai multe vor, — să fie tinere, foarte tinere, seducătoare. Şi din tot ce vorbesc, şi din tot ce fac, se desprinde cu uşurinţă un cuvînt înţeles :
—	Ah, dragă ! nici nu-ţi pot spune cît de bine-am petrecut azi cu Mişu ! A fost toată ziua la noi.
—	Mişu ?
—	Da. Am avut la masă patru feluri de prăjituri.
Şi cînd zice aşa, n-ar uita pentru nimic în lume să
arunce priviri iscoditoare împrejur, să vadă efectul.
—	Stai ! Cît am dat pe prăjituri ? Patru sute de franci.
—	Aş da, spune blondina de lîngă ea, şi-o mie să mai găsesc o pălărie cum am avut la Govora, în 915.
Multe părechi se plimbă vorbind aprins, rîzînd.
—	Grozavă căldură fu azi ! Ştii de ce mi-e teamă ? O să treacă sezonul şi n-am să-mi pot purta costumul. E ceva nemaipomenit, absurd !
—	Ei, băile, drăguţă, unde mi le-oi face vara asta ? Ah ! Constanţa, Constanţa ! N-am să le-o iert niciodată bulgarilor !
într-o grădină
333
—	Se pare că nu va fi chiar imposibil să-ţi faci cura tot acolo. Se spune că persoane cu influenţă se ocupă cu aşa ceva, stăruind pe lîngă comandament. Numai, se-nţelege, nu va mai fi ca altădată !
—	Ah ! ce-are-a face ?! Să pot eu numai să mă răzbun pe cele două veri care mi-au răpit jumătate din viaţă ! Două veri de privaţiuni îngrozitoare !
—	O să trebuiască să treci pe la autorităţile străine, să faci ochi dulci...
—	Ei, şi ce-are-a face ? E mai bine să te plimbi pe-a-ici, ca-ntr-o pustietate ?
Cuvintele din urmă le spuse mai tare, provocator. Un tînăr ofiţer superior, care le urma de-un răstimp, află momentul potrivit să se apropie.
—	Scuzaţi, vă rog, poate că mă-nşel : madam Gu-rescu ?
Se-nţelege că se-nşelase, cum se-nşelaseră atîţia alţii în sara aceea, dornici de puţină societate...
Răcoarea, care adia din cînd în cînd, învietoare, nu se cobora din coroanele întunecate ale pomilor, ci venea adusă de un curent nevăzut, pe care-1 simţeai cum îşi face drum prin aerul greu încă şi moleşit al văzduhului.
Stelele se iviră în înălţimi neobişnuit de depărtate.
înaintea mea doi ofiţeri vorbesc cu aprindere de nedreptatea cu care se împart decoraţiile !
—	Totul e putred la noi ! Dă-mi voie să-ţi repet: în noi nu poate fi mîntuire ! Ce-a făcut Alecu să i se deie «Mihai Viteazul»?! Un singur lucru : i s-a făcut un raport.
Şi sublinie cu tărie pe «i s-a făcut».
—	Totuşi, îl vorbesc mulţi de bine...
334
Intr-o grădină
—	II vorbeşte colonelul ! Ştiu eu ! Cum să nu-1 vorbească dacă i-a fost mînă dreaptă în toate ? în toate ! Dar, ascultă-mă pe mine, nu pe front! Nu, dragă, la noi totul se reduce la învîrteală şi protecţie !
După un răstimp de linişte, celălalt rîse :
—	Nu ştiu de ce eşti supărat. Ai trei decoraţii, eşti locotenent-colonel şi-ai început campania căpitan. Ce mai vrei ?
—	Dreptate vreau ! Pe mine nu mă poţi asemăna, cred, cu Alecu. Ei bine, aceeaşi răsplată pe care o am eu, o are şi el L.
Două apariţii albe, care se apropie de ei zîmbitoare, cu gropiţe sulemenite în obraji, le întrerup conversaţia :
—	Căutam de mult eroii ! Unde-aţi fost ?
De pe o bancă, ascult o scurtă discuţie de politică internă.
—	Vezi, canaliile ?! Aici ne-au adus ! O să crăpăm cu toţii de foame ! Nu vezi dumneata ce secetă ?! După jaf şi dezastru, acum foamete !
—	Păi bine, coane Mitică, s-aude alt glas, n-o mai fi venind şi seceta de la liberali!
—	Nu seceta şi foametea ! închipuie-ţi: să fi fost o bună chiverniseală, să nu fi ţinut în ţară atîţia ruşi... să fi încheiat pacea cînd nu ni s-ar fi cerut nimic, dar, înţelegi, absolut nimic, am fi avut, am fi rămas cu provizii.
—	Ei, de ruşi n-ai de ce te plînge chiar dumneata. Nu le-ai dat lor grîul ?
Conu Mitică, — pesemne-i era cald, — schimbă repede vorba :
Intr-o grădină
335
—	Hai la o limonada ! Grozavă fierbinţeală !... Canaliile !
Cît ce se depărtară cei doi, dintr-un desiş se ridicară trei soldaţi şi se aşezară pe bancă.
—	Mai putem sta. încă-i devreme, zise unul.
—	Ehei, trinul pleacă pe la 4 ! Ai luat pesmeţii ?
—	Da. Numai cît n-avem apă să-i muiem.
—	Nu-i nevoie acum. O să ne lipsească pe doi ani. Spun, mă, că la Mărăşeşti aştepţi cîte-o săptămînă.
—	Numai să ne vedem acasă !
Stăteam la spatele lor, mai departe, pe-o bancă, lîngă un domn gras, care aţipise cu barba-n piept. Nu ştiam care vorbeşte.
—	Ş-apoi aşa : nu te temî de urmări, Radule ?
—	Nu mă tem. De altfel, sînt demobilizat.
—	Da ?! făcură deodată două glasuri mirate. Leatul tău, şi demobilizat ?!
—	Da, mi-a făcut-o don colonel. I-am spus verde : decît să mai stau la căpitan, mai bine mă-mpuşc ! De cîte ori n-am mai putut răbda şî n-am raportat domnului colonel ?!...
După un răstimp de tăcere, acelaşi glas urmă :
—	Voi n-aţi văzut! Voi nu ştiţi ce-i aceea să hrăneşti un an întreg treizeci de porci numai cu grîu şi cu porumb. Mi se rupea inima şi-mi venea uneori să fac moarte de om. De multe ori îi ziceam căpitanului : «Trăiţi, don căpitan, să mai dăm la boalele astea şi nişte lături, nişte tărîţe. E păcat de Dumnezeu să zvîr-lim atîta pîne porcilor.» «Dar unde să mai umblăm după tărîţe, Radule ? Grîu este. Pe urmă, cu tărîţe nu
336
Intr-o grădină
se-ngraşă porcii.» «Bine, don căpitan, da’ cad în păcat şi eu. în greu păcat. Am să raportez domnului colonel !» «Eşti un prost!» zicea el, şi mă lăsa singur. în grajd, şase cai rodeau numai bob de grîu, ca aurul.
El tăcu mult. Tăcură şi ceilalţi doi şi rămaseră multă vreme neclintiţi.
—	Mi-era ruşine să mai ies între oameni. Şi cînd vedeam înghesuiala de la brutării pentru cîte-o plăcintă de mălai, simţeam că fac o fărădelege, că greşesc greu dînd porcilor pînea. Dar, în sfîrşit, am scăpat de ea ! Don colonel, cînd i-am raportat mai pe urmă, m-a oprit la el pînă sara şi mi-a făcut hîrtii de demobilizare.
Tăcură iar cu toţii. Se auzi un oftat greu, adînc, ca de om ce moare. Alt glas se auzi :
—	Da ! Aşa este ! Mare păcat! Ş-acum, uitaţi-vă : Dumnezeu nu bate cu bîta !
Şi el arătă ceva jos : pajiştea arsă, uscata, chiar aici, subt arbori.
Glasul celui de-al treilea se auzi acum aspru, întunecat:
—	De-om trece şi peste asta, n-are să mai fie aşa !...
Multă vreme nu mai auzii nimic. Cine ştie unde le zburau gîndurile la toţi trei ! întru tîrziu se auzi un oftat.
Patru ofiţeri se iviră înaintea băncii. Soldaţii se sculară şi-i salutară.
—	Ei, camarazi, ne faceţi puţin loc ? întrebă unul.
Cei trei salutară din nou şi, pornind, se pierdură
printre copaci în direcţia gării.
Puţină răcoare se strecoară-n alei în noaptea asta ! Se pare că tot e mai bine pe stradă decît în grădină : tot mai adie cîte-un curent din cînd în cînd.
într-o grădină
337
Cornul lunii păleşte spre asfinţit. De-o parte a şoselei stau vreo trei cară ţărăneşti. într-unul zace culcat un bou ; alt bou e legat dinapoia carului. Carul rămas fără trăgători e legat cu proţapul de carul cel gol.
Un sergent de poliţie trece pe stradă.
—	Ce-i aici ?
—	Ia, ne-a căzut un bou...
—	De foame ?
—	Păi ştiu că nu de sătul !...
—	Ce-aţi venit la oraş ?
—	Noi n-am venit, pe noi ne-aduc, zise ţăranul din carul în care era boul cel căzut.
—	Aţi adus lemne ?
Oamenii nu mai răspunseră. îndemnară cele două părechi de boi ce duceau trei cară şi pe un tovarăş căzut. Păgubaşul venea mai în urmă, bolborosind, pă-rînd că tot face socoteli.
Hei, multe socoteli va mai avea de făcut, săracul !...
19 18
STĂRUINŢE PRIMEJDIOASE
Ajunsei tîrziu la restaurant şi aflai loc destul, dar mîncare — aproape nimic. Mă aşezai la o masă, într-o sală în care nu mai erau decît doi domni ce întîrziaseră lîngă un pahar cu vin. Amîndoi erau foarte bine îmbrăcaţi; unul — blond şi chel, cu mustaţa răte-zată scurt, celălalt, — să fi avut vreo 30 de ani, — avea faţa plină, roşie, rasă ca-n palmă, era brun, cu ochi albaştri, cu cărare frumoasă, aleasă în două părţi.
—	Nu, asta nu se poate ! De nici un compromis nu mai poate fi vorba ! îl auzii pe cel mai tînăr.
Celălalt se aplecă puţin peste masă şi începu să-i vorbească în şoaptă. Sorbeam o ciorbă şi mă miram de liniştea cu care-1 asculta tînărul, deşi celălalt îşi punea tot sufletul să-l convingă, să-i documenteze ceva.
Stăruinţe primejdioase
339
—	Orice vorbă e zadarnică, unchiule ! Eu am hotă-rît de mult, din clipa în care am auzit mai întîi vestea. Acum, demobilizat, n-am decît să-mi execut hotărîrea.
Ochii tînărului se întristară, dar privirea lui, trăsăturile feţei rămaseră tot atît de hotărîte. Bătrînul începu să vorbească din nou, tot şoptindu-i.
îmi părea rău c-am întrat tocmai în sala aceea şi mă gîndeam să trec în alta. Vedeam că-i stingheresc. Dar băgai de samă că-1 stingheresc numai pe bătrîn, şi simţii că persoana principală e tînărul. El vorbea deschis, nu-i păsa că-1 mai aude cineva.
—	Stăruinţele cu care mă urmăreşti, unchiule, m-au întîmpinat încă din ziua sosirii, de la gară. Cîţi n-au încercat să mă facă să-mi schimb hotărîrea ! Şi cîte stăruinţe ca acestea nu se vor mai pune pe lîngă sute şi mii de oameni ca mine ! Ei bine, trebuie să-ţi spun că-s stăruinţe primejdioase.
—	Primejdioase ?!
—	Desigur ! Toată lumea spune că viaţa familială, la noi, a fost o minciună. Nimic solid, nimic curat, nimic cinstit. Ei bine, cu ce s-ar îmbunătăţi viaţa familială dacă stăruinţele ce se fac pe lîngă mine şi pe lîngă alţii ca mine ar avea efectul urmărit ? Am continua să înaintăm într-o mocirlă mai adîncă decît pînă acum. însă aşa nu se mai poate !
—	Vei vedea că cei mai mulţi vor reveni la sentimente mai bune, zise unchiul, cu un fel de satisfacţie.
Băgai de samă că, deşi el încerca să-l convingă pe tînăr, nu-şi putea ascunde satisfacţia că tînărul nu ceda.
—	Sentimente mai bune ? întrebă cu linişte tînărul. Sentimente bune nu pot fi decît acelea care mă stă-pînesc azi, şi care m-au stăpînit de cînd am ajuns pe
340
Stăruinţe primejdioase
front. Noi, bărbaţii din Romînia, am ajuns prea tîrziu la convingerea că cinstea şi necinstea nu pot trăi în aceeaşi casă. Şi dacă nici acum n-am urmări convingerea aceasta, n-am mai fi vrednici de numele de bărbaţi, am rămînea toată viaţa nişte fricoşi josnici, vrednici de dispreţ. •
Faţa unchiului se lumină, şi ochii i se umplură de bucurie. Se sculă, îmbrăţişa pe tînăr şi-l sărută pe amîn-doi obrajii.
—	Bine faci, dragă, foarte bine faci! spuse el şi îşi trase scaunul lîngă tînăr. Eu mi-am făcut o datorie. Au sărit părinţii ei, ea, rudeniile. Dar acum, convins că nu te pot ofensa, să-ţi spun eu tot ce-a fost.
Glasul unchiului coborî de tot; se auzea numai un şopot care ţinu multă vreme.
Terminasem de mult cu masa, dar mai rămăsei, atras de faţa tînărului, pe care se puteau citi, — după cum urma unchiul cu povestirea, — toate întîmplările acelea pe care nu le puteam auzi. Mirare, spaimă, dezgust, dar mai ales o durere adîncă se zugrăvea în ochii buni, albaştri. Bătrînul nu urmărea să vadă ce impresie fac descoperirile lui asupra nepotului, sigur de mai nainte că nu mai fac nici o impresie. Nu văzu, probabil, nici cei doi stropi ce se iviră în genele tînărului.
îmi ziceam : «Aşadar, îşi iubise nevasta de care se va despărţi !» Şi începui să mă gîndesc la atîtea urmări ale războiului...
Un băieţaş, vînzător de jurnale, întră trîntindu-şi marfa. Cei doi rămaseră cîtva timp tăcuţi. Sosirea băiatului li se păru binevenită. Cumpărară jurnale şi începură să citească.
Stăruinţe primejdioase
341
Deodată unchiul se opri din citit, puse gazeta pe masă, îşi izbi cu palma genunchii şi zise iritat :
—	Drept ai tu ! Sînt unele stăruinţe primejdioase. Dar eu spun acum în altă ordine de idei...
Şi-şi puse degetul, întinzîndu-i gazeta, pe notiţa care-1 enervase. Căută un alt jurnal. Află, se vede, şi acolo ceea ce-1 interesa, şi îl întinse şi pe acela tînărului.
—	îţi place ? întrebă bătrînul, văzînd că nepotul a isprăvit cu cititul.
—	Era de prevăzut ! Cenzurat !
După un răstimp de tăcere, tînărul nerăspunzînd nimic, unchiul adaose :
—	Vezi ce-nsamnă să stărui tot numai asupra păcatelor unor oameni, şi nu asupra durerilor neamului ? Astea, în împrejurările noastre, sînt cu adevărat stăruinţe primejdioase !
Tăcu din nou, bău dintr-un pahar cu apă şi continuă :
—	Cenzurat! Şi atunci ziaristul va spune indignat, ca şi azi : «Mă rog, să avem iertare ! Noi i-am atacat pe generalii nedestoinici ; în dorinţa de a o purifica, ne-am legat de valoarea acţiunii militare.» Mă rog, vor scălda-o tot aşa de prost ca şi acum. De aceea, drept ai tu, nepoate, sînt unele stăruinţe primejdioase!
—	între stăruinţele ce puneai dumneata pe lîngă mine şi cele de care vorbeşti acum este o deosebire fundamentală, unchiule, zise tînărul, vorbind rar. Dumneata, dacă m-ai fi convins pe mine, te-ai fi supărat, pentru că nu-mi voiai nenorocirea. Pe cînd cei care pun stăruinţele de care vorbeşti dumneata se bucură numai cînd stăruinţele lor au avut rezultatul spre care se îndreptau. Ei atunci se bucură, fiindcă şi-au ajuns ţinta. Jalea lor, revolta lor, de acuma sau de mai tîrziu, nu-i decît o
342
Stăruinţe primejdioase
mască prea puţin reuşită, ca să nu se vadă satisfacţia de dedesubt. Dar să nu mai vorbim de asta ! Ei nici nu-şi dau sama că judecătorii lor îi aşteaptă, de mult, urmărindu-le fiecare cuvînt, fiecare faptă.
—	Ba să mai vorbim ! strigă unchiul, aprins.
Erau, mi se pare, la a treia sticlă cu vin. Era tîrziu, şi ei părăsiră sala, pe cînd glasul tare al unchiului se auzi din nou, mai vehement.
19 18
O CASĂ DE OAMENI
Ion Petran, locotenent de rezervă, demobilizat, institutor de profesie, căzu în grea bănuială văzînd sfiala, lipsa de intimitate cu care l-a primit nevastă-sa cînd a sosit acasă. în timpul războiului îşi văzuse numai de două ori familia, în concedii de cîte zece zile, dar rămăsese deplin liniştit, — şi pe front, şi cît se abătuse acasă, — în ce priveşte fidelitatea soţiei sale. în cele două concedii avusese senzaţia că trăieşte din nou zilele dintîi de după căsătoria lor, atît de tînără, de curată şi de puternică înviase dragostea lor. Ana lui plînsese cu lacrămi mai amare despărţirea lor la sfîrşitul fiecărui concediu decît la sunarea mobilizării. Din toată purtarea ei Ion Petran se putuse convinge că Ana
344
O casă de oameni
îi păstra cea mai curată credinţă. N-auzise nici un zvon cît stătuse acasă, nu i se şoptise la ureche nimic de către prieteni, şi, cît fusese pe front, nu primise nici un rînd insinuant.
Acum, demobilizat, se simţea grozav de neliniştit. Ana l-a cercetat întîi din creştet pînă-n tălpi, i-a cercetat cu-o vădită înfrigurare bagajul; noaptea, tîrziu, s-a sculat şi i-a cotrobăit prin buzunare, iar a doua zi l-a întrebat palidă şi nedormită :
—	Ordonanţa cînd are să sosească ?
—	Nu mai am ordonanţă, a răspuns bărbatul, l-am lăsat pe Vasile să plece acasă ; de ce să se mai ostenească pînă la noi ?
—	Dar bagajul cine-1 aduce ? a întrebat Ana, cu teamă, necutezînd să se uite în ochii lui.
—	Ce bagaj ?! Ce-am adus e tot ce am, răspunse, mirat, bărbatul.
Ana a zîmbit cu neîncredere. Apoi, în ziua aceea, de zeci de ori a ieşit pînă la portiţă şi s-a tot uitat pe drum în jos, spre gară. Dar cînd a văzut că nici a doua, nici a treia zi nu mai vine nimeni, deveni deodată atît de sfioasă, atît de temătoare, încît nu mai cuteză să-şi privească bărbatul în ochi.
Din toate mişcările ei, din cuvinte, din evitarea în-tîlnirilor cu Ion, acesta vedea bine că nevasta lui nu mai e cea dinainte, că se ruşinează, se sfieşte de el. Şi începu să cadă la grele bănuieli.
«Alta e concediul, şi alta e să rămîi mereu acasă. Atunci putea să mi se arate iubitoare, ştiind că peste cîteva zile va rămînea liberă. Acum nu mai are nici o speranţă», se gîndea Ion Petran.
O casă de oameni
345
Şi şarpele bănuielii îi învenina tot mai mult sufletul.
Dar viaţa lor, pînă la mobilizare, fusese atît de limpede şi de curată, încît institutorul nu putu trăi multă vreme cu durerea ascunsă în inimă. Gîndindu-se adînc la toate urmările, după vreo săptămînă de la sosire, îşi chemă nevasta lîngă el.
—	Ascultă, Ano. Ceva s-a schimbat în viaţa noastră. Tu te sfieşti de mine. Conştiinţa ta e tulburată de-un lucru pe care mi-1 ascunzi. Tu ştii că noi am vorbit totdeauna pe faţă, limpede. Aşa să facem şi acum. Ei, spune-mi: te simţi vinovată cu ceva ?
—	Da, Ion, foarte vinovată ! şopti femeia.
Bărbatul rămase stană de piatră. Deşi sufleteşte se
pregătise să audă o asemenea mărturisire, deşi se aştepta să primească acest răspuns, liniştea cu care nevastă-sa îşi recunoştea vina îl înspăimîntă mai mult decît crezuse el. Capu-i căzu frînt în piept, privirile i se răciră.
Ana abia acum observă schimbarea de pe faţa soţului său. Se roşi ca para focului, îl îmbrăţişă cu patimă, şi zise :
—	Nu-s vinovată	în felul care crezi tu	! Nebunule !
S-ar	putea să crezi	aşa ceva ? Vina mea	e alta.	Dar
grea	şi urîtă ! Ştii ce	credeam, la ce mă aşteptam ?
Şi	deodată începu	să plîngă în hohote.
Ion Petran se trezi ca dintr-un vis urît. Da, aceea care plîngea cu lacrămi atît de fierbinţi, cu lacrămile pe care le cunoştea el aşa de bine, nu putea să mintă. Nu-1 înşelase. începu s-o mîngîie.
Şi, printre lacrămi, Ana îşi mărturisi păcatul :
—	Pe-o clipă, se vede că mi-a luat Dumnezeu minţile. Aşteptam să vii bogat acasă. Mă gîndeam chiar,
O casă de oameni
uneori, la o trăsură, la doi cai negri. Credeam că, cel puţin, vei aduce stofă, pînză, zahăr, piele pentru ghete. Cînd am văzut că nu-i nimic nou în bagajul tău, mi-am pus nădejdea în ordonanţă. Credeam că cel puţin ai adus bani, şi, în noaptea întîia, am şi cercetat port-moneul tău. Să nu mă dispreţuieşti, Ioane, a fost o clipă de nebunie.
Şi ea izbucni din nou în hohote de plîns.
—	Săracă Ană ! suspină institutorul, mîngîindu-i părul blond şi creţ, care-i dădea un aer copilăros.
—	Să nu te miri, Ioane. Cum ştii, cu patru copii se trăieşte greu în ziua de azi ! Cît am suferit, cît a trebuit să mă umilesc ca să-i pot îmbrăca ! Pe cînd altele, care aveau bărbaţii în armată, căpătau de-a gata, trimise prin ordonanţe, atîtea lucruri trebuitoare pentru o gospodărie, pe-o scumpete ca asta, eu îmi pierdeam săptămîni pînă ajungeam la o bucată de stofă, la un petec de talpă. Şi cu ce dispreţ mă priveau aceste fericite soţii de ofiţeri !
—	Da, ştiu că s-au făcut multe matrapazlîcuri ! oftă Ion Petran.
—	înghiţeam umilirile, sufeream şi-mi ziceam: «Ce-mi pasă că-s rău îmbrăcată ! Ştiu că pentru mine n-a degerat nici un soldat.» Dar a fost mai greu să înfrunt ispita cînd a-nceput demobilizarea şi vedeam cu cîte bunătăţi se-ntorc cei mai mulţi acasă. Pîrvuleasca se plimbă în trăsură, doamna Miron e-n haină de mă-tasă, madam Steriu are saci de zahăr şi de făină. îmi ziceam : «Acum nu mai e război, nu mai ia nimic din gura soldatului, şi dacă aduce ceva acasă». Şi începui să sper că nu vei veni nici tu cu mîna goală. Uite, atî-
O casă de oameni
347
tea lipsuri ! Dacă mergi la pantofar, să faci ghete băieţilor, stau să te deie pe uşă afară, crezînd că-i ofensezi dacă nu le duci piele fină şî dacă nu le plăteşti cît îţi cer, fără nici o tocmeală. «Nu mai sîntem în război, madam !», îţi răspund cu neruşinare. Ca şi cînd în timpul războiului nu s-ar fi purtat la fel !
—	Săracă Ană ! oftă din nou bărbatul.
—	Să nu crezi că-mi pare rău c-ai venit cu mîna goală. O, nu ! A fost o clipă de nebunie, şi, cînd m-am trezit din ea, mi-a fost grozav de ruşine de tine, de mine, de copii, de lumea toată. Cum au putut să-mi vie astfel de gînduri în cap ?
—	Greutăţile sînt multe, Ano, şi ispita e mare. Dar greutatea cea mai mare e de-a rămînea cinstit cînd nimeni nu apreciază cinstea. Dimpotrivă, rămînînd între marginile dreptului tău, te scoţi singur din sînul societăţii. Uite, Ano, puteam să mă-ntorc maior, puteai să ai şî tu stofă, ghete, zahăr şi tot ce vrei, dar nu m-a răbdat inima nici să fac ca alţii, nici să-mi ţin gura. Am denunţat multe furturi. Şi rezultatul a fost transferarea mea de la o unitate la alta. Şi totuşi simt, şi am simţit totdeauna că am făcut bine, că, nepurtîndu-mă aşa, n-aş fi fost vrednic să întru în casa mea, în familia mea, în şcoală, între băieţi. Tu ce crezi ? Am făcut bine ?
In loc de orice răspuns, Ana îl îmbrăţişă.
—	Vezi, Ano, tu eşti o adevărată femeie, zise bărbatul, şi eu mă gîndeam la prostii. Mă poţi ierta ?
—	Cu o condiţie, răspunse femeia. Să-mi ajuţi la lucru. Mai am de cusut, pentru Neli, o păreche de pantofi de postav ; pentru ceilalţi trei, sînt gata. Vreau
348
O casă de oameni
să-i aibă toţi patru deodată, încă în sara asta. O să le spunem că i-ai adus tu din Iaşi. Asta-ţi va fi pedeapsa.
Şi, curînd, cei doi soţi coseau cu aţă groasă la cîte-un pantofaş, în vreme ce pe drum treceau frumoase echipaje, care plimbau cucoane învăluite-n luxul războiului.
19 18
PROOROCUL
Trec încet pe lîngă grădina Spitalului Militar, plină de convalescenţi. Unii se plimbă încet, obosiţi, cu feţele supte, palide, cu privirile şterse ; alţii zac nemişcaţi, pe pajiştea arsă de înfricoşatul ochi neîndurător al soarelui, care aprinde văzduhul strălucitor, dogoritor, spre care privesc cu spaimă vietăţile pămîntului. Cei mai mulţi dintre bolnavi s-au înşiruit de-a lungul gratiilor de fier ce împrejmuiesc grădina spitalului şi privesc departe, undeva, în nemărginire. Sînt îmbrăcaţi cu toţii în aceleaşi mantale cenuşii, în picioare cu pantofii lungilor săptămîni şi luni de suferinţă. Nu ştiu cum, în fierbinţeala secetei nemilostive, în acest aer de foc pe care-1 respirăm de atîta vreme, convalescenţii.
850
Proorocul
văzuţi de departe, în mantalele lor cenuşii, nemişcaţi, înşiruiţi de-a lungul gardului de fier, par soli de groază trimişi pe ţărmul nostru de hidoasa foamete uscată.
Cu presimţiri rele, trec încet pe lîngă zăbrele. Mă opresc uneori şi mă uit în grădină. Vitejii luptelor trecute, pe cîţi îi văd, par a nu mai trăi pe lumea asta. Cu puţini poţi înfiripa o vorbă. Şi cea dintîi care ţi-o spun e seceta.
Mulţi se mulţumesc să arate, cu degetul osos şi galben, în sus, spre duşmanul ce aprinde pămîntul. Toţi se gîndesc la acelaşi lucru, pe toţi îi chinuie aceeaşi întrebare : «Ce-mi vor face nevasta şi copiii dacă nu mai plouă ?»
Cei mai mulţi sînt din teritoriul ocupat; convalescenţii din Moldova s-au împrăştiat pe la casele lor.
Deodată, cum păşesc încet pe lîngă gard, cu gîndul aiurea, tresar.
—	Domnule Ştefănescu, dumneata nu-i lua un covrig ?
Cocoţat pe gardul de fier, chiar în dreptul meu, un bolnav, în aceeaşi manta cenuşie, dar desculţ şi cu capul gol, balansează, înşiraţi pe-o sfoară, vreo duzină de covrigi. Ochii lui, nespus de bucuroşi şi veseli, contrastează atît de ciudat cu faţa-i palidă şi suptă ! Mă uit mirat la el.
—	Te temi de vro molipsire ? mă-ntreabă repede, luînd tăcerea mea drept un refuz. Să n-ai grijă ! Uite, sînt curat: mîini, obraz, haină.
Şi, cu-o repede mişcare nervoasă, îmi arată mînile — slabe şi îngălbenite, obrajii — căzuţi, mantaua — cenuşie.
Proorocul
351
—	Mă asămeni cu cineva, pretine. Eu nu sînt domnul Ştefănescu.
—	Ei, şi pentru că nu eşti, nu-i lua de la mine un covrig ?
—	Bucuros ! Numa n-o să-ţi trebuiască dumitale ?
El tace o clipă, se uită la covrigi, apoi zice :
—	îi dau de sufletele morţilor. Au murit mulţi! Dumneata nu ştii ?
—	Unde ? în spital ?
El zîmbeşte binevoitor, dar ciudat ; în aceeaşi vreme ochii i se-ntunecă.
—	în spital ? Ce am eu cu spitalul ? Unde-i spitalul ?
—	Vorbind aşa, mă priveşte aproape cu duşmănie, şi glasul lui se aspreşte cînd adaogă : Au murit în munţi şi-n văi, în ape şi pe uscat, în crăpăturile pămîntului. Şi, cînd au murit, toţi erau flămînzi şi însetaţi. Ş-au închis ochii, neputînd să-şi astîmpere nici foamea, nici setea. De-aceea s-a-ncuiat cerul. Toate apele văzduhului se strîng în înălţimile cerului de peste cer, să sature cu băutură răcoritoare pe cei care au murit însetaţi, căci, cînd mori, setea e mai îngrozitoare ca foamea. Şi trebuie apă multă, pentru c-au murit mulţi, toţi însetaţi. Lumea, acum, nu mai e pe pămînt, lumea e în cerul ce este peste cer : acolo s-au dus cei mai mulţi voinici. Dau şi eu cîte-un covrig, să le-astîmpăr foamea. Da’ ştiu că li-i mai sete decît foame.
El desface din aţă un covrig mititel, uscat şi mi-1 strecoară, printre gratii, în mînă. Pe faţa lui e întipărită o milă adîncă.
în clipa următoare îşi vîră faţa suptă printre zăbrele şi-mi zice, abia rostind, într-un susur rece :
—	Mă recomand : Proorocul Ilie.
352
Proorocul
Mă înfior. Am senzaţia aceea dureroasă, copleşitoare, în care se amestecă milă, descurajare, spaimă şi revoltă, şi care se aşterne peste sufletul oricărui om cînd stă de vorbă cu un nebun.
El citeşte cu lăcomie, cu nespusă satisfacţie, uimirea zugrăvită pe faţa mea.
—	Să nu spui la nimeni ! E taină, adaogă repede, aruncîndu-mi o privire cercetătoare, plină de-o viclenie ascuţită, nefirească.
Sare de lîngă gard, face cîţiva paşi, dar se întoarce îndată.
—	Dumneata împărţi covrigi de sufletul morţilor ? Nu ? Rău faci dacă nu-mparţi ! Rău faci dacă te saturi numai pe dumneata ! Aceia au murit pentru toată lumea, aşa mi-a spus mie Domnul.
Ochii bolnavului se-aprind, şi un tremur uşor îl cuprinde :
—	Strălucitor la haine, dar cu faţa tristă s-a apropiat de mine Domnul şi mi-a zis : «Ilie ! Proorocul meu, Ilie !» — Bolnavul se cutremură, privindu-mă înspăi-mîntat. — «Aicea-s, Doamne», am răspuns. «Coboară-te pe pămînt, proorocul meu, şi propovăduieşte : Toţi cei mai buni dintre fiii oamenilor au venit la mine setoşi şi flămînzi. Toţi cei cu sufletul curat, cu inima vitează au venit să ceară dreptatea pentru care au murit. Pă-mîntul a rămas pustiu, proorocul meu, inima omenirii a venit la mine, în cerul cel mai presus de cer. Toţi cei răi, toţi făcătorii de rele au rămas pe pămînt, şi fiindcă omenirea nu mai are inimă, ci se sfîşie ca fiarele, blăstăm voi trimite peste ei, să-i pierd de pe faţa pămîntului. Dar aş fi cruţat Sodoma şi Gomora, pentru zece drepţi. Aş cruţa şi pămîntul, pentru cei buni, care
Proorocul
353
s-ar mai arăta în lume. Propovăduieşte pocăinţa, pro-povăduieşte mila pentru cei morţi! Daţi covrigi pentru sufletele morţilor !»
Gîfîie, palid ca un mort, şi se prinde cu mîna liberă de-o gratie de fier. O ceaţă arzătoare pluteşte în ochii lui. Nu mă mai vede.
După o scurtă pauză, în care pieptul lui slăbit îşi înalţă des coastele, ce-mpung prin pielea galbenă, începe să vorbească din nou, întîi într-un susur nedesluşit, apoi din ce în ce mai desluşit:
—	«...iubit al meu eşti tu, şi proorocul meu. Propovăduieşte dar înaintea lui Achale şi a tot poporului. Vai vouă, care v-aţi abătut de la Dumnezeul strămoşilor voştri, vai vouă, lacomilor, care aţi vrut să secătuiţi vlaga pămîntului şi să vă îngrăşaţi de osînză multă ! Un semn de la mine, zice Domnul, şi cerul se va închide, şi pămîntul nu-şî va mai da roadele sale ! Să vedeţi că eu singur sînt Dumnezeu adevărat. Daţi milostenie, daţi covrigi pentru morţii care au murit pentru păcatele voastre ! Voi trimite foc şi pară din cer, şi toţi cei sătui vor pieri întîi, ca să rămîie flămînzii şi însetoşaţii de dreptate.»
Cuvintele din urmă le spune încet, şoptit, şi cade moale, nemişcat, după zăplazul de fier. Credeam că moare şi, îngrozit, încep să chem bolnavii din grădină. In drum se adunase o ceată de gură-cască. Veniră îndată patru bolnavi.
—	E proorocul, zise unul, cu milă. Tot mai des îi vine.
Se-aplecă şî-i ascultă respiraţia.
—	N-a murit, dar odată va cădea aşa şi nu se va mai deştepta. De vro lună îi vine tot mai des.
354
Proorocul
—	De unde are covrigii ? întreabă cineva din mulţime.
—	De unde să-i aibă ? îi cumpără. Doctorii, surorile de caritate îi pun în toată dimineaţa cîţiva bani subt pernă. El crede că-i aduce corbul, corbul proorocului Ilie. Cînd a căutat mai întîi subt pernă, — se vede că visase, — n-a găsit nimic. A fost necaz mare. Spunea că i-au luat banii de subt pernă. Doctorul, după ce-a vorbit mult cu el, a-nţeles, şi, de-atunci, are bani.
Vin sanitarii c-un pat, îl ridică şi dispar cu el printre mantalele cenuşii.
—	Dumnezeu să ferească ! zice, din mulţime, un glas de femeie.
—	Şi de mai rău ! oftează un convalescent, privind în văzduhul dogorîtor.
l 9 l S
Jk
ÎN TREN
Toate vagoanele, coridoarele, scările, acoperişurile nesfîrşitului tren sînt ticsite de lume, şi pe peron se revarsă încă valuri noi de călători. Se apropie grăbiţi, copleşiţi de năduf, de vagoane, aruncă priviri cercetătoare, dar zadarnice ; bietele noastre vagoane, devastate de război, se uită cu ochii lor orbi, de scîndură. Ori de care vagon încearcă să se apropie întîrziaţii, sînt primiţi cu aceleaşi proteste energice :
—	Nu mai este loc, domnule ! Nu-i!
Şi, într-adevăr, loc nu mai era. însă mulţi pătrunseră, cu toate acestea, în coridoarele în care lumea se presa ca într-un îngrozitor teasc viu.
in tren
Fericiţii care apucaseră cîte-un loc în compartimente începură obişnuitele discuţii: se descoseau, făceau cunoştinţe, aruncînd din vreme-n vreme priviri satisfăcute spre cei din coridor, înghesuiţi ca sardelele.
Dar, peste cîteva minute, căldura începu să-i enerveze. Un domn burtos era cu deosebire revoltat :
—	Mă rog, o să ne asfixiem aici ! Cum de le permite demobilizaţilor să se urce în coridoarele vagoanelor de clasa întîi ?! Uite, domnule, e imposibil să vie un strop de curent ! Asta e curată batjocoră, nu tren !
Şi începu să se descheie la haină, simţind că se înăbuşă.
Din culoarul aceluiaşi vagon, prin spaţiul dintre două scînduri al geamului, mă uitam pe peron. Văzui un invalid, cu piciorul drept de lemn, sprijinit în cîrji, trecînd cu privirea aiurită pe lîngă tren. încercase vreo douăzeci de întrări, dar nu putuse pătrunde.
Lîngă scara bătucită de soldaţi se opri.
—	Camarazi, faceţi-mi un loc, că nu mai pot! Vă rog, ajutaţi-mă să mă urc !
—	Nu e loc, se auzi din coridor, de după uşă. O să pleznesc aici, de-o mai deschideţi o dată.
—	Gura, camarade ! zise un fruntaş de pe scară. Tu nu vezi cine ne cere loc ?
—	Da’ să fie şi generalul ! izbucni cu deznădejde celălalt.
—	E mai mare ca generalul ! zise, cu glas aspru, fruntaşul.
Toţi cei de pe scară se coborîră şi-i ajutară invalidului să urce. Presiunea începu din nou în coridor, dar fruntaşul nu se hodini decît găsindu-i un loc unde să se poată răzima cu spatele de păretele vagonului.
in tren
367
Rămase lîngă invalid ca o sentinelă.
Acela, nespus de istovit, îl privea cu-o adîncă recunoştinţă. Fruntaşul arunca din cînd în cînd priviri mî-nioase în compartimente. Toate locurile erau ocupate. în loc de patru şed şase şi şapte pe-o bancă. Numai pe-o bancă sînt patru : domnul cel gras şi alţi trei cu mutre ciudate.
Trenul plecă, în sfîrşit, roţile scîrţîiră, vagoanele se cutremurară, şi călătorii scoaseră un suspin de uşurare : se mai răcorea.
Domnul cel gras apăru în uşa compartimentului — să respire mai liber. Aruncă o privire asupra invalidului, una singură, apoi îşi scoase batista şi începu să-şi usuce faţa buhăită, fruntea, grumazul gros ca de taur, pufăind mereu.
După un răstimp se întoarse şi-şi ocupă locul pe banchetă.
—	Acum, să nu fie aşa de ticsit coridorul, am avea curent bun, zise el, foarte nemulţumit, căci, îndată ce se aşeză, prinse să asude din nou.
Şi în compartimente, şi în coridor oamenii începură să povestească. însărarea căzu, şi răcoarea se făcu tot mai simţită.
Demobilizaţii spuneau întîmplări din război, vorbeau de arme, îşi spuneau ce-au văzut, unii prin Ardeal, alţii prin Moldova, îşi dădeau cu socoteala ce va mai fi rămas pe la ei, pe-acasă, de vor mai găsi nevastă, copii, părinţi. Vorbeau potolit, cu o adîncă suferinţă întipărită în ochi, pe faţă. După un răstimp, mai în şoaptă, aproape în întreg coridorul se-ncinse vorba despre pă* mînt.
358
In tren
în compartimentul unde era domnul cel gras se făcea politică. Vorbeau cîte trei-patru deodată, uneori aproape nu li se mai înţelegeau cuvintele. Răsturnau cu neîndurare, cu furie, tot ce s-a făcut în ţara asta. O vorbă de laudă, un cuvînt de recunoştinţă nu se putea auzi pentru nimic şi pentru nimeni. După convingerea domnului celui gras, însuşi neamul romînesc nu era decît un putregai :
—	Ne-am făcut de rîs, domnilor, înaintea lumii întregi ! Ţi-e şi ruşine să mai spui că eşti romîn ! îşi încheie dînsul, cu avînt, cuvîntarea.
Se ridică şi se ivi din nou în uşă, să se răcorească. Rămase izbit de privirile unui soldat, aprinse, sfredelitoare, care nu-1 mai părăseau. Se indispuse şi se retrase iarăşi la locul său.
Fruntaşul clătină cu dezgust din cap. Rămase multă vreme privind încruntat la burtos, neputînd să-şi potolească mînia. El ascultase cu băgare de samă «politica» celor din compartiment.
Invalidul respira des, înăbuşit. începu să simtă o sfîr-şeală care parcă-i moleşea şi piciorul de lemn. Trecuseră patru ceasuri de cînd stătea în picioare, în înghesuiala aceea grozavă.
Fruntaşul încercă de mai multe ori să se aşeze cumva, aşa ca invalidul să poată şedea pe genunchii lui. însă nu era loc să se poată cuibări, şi nici ca să-şi poată întinde invalidul piciorul de lemn, cu toată bunăvoinţa camarazilor, care se înghesuiseră şi mai tare unul într-altul.
Domnul cel gras se topea. Ieşi din nou în uşa compartimentului, şi, cu toată privirea urîtă a fruntaşului, nu se mai mişcă de-acolo. Prin coridor adia răcoare bună.
In tren
359
Fruntaşul văzu ca ochii burtosului se opresc din cînd în cînd pe chipul plin de suferinţă al invalidului. «Ce mai ştii ? îşi zise, poate-a să-i fie milă ş-a să-l lase un sfert de ceas să şadă. El şi aşa stă în uşă.»
Şi începu să se uite cu blîndeţe la domnul cel gras.
Dar mai trecu un ceas, mai trecură două, şi domnul acela, deşi stătea mai mult în uşă decît pe banchetă, deşi se uita la soldatul cu piciorul de lemn, nu arăta prin nimic că s-ar gîndi la aşa ceva.
Din fericire, se apropia gara unde se cobora invalidul. Trenul şuieră prelung, răguşit. Domnul cel gras se retrase din uşă şi spuse tare, c-un fel de grohăit sălbatec :
—	Civilizaţie, domnule, la noi, nu tufă ! Invalidul din coridor trebuie că şi-a cioplit singur piciorul. Să vedeţi în Germania : nici nu se cunoaşte că are picior artificial.
Fruntaşul auzi, se învineţi, se apropie de uşă şi zise :
—	De, domnule, în războiul ăsta unii s-au ales cu cruci de lemn, alţii cu picioare de lemn. Da’ tot e mai bine aşa decît să ai inimă de lemn !
Trenul se opri. Fruntaşul făcu loc invalidului şi-l a-jută să coboare.
—	Cine-i fruntaşul ăsta ? întreb eu pe un soldat, care se vedea că-1 cunoaşte.
—	Cine să fie ? Unul care-a fost de trei ori rănit şi şi-a dus în spate maiorul greu rănit, o noapte-ntreagă, pe cînd el era cu rana de-a treia în piept...
19 18
DARUL LUI MOŞ MIRON
Era în vara anului 1916. Războiul bîntuia de-a-tît amar de vreme prin fundul Galiţiei, prin Polonia, în Italia. Din vreme-n vreme, îşi trimitea răniţii şi bolnavii pînă prin satele noastre. Aduceau cu ei uniformele spălăcite şi murdare, iar pe feţele supte şi înnegrite de vînturile lui Dumnezeu şi de uraganele maşinilor iscodite de oameni, mirosul, aerul războiului depărtat.
Cît de schimbaţi erau oamenii care se întorceau din faţa morţii !
Moş Miron, în satul lui de la poalele munţilor, întră greu în vorbă cu cei ce se-ntorceau de pe cîmpul de luptă. Avea o sfială ciudată înaintea lor, deşi i-ar fi
Darul lui moş Miron
361
putut fi, cei mai mulţi, nepoţi. I se părea lui că-s vrednici de-o cinste deosebită, că ştiu lucruri pe care nimeni altul în lume nu le poate şti. Dar de vorbit cu ei, trebuia să vorbească numaidecît. De la o vreme era nelipsit de la gară, şi cel dintîi sătean care-i dădea bineţe soldatului ce se cobora era moş Miron.
Cei pe care-i întîmpina nu-1 prea înţelegeau, nu prea ştiau ce vrea să afle moşul de la ei. Şi, oricît ar fi voit să-şi ascundă adevăratul gînd, bătrînul tot era silit, în» urmă, să mărturisească ce vrea şi să vorbească desluşit.
—	Uite ce-i, nepoate. Noi pe-aici nu mai ştim ce să credem. Toţi minţesc, numa sufletul din noi nu. Voi, pe-acolo, trăbă c-aflaţi mai iute veştile : Au întrat ai noştri în război, sau n-au întrat ?
—	Pîn-acum nu, moşule. Da’ nădăjduim de la Dumnezeu...
Nădăjduia şi bătrînul «de la Dumnezeu», dar prea-i era lui greu să mai aştepte. Din felul cum i se lungea faţa bătrînă, din felul cum îi sclipeau ochii în cap, se vedea limpede că vorbele spuse de cei ce veneau acasă bolnavi ori în concediu nu-1 mulţumeau.
De cum a dat gură de primăvară, moşul a-nceput s-o ducă greu de tot. Îşi isprăvise tot ce strînsese peste vară, şi bucatele erau scumpe foc. In cîteva săptămîni şi-a dat şi cel din urmă ban, pe care abia l-a pescuit dintr-un cotlon al şerparului.
A văzut el că oameni bătrîni, femei bătrîne se tot duc pe la primărie şi se-ntorc cu bani acasă. Locuia departe, în capătul satului, spre munte ; pe la primărie n-a dat de zece ori în viaţa lui; dar lipsa îi dete brînci şi, într-o zi, iacătă-1 în faţa primarului.
m
tiarul lui moş Miron
—	Văd că toată lumea duce bani de aici. Va fi, pe-sămne, vrun ajutor pentru oamenii bătrîni şi săraci ca mine, în vremea asta de scumpete crîncenă. Pîn-acum am mai avut cîte ceva, de-acum !... şi el făcu un semn cu degetul lui gros şi noduros că «s-a tăiat aţa».
—	Dumneata nu poţi căpăta, moş Miroane, îi răspunse primarul. N-ai pe nime în război.
—	Dar nici acasă !
—	Adevărat că vei duce-o greu. Da’ stai, mi se pare că tot mai ai dumneata ceva. Ai vîndut otava ?
Moşul îşi încruntă sprîncenele şi privi în pămînt.
—	N-am vîndut-o !
—	Apoi vezi, rău faci că	n-o vinzi. Se plăteşte	foarte
bine. Poate aştepţi să	mai	crească preţurile.
—	Nu aştept !
—	Atunci, mi-o poţi vinde chiar şi mie.
Bătrînul îl privi cu duşmănie.
—	N-ai dumneata bani să cumperi otava mea !
Şi s-a ridicat de pe scaun, şi-a oblit trupul îngîrbovit şi-a ieşit din primărie păşind apăsat. De-atunci n-a mai dat pe-acolo.
Dar lipsa — tot mai grea.
Avea doi fraţi mai tineri, avea şi alte neamuri mai apropiate prin sat. Azi era la unul, mîne la altul, pînă cînd i s-a tăiat apa şi	de la moara asta.
Rudeniile aduseră şi	ele	vorba despre otavă,	că	ar
putea-o vinde şi ar lua bani frumoşi pe ea.
—	N-o vînd ! răspunse moşul mînios.
—	Doar nu-i vrea s-o rumegi dumneata ! Noi ştim că ai în pod şi otava din anul trecut.
—	O am !
Darul lui moş Miron	363
—	Să vede că aştepţi s-o vinzi	pe-un	car de	bani.
Pînă cînd ai s-o tot aduni ?
Cînd auzise aşa, s-a dus ca	din	puşcă,	şi	mai	mult
n-a călcat pragul neamurilor.	Ce	s-adune ?	Abia era
o căruţă de otavă, că n-avea alt loc de coasă decît pe subt prunii din grădinuţa lui.
Lipsa era acum şi mai mare, dar moşul o mai putea strînge de grumaji : începuse prăşitul cucuruzului, şi de-aci încolo se ţineau lanţ prilejurile de cîştig. Bătrîn era, dar tot era căutat în lipsa mare a pălmaşilor.
De la Sfînta-Maria-mare, de cînd întrase Romînia în război, moşul nu s-a mai dus nicăiri la lucru. Nu şi-a mai părăsit casa, curtea, mai ales grădina, din care trăgea cu urechea în depărtări, să prindă vuietul războiului. Veghea noapte după noapte şi nu-i scăpa nici cel mai mic zgomot. Trecu o săptămînă, trecură două... în săptămînă a treia, noaptea, luni spre marţi, moşul, cum stătea în grădină, prinse sunetul unei copite. într-o clipă fu în drum, dinaintea casei. «De bună samă e un roşior», îşi zise el, adulmecînd depărtările. în clipa aceea, în noaptea neagră se auzi un glas, aproape de tot:
—	Cine-i acolo ?
—	Om bun, răspunse moşul.
—	Dacă eşti bun, vino aici !
Moş Miron, sprinten ca un flăcăiandru, se înfundă în noapte.
Era o patrulă de cavalerie romînească. Bătrînul nu-şi putu ascunde mirarea cum de-au venit atîţia, aşa, pe nesimţite. Ştiriciră tot ce se putea afla de la bătrîn şi voiră să-şi continue drumul.
—	O mică rugăminte am, nepoţilor : să vă dau o mînă de otavă la cai.
364
Darul lui moş Miron
Sergentul zîmbi şi zise :
—	Nu-i vreme pentru asta, moşule.
—	Da’ cînd vă-ntoarceţi ? Am nişte otavă ca stră-mătura !
Sergentul zîmbi din nou.
—	Atunci, nu zicem ba. Dacă ne întoarcem cu bine...
Şi, peste două ceasuri, în puterea nopţii, călăreţii s-au
întors cu bine. Moş Miron făcuse şapte legături de otavă şi le scosese la poartă.
—	Să vedeţi numa ce otavă ! Strămătură, nu alta !
Călăreţii luară-n şa sarcinile făcute de bătrîn, îi mulţumiră şi dispărură în noapte.
Peste trei zile coloanele armatei romîne treceau pe drumul de dinaintea casei lui moş Miron. Frontul fusese împins înainte. Era învălmăşeală mare, şi o căldură...
Carăle — unele treceau, altele odihneau. Şi prin învălmăşeala aceea de oameni şi de vite se vedea un bă-trînuţ în straie albe, cu capul gol, cum tot iese pe portiţă cu cîte-o sarcină de otavă, şi cum o împrăştie înaintea boilor sau a cailor. în spate aducea otava, în mînă ţinea o pîne albă, căpătată de la soldaţi. Pălăria îi căzuse prin pod, în otavă, dar nici prin gînd nu-i trecea s-o mai caute. Şi, tot astfel, nu băga de samă că pe pînea albă, cînd muşca din ea, erau picuri mari — lacrămi ce izvorau în neştire din ochii lui bătrîni.
I 9 î ş
DURA LEX
Mătuşa Vironica, după ce trase un răstimp cu urechea la crăpătură, deschise cu grijă uşa, lăsînd în tindă sapa. Era desculţă, cu picioarele pline de pămînt negru. Şorţul vechi era prins în brîu, de două părţi, şi în poală purta cîţiva pumni de ţărînă, de lujeri fără vlagă, rupţi de la cartofii pe care numai acum i-a pus în cuiburi. Două ceasuri lucrase în grădină, făcînd cuiburi în pămîntul săpat mai nainte, şi punînd cartofi atunci scoşi din pivniţă, plini de lujeri subţiri, strîmbi, de-o culoare bolnavă, ca şi cînd ar fi fost plini cu-o apă tulbure.
La început se strecurase din cînd în cînd în tindă să asculte la uşă, dar apoi, cuprinsă de fiorii muncii,
366
Dura lex
uitase să mai asculte. Lumina soarelui de primăvară, mireasma pămîntului umed şi a buruienilor ce crescuseră mari pe lîngă gard îi ameţiseră capul bătrîn, şi-n loc să se gîndească la cel ce bolea în păcelul din casă, se trezise cu gîndurile departe, la muncile de vară, la prăşit, la secere, la strînsul fînului, la culesul acestor cartofi pe care-i ascundea în pămîntul gras şi bine lucrat.
Cînd astupă cel din urmă cuib, îi veni deodată în minte bolnavul ei, şi un junghi i se puse la inimă : cum l-a putut uita atîta vreme?! Şi, cu sapa în mînă, păşind larg peste moviliţele negre, se grăbi spre casa bă-trînă.
Dar, ascultînd la uşă, se linişti. «De bună samă, doarme, — îşi zise bătrîna, — doarme aşa cum l-am lăsat». întră în vîrful degetelor în casă. Dintr-o aruncătură de ochi îl văzu nemişcat în pat. Nu se auzea răsufletul bolnavului, respiraţia acea grea, care de-o jumăta’ de an se făcea tot mai şuierătoare cu fiecare zi. «Doarme adînc ! îşi zise bătrîna. Ia să-i deschid eu puţin fereştile, să-i între în casă minunea lui Dumnezeu de-afară.»
Cum lucrase vreme îndelungată în grădină, bătrîna simţi, de cum deschisese uşa, aerul acru din casă. Niciodată nu-i păruse atît de înăbuşitor ca acum. Deschise ferestrele, şi aerul proaspăt, îmbălsămat al primăverii năvăli în odaie. Era atîta linişte în casă, în curte, pe uliţă, încît se auzea limpede ciripitul păsărelelor în grădină şi vuietul rîuleţului de munte, care, ascuns de case, de arinii de pe mal, îşi frîngea undele repezi de bolovanii albi şi lucii din albie, la cîteva zvîrlituri de băţ de casa Vironicăi.
Dura lex
367
Mătuşa stătu, cu gîndul pierdut, privind prin fereastra deschisă. «De-acum, îşi zicea, o să se-ntrămeze şi Dumitru. Iacă, abia a dat gură de primăvară, şi el a căzut într-un somn adînc, cum n-a durmit de-o jumăta’ de an.» Se va înzdrăveni, cum crezuse ea totdeauna. Dacă se-ntorcea rănit de puşcă, cu o mînă ori cu un picior tăiat, ea n-ar mai fi avut o singură zi bună. De cîte ori nu i s-a întunecat sufletul cînd vedea pe alte mame că mai pot glumi, cu cîte-un chilav în casă. De ea Dumnezeu s-a îndurat. El, care ştie toate, ştia că ea, Vironica, n-ar fi putut trăi dacă Dumitru i s-ar fi întors neom din război. Tusa aceea ce-i hîrîia în piept o să-i treacă. Din tusă nu moare nime, mai ales dacă-i tînăr şi voinic. Dumitru slăbise, dar ea era încredinţată că se va întrema iar, şi, într-o jumăta’ de an, nu se gîndise o singură dată că Dumitru ar putea muri.
întorcîndu-se de la fereastră, mătuşa Vironica porni spre uşă. Avea să curăţe cărarea din grădină, să mai sape de-un strat. Abia acum văzu că ţolul cu care se-acoperea bolnavul era mototolit, şi că Dumitru stă cu capul strîmb pe perină. Cînd intrase din lumina orbitoare de afară în odaia cu geamurile cît palma, nu luase în samă decît că băiatul dormea nemişcat.
Se opri, luă ţolul, îl trase cu greu de subt picioarele lui Dumitru, îl înveli, apoi, încet, pipăit, cercă să-i aşeze capul mai bine pe perină.
Dar abia-1 atinse, şi se trase îngrozită înapoi : era rece ca gheaţa ! Se uită prostită prin ferestruţa deschisă şi urmări multă vreme o coţofană care sărea, făcînd un tărăboi asurzitor, din par în par, deasupra gardului de către uliţă. Bătrîna urmărea păsăruica, de parcă-ncerca să se-ncredinţeze astfel că nu s-a petrecut nimic.
Cu sufletul încrezător, se aplecă din nou asupra lui Dumitru, cercă să-i puie capul mai bine pe perină. Aceeaşi răceală o pătrunse, şi bătrîna, îngheţată de spaimă, începu să-l pipăie ; se plecă la gura lui închisă să-i simtă respiraţia, începu să-l strige pe nume, să-l mişte. Dar nici un semn de viaţă nu mai putu prinde. Dumitru părea acum şi mai slab, şi mai uscat, în liniştea morţii. Umerii obrajilor împungeau prin pieliţa galbenă, întinsă, obrajii-i căzuseră adînc, şi ochii, închişi, erau şi mai cufundaţi în fundul capului. Nepăsător la strigătele, la bocetele bătrînei, el sta cu capul strîmb, cu buzele vinete şi apăsa greu pe perina pătată de sudoarea care încă nu se zbicise.
în zeci de chipuri cercă bătrîna să-i prindă un semn de viaţă. îi părea cu neputinţă să fie mort. Plînse şi se boci mereu, chemîndu-1 pe nume, pînă ce se încredinţă că nime n-o mai aude. Atunci, deodată, tăcu, îşi făcu o cruce largă, aprinse o luminiţă de ceară, i-o puse mortului la căpătîi, trase un scăunel lîngă pat, se aşeză frîntă pe el, şi, pînă sara, nu se mai mişcă de lîngă mort. Cînd se ridică avu conştiinţa limpede că viaţa s-a sfîrşit şi pentru ea.
îşi înştiinţă vecinele, alergă la preot, la clopotar, la cîntăreţii de la biserică, la dascălul din sat. Se întoarse numai noaptea tîrziu.
Pînă-n ziua înmormîntării nime nu văzu lacrămă în ochii mătuşii Vironica. Deşi nu pusese nici mîncare, nici băutură pe limbă, deşi nu închisese ochii două nopţi, părea mai în puteri decît oricînd. Alerga neobosită, se purta mai dreaptă, glasul ei pierduse mult din hodoro-geala bătrîneţelor, părea întinerit; alerga şi se frămînta
Dura lex
369
încît părea că se pregăteşte de nuntă, nu de înmormîn-tare.
îşi vîndu viţelul şî cei doi purcei, îşi vîndu fînul care-1 mai avea în şură ; deşertă coşurile de grăunţe, trimiţînd la moară cinci saci plini. A doua zi porni la oraş, cumpără vase, cumpără opinci. Apoi, chemînd pe o rudenie îndepărtată, se duse la primărie şi făcu scrisoare de danie pentru casă şi pentru cele trei sforicele de moşie pe care le avea. Din casă începu să împartă tot: haine, vase, laviţă ; numea fiecare lucru al cui să fie, şi le spunea că pot să le ridice îndată după înmor-mîntare.
Creştinii se uitau la ea tot mai miraţi. întîi crezură că vrea să facă o pomană de să-i bată şi pe cei mai avuţi din sat. Unii îi dădeau dreptate, zicînd că atîta băiat avusese şi ea, şi se cade să-i puie pomană mare. Alţii ziceau că e păcat de Dumnezeu să-şi deie pînea de la gură, în scumpetea asta. Cine o va mai ajuta pe ea să puie la loc ce împrăştia acum cu amîndouă mînile ?
Dar, de la o vreme, oamenii începură s-o privească tot mai miraţi. Mai ales după ce-şi dădu, cu scrisoare la primărie, casa şx moşia.
însuşi primarul rămase uimit de hotărîrea bătrînei, şi încercă în fel şi chip să mai amîie scrisoarea de danie. Dar mătuşa Vironica fu neînduplecată.
—	Păi bine, mătuşo, dacă-ţi dai casa de pe-acum, ce te-i face cînd te-or pune-n drum ?
—	Pe cine ?
—	Pe dumneata !
Bătrîna se mulţumi să facă un gest cu mîna, care însemna «de pe partea mea să nu te doară pe dumneata capul !*
370
Dura lex
In ziua înmormîntării se răscolise satul întreg. Şapte femei, puse anume, chemară la pomană pe toată lumea. Se ştia că s-au copt colaci pentru întreg satul, că se vor împărţi vase, că s-a adus un butoiaş de rachiu şi unul de vin, că s-au pregătit mîncări de dulce. Se urniră din bordeiele lor şi harancele cele mai bătrîne şi mai bolnave, ţigănci pe care de-un an nu le mai văzuse nimeni la cerşit prin sat.
Trei preoţi făcură slujba înmormîntării înaintea unei mulţimi cum nu se aduna nici la moartea celor mai bogaţi din sat. Toţi cîntăreţii de strană înconjurară pe diac, şi se sluji un prohod de să-i rămîie pomina.
Pînă sara tîrziu fu curtea plină de oameni care se înfruptară din pomana lui Dumitru. Cei din urmă se depărtară gălăgioşi de băutura cea multă.
Şi, în toată vremea asta, mătuşa Vironica, întinerită, sprintenă, se purta printre mesele înşiruite în curte, îndemna la mîncare şi la bere, împărţea vase, opinci, pînză, iar înspre sară începu să-şi împartă şi lucrurile din casă. Nu mai rămase decît patul în care bolise şi murise Dumitru.
Mătuşa Vironica, după ce se văzu singură, aruncă la cînii care dădeau tîrcoale prin curte oasele, scutură fărî-măturile, şi, după ce se încredinţă că nu mai rămăsese nimic din mîncare şi din băutură, întră în casă, încuie uşa, se sui în păcelul în care murise Dumitru, îşi puse mînile cruciş pe piept, închise ochii, murmură în gînd o rugăciune şi-ncepu s-aştepte să-i vie moartea.
Era încredinţată că va muri. Din clipa în care simţise răceala lui Dumitru, ştia că va muri şi ea. Numai dorinţa de-a-i face o îngropăciune frumoasă lui Dumitru, de-a-i pune o pomană bogată o ţinuse în viaţă încă
Dura lex
371
trei zile. Nu-i părea rău după nimic. Se grăbea să-l ajungă pe Dumitru, să-i poarte de grijă şi în lumea ceealaltă, cum i-a purtat aici. Era aşa de slab şi aşa de prăpădit ! Va avea încă nevoie de ea şi pe celălalt tă-rîm ! Şi-i părea bine că s-a smerit, că n-a mai lăsat nimic după ea : a împărţit, a dat tot ce-a avut. Acum poate muri liniştită.
Ruptă de oboseală, bătrîna adormi îndată. Şi dormi buştean pînă dimineaţa.
Soarele era de-o suliţă pe cer, cînd se trezi. Era buimăcită. Privi prin casă aiurită. Afară de patul în care zăcea, nu mai era nici un lucru în odaie. Şi păreţiî erau goi. Nu-şi dădea sama unde se află.
întru tîrziu privirile îi căzură pe fereastra deschisă, şi de-aici înţelese mai întîi că-i la ea acasă. Se ridică într-un cot, dar ameţi repede. Casa începu să se în-vîrtă cu ea. îşi lăsă capul din nou pe perină. închise ochii şi aţipi. Vedenii stranii i se arătară, într-un vîrtej nebun. Se trezi iar. I se-nvîrtea ceva, ca un ghem, şi în cap, şi în deşerturile din pîntece. Ameţea tot mai tare, deşi era culcată. De la o vreme începu să se ţie cu mîna de marginea patului — să nu se răstoarne. Se gîndea : «Poate am început să mor, şi acuma sînt pe drum cătră lumea ceealaltă».
Stătu vreme îndelungată prinsă în vîrtejul acela ameţitor.
Deodată, de subt fereastră, auzi un cucurigat răsunător ca o trîmbiţă. Deschise ochii. «E cocoşul nostru !» îşi zise Vironica. Şi îşi aduse numaidecît aminte că a-sară, cînd şi-a împărţit găinile pe la femei, n-a fost chip să poată prinde cocoşul. «Aşadar, sînt tot acasă ?» se întrebă ea, şi iar se ridică într-un cot. Se uită iarăşi
372
Dura lex
la păreţi, la podele. Casa nu se mai învîrtea. Se sculă din pat, dar simţi ca o prăpastie arzătoare în deşertu-rile din pîntece. Şi deodată, simţi o sălbatecă poftă de mîncare. De trei zile nu mîncase. Puterile îi reveniră. Căută cu privirile încruntate după o bucată de pîne. Dar zadarnic scotoci prin toate ungherele din casă. Ieşi în tindă, căută pe vatra cuptorului, privi mînioasă în-lăuntru. Cu cît căuta mai mult, cu atîta creştea în ea o nelinişte şi-o furie pe care nu le înţelegea, de care nu-şi dădea sama. «O bucată de pîne ! Cum să nu găsesc o bucată de pîne ?!» îşi zicea mereu, căutînd acum prin curte, pe unde fuseseră mesele pentru pomană. Deodată zări, vîrît în gard, un colţ de colăcel. îl smulse cu mînie, şi colţii ei bătrîni, şi gingiile începură să sfî-şie. Fălcile-i trozneau din încheieturi. Dar pînea se topi îndată. Zadarnic mai căută gardul de-a rîndul, doar va mai afla o bucată !
Se opri, se gîndi puţin şi clătină din cap. Nu ! Nu va cere de la vecine ! Şi deodată porni cu paşi hotărîţi spre casa bătrînă. într-un colţ al podului, într-o ladă veche, pusese, înainte cu trei ani, nişte secară, nişte coade nefolositoare. îşi uitase încă de-atunci de ele. A-cuma, dintr-odată, şi-a adus aminte de secara aceea. Părea că numa ieri a pus-o acolo.
Se urcă în pod şi dibui un sac. îl răsturnă. Secara era plină de praf şi de gîngănii. Totuşi o adună, o băgă în sac, şi, scoborîndu-se, o desăgi, o luă în spinare şi porni la moară. Furia i se potolise — va avea ce să mănînce !
Cum mergea cu desagii în spate, Vironica simţi deodată un dezgust adînc faţă de sine însăşi, şi ca o descurajare îngrozitoare. Se întreba : «Pentru ce mai vreau să trăiesc ? Da’ vreau eu să mai trăiesc ? Dacă nu,
Dura lex
373
de ce astă batjocoră pe mine ?!» Şi, tot la cîţiva paşi, se oprea, hotărîtă să arunce desagii, să se întoarcă acasă. Dar, tot de atîtea ori, în deşerturi i se deştepta ca o prăpastie arzătoare, şi ea înainta din nou, deşălată, gî-fîind, spre moară, cu pînea în spate.
19 2 1
AŞA DE SINGUR!
Zile, săptămîni întregi după ce a sosit acasă, chilav, strivit de nenorocirea lui, nu s-a putut plînge că-i prea grea viaţa. Deznădejdea nevestei, a copiilor, a lui chiar, fu îmblînzită de compătimirea sătenilor, bărbaţi şi femei, care se grăbiră să-l vadă. Ziua întreagă portiţa curţii nu mai avea hodină. Casa-i era mereu plină de lume, aşa că femeia nici vreme să-şi plîngă nenorocirea, nici loc nu mai avea, decît noaptea tîrziu. Atunci putea plînge netulburată de nimeni. Miron, ostenit de-atîta povestire şi uitîndu-şi chinul său, subt atîtea priviri înlăcrămate, dormea dus.
Durerea, mila aceea cu care-1 priveau şi ascultau povestea nenorocirii lui şi a camarazilor de arme îl făceau să uite că el nu se mai poate socoti în rîndul oamenilor.
Aşa de singur t
Mai mult: tot văzîndu-i pe oameni ascultîndu-1 cu gura căscată, tot prinzînd suspinele lor de durere sau mirarea lor, Miron se crezu chiar mai mult decît ceilalţi oameni. Un fel de deşertăciune se făcea uneori stăpînă pe el.
Şi aşa, zilele-i treceau uşor, iar viaţa nu-i părea aşa de grea cum şi-o închipuise înainte de-a veni acasă. Dar sătenii, de la o vreme, nu-i mai călcară pragul. Casa rămase deodată pustie : nevasta, copiii erau după treburi. Şi, în pustiul din casă, din ogradă, Miron începu să se facă una cu pămîntul, subt povara zilelor fără sfîr-şit. Nu se putea urni din loc decît sprijinit în două cîrji. Şi, chiar aşa, se mişca cu mare silă, cu primejdie de-a se prăbuşi la fiecare pas.
Lumea multă care-i umpluse casa pînă acum nu-i dăduse răgaz să-şi tragă socoata cu femeia, cu copiii, pentru viitor. Şi rămaseră nespuse cuvintele cu care voia să le arate cum să purceadă de-acum înainte, fiind el pentru totdeauna un lucru nefolositor la casă. Nu apucă să-şi arate dragostea pentru ai lui, nici să-i roage să nu le fie spre greutate cîte zile va mai avea. Şi cît de mult s-a gîndit el, în drum spre casă, la vorbele pe care le va schimba cu nevasta, cu băieţii lui !
Cele cîteva săptămîni de la început ar fi fost prea potrivite ca să-şi limpezească rostul său în familie. Acum, Miron simţea că e prea tîrziu. Şi femeia, şi copiii începuseră să se obişnuiască cu el. Ce vor gîndi, oare, despre el ?
Miron le spiona îndeaproape, cu privirea, fiecare mişcare, fiecare vorbă, fiecare căutătură a ochilor.
Nevastă-sa era îmbătrînită rău. I se pusese ceva greu şi pămîntiu pe faţă, i se înăspriseră liniile obrajilor, şi, în ochii ei, nu se mai coborau licăriri de lumină. Erau
376
Aşa de singur!
plini de ape tulburi. Miron băgă de samă c-a îmbătrînit de cînd sosise el. Vorbea puţin, cu-o voce uscată, făcea paşi largi, aplecată puţin de spate. Şi doar nu fusese aşa cînd sosise el ! Copiii erau, asemenea, tăcuţi. Lui Miron îi păreau mai înalţi, îi părea că li se mai lungiseră feţele palide şi grumajii. Dar, oricît le spiona mişcările, privirile, vorbele, nu putea descoperi nimic ce-ar fi arătat că nevestei sau copiilor le-ar fi greu de el. Dimpotrivă. Erau gata cu toţii să-i împlinească şi cea mai mică dorinţă. Miron rămînea de multe ori mirat de unde pot copiii şi nevasta să-i cunoască gîndurile. Mai ales că aşa, la o aruncătură de ochi, oricine ar fi crezut că celor din casă prea puţin le păsa de bolnavul lor.
Dar dacă-i aşa, dacă ei îl iubesc, de ce s-au schimbat aşa de tare cu toţii ? Dacă nu li-e greu, de ce nu stau mai adeseori de vorbă cu el, pentru ce înconjură parcă prilejul de-a rămîne vreme mai îndelungată singuri cu el în casă?
Adevărul era că nevasta şi copiii trebuiau să alerge după treburi. Sfîrşeala cea dintîi, care-i cuprinsese cînd îl văzuseră slăbănog, şi care părea a le spune că de-acuma nu se plăteşte să mai facă nimic, ci să împietrească stînd într-un loc, fusese biruită de lipsurile şi năcazurile vieţii. Trebuiră să se urnească la muncă pentru a avea foc în vatră şi mîncare pe masă.
Era toiul iernii, şi familia întreagă se hrănea din munca pe la alţii. Cum nu aveau pămînt, coşul lor era gol de făină, iar în podul casei — abia cîţiva saci de porumb.
Toţi munceau ca şi înainte de sosirea lui Miron. Totuşi, era o deosebire. Mai nainte mai aveau şi ei o vorbă de glumă, o frîntură de cîntec, un zîmbet; acum mun-
Afa de singur I
377
ceau tăcuţi, cu obrajii pămîntii, şi nu se mai bucurau de nimic.
Aceeaşi tristeţă o aduceau şi în casă, sara. Şi apoi, cu tatăl lor, copiii nici nu prea ştiau ce să vorbească, iar nevasta avea atîtea treburi, şi-n casă, şi-n ogradă, în-cît rar avea vreme de vorbă.
Din zi în zi, Miron se simţea tot mai singur în pustietatea din casă. Se chinuia să înţeleagă schimbarea ce-o vedea la copii, la nevastă. Şi, cu toate că nu putu descoperi niciodată vreun semn că le-ar fi spre greutate, se întreba adeseori: «Da* dacă, totuşi, li-i greu cu mine în casă ? Da’ dacă eu nu sînt, de-acuma, decît spre nenorocirea lor ? Ei sînt buni şi vor s-acopere adevărul. Da’ cum ar putea să fie mulţămiţi cu mine în casă ?»
Se întreba aşa, pentru că se simţea pe sine însuşi nenorocit. Mereu singur, în pustietatea din odaie, ajunse în grabă la starea sufletească dinainte de-a sosi în sat. Miron simţi acum din nou, cu deznădejde, că-i scos din rîndul oamenilor. Şi-i era greu de sine însuşi! Cum a putut, în răstimpul cît casa lui fusese plină de săteni, să se simtă nu numai în rînd cu ceilalţi, ci chiar deasupra lor ?! Cum a putut el, o dărîmătură, să se umple de deşertăciune cînd îşi povestea sătenilor isprăvile? îi părea că s-a purtat cu josnicie şi se simţea umilit în sufletul său. De ce mai cercase el să se-nalţe ? Cine şi-a bătut joc de nenorocirea lui ? Iată, acum vede bine ce-a rămas din el : un ciot uscat, bun de pus pe foc.
Zilele de iarnă se scurseră totuşi mai uşor. în unele dup-amieze, sara, devreme, copiii erau acasă. Nevasta, deşi rar, tot mai spunea cîte-o vorbă. Dar îndată ce dădu gură de primăvară, pustietatea în care trăia Miron nu mai avu margini. Nu numai în casă, în curtea lor, dar
378
Âşa de singur /
pe uliţă şi în întreg satul era o linişte cumplită. Şi, în liniştea aceasta, Miron se gîndea cu amar tot mai mare la neputinţa lui. Hei ! Cum ar mai munci el acum, cu capul gol, în sfînta lumină a soarelui de primăvară ! Viaţa ţîşnea din pămînt, cădea din nourii grei, se cobora din soare, din vînturile călduţe şi pline de mireasma verdeţei şi-a umezelii. Vitele, viţeluşii mugeau prelung, găinile cotcodăceau, oamenii plecau hăulind în zorii zilei. Satul rămînea pustiu, şi, într-o colibă din sat, Miron îşi schimba trupul într-o stană de piatră.
Pînă şi copiii lui, şi nevasta se mai luminară. Veneau mai veseli de la cîmp, cu mai multă poftă de vorbă, cu priviri mai senine şi cu glasul mai îndulcit. încet-încet, ei se obişnuiseră cu nenorocirea din casă şi putură iar să se bucure de viaţă, să vorbească cu însufleţire despre viitor.
Numai el, Miron, nu se schimba. Numai asupra lui primăvara nu avea nici o putere, cum nu are asupra unui trunchi uscat, ce înnegreşte în verdeaţa din grădină.
Şi se simţea tot mai singur, cu fiecare zi ce trecea.
Intr-o duminică feciorul cel mai mare, Ionică, se întoarse înfricat de pe uliţă, se apropie de bolnav, şi după ce-şi tocmi glasul, — că-1 îneca respiraţia grăbită, — îl întrebă :
—	Tată, pe dumneata nu te-au scris la pămînt ?
—	Cum de nu ?! S-ar putea ?! Eu sînt printre cei dintîi care au drept la pămînt. Da’ de ce-ntrebi ?
—	E zarvă mare la primărie. S-au cetit numele celor ce capătă pămînt, şi numele dumitale nu l-am auzit. Mai sînt şi alţii care nu sînt trecuţi pe listă. Au început să strige. S-a făcut zarvă mare.
—	Nu se poate să nu fiu trecut! Nu vei fi auzit tu bine, zise invalidul, cu o spaimă pe care zadarnic cerca s-o ascundă.
Af» de singur !
379
In ştirea pe care i-o adusese băiatul, el vedea limpede o nouă dovadă că e scos din rîndul oamenilor, aşa cum însuşi se simţise de mult.
—	Am ascultat de la început pînă la sfîrşit. Nu erai. Pe urmă a strigat şi Dumitru Născuţ : «Da’ ce vă miraţi c-au rămas pe dinafară cutare şi cutare, cînd l-au uitat şi pe Miron Parasca !» Pe urmă, după ce s-a potolit larma, m-am apropiat de primar şi l-am întrebat. Mi-a spus că, de bună samă, e o scăpare din vedere.
Băiatul tăcu şi privi la tată-său, aşteptînd cu încordare răspunsul. Dar, în loc de orice răspuns, Miron îşi ceru cîrjile şi porni spre primărie.
Pe-o clipă se simţi iarăşi om, care-şi are drepturile sale, ba poate chiar şi mai multe decît alţii, şi conştiinţa aceasta îi dădu puteri să iasă hotărît din casă şi din curte. Dar, pe drum, printre oameni, pînă la primărie, se simţi din nou singur şi părăsit, ca întotdeauna. Cum va mai vorbi el de drepturile sale, cînd se simţea scos din şirul oamenilor ? Cine-1 va mai lua în samă ?
Pămîntiu, cu umerii obrajilor ieşiţi, întră în casa satului, purtîndu-şi în cele două cîrji trupul chinuit. Dar nu avu nevoie să spuie un singur cuvînt. Cît ce-1 zăriră, şi primarul, şi notarul se apropiară de el, şi-l asigurară că a fost o urîtă scăpare din vedere, că-1 vor scrie în listă.
Acasă, copiii, nevasta se liniştiră şi fură, după întoarcerea lui Miron, chiar mai veseli decît în orice altă zi bună din primăvara asta. Iar el se gîndea şi nu înţelegea: cum se face că, deşi e atît de singur şi de părăsit, scos din rîndul oamenilor, totuşi, cînd se întoarce la ei, sînt aşa de binevoitori cu dînsul ? Iar dacă sînt binevoitori şi le pasă de el, cum se face, totuşi, că-1 uită aşa de uşor, cum
380
Aşa de singur I
l-au uitat cei de la primărie, sau cum l-au uitat, chiar acum, copiii şi nevasta ? Iată, ei vorbesc de ce va fi odată, de moşia lor, şi nici unuia nu i-a trecut prin gînd să-l întrebe cum va merge pînă la primărie, dacă nu-i va fi greu, deşi de la Crăciun nu mai făcuse un drum atît de lung...
Dar la întrebările acestea n-ar fi putut răspunde nici copiii lui, nici nevasta. Cu toţii nu erau decît împlinitorii unei legi mai tari decît dînşii, lege care numai pentru Miron nu mai era o poruncă, fiindcă numai cu el viaţa nu mai avea ce face. Ruina din el nu se mai putea folosi.
Şi aşa, din zi în zi, invalidul trăia tot mai izolat, şi se simţea atît de singur, încît erau clipe cînd se speria de sine însuşi. Chiar ai casei, deşi mereu buni şi cu grijă faţă de el, trăiau tot mai slobozi şi tot mai arareori se întristau cînd îl vedeau. Dacă nu l-ar fi avut cu el în casă, desigur l-ar fi uitat, tot aşa ca şi ceilalţi săteni. E aceasta legea celor scoşi din viaţă, urmată de aceia în care viaţa poate încă să rodească.
Dar niciodată nu s-a simţit Miron aşa de singur şi de părăsit ca într-o zi de sărbătoare, la Ispasul din primăvara aceea.
Se dăduse poruncă să iasă tot satul în şoseaua care, făcînd o curbă, venea din nemărginirea cîmpiei şi atingea comuna. Avea să treacă un general glorios, unul care luase parte la război, şî se dăduse poruncă să fie aduşi toţi invalizii de război, să fie aşezaţi în frunte. «înaltul camarad de arme» voia să-i vadă.
Primarul puse în şirul întîi, în fruntea tuturor, pe Miron. Părea mîndru că poate arăta din satul său un invalid aşa de prăpădit ca Miron,
Aşa de singur I
381
Aşteptarea fu nesfîrşîtă, — de dimineaţă pînă la 3 după amiază. Dar, în sfîrşit, sosi şi generalul, cu o suită întreagă, civili şi militari, în patru automobile. Maşinile trecură încet pe lîngă păretele de oameni. Generalul spuse o vorbă primarului şi trecură înainte. îndată se făcu o mare mişcare, o îmbulzeală şi o înghesuială. Oamenii voiau să audă cuvîntul generalului.
Cuvîntul era :
—	Să se adune oamenii înaintea primăriei. Domnul general vrea să le vorbească.
Din înghesuiala aceea Miron se trezi jos, în praf. Oamenii, fără să-l mai ieie în samă, îl împinseră, şi bietele lui mîni nu mai putură sprijini trupul în beţe. De mult îi tremurau, ostenite de lunga aşteptare.
Mulţimea oamenilor se împrăştie într-o clipă. Lîngă şosea, jos, în praf, nu mai rămăsese decît Miron, care-ncerca zadarnic să se ridice. Părea o uriaşă gînga-nie, trîntită pe spate, zbătîndu-se să se scoale. Din larma de mai nainte nu mai rămăsese nici urmă. O linişte grea plutea împrejur.
Şi Miron, înfiorat, îşi aduse aminte de ziua în care fusese rănit de explozia unui obuz. Şi atunci era o mare forfoteală în juru-i. Şi, tot aşa de singur, căzuse, zvîr-colindu-se pe spate, ca şi acum. Amintirea era atît de puternică, încît pe-o clipă simţi durerile de-atunci în membrele rătezate. Şi pricepu că în ziua aceea se născuse singurătatea lui, că de-atunci fusese scos din rîndul oamenilor, de-o schijă de fier. Şi, după un răstimp de încremenire, zise oftînd :
—	Ce bine era dacă mă ucidea !
PREA CURÎND
înainte cu o săptămînă îl rugase pe un cunoscut, despre care ştia că are trecere pe lîngă şef, să-i pregătească o audienţă. Ieri şi-a avizat telegrafic sosirea aceluiaşi prieten, iar azi aşteaptă de-un ceas într-o ante-cameră să-i vie rîndul. Prietenul i-a dat desluşiri depline : şeful se află într-o încîntătoare dispoziţie sufletească, n-o să fie nici o greutate să pătrundă pînă la dînsul. I-a dat chiar un bilet de recomandaţie, deşi şeful îl cunoştea pe Ilie Adamovici. Adevărat însă că au trecut vreo trei ani de cînd nu l-a mai văzut.
S-ar fi putut folosi de bilet ca să pătrundă mai devreme : cunoscutul acela al lui se bucura, într-adevăr, de oarecare consideraţie înaintea şefului, dar Ilie Ada-
Prea curînd
383
movici nu se grăbea. îi plăcea să şadă în fotoliu, în antecameră, şi să atragă privirile celor ce aşteptau şi ei să le vie rîndul. Era bărbierit proaspăt, — de doi ani îşi purta mustăţile rase, — şi, cum purta un costum de stofă scumpă, după cea din urmă modă, şi ghete fine de lac, Ilie Adamovici era încîntat de impresia ce-o făcea celorlalţi. «Vor crede, desigur, că sînt un englez», îşi zicea el cu satisfacţie. Şi, clipă de clipă, îşi cerceta mutra în oglinda din faţă. Avea motive să creadă aşa, pentru că, iată, doi vechi cunoscuţi ai săi au întrat în odaie, au trecut pe lîngă el, şi nici prin gînd nu le-a trecut să-l recunoască. Straşnică schimbare ! Nu se grăbea să între. Cînd alţii, care intraseră după el, îi trecură înainte, servitorul consideră de datoria sa să-i a-tragă atenţia.
—	Domnul e la rînd !
—	Nu, mai stau! Eu am mult de vorbit cu domnul şef.
Se îngălbeni puţin după ce răspunse. Stricase impresia
de englez pe care credea că o lăsase oamenilor ce aşteptau ca pe spini pe scaunele lor. Dar repede îşi dădu sama că, stricînd într-o parte, dresese în alta. Multe părechi de ochi îl priveau acum cu mai mult interes şi chiar cu oarecare invidie. Văzîndu-i, simţea că-i creşte curajul de-a cere de la şef lucrul pentru care venise.
Cînd văzu că în sală nu mai rămăseseră decît trei oameni, asupra cărora nu-i mai păsa de face vreo impresie au ba, — păreau năcăjiţi de tot, — Ilie Adamovici întinse servitorului biletul de recomandaţie, se ridică şi se apropie de uşă. Inima-i batea cu tărie şi-i veni un fel de ameţeală. Simţea că nu mai e aşa de sigur ca mai nainte. Şi cînd servitorul îl pofti să între, ciocăni încet de tot în ’oşă.
384
Prea curînd
Şeful îl privi mirat; din faţa, din ochii lui se vedea bine că nu-1 recunoaşte.
—	Domnul Ilie Adamovici ? întrebă el uitîndu-se la bilet. De nume îmi aduc aminte, dar de persoana dumitale nu-mi mai amintesc. Fără îndoială, te-ai schimbat foarte mult!
—	Da, adevărat, domnule şef, m-am schimbat, îngînă vizitatorul, simţind cum i se taie picioarele de la genunchi.
Şeful zîmbi cu bunătate şi zise :
—	Dar, desigur, schimbarea nu e spre paguba dumitale. Stai numai ! — Şi şeful îşi duse mîna la frunte.
—	N-ai fost dumneata revizor şcolar ?
Faţa rasă a lui Ilie Adamovici se lumină ca o lună plină.
—	Aveţi desăvîrşită dreptate !
—	Şi, înainte, n-ai fost învăţător în Boz ?
—	Da, domnule şef. Sînt fericit că vă aduceţi atît de bine aminte, zise Adamovici. N-am mai avut prilejul să vă văd de trei ani, şi-mi pare nespus de bine că sînt acum printre cei dintîi care pot să vă felicite.
Şeful clipi din ochi, nu înţelegea.
—	Totdeauna am susţinut că dumneavoastră singur vedeţi limpede şi totuşi fundamental lucrurile, că sînteţi singurul om politic din ţară. Da, am avut de luptat!
—	Cum ai spus ? întrebă şeful, nedumerit.
—	Am avut de luptat ! răspunse cu însufleţire domnul Adamovici. Am luptat alăturea de dumneavoastră, v-am fost mereu un gregor credincios, deşi n-am ştiut nimic, deşi n-am mai avut prilejul să vă văd. Eu, cum mă ştiţi, nu sînt omul care să mă-mbulzesc. Nu ! Dar pe cîţi a trebuit să-i conving !
Prea curind
385
începu să năduşească ; îşi scoase batista şi-şi zbici faţa mare şi grasă.
Şeful se chinuia să-şi adune mai bine amintirile despre omul acesta. «Adamovici... Adamovici...» repeta mereu în gînd. Dar oricît se silea nu putea să descopere mai mult decît ceea ce îşi amintise la întrarea lui.
—	Da, eu am făcut propagandă de la om la om, domnule şef, începu din nou domnul Adamovici. Şi nu numai că nu-mi pare rău, dar sînt foarte mîndru că am contribuit şi eu cu ceva la triumful politicii dumneavoastră.
—	Dar de ce triumf vorbeşti, pretine ?
—	Veţi forma în curînd guvernul. Parcă nu ştie toată lumea ? vorbi cu însufleţire tot mai mare domnul Adamovici. Va fi o fericire pentru ţară ! Ei, lupta a fost straşnică, dar, în sfîrşit, s-a plătit s-o ducem ! De cîte ori nu le-am spus adversarilor politici că soluţia crizei sînteţi singur dumneavoastră. Trăbă să ştiţi, domnule şef, că mai ales în provincie, unde trăiesc şi eu, oamenii sînt foarte mărginiţi. Mărginiţi şi pătimaşi. N-a fost uşoară lupta cu ei. Dar, în discuţii, totdeauna i-am pus pe brînci. Acum văd şi ei că s-au înşălat, şi se pocăiesc. Toată ţara va fi cu dumneavoastră.
—	Dar te asigur, începu plictisit şeful, că tot ce spui dumneata în legătură cu venirea la putere sînt pure fan-tazii. Lumea vorbeşte, se-nţălege, dar nu e nimic sigur.
Şi iar se gîndi : «Nu cumva îl cunosc eu mai de-a-proape pe omul ăsta, de-şi îngăduie să-mi trăncăne a-tîtea ?»
Domnul Ilie Adamovici păli deodată. Nu-i scrisese cunoscutul acela că şeful e într-o încîntătoare stare sufletească ?! De ce-i spune că nu-i sigură venirea la putere ?
38G
Prea curînd
A mirosit unde bate el ? Dar nu va bate în retragere, oricît i-ar da să înţeleagă. Nu ! Pentru nimic în lume !
—	Dumneavoastră aveţi datoria să vorbiţi aşa. Lucraţi cu fapte. Dar, domnule şef, toată lumea ştie că guvernul, el însuşi, îşi numără zilele. Eu sînt dintre aderenţii cei mai sinceri, cei mai convinşi ai dumneavoastră. Mă laud ? Nu, Doamne fereşte ! Dar întrebaţi judeţul întreg ! De doi ani am făcut cît alţii în zece, pentru partid. Da, am lucrat în umbră, în tăcere. Dar tot judeţul e azi în picioare, pe lîngă partid, datorită acestei munci tăcute. Toate lucrurile mari şi temeinice se fac în taină, domnule şef. Dar iată, eu am şi hîrtii foarte preţioase care adeveresc că nu mă laud.
El băgă mîna în buzunar, dar şeful îl opri.
—	Nu e nevoie, zise el. Sînt încredinţat că-mi spui adevărul. De altfel, înşirarea între rîndurile noastre de luptă e o datorie pentru orice om de omenie şi patriot adevărat... Dar de care judeţ e vorba ?
Domnul Adamovici, zăpăcit puţin de faptul că şeful nu ştia din care judeţ e, îi spuse numele.
Atunci deodată în capul şefului se făcu lumină. Amintirea aceea, care tot cerca să ţîşnească şi nu putea, în legătură cu persoana vizitatorului izbucni dintr-odată.
—	Aşadar, dumneata nu mai eşti revizor şcolar ! zise el c-un fel de tristeţă-n glas.
Faţa i se posomorî şi se ridică de pe scaun.
—	Nu, nu mai sînt. Am, mulţămită lui Dumnezeu, din ce trăi, şi am deplină libertate. Aceasta e condiţia principală : libertatea ! Ca revizor, credeţi că mi-aş fi putut mişca degetul cel mic pentru partid, pentru dumneavoastră ? Apoi aveam nevoie de timp liber pentru a-mi completa cunoştinţele. Pot să spun, fără să mă
Prea curînd
387
laud, că n-am pierdut cei trei ani în care n-am avut nici o slujbă. Şi îndrăznesc să vă mărturisesc că azi împrejurările în judeţul nostru şi opinia publică sînt de aşa natură, încît nimeni nu se gîndeşte să vadă pe altul în postul de viitor prefect, decît pe mine.
Şeful nu-1 mai asculta. Se plimba prin cameră cu paşi grei. Se gîndea. Omul acesta a trecut şi prin faţa tribunalului ; după revizorat, trecuse comisar de alimentaţie, făcuse avere şi scăpase teafăr din mîna justiţiei. îşi! aminti că-şi dăduse în petece cu agenţii electorali ai tuturor partidelor. Auzi cuvintele lui din urmă, se opri, îl privi drept în faţă şi-i zise :
—	Da, am să te fac prefect !
Adamovici zgîi ochii la el : îi spusese cuvintele cu o voce aşa de schimbată, aşa de aspră, încît se înspăimîntă.
—	Da, am să te fac prefect, dar întîi vom revizui un proces, domnule Adamovici. Poţi pleca, ai cuvîntul meu.
Vizitatorul ieşi fără să se mai gîndească să strîngă mîna şefului.
Pe drum îşi zicea mereu : «Ce prostie să asculţi de-un cap de femeie ! Trebuia să mai aştept doi-trei ani. Afacerea aceea e prea proaspătă în amintirea oamenilor. Ştiam eu ! Dar nevasta de-un an îmi toacă la ureche că toată lumea a uitat-o ! Şi acum, poftim !»
Era întristat adînc, dar nu era deznădăjduit. Vor mai trece cîţiva ani ! Ce lucru reuşeşte de la întîia încercare ?
19 2 2
DOI MORŢI
Departe, pe coasta spinoasă a Măgurii, în inima locului de păşune, se întîlniră, venind spre sat, cireada de vaci cu turma neagră a bivolilor. în curînd se sparse în văzduh, ca un clopot greu, un boncăluit furios la început, tot mai îngrozit din clipă în clipă, pînă ce se stinse într-un muget fioros, care părea că se-neacă.
Cele două turme, oprite o clipă în loc, forfotind în jurul unui punct, mugind însălbătecite, porniră iar, în valuri, spre sat, izbite de la spate de beţele ferecate ale ciurdarilor, care zbierau cumplit. Turma neagră a bivolilor apucase înainte, fugea acum, se prăvălea parcă în galop neghiob, greoi, înecînd pămîntul.
Strigătele de primejdie ale oamenilor abia acum se auziră. Din toate părţile cîmpului se năpusteau bărbaţi
Doi morţi
389
cu furci de fier în mînă, femei înspăimîntate, copii care păzeau vitele cu bîte ameninţătoare, cu capul gol. Nici n-ai fi crezut că era atîta lume pe cîmp, ascunsă prin lanurile de porumb, prin livezile cu fîn de dincolo de răchiţi. Toţi alergau într-o ruptoare spre locul acela de pe coasta Măgurii unde se întîlniseră cele două cirezi. Unii ajunseseră pînă să pornească mai departe turmele, alţii, cei mai mulţi, ajungeau abia acum la rotogolul de oameni ce tot sporea pe coasta Măgurii.
în urmă, în însărarea ce cobora, se făcu linişte de-săvîrşită, dar oamenii, în cete mici sau singurateci, încă tot alergau spre locul acela.
întru tîrziu, copiii care păzeau vitele începură să se strige pe nume, de ici, de colo ; vitele intraseră în porumb, în lanurile de grîu, în iarba necosită. Zvîcneau pe coastă la vale, le sfîrîiau picioarele, iar în fugă nu se răbdau să nu-şi arunce cîte-o vorbă, în vreme ce ochii le ardeau şi faţa le era aprinsă. Cînd dintr-un grup, cînd din altul se auzea :
—	A fost turbat.
—	Ei, turbat ! Parcă vitele turbează !...
—	Vezi bine că turbează, dacă le muşcă vrun cîne turbat.
—	Cine-ar fi gîndit că-1 poate bate pe Mişca ? Pre-cesta mea ce i-a făcut! Oare-1 mai pot tăia ?
—■ Cum să-l taie ?
—	D-apăi la măcelărie, pentru carne.
—	Acum zice că-1 puşcă.
—	Pe cine ?
—	Pe taurul cel de bivol.
—	Numa să tune glonţul prin el...
390
Doi morţi
—	Cine i-a dezlegat lanţul ?
—	L-a rupt, nu l-a dezlegat nimeni.
—	Şi ai auzit cum boncăluia săracul Mişca ?
—	Da, el a început. De ce nu i-a dat pace ? Iacă, tartorul cel negru l-a omorît şi pe el, şi pe ciurdar.
—	L-ai văzut	lat pe Nicodim ?
—	Acum cine	va mai griji	de taurul	de	bivol ?
—	Ce să-l mai grijească ! Parcă nu-1 vor puşca ?
în jurul celor doi morţi, roata de oameni era groasă încă. După potolirea spaimei dintîi, oamenii se daseră în vorbă.
—	Pagubă, nu	glumă !
—	Un taur ca	ăsta nu mai	vedem	noi	curînd !
—	Şi cu ce parale l-ai putea lua azi, cînd l-am plătit cu şapte mii în vremea războiului ?
—	Ce să mai poţi folosi din el ? E mort, e mortăciune ! Cine să se spurce ? Ş-apoi, chiar dacă nu l-ai lua de mortăciune, nu s-ar putea să-i fie carnea înveninată de balele bivolului ? Capul întreg şi l-a zvîrco-lit în pîntecele bietului dobitoc.
Oamenii vorbeau cu furie despre taurul de bivol. Cei care vorbeau aşa nu ţineau bivoliţe şi se sfătuiau să aducă o lege la primărie precum că dihania neagră să nu mai calce prin păşunea vitelor albe. îi duşmăneau pe cei care ţineau bivoliţe, şi unii începură	să	ceară	de
la cei cu bivoliţe preţul taurului ucis.
—	Dar groaznică putere, n-am ce zice !
—	Dacă-i gadină sălbatecă ! Uită-te numa	la	ochii
de glod ai bivolului !
—	La trup nu-i nici jumătate cît Mişca.
—	Nu-i, dar are oţel în grumaji, iar fruntea lui e de cremene,
Doi morţi
391
—	Ei, şi lanţul cu care era împiedecat ?
—	L-a rupt, ori	pesămne	n-a fost bine încuiat.
—	La răspundere pe cine	să mai iai	?	Pe	Nicodim,
uite-1 !
Şi oamenii se uitau înfioraţi la bătrînuţul cu barba rătezată scurt, pătată de sînge. El sta lungit pe spate, aproape de leşul taurului, şi părea foarte mulţumit de liniştea ce-1 cuprinsese.
—	A-ncercat, se	vede, să-i despartă !
—	Ceasul lui ăl	rău !
—	Fie, dar curajos bătrîn ! Cînd mă gîndesc că-n toată dimineaţa se-apleca şi-mpiedeca cu lanţul pe spurcatul ăla !
—	Ei, slujba lui, frate ! Unu-i popă şi ceteşte din carte, altul păzeşte porcii. Moartea vine însă pentru toţi, şi vine cînd se rupe firul. Cît pentru ciurdar, a fost bătrîn şi hîrbuit şi nu mai era bun de nimic în lume.
Şi iarăşi cădeau pe gînduri privind leşul mare, puternic, cu pîntecele spart al taurului.
—	Se începuse o prăsilă de vite la noi în sat, de mai mare dragul...
—	Ştiţi că nici un sat din jur n-avea aşa marfă ? Cînd mergeam cu viţeii noştri bălţaţi la tîrg, măcelarii se băteau pentru ei.
—	O prăsilă blîndă ; am o junică mai blîndă ca o oaie. Mare pagubă !
—	A avut cap notarul Michel. De sas — sas, de beţiv
—	troacă de porci, da’ cap a avut. Cît a luptat cu primăria pînă s-a învoit să-i deie un preţ atît de mare !
Oamenii vorbeau mereu. Unii, sătui şi de privelişte, şi de sfat, se desfăceau din roată şi, cu uneltele de lucru în spate, porneau spre casă.
$92
Doi morii
în vremea asta primăria, înştiinţată, trimise un car cu patru cai, să aducă leşul taurului.
Carul tocmai sosise şi, după sfat îndelungat, şi după ce puseră mîna şi umărul cîţi încăpură, izbutiră să-l prăvale pe taur pe-o leasă de scîndură tare, în carul mare, ca acelea de dus pleava.
Carul era gata să pornească. Dar iată, un urlet ciudat atrage deodată ochii tuturor spre locul unde zăcea Nicodim. Era bătrînuţa lui, surdă ca pămîntul ; ea aflase cea din urmă în sat de nenorocirea de la Măgura şi venise într-un suflet, cît o lăsaseră picioarele bătrîne.
Din urletul acela ciudat trecu într-o văicăreală de pisic : n-o mai ajuta glasul şi plîngea pe toate tonurile.
Oamenii oftară, o mai priviră un răstimp, apoi îşi văzură de drum. Porni şi carul.
Deodată, bătrîna se ridică şi, alergînd la pogănici, îl prinse de mînecă :
—	Să-l puneţi şi pe Nicodim, taică.
Oamenii abia acum înţeleseră că erau să-l lase pe ciurdar aici pe cîmp. îl ridicară în car şi-l lungiră peste coastele liniştite ale taurului.
19 2 2
IMPONDERABILUL
După felul cum îi întrase în casă, adus de spate, cu faţa plouată, cu ochii plini de apă de baltă,
—	ca un cîne bătut, cu coada între vine, — Petrişor înţelese că prietenul său n-a făcut nici o ispravă. 11 ţintui cu dispreţul lui vreme îndelungată pe cel ce nu cuteza să se mişte de lîngă uşă, apoi, înghiţindu-şi cu greu scuipatul ce i se aduna sub limbă, îi zise :
—	Te felicit I
Prietenul oftă, avu o mişcare instinctivă de a-şi înălţa capul, dar se răzgîndi.
—	N-am noroc ! Ţi-am spus eu că n-am noroc. Zadarnică e orice încercare.
394
Imponderabilul
— Ba n-ai curaj, dobitocule ! N-ai putere de viaţă în tine ! Decît să te fi născut, mai bine ar fi făcut maică-ta un... acum era să spun o grozăvie. Dar, cre-de-mă, era mai bine ! Ar fi scăpat lumea de un papă-lapte, de-un neteflete ca tine. Acuma, ce-i vei spune Anisiei ? Hm ?
Şi Petrişor îşi supse adînc buzele şi privi la nenorocit cu străşnicia unui inchizitor.
—	Apoi tocmai aici e greutatea : Ce-i voi spune ei ? Cu mine m-am împăcat eu.
Omul, fără a se uita la Petrişor, se apropie de-un scaun şi şezu, învîrtindu-şi mereu pălăria în mînă.
—	Cu tine te-ai împăcat ? îl întrebă, rîzînd cu hohote răguşite, Petrişor. Frumoasă împăcare, n-am ce zice ! Se vede pe tine ! Eşti în culmea fericirii.
Şi se auzi din nou rîsul scîrţîit. Apoi, deodată, în-torcîndu-se spre prietenul lui, îl întrebă, aproape liniştit:
—	Spune-mi, cît a fost de înalt pragul de care te-ai împiedecat ?
Omul îl privi zăpăcit.
—	Ce prag ?
—	D-apoi acela de la care te-ai întors cu buzele umflate. Ţi-am dat pînea şi cuţitul în mînă. De ce n-ai tăiat codrul tău de pîne, după care flămînzeşti atîta ? Te-ai speriat de servitorul de la uşă ? Te-au îngrozit privirile domnului director general ? Sînt sigur că nu ţi-ai deschis gura, ori, dacă ţi-ai deschis-o, n-ai pomenit un singur cuvînt despre ceea ce te-aducea la el. Toată afacerea era aranjată, era de ajuns un cuvînt al tău. Sînt sigur că nu l-ai rostit.
Imponderabilul
396
—	Nici n-am avut cui, răspunse în silă omul de pe scaun.
—	Nu l-ai găsit acasă ?
—	N-am ajuns să-i văd faţa !
—	Aşadar, te-ai speriat de servitori, ai rămas la uşă ?
Omul clătină cu încăpăţînare din cap.
—	N-am fost nicăiri, zise el.
—	Lasă gluma la o parte, iubite, nu mă prosti ! De-aceea am pus eu lucrurile la cale pentru tine, stăruind, alergînd o săptămînă încheiată, pentru ca tu să nu faci nici un pas ?
—	Adecă am făcut eu paşi destui. De azi dimineaţă mă plimb ca un nerod, da’ n-am putut lua drumul spre minister.
—	Ţi-am spus eu că eşti un neteflete ? Ţi-am spus ! N-ai avut curaj, asta e ! Şi acum înţăleg că nu vei avea niciodată.
—	Nu, nu e curajul ceea ce-mi lipseşte, se încăpăţînă omul de pe scaun. îşi ridică privirile şi se uită ţintă la Petrişor, ca şi cînd ar fi voit să-i dovedească adevărul. Nu curajul îmi lipseşte !
—	Da’ ce anume ?
—	Dracu ştie cum să-i spun ! E ceva imponderabil. Da, asta e, nu se poate cîntări.
Petrişor îl privi cu dispreţ.
—■ Vrei să spui, remuşcări de ordin moral ? Teama de păcat ? Da’ nu e de o mie de ori mai imoral să trăieşti ani de zile cu lăcomia în suflet, rîvnind mereu la bogăţia altora, pizmuind pe alţii care-au cutezat ?
—	Nu, nu sînt remuşcări ! De vreme ce am primit propunerea ta, ca şi de altădată, însamnă că eram gata să săvîrşesc fapta.
396
Imponderabilul
—	Nu mai îndruga vorbe goale ! Dacă nu remuş-cările te opresc, singură voinţa ta e de vină. Nu poate să cuteze ! E laşă ! De altfel, ai dreptate, conştiinţa de ce te-ar opri ? Alţii, cu altă poziţie socială, cu alt nume decît al tău, au făcut de mult şi fac zilnic ceea ce tu nu cutezi, ceea ce n-ai cutezat să faci azi, cînd îţi era de ajuns un cuvînt pentru a cîştiga cîteva mii. Aşa pregătisem eu lucrurile, nenorocitule. Ce-ţi era frică să nu pierzi ? Numele bun ? Consideraţia altora ? Parcă aşa cum eşti ar da cineva pe tine o zală ! De altfel, sînt ei alţii care se gîndesc la numele lor bun — toţi aceia care au ajuns o dată la avere.
—	Nu te-aprinde, pentru Dumnezeu ! Da, tu ai dreptate desăvîrşită. Judec aşa ca şi tine. De-aceea ţi-am şi primit propunerile, ori de cîte ori ai cercat să ne salţi din nevoi, pe mine şi pe Anisia. Nu văd eu că lumea e aşa cum spui tu ? Nu-nţăleg eu că pe cale absolut cinstită nime nu mai poate trăi azi ? Că, în împrejurări schimbate, şi oamenii trebuie să se schimbe ? Nu pricep eu că sînt un om căzut, din clipa în care mă gîndesc că altul are o casă, cîteva miişoare în întreprinderi sau la bancă ? Deci să nu mai vorbim de asta ! Zadarnic te aprinzi ! Principiile tale sînt şi ale mele !
Petrişor îl privi cu dezgust.
—	Te-nşăli, pretine, tu nu eşti încă un om liber, eşti rob prejudecăţilor. N-ai spus mai nainte că eşti un om căzut ? Ei bine, eu nu mă cred un om căzut, şi de-aceea cutez şi înving. Tu eşti de-abia un vierme care te tîrîi. N-ai curaj, n-ai voinţă ! S-a isprăvit!
Din ochii prietenului dispărură apele grele, de baltă, privirea lui se însenină, se însufleţi, obrajii palizi i se îmbujorară. I se părea că e pe cale să priceapă impon-
Imponderabilul
derabilul acela care-1 oprea să asculte de sfaturile şi îndemnurile protectorului său şi era deosebit de mulţumit că în sfîrşit îi va putea arăta adevărata piedecă.
—	N-ai dreptate ! zise el cu hotărîre. Ţi-am spus că nu-mi lipseşte curajul. N-am nici remuşcări. Alta e. Uite cum îmi vine mie : Cînd să îndeplinesc fapta, nu mai am nici o plăcere. Pînă e departe, pînă o întrezăresc, pînă o privesc cu lăcomie, pînă mă însufleţesc că şi alţii fac aşa, sînt gata să trec prin foc pentru ea. Da’ cînd să pun mîna pe ea, gata ! Nu-mi mai face nici o plăcere. Ceva ce nu se poate cîntări mi se ridică din suflet, îmi umple fiinţa întreagă. Nu mai văd, în ceea ce-am dorit, nici frumuseţe, nici plăcere. Ajunge, pentru mine, cu-atît mai indiferentă, cu cît mă apropii mai mult de ea. Prin cap îmi trec gînduri mari despre scurtimea şi deşertăciunea vieţii şi mă pierd în reverii melancolice. Ştie dracu ce e asta, de unde-mi vine, dar îmi strică toată plăcerea de-a săvîrşi fapta. Şi mă întorc, gîndindu-mă zile întregi, cum s-ar putea sluji mai bine dreptatea socială. Iată piedeca ce mi se opune. Ei, spune tu, cum se cheamă asta ? E ceva imponderabil !
Omul se uită la Petrişor, cu privirile limpezi, luminoase şi calde, cu nişte priviri nevinovate de copil.
—	Sa-ţi spun cum se cheamă nebunia asta ?
—	Ei ? făcu prietenul, clipind.
—	Se cheamă că eşti un imbecil, dragă pretine, şi se mai cheamă c-ai săvîrşit o crimă căsătorindu-te şi întemeind o familie. Tu trebuia să-ţi porţi imponderabilul de care vorbeşti cu tine, prin lume, pînă cînd v-aţi fi hotărît să atîrnaţi amîndoi de-o salcie !
19 2 2
ANONIM
Nu mai are altă ocupaţie decît să vie de două ori pe zi la club, să afle cele din urmă combinaţii politice şi să-şi pregătească, pentru alegerile viitoare, cînd partidul va fi la putere, candidatura. Cei trei ani de operaţii în plin, cîtă vreme partidul i-a fost la putere, i-au fost de-ajuns. S-a umplut cît i-a încăput subt piele. N-a fost o personalitate de samă, nime nu l-a ştiut mai înainte, dar împrejurările i-au fost prielnice, a ajuns bogat, şi acum trăieşte în pace : la fiecare lună mai adaogă cîteva kilograme, ceea ce-1 ajută să se aşeze mai cu temei pe fotoliile din frunte, spre care se îmbulzeşte de cîte ori e o adunare la club.
Anonim
399
Trăieşte atît de fără griji, atît de liniştit, încît, în gura lui, nemulţumirile împotriva regimului politic advers par o batjocoră. Şi nu vine o dată la club să nu ştie poveşti, lucruri îngrozitoare despre «bandiţii de la putere». Gura lui e mereu plină de destăinuiri nespus de compromiţătoare pentru guvern, dar faţa,
—	mare, slăninoasă, — n-are o singură tresărire de scîrbă, ochii-i sînt mereu plini de-aceeaşi apă mocnită, iar braţele puternice nu şi le-ar ridica într-un gest de osîndă pentru toată lumea asta. E un contrast adînc între ce spune şi cum spune. Ai impresia că-i o păpuşă enormă, din care o maşinărie ascunsă recită «crimele guvernului».
Cunoscuţii de la club de mult nu-1 mai iau în samă. Chiar de la început nu fuseseră ei bucuroşi de prezenţa lui. Se întrebau : Cum se poate ca un asemenea om să le caute prietenia, ba chiar consideraţia ? Se întrebau în sine, dar, pe faţă, nime nu i-a spus o vorbă legănată, şi el se-ndesa tot mai mult, tot mai în frunte.
Cum nu are altă ocupaţie decît clubul, e cel mai harnic aderent al partidului. Dac-ar fi să se ieie în samă, la formarea guvernului, de cîte ori cercetează clubul, ar putea fi şi prim-ministru. Ar fi putut el să mai învîrtă afaceri, una-alta, dar s-a temut să nu păgubească. După ce şi-a văzut asigurată o sumuliţă, s-a hotărît să şi-o ştie veşnic lipsită de primejdii, şi toată lăcomia lui se-nvîrte azi în jurul unui mandat de deputat. E cu totul convins că «i se cade». Se gîndeşte la sumuliţa pusă deoparte şi înţelege că viaţa lui, de-aici încolo, nu mai are decît un rost, rostul politic. «Să muncim pentru binele obştesc», zice, moale, adormit pe jumătate, cu sufletul tolănit pe saltele de grăsime. Pen-
400
Anonim
îru a se încredinţa că dorinţele lui sînt cu totul legitime, nu-i trebuiesc argumente. E omul sentinţelor : «Să...» Atît.
Cum nu are nici o ocupaţie decît să se îngraşe la club, are vreme să afle lucruri compromiţătoare pentru guvern, pe care le torăie cu o linişte deprimantă. «Cum poate rămînea cineva aşa de nesimţitor, povestind asemenea crime ?» se-ntrebau unii şi alţii.
într-o zi enigma fu dezlegată.
începuse, ca de obicei, să povestească grozăvii de-ale guvernului advers. O nemaiînchipuită păgubire a locuitorilor dintr-un judeţ, şi tocmai din judeţul în care îşi pregătea şi el candidatura. Zeci de vagoane de bucate aduse pentru populaţia înfometată şi trecute de administraţia ticăloasă peste graniţă. Cîştig de sute de mii, ba, ce spun, de milioane. Şi populaţia moare de foame. A fost el însuşi la faţa locului, a constatat contrabanda, are procese-verbale luate cu oamenii năpăstuiţi, are declaraţia unui slujbaş de la prefectură, care n-a fost împărtăşit nici cu-o leţcaie din cîştig, are numărul vagoanelor.
Şi spune, spune, spune... Şi citeşte documentele... Dar cu ce linişte, Doamne, cu ce linişte !
Cei care îl ascultau, de la o vreme, începură să fie impresionaţi de documente.
—	Dar bine, asta nu se mai poate suferi ! E cazul să scăpăm judeţul de tîlharii ăştia !
—	Oricît de ticălos, guvernul, încunoştinţat, nu va putea să rămîie cu mînile în sîn !
—	Trebuie denunţat cazul, fără amînare, justiţiei !
—	Dumneata trebuie să-l denunţi !
Omul începu să schimbe feţe-feţe.
Anonim
401
—	Cum aşa ?
—	Se-nţălege ! Dumneata ai documentele, ai mărturisirile martorilor. Apoi, cunoşti oamenii, împrejurările
—	mi se pare că eşti din partea locului. Ba ţi-ai cîştiga chiar merite înaintea populaţiei de-acolo, bune pentru viitoarele alegeri.
Tace.
Un gazetar, rîvnind un marţ succes ziaristic, îi făcu semn şi, peste cîteva clipe, şopteau într-o cameră învecinată :
—	Cum, nu vreai să-mi dai	documentele	?!
—	Nu, asta nu se poate !
—	Se vede că-s falsificate.
—	Nu, pe onoarea mea, e	purul	adevăr	!
—	Atunci vreai să aduci cazul înaintea justiţiei ? în-ţăleg să faci aşa, dar eu o să-ţi înapoiez scrisorile. Crezi că n-ai datoria să ne dai date prin care să combatem guvernul ? Vine el şi rîndul justiţiei ! Dă-mi-le ! O să fie o senzaţie, un adevărat scandal, o lovitură de moarte dată guvernului !
Omul eminamente politic păli de tot. Respira greu.
—	Nu ţi le pot da !
—	Dar îţi spun că ţi le înapoiez, ca să te foloseşti de ele în justiţie.
—	N-o să mă duc eu cu ele la nici o judecată !
Gazetarul îl privi prostit.
—	Bine, dar atunci ce rost a avut istoria asta ? E o minciună ?
—	Să mă bată Dumnezeu de-i minciună ! şuieră o-mul dedicat binelui obştesc.
—	Atunci ?
402
Anonim
—	Uite, nu s-ar putea să-l atacăm aşa, anonim ? întrebă, în culmea deznădejdii.
—	Cum înţălegi asta ?
—	Aşa, anonim, de la gazetă, fără să se ştie numele. Dumneata cunoşti faptele, eu mă jur că-s adevărate, dumneata scrie la gazetă...
Ziaristul tăcu un răstimp. Se gîndea.
—	E adevărat tot ce-ai istorisit ?
—	Pînă-ntr-un fir de aţă !
—	Dacă mi se face proces de calomnie, dumneata vii să mărturiseşti cu documentele ce le ai ?
—	Vezi că eu înţăleg să fie anonim, şuieră viitorul candidat. Vezi că mie nu-mi plac procesele, nu-mi plac judecăţile. Să-mi stric liniştea ? Ei, aş ! Dar aşa, anonim, nu mă dau în laturi.
După un răstimp de tăcere, ziaristul, palid, tremu-rînd, privindu-1 drept în ochi, zise :
— Anonimii numai anonim sînt în stare să lucreze !
—	Cum ?
—	Să nu te mai prind pe la club, că pun servitorii să te alunge. Ai înţăles ?
—	Să mă alunge ?! Cum ?
—	Anonim !
Şi ieşi, trîntindu-i uşa în nas.
19 2 2
DECLIN
Uşa se deschise încet, bănuitor, scîrţîind prelung din .ţîţînile neunse. în însărarea de toamnă tîrzie nu se puteau deosebi nici mobilele din odaie, dar încă oamenii ! Mai mult mirosea nasul lung, ascuţit decît vedeau ochii doamnei în vîrstă care-şi întinsese capul prin deschizătura uşii, ca o cămilă. Trupul, mare, rămăsese încă în prag. «De-acasă, acasă trăbă să fie. Nu-şi lasă ea, pe cît o ştiu de păzitoare, uşa deschisă. Iar dacă-i acasă şi n-a dat încă drumul electricii, însamnă că...» Un zîmbet i se opri pe-o clipă în colţul gurii zbîr-cite. «Nici o schimbare», îşi zise din nou, după ce mirosi bine, şi îşi trase cu hotărîre trupul greoi în casă.
404
Declin
Acum se auzi un ţipăt. Dintr-un colţ, de pe un scaun, zvîcni o femeie subţire, îmbrăcată în negru.
—	Margareta?! Tu eşti?! Se poate?!
în încurcătura vizitei neaşteptate, abia găsi butonul electric. O pară simplă, — douăzeci şi cinci de lumini,
—	aceeaşi pară pe care o ştia Margareta, se lumină. Femeia cercetă cu lăcomie tot ce-i căzu subt ochi la în-tîia împrăştiere a întunerecului. Acelaşi dulap, aceleaşi paturi, pînă şi divanul vechi, demodat era acelaşi. Pe cînd prietena sa o îmbrăţişa şi o săruta, Margareta avu un sentiment de deziluzie şi de ciudă : «Să-mi fi dat informaţii greşite ? Să fi venit în zadar pîn-aici ?»
—	Da’, rogu-te, cum se poate să vii aşa ? Nu mă puteai înştiinţa ? N-ai putut să-mi telegrafiezi ?
—	Nu ştiam, dragă, de voi veni sau nu, şi, mai ales, nu ştiam cînd. Şi, de altfel, sînt numai în trecere pe la voi. Mîne plec la B...
—	Tot pentru procesul acela ?
Doamna cea străină înclină cu deznădejde din cap. Dar ochii ei alergau mereu, neastîmpăraţi, de la un lucru la altul. Cu cît trecea vremea, cu atît observa mai mult interiorul locuinţei, se convingea tot mai mult ca a venit în zadar.
Femeia cea subţirică, gazda casei, prinse privirile ei sfredelitoare şi simţi un fior de frig, un fel de spaimă. Erau rudenii de departe, se vedeau rar, — o dată, de două ori pe an, — Margareta locuia într-alt colţ de ţară. N-au avut nici o neplăcere, nici o sfadă, dar prietenie adevărată nu era între ele. Margareta avea nume rău ; neamurile, cunoscuţii o înconjurau ; toată lumea se temea de gura ei. Meliţă şi brici ! Să nu fii apucat de gura ei ! Toată lumea se ferea, dar puţini erau cei
Declin
405
care scăpau. De la douăzeci şi cinci de ani rămăsese văduvă, şi acum apropia şaizeci. Nenorocul, sărăcia, aşteptarea zadarnică o făcuseră să pizmuiască pe toată lumea care mai putea avea o zi veselă în viaţă. Şi mirosea parcă-n vînt fericirile altora, aşa de bine ştia tot ce se petrece, prin toate familiile mai de samă din cuprinsul altor trei judeţe.
Prietena ei, Anastasia, la care venise acum pe neaşteptate, fusese cruţată pînă azi. Margareta nu avusese de ce s-o pizmuiască. Avea un bărbat bolnăvicios, într-o slujbă cu leafă puţină, şi mai avea şi trei fete de măritat. Venind pe la ea, Margareta îi umplea totdeauna casa cu o groază de poveşti despre toţi cunoscuţii şi necunoscuţii, — chiar de-aici din oraş, după ce stătea trei zile, — aducea «noutăţi». Cînd rudenia aceasta depărtată începea să dojenească, sufletul ei se răcea ; se simţeau răutatea şi pizma, adunate din toate năcazurile vieţii.
De cum o văzu cu pînda şi cu cercetarea în ochi, Anastasia avu un fior de frig. Bănuia după ce umblă şi se întreba prostită : «De unde să fi aflat ?»
O pofti să şadă, să-i ia paltonul, dar Margareta nu voi să ştie de nimic pînă nu văzu cu de-amănuntul toate trei camerele şi bucătăria.
—	E aşa de bine la tine ! M-am simţit totdeauna ca acasă. Lasă-mă să revăd dragile tale lucruşoare. Pianina e tot de cătră stradă ? Da’ biblioteca ?
Şi ea trecea din cameră în cameră, aruncînd priviri cercetătoare.
Nu se schimbase nimic în casa asta, de-o jumătate de an ! Acum, după ce trecu în revistă toate lucrurile, nu se mai putea îndoi. Se simţea şi mulţumită şi nemîn-
406
Declin
gîiată ; mulţumită — pentru că se adeverise părerea ei: «E cu neputinţă ca un doctor aşa de vestit să ceară în căsătorie o fată aşa de săracă !» ; nemîngîiată — că făcuse degeaba un drum aşa de lung şi de costisitor. Nemîngîierea era aproape să-i copleşească bucuria, cînd, într-un colţ, lîngă fereastră, ascuns de perdeaua cunoscută, zări un leandru înflorit. Nu era mare, dar era
o	specie rară. Margareta se opri, fermecată din creştet pînă-n tălpi, îşi supse adînc buzele, apoi întrebă :
—	A cui e floarea ?
Anastasia, simţind că rubedenia e pe urma adevărului, minţi şi spuse :
—	Ea Linuţei !
—	Nu-i a Corneliei ?
—	Nu.
—	Cum ? La voi se curtează întîi fetele cele mai ti-năre ?
—	Da’, bine, Margareto dragă, nu e nimic serios ! Un funcţionar de la Finanţe i l-a dăruit. Drept să-ţi spun, oftă ea, cercînd să fie tristă, nu ne-ar părea rău să fie pretendenţi serioşi pentru toate trei. Sînt fete mari, şi nu de azi.
—	Aşadar, nu sînt peţitori decît pentru una ?
—	Bine-ar fi să fie şi pentru una ! Da’ de la o floare pînă la inelul de logodnă e o depărtare...
—	Ba şi între inelul de logodnă şi căsătorie e o veşnicie, uneori!
Ea se uită ţintă în ochii Anastasiei. Văzu că se pleacă, simţi că femeia se zguduie uşor, şi deodată deveni foarte veselă : «O să aflu eu îndată, îşi zise, dacă informaţia jriea e greşită say nu !»
Declin
407
Anastasia îi aduse o dulceaţă. Tîndăli mult pe la dulapuri ; se frămînta cu gîndul : «De unde să fi aflat zgripţoroaica asta ? Abia sînt cinci zile de cînd a cerut-o pe Cornelia.»
Margareta, în vreme ce stingea dulceaţa, cerceta mereu prin casă. Nu mai putu descoperi nici o urmă, afară de leandru. Nici pe faţa Anastasiei nu putu descoperi nici o bucurie, nici o lumină, nici o schimbare. începu să se îndoiască din nou. «într-o casă în care s-a săvîr-şit o logodnă, nu se poate să nu rămîie nici un sămn ! Unde mai pui că omul nu va fi cerut-o aşa, deodată. Va fi făcut vizite, o lună, două, trei. Să-l fi primit aici, fără să schimbe nimic ? Să nu fi făcut salonul mai drăguţ ?»
Veniră, nu peste mult, şi fetele. Erau aşa cum le cunoscuse dintotdeauna : senine, cuviincioase, puţin vorbăreţe şi frumoase. Ea urmărea cu o băgare de samă deosebită pe cea mai mare, pe Cornelia. Era puţin mai îngîndurată ca altădată, atîta tot. Dar bucuria că se mărită după un doctor aşa de vestit nu se vedea din nici un gest, din nici o atitudine.
Era vădit lucru că informaţia ei era greşită ! Se vedea şi din cina modestă ce se servea la masă. într-o familie în care s-a făcut o logodnă cu cinci zile înainte, la orice masă, la amiazi sau sara, putea să se înfăţişeze ginerele. «Aşa-i dacă nu cunoşti lucrurile de la faţa locului», îşi zicea tuşa Margareta, cum îi spuneau fetele.
Şi, la drept vorbind, se bucura din toată inima. Pentru ce să fi dat astfel de noroc peste Cornelia ? Era vrednică de el ? Da’ de unde ! O fată ca oricare alta !
408
Deciift
Fetele îi cunoşteau năravul. Dar, înştiinţate de Anastasia că tuşica mirosise ceva, se făcură şi mai de nepătruns.
Tuşica, după ce bău un pahar de vin, începu cu istorisirile sale. Abia-şi pusese piciorul în oraş, şi ştia o groază de noutăţi. Torăi mai bine de-un ceas. într-un rînd i se păru că prinde un zîmbet de dispreţ, un zîm-bet trecător pe obrajii delicaţi ai Corneliei. Zîmbetul
i	se potrivea lucru mare, o făcea mai distinsă, mai frumoasă.
Tuşica se opri o clipă din povestit: «Chiar dacă nu va fi adevărat, nu strică s-o opărim puţin pe gîsculiţa asta. Iar, la caz că-i adevărat, nu voi avea mustrări de conştiinţă mai tîrziu.» îşi drese glasul, tuşi, apoi începu :
—	Scandalul cel mai mare abia acum vine la rînd ! N-aveţi idee cît sînt de fericită că trăiesc într-un oraş mic. Acolo lumea încă nu s-a stricat. Aici, la voi, e Sodoma şi Gomora. îl cunoaşteţi poate şi voi pe doctorul Mureşanu. Vestit doctor, n-am ce zice ! — Vorbind, mînca din ochi pe Anastasia, dar mai ales pe Cornelia.
—	Femeile fac în ziua de azi renumele doctorilor. Ei, iacă, eu, să fiu poliţie, i-aş închide şandramaua.
—	Cum?! Vorbe rele?! se făcu a se mira Anastasia.
—	Dac-ar fi numa vorbe ! Da’ cîte femei şi-au lăsat, odată cu dinţii, şi cinstea în şandramaua doctorului ! O, dentiştii ăştia ! Şi apoi, cînd se satură de aventuri, da’ mai ales cînd gura lumii începe să umble şi nu le mai curg francii cu sutele, hop, că întră în rîndurile oamenilor de omenie, se-nsoară ! Se-nţălege că umblă mereu, şi însurat, prin gura femeilor, şi tot poradiţă slabă ră-mîne. Iată ce-a păţit o doamnă de la noi cu renumitul dumneavoastră doctor Mureşanu.
Declin
409
Se făcuse roşie ca racul. Crăpa de ciudă că nici un semn nu se vedea, — nici la mamă, nici la fete, — că ar fi impresionate de ceea ce povestea. îşi tocmi părul, se mişcă pe scaun şi, cu nimic întărîtată, începu :
—	Da, cu renumitul dumneavoastră medic Mureşanu...
Dar în clipa aceea în uşă se auzi o uşoară bătaie.
—	întră, zise mama, cu vocea cea mai firească.
Nici una din fete nu se clinti.
în casă întră un bărbat de vreo treizeci şi patru de ani, bine făcut, vesel, luminos. El sărută mai întîi mîna doamnei Anastasia, apoi a Corneliei, iar celorlalte două le strînse mîna călduros, prieteneşte.
—	Tuşica Margareta Negru, domnul doctor Iancu Mureşanu, logodnicul Corneliei, zise Anastasia, zîmbind subţire.
Subţire de tot, abia vizibil, zîmbiră şi fetele, afară de Cornelia. Ea începu îndată să vorbească potolit cu logodnicul.
Tuşica Margareta învineţi; zbîrciturile feţei i se adîn-ciră şi mai mult. Se ridică şi, foarte veselă, zise :
—	Nespus de rău îmi pare că nu mai pot rămîne. Dar, cum ţi-am spus, Anastasio, trăbă să plec cu trenul de 7. Sînt fericită că am avut ocazia să cunosc pe iubitul vostru logodnic. Să fie într-un ceas cu noroc !
Vorbind întfă, veninul îi ieşi subt pieliţa bătrîna. Se făcu galbenă-verzie.
—	Cum, tuşico ? Nu spuneai că pleci mîne ? o întrebă Cornelia. Vom fi nemîngîiaţi să te pierdem aşa de în grabă !
—	Nu, te-nşăli ! V-am spus că-s în treacăt pe-aici. Dar am să mai vin eu, de-acum. Ce, credeţi că la ospăţ scăpaţi de mine ?
410
Declin
îmbrăcîndu-se, torăia mereu. Torăia şi îngălbenea. Iar din suflet îi muşca deznădejdea ; îi zicea un duşman ascuns: «Ai îmbătrînit rău de tot, tuşică Margareto ! Nu te mai slujeşte puterea de observaţie ! Şi dai în gropi! Rîd de tine copilele, cînd, cu cîţiva ani în urmă, tu rî-deai de toată lumea ! Hei, bătrîneţele! Cînd apropii şaizeci de ani, nu mai eşti bun de nimic '. Ajungi de rîs, pe onoarea mea, te-arată oamenii cu degetul !»
Tuşica asculta îngrozită glasul acesta şi se îmbrăca repede. Credea că va amuţi ieşind în stradă. Dar o mustră şi o umili cumplit tot drumul. O singură mîngîiere o oprea din pragul deznădejdii : le va fierbe celor trei fete şi mamei lor o băutură, Doamne, Doamne ! încă nu putea, era pe drum, dar, cît ce va ajunge acasă, îi va scrie doctorului aceluia, ca de la o rudenie, o scrisoare cu destăinuiri, să aibă la ce se gîndi pînă la cununie ! Şi, pe urmă, să vedem dacă va mai avea poftă de căsătorie !...
19 2 2
ISPITA
Doamna Veturia Grecu n-are decît treizeci de ani. E naltă, subţirică, mlădioasă, puţin cam palidă, cu ochi negri lăstunii, cu mîna fină, cu piciorul mic. Nimeni nu ar crede că cei doi copii, unul de şapte, altul de patru ani, sînt ai ei, nici că doamna s-a născut, a crescut şi a trăit, pînă de curînd, într-un sat. Soţul său, după ce a adus servicii electorale mai multor partide în şir, s-a legat în sfîrşit de unul, şi acesta, venind la putere, i-a făcut un rost la prefectura judeţului. Acasă, în sat, aveau o moşioară, pe care au dat-o cu arîndă : o parte — în bani, alta — în cereale, şi un porc gras de Crăciun. Pe domnul Grecu, de îndată ce s-a făcut «Romînia-Mare», l-a prins dorul oraşului. Las’ că nici nu se pregătise el
412
pentru viaţa de la ţară ! A-nvăţat, pe vremuri, dreptul, dar n-a ajuns să-şi deie toate examenele, deşi a zăbovit ani destui la universitate. Mai tîrziu n-a mai avut chef să înveţe şi, aşa, s-a înglodat într-o slujbă de notar la ţară. Ba, mi se pare, numai de subnotar.
Se mutaseră abia de doi ani la oraş, cînd doamna Ve-turia nu avea decît douăzeci şi opt de ani. Trăiau destul de uşor. Dumnealui se convinsese repede că nu-i mai plac chefurile, ca în anii de universitate. întreaga viaţă de la oraş îi păru grozav de schimbată faţă de aceea pe care o ştia el, şi la început nu fu prea încîntat de schimbul făcut. Văzu că între închipuirea lui şi realitatea oraşului e o prăpastie, dar, după o vreme, se obişnui şi-i păru iarăşi bine că s-au mutat. «Cresc copiii, îşi spunea, şi aici avem la îndemînă toate şcolile.»
Mai era un motiv pentru care nu-i părea rău de schimbul făcut : bucuria nevestei. Şi apoi, îşi mai zicea : «Nu oraşul e de vină, nici chefurile ce se fac acum. De vină sînt eu, care am îmbătrînit.» Dumnealui era cu douăzeci de ani mai bătrîn decît doamna Veturia. Venise burlac, copt de la universitate.
Doamna Veturia Grecu se bucura, într-adevăr, de schimbarea făcută. Dar bucuria aceasta bărbatul mai mult o simţea decît o vedea, fiindcă doamna Veturia avea o fire foarte timidă. Dumneaei nu-şi îngăduia nici o expansivitate, nici măcar în faţa soţului. Dar el ghicea, din multe semne, mulţumirea ei, şi asta îl îndestula, fiindcă-şi iubea mult nevasta.
Doamnei Veturia, de cînd se stabilise la oraş, îi plăcea mai cu samă să privească şi să admire pe stradă lumea feminină. O impresionau costumele, blănurile, ghetele, şoşonii, frăgezimea acelor doamne şi domnişoare care
îspită
413
toate umblau vesele, ca şi cînd ar fi trăit într-o veşnică sărbătoare. Mai nainte, cînd venea, rar, la oraş, nu avea vreme să se uite mai de-aproape la lumea de pe stradă. Trecea grăbită, dintr-o prăvălie într-alta, pentru cumpărături, tot cu groaza să nu întîrzie prea mult şi să o prindă noaptea pe drum. Acum avea răgaz destul şi nu se mai sătura privind eleganţa feminină. I se părea că doamnele de aci sînt o altă rasă de femei decît ţărancele din satul ei : o rasă superioară, plină de nobleţe. Şi i se mai părea că toate sînt fericite. Se vedea din strălucirea ochilor şi din mersul uşor, săltăreţ, ca de copil, şi din rîsul argintiu. Uneori, cînd trecea prin faţa unui galantar, arunca o ochire repede şi-i părea că e cu mult inferioară acelei lumi fericite. Rochiile ei, paltonul ei, pantofii ei o trădau într-o sută. Chiar şi faţa, şi ţinuta trupului, şi umbletul. A, şi cum şi-a mai dorit, chiar din prima zi, să fie ca una dintre doamnele acelea aşa de elegante şi de mîndre ! Dar de la început îşi spusese că dorinţa aceasta e o ispită păcătoasă. Crescuse într-o familie foarte conservatoare, chiar puţin cam posomorită, şi avea o educaţie solidă. Ştia să-şi controleze dorinţele şi să şi le ţie în frîu.
însă dorinţa de a fi şi ea la fel ca doamnele celelalte îi rodea pe încetul rezistenţa. îşi făcea loc în conştiinţa ei, în viaţa ei pe nesimţite. într-o bună zi se trezi că-şi spune: «Ce rău sau ce păcat ar fi dacă eu aş fi îmbrăcată ca una dintre aceste doamne ? Pe ele le judecă cineva ? Şi vor fi destule care n-au mijloace cîte avem noi.»
Ispita îi stătea zilnic în cale, dorinţa i se cuibărea caldă în suflet. Şi totuşi, pînă ce-o mărturisi bărbatului, trecu vreme. Pe lîngă timiditate, mai avea şi un respect sincer faţă de bărbatul ei, care nu-i refuzase niciodată
[
414
Ispita
nimic şi se purta delicat cu ea, deşi niciodată nu-i ghicise vreo dorinţă. Dar chiar această delicateţe i se păru, de la un timp, ciudată : de ce nu-i ghiceşte el dorinţele, cum n-a băgat el încă de samă că ea tot în hainele de la sat se-mbracă şi-acum ?
Şi, tot gîndindu-se, căpătă curaj.
Bărbatul, aflînd dorinţa ei, o găsi foarte întemeiată şi-i spuse să facă tot ce crede ea de cuviinţă.
—	N-ar sta bine să te arate lumea cu degetul că umbli îmbrăcată în costume demodate, îi zise el.
Obrajii Veturiei, o clipă, se-aprinseră de ruşine : ea nu se gîndise, pînă acum, la ce spune lumea despre ea ! Şi-i mai mult ca sigur că multe femei vor fi făcut ochii mari văzînd-o. Şi această ruşine îi întări curajul. Şi-şi comandă rochii, şi jachetă, şi pantofi. Era primăvară. Blană îşi va cumpăra la toamnă.
După ce vorbise mai întîi cu croitoreasa, stătu o vreme nedumerită : să iasă şi ea cu braţele goale, pînă la umăr, pe stradă ? Cu rochia scurtă se obişnuise, dar cu braţele goale !
—	Doamna nu are pentru ce face excepţie, îi zise croitoreasa. Aveţi braţ frumos şi alb.
Şi Veturia se lăsă biruită.
întîia plimbare în costumul cel nou, de primăvară, fu ca un vis, ca o încîntare. Veturia nici nu-şi mai aducea aminte pe ce străzi a trecut, nici pe cine a în-tîlnit. O copleşise o bucurie nouă, o plăcere încă necunoscută, ca şi cînd ar fi plutit în văzduh. Numai de-atîta îşi amintea, că-i ardeau obrajii.
Domnul Grecu fusese încîntat, chiar şi copiii se învîr-tiseră veseli în jurul ei. Dumnealui îi spusese «domnişoară».
Ispita
415
Se obişnui în curînd să poarte costumul şi pantofii cei noi, pălăriile la modă, şi atunci băgă de samă că mulţi ochi o urmăreau, ca şi cînd ar fi fost o străină. Vedea mai ales privirile bărbaţilor şi se intimida, ba chiar simţea că o jignesc. în curînd mai observă că totuşi ea se deosebeşte încă de celelalte femei. Acele păreau mai pline de suflet, de voie bună decît ea, mai tinere, mai îndrăzneţe. Făcea adeseori asemănare între faţa ei şi a altora. Se examina în oglindă, să vadă unde poate fi deosebirea. După multă cercetare, afla : «Ele toate sînt pudrate şi fardate, iar eu nu !» Şi iarăşi avu dorinţa arzătoare să fie ca celelalte. Ispita o urmărea mereu.
Un gînd i se împotrivea şi-şi spunea : «N-am ce acoperi, nici ce îndrepta ! Mulţămită lui Dumnezeu, sînt încă tinără !» Sau îşi argumenta : «Cum să dau cu pudră şi să mă văpsesc, eu, care de treizeci de ani n-am pus o dată pudră pe obraz, dar încă văpsea ? Ce, sînt paiaţă ?» Dar alt glas îi spunea : «Nici celelalte nu sînt paiaţe. Şi vezi că le stă bine. Puţintel ruj pe buze şi în obraji nu strică. Şi aşa eşti cam palidă. Apoi pudra păstrează pielea împotriva vîntului şi a arşiţei.» «Parcă pînă acum n-a fost vînt şi arşiţă ?» se ridica glasul cel dintîi.
Şi aşa, cele două voci din sufletul ei se certară multe zile, pînă cînd, într-o după-amiază, Veturia îşi cumpără şi pudră, şi ruj.
Mai trecu o săptămînă de apropieri şi retrageri din faţa oglinzii, în camera încuiată bine, pînă cînd Veturia îndrăzni să-şi împlinească dorinţa.
Era spre sară. Domnul Grecu nu era acasă. După ce se drese în faţa oglinzii, Veturia fu cuprinsă de spaimă. Era alta, dar alta în toată legea ! Nu mai se-
i
416
Ispita
măna! Şi, cu toate acestea, îi plăcea mult. Acum, într-adevăr, părea o domnişoară pîrguită. Şi îndrăzni să iasă la plimbare, cu toată spaima.
Abia făcu doi-trei paşi, abia se-amestecă între bărbaţi şi femei, şi deodată avu senzaţia puternică şi limpede că a devenit foarte obraznică. Privea în faţă, întins pe fiecine, trecea cu cutezanţă printre bărbaţi. Şi ştia, simţea că acum şi ea trece prin lume tot atît de veselă şi de fericită ca şi celelalte.
Cînd ajunse acasă, avu senzaţia că e la sfîrşitul unui triumf. Şi totuşi se simţi oarecum degradată, înjosită. îşi aminti că a privit la bărbaţi cu neruşinare, — da, cu neruşinare, şi chiar cu gîndul că i-ar putea cuceri, dacă ar voi ; la femei s-a uitat peste umăr, ba chiar cu dispreţ, şi şi-a simţit superioritatea sa. «Superioritate ? Doamne sfinte ! Ce-i cu mine ? se întrebă ea cu sinceritate. Eu, care nu m-am gîndit în viaţa mea să-mi înşăl bărbatul, ştiu că am cochetat acum din priviri cu vro patru.' Ce să fie ? De unde îndrăzneala şi obrăznicia asta ?»
Se duse în faţa oglinzii şi se examină.
Da, era ca o domnişoară în pîrgă, dar nu mai era ea ! Era o femeie străină !
«Uite impertinenţa şi obrăznicia celei din oglindă ! Are aerul că trăbă să-mpungă, să se deie la om. Pfui ! ce neruşinată !»
Şi doamna Veturia fu cuprinsă de-un dezgust cumplit. Zadarnic se spălă numaidecît ! Toată noaptea i-au ars obrajii de scîrbă şi de ruşine.
«Ştiu eu, îşi zise ea cercînd să se liniştească, poate aici e secretul femeilor care cad : ies în stradă altele decît cele de-acasă ! Cu altă faţă, cu alţi ochi, cu alte
Ispita
417
sprîncene ! Nişte străine ! Dar ce legătură să fie între masca, deghizările şi sentimentele noastre ? Cum m-am putut schimba aşa de repede într-o obraznică şi o cochetă prin sulemeneala aceea ?»
Din ziua aceea nu se mai văpsi, nu se mai pudră. Dar dorinţa de-a o face îi rămase-n suflet — cea mai grea ispită a vieţii.
19 2 2
r
j|j
C	E	N	E
,1
I
PENTRU UN DISCURS
PERSONAJE
PREOTUL PREOTEASA NOTARUL ÎNVĂŢĂTORUL UN CURIER SĂTENI, SĂTENCE
îmbrăcaţi COPII DE ŞCOALĂ ■ costume naţionale
422
Pentru un discurs
I
O cameră simplă, cu mobilă uzată.
Preotul fi Preoteasa; mai tîrziu, Notarul fi Învăţătorul
PREOTUL (citind pentru a zecea oară o scrisoare) : «Şi astfel, eşti invitat, sfinţia-ta, să mişti toate pietrele, ca adunarea să reuşească. Pretutindenea a fost o splendoare ! Ar fi păcat ca tocmai la dumneavoastră...» (Aruncă scrisoarea pe masă.) Ei bine, aşa nu mai merge ! Tot eu şi iar eu ! N-am să fac nimic de rîndul ăsta ! N-am să mişc nici o piatră ! (Se plimbă mînios.)
PREOTEASA : Ba-i mişca, dragă ; dacă eşti cel dintîi în sat, ce să faci ? Să rămînem de ruşine, nu se poate.
PREOTUL : Cel dintîi ! Cînd e lipsă de serviciile mele, atunci da ! însă notarului nu i se pare că şăde cu cel puţin trei trepte mai sus ca mine ? Chiar şi dascălului îi pare ! Nu-1 vezi ? De cînd are leafă mai mare decît mine, vine şi mă-ntreabă numai în chestii oficioase, altfel, abia-mi mai dă bineţe ! Astea să le ştie domnii cei mari şi să li se adreseze lor ! (la epistola.) O s-o retrimit ş-o să le scriu că au greşit adresa.
PREOTEASA : Ba una ca asta să nu faci ! Vei alerga, vei stărui, vei bate la uşi, ca şi altădată, şi adunarea va reuşi. Cei de departe judecă după cele ce-au fost mai nainte ! Şi cred că au dreptate. Dacă voi, popii, staţi pe loc, stă tot poporul !
PREOTUL (cu mînie) :	Să mă ierţi, soro, greşeşti
enorm ! Azi o poruncă a notarului e mai ascultată decît zece sfaturi şi îndemnuri de-ale mele. Pentru ce nu se pune dumnealui acum în frunte şi să deie porunci ? (Cu
Pentru un discurs
423
batjocorâ.) De, domnii mari sînt prea comozi, şi dumnealui e domn mare ! Ei, să-l vedem, ce va putea face odată singur, sau chiar ajutat de învăţător...
PREOTEASA : Nu vorbi aşa !
PREOTUL: De ce să nu vorbesc ? Nu se laudă dumnealui în fel şi formă cu tot ce se face bine la noi în sat ? «Noi am pus la cale», «noi am alergat». Voi ? Să vă fie de bine ! Da’ să vă vedem la muncă !
PREOTEASA : S-ar părea c-ar fi vorba acum de răzbunarea ta ! Cei care îţi scriu habar n-au de toate duşmăniile tale cu notarul, cu dascălul ; ei vor o reuşită adunare poporală. înţălege bine : e vorba de po-por, nu de certurile voastre! (Ea-i gesticulează cu degetul a-ţroape de nas.)
PREOTUL (ferindu-se enervat) : Ia nu mă prosti, soro ! Ia să-mi dai pace ! Şi tu cu po-po-rul ! Da’ cine ne pune pe noi să batem apa-n piuă, cînd po-po-rul nu vrea s-audă decît de interesele lui materiale ? îi arde lui de adunări, acum, în toiul secerişului ?
PREOTEASA : Ştii că va trebui să faci singur toată propaganda, şi de-aceea îţi pierzi acum sărita şi le vezi toate în negru. De pe partea mea, fă cum îţi place ! Nime n-are să mă judece pe mine ! Da-ţi mărturisesc că-mi pare rău văzîndu-te aşa duşmănos chiar la adunarea asta, cînd...
PREOTUL: Asta, ca şi altele, nu plătesc nimic ! Vreme pierdută, atît !
PREOTEASA (continuînd) : ...cînd au să vie şi doi protopopi şi un înalt dignitar bisericesc de la centru. Cine să le ţie cuvîntul de bun venit ?
PREOTUL (repede, fixînd-o) : Ce vorbeşti fleacuri ?
PREOTEASA : Nu-s fleacuri !
424
Pentru un discurs
PREOTUL (cu glas schimbat) : Doi protopopi şi un înalt dignitar de la centru ?
PREOTEASA : Da, da !
PREOTUL : De unde ştii ?
PREOTEASA : Mi-a scris protopopeasa Pascu. Dacă va fi vreme frumoasă, o să vie şi dînsa.
PREOTUL Cînd ţi-a scris ?
PREOTEASA : Azi mi-a scris. Ş-acel dignitar de la centru e unchiul notarului.
PREOTUL (repede) : Bărbulescu ?
PREOTEASA : Bărbulescu. Notarul încă nu ştie nimic. Da’ va fi avizat, cu siguranţă, ş-atunci o să se intereseze el de toată afacerea, nici nu te va mai întreba pe tine ! Va fi de-ajuns să aranjeze el adunarea de-acum, ca tot meritul tău pentru reuşita celor trecute şi a celor viitoare să fie întunecat.
PREOTUL (însufleţit) : Nu, asta nu se va-ntîmpla ! O să le ţin un discurs !... O să le ţin un discurs de să-i meargă vestea ! Despre biserică, leagănul şi ocrotirea neamului, o să le vorbesc despre... Ehei! O să fie splendid !
PREOTEASA (zîmbind) : De-acuma cred că nu vei mai sta pe gînduri. (Se aude un ciocănit în uşă.) întră ! (întră Notarul şi Dascălul. Preoteasa iese.)
II
Preotul, Notarul, învăţătorul
PREOTUL (înaintînd spre ei) : Bună ziua, domnule notar, bună ziua, domnule învăţător. A, ce bine-mi pare că mai veniţi pe la mine !... Poftiţi şi şădeţi, să ne şadă peţitorii.
Pentru un discurs
425
NOTARUL (luînd loc) : Mai este vreme, părinte, pîn-a-tunci.
PREOTUL : Mai este, da’, de-o fi să trăim, are să vie !
ÎNVĂŢĂTORUL: Noi am venit să-ţi cerem nişte informaţii, părinte.
NOTARUL : Da, unele informaţii.
PREOTUL : O să vi le dau cu cea mai mare plăcere, numa să pot.
NOTARUL •• Se zvoneşte că peste patru zile o să fie adunare de popor la noi. Te-a avizat cineva pe dumneata ?
ÎNVĂŢĂTORUL: De obicei, pe dumneata te avizează.
PREOTUL (mirat) : Adunare poporală ?!
NOTARUL : Aşa se spune. Concesia de la pretor s-a cerut direct de la centru.
PREOTUL (liniştit) : Nu ştiu nimic. Se poate, dar eu nu ştiu nimic.
NOTARUL: Atunci, nu se poate ! Pe cineva trăbă să-l anunţe, nu se poate ţine o adunare cu satul pustiu !
PREOTUL : Adevărat că asta nu se poate.
ÎNVĂŢĂTORUL : Se spune că adunările ce se ţin acum ar avea o însămnătate foarte mare, şi ar fi pagubă să nu reuşească la noi.
PREOTUL: Cum să reuşească dacă nu se ţine ? (O vreme pare distrat. E limpede că-i vin în cap ţrînturi din discursul pe care-l va rosti. Aparte.) «înalţi oaspeţi»... «Vie este credinţa Domnului în sînul neamului nostru»... «Şi nu vom pieri, pentru că nu putem să pierim cît timp crucea e povaţa noastră.»
NOTARUL (priveşte cu înţeles la învăţător; către popă) : Aşadar, nu putem lua nici o hotărîre ? De alt-
426
Pentru un discurs
fel, eu mă bucur; scăpăm de-o colindare zadarnică. (Se ridică.) Vei fi aşa de bun să ne avizezi şi pe noi, dacă va fi să fie ceva.
PREOTUL (cu, vocea jumătate) : Are să fie straşnic !
ÎNVĂŢĂTORUL şi NOTARUL (deodată) : Ce-are să fie straşnic, părinte ?
PREOTUL (revenind la realitate) : A, dacă nu ne-a aviza nimeni... Are să fie o prostie, are să fie ridicol !
NOTARUL : Asta nu se va face ! Totdeauna au înştiinţat satele.
(Notarul şi Învăţătorul ies.)
III
Preotul
PREOTUL (se plimbă agitat) : Niciodată nu mi s-a dat prilejul să vorbesc înaintea unui dignitar bisericesc atît de sus pus ! Am să-i arăt eu că oratoria popilor de pe sate poate fi dispreţuită, da’ nu a mea ! (li vin mereu frînturi din discurs în minte, pe care le rosteşte gesticulînd oratoric.) Pînă cînd vom sta strîns legaţi de biserica străbună şi de aşăzămintele ei dătătoare de viaţă ?... Ce-s valurile lumii ? Ce-s ispitele puterii politice ? Se vor frînge !...
A ! O să iasă un cap de operă ! Niciodată n-am improvizat aşa de uşor ! Dar am să-mi scriu discursul, am să-i dau rotunjime, o să-l presar cu floricele retorice ! O să fac furoare în public ! (Se aşează la masă, ia hîrtie, călimară, şi condeiul începe să-i cînte pe hîrtie.)
Pentru un discurs
427
IV
Pe uliţă.
Notarul, Dascălul
NOTARUL : Ce crezi ?
ÎNVĂŢĂTORUL : Să fiu sincer ?
NOTARUL : Nesmintit!
ÎNVĂŢĂTORUL : Popa ştie !
NOTARUL: Nu cred ! Unchiul mi-a dat anume mie în samă să fac toată propaganda. Nu pomeneşte de alt aviz dat altuia.
ÎNVĂŢĂTORUL: Cred ce-mi spui, da’ hulpoiul ăsta ştie. Miroase că-i vorba de ceva lucru mare şi vrea să-i revie lui întreaga glorie. Ştii mai ales de ce se teme ?
NOTARUL : Poate pentru discursul de bun venit ?
ÎNVĂŢĂTORUL : Ai gîcit !
NOTARUL : Da’ pe ăsta, acum odată, nu i-1 las ! De trei zile muncesc la el şi-l învăţ pe dinafară.
ÎNVĂŢĂTORUL: Ai tot dreptul ! -în faţa unei rudenii se şi cuvine. Popa a ţinut destule cazanii pînă acum.
(Dispar în culise.)
V
După patru zile. La intrarea în sat — mare mulţime de oameni. Notarul şi învăţătorul pe de-o parte, Preotul, pe de altă parte, ferindu-se unii de alţii, au făcut o propagandă cumplită. Niciodată nu s-a adunat atîta, lume cu de data accasta,
428
Pentru un discurs
Preotul, Notarul, învăţătorul.
(înaintea mulţimii)
NOTARUL (zîmbind) : Ţi-i cald, părinte ?
PREOTUL (între două focuri: soarele de cuptor — deasupra, şi discursul — în memorie) : Foarte cald. (Se şterge cu o basma mare, roşie.)
ÎNVĂŢĂTORUL : E minune ca nu mai sosesc ! De două ceasuri aşteptăm aici.
NOTARUL (zîmbind) : Nu i-am spus părintelui că avizul ce l-a primit dînsul nu e serios ?! C-o zi înainte, nu se mai poate pune nimic la cale !
PREOTUL: Vezi că se poate ! Cînd a mai fost atîta lume ca acum ? Trăbă numa să ne jertfim comoditatea de-o zi !
NOTARUL : De data asta cred că dumneata ţi-ai jert-fit-o în zadar. Văd că oamenii s-au săturat să mai aştepte.
PREOTUL : Mai aşteaptă ei ! Poporul e obişnuit cu aşteptarea ! De cîte veacuri aşteptăm după drepturile politice ?!...
VI
A trecut ca la un ceas de la scena anterioară. Se cunoaşte după lumina soarelui şi după umbrele pomilor, dar fi după oameni.
Mulţimea s-a mai răsfirat; unii stau pe iarbă, alţii în grupuri, pe drum, sau la . umbra arborilor.
Preotul, Notarul, învăţătorul, un curier
PREOTUL (neliniştit la culme) : Nemaipomenit! Asta e curată batjocoră ! (Pufăie, îşi şterge năduşeala.) Ce sîntem noi ? Boi buni de jug ?!
Pentru un discurs
429
UN CURIER (străbate prin mulţime şi se apropie de notar) : O telegramă.
NOTARUL (citind-o, i-o întinde părintelui, încet): Nu ţi-am spus ?
PREOTUL (crunt) : E curată ticăloşie ! (Pleacă mînios, făcîndu-şi loc cu coatele printre oameni.)
NOTARUL : Da’ rămîi, părinte, şi anunţă poporului să se împrăştie, că nu vine nimeni !
(Preotul merge înainte şi dispare, prin mulţime, în culise.)
ÎNVĂŢĂTORUL : Asta-mi plăcu ! O să-ţi poţi ţine în linişte discursul ! Sosesc degrabă ?
NOTARUL : Peste un sfert de ceas sînt aici. Acesta e înţălesul telegramei, după învoiala ce-am făcut-o cu Tomici.
ÎNVĂŢĂTORUL: Hahaha! A asudat degeaba popa, adunîndu-ne oamenii !
(Se privesc, zîmbind cu satisfacţie. Sătenii, sătencele, copiii de şcoală încep să se mişte, adunîndu-se. Unii privesc, cu mîna streaşină la ochi, în lungul drumului, sugerînd apropierea oaspeţilor aşteptaţi, i Notarul şi învăţătorul, agitaţi, îi aşează decorativ, tot întorcînd capul în direcţia din care vor sosi oaspeţii.)
19 12
LOCURI VACANTE
PERSONAJE
DIRECTORUL unei societăţi pe acţiuni MATEESCU, ziarist GALIŢĂ, mare negustor CASIERUL
SECRETARUL consiliului de administraţie PR.EZIDENTUL consiliului de administraţie ION ALBU, slujbaş pensionar UN SERVITOR
ACŢIONARI din oraş şi din provincie
Locuri vacante
431
I
Lucaiul unei »societăţi pe acţiuni». Biroul directorului.
Directorul, Mateescu
(Directorul iscăleşte un vraf de scrisori. Se apropie ceasul prînzului. O uşoară ciocănitură în uşă.)
DIRECTORUL (aplecat asupra unei scrisori) : întră !
MATEESCU (întrînd, se închină) : Bună dimineaţa, domnule director.
DIRECTORUL (semnînd) : Bună dimineaţa! (După ce mai iscăleşte cîteva scrisori, fără să-şi ridice capul.) Vă pot servi cu ceva ?
MATEESCU: Mi se pare că după amiază, la 4...
DIRECTORUL (îl priveşte repede, surîzînd, se ridică) : A ! dumneata eşti, domnule Mateescu ? Te rog să şăzi. Sînt numaidecît la dispoziţia dumitale. (După ce îi strînge mîna şi-i arată un scaun, şade iar la masă. Luînd condeiul.) Da, după amiază, la 4. (Începe a iscăli.)
MATEESCU (cam încurcat) : Multele dumneavoastră ocupaţii ! Am crezut să vă amintesc încă o dată că mă-ncred în sprijinul dumneavoastră.
DIRECTORUL; Da, ai făcut foarte bine c-ai venit. Cînd am vorbit ultima oară despre alegerea de după prînz ? (Iscăleşte mereu, aruncînd ochiri repede asupra textului din scrisori.)
MATEESCU : Azi sînt două săptămîni.
DIRECTORUL : Adevărat. Şi cred că n-ai avut de-atunci motiva să te-ndoieşti de sprijinul meu.
MATEESCU (făcînd un gest de apărare) : Doamne fereşte ! Dar, ştiindu-vă cu atîtea ocupaţii, credeam să vă aduc aminte că atunci...
432
Locuri vacante
DIRECTORUL (isprăvind de iscălit, se întoarce cu scaunul spre Mateescu) : Ţi-am promis cu toată siguranţa sprijinul meu ! E foarte adevărat ! Nu crede că am uitat.
MATEESCU (cu-o uşoară înclinare a capului) : Vă mul-ţămesc, domnule director. Sprijinul dumneavoastră cred că însamnă reuşita mea.
DIRECTORUL (zîmbind măgulit) : Să sperăm. însă nu mi-ai spus cîte voturi ai pînă acum.
MATEESCU (încrezut) : O, din partea asta sînt liniştit ; afară de patru, toate.
DIRECTORUL : Aş avea o satisfacţie deosebită. Şi cred ca voi avea-o.
MATEESCU (încîntat) : Banca dumneavoastră ar face în cazul acesta cel dintîi pas frumos pentru sprijinirea intelectualilor.
DIRECTORUL : Vai, eu am fost totdeauna convins că institutele noastre bancare au marea datorie morală de-a-i ajuta pe intelectualii noştri, de-a le acorda lor posturile de încredere, care aduc parale bunişoare pe lîngă muncă mai puţină. Iată, de pildă, la noi : un loc în consiliul de administraţie aduce pe an cel puţin trei mii de coroane. Acuma, cu banii aceştia, care, fie zis între noi, se dau aproape degeaba, de ce să nu ajutăm pe cutare intelectual situat materialiceşte mai slab, pentru ce să-i dăm cutărui comerciant, care ne inunda cu depunerile ?
MATEESCU (însufleţit) : Şi, în schimb, pentru chestiile publice nu valorează decît un mare zero.
DIRECTORUL (aprinzîndu-şi o ţigară) : Totdeauna am zis: un preot, un medic, un contabil care poate în-vîrti condeiul, poate da sfaturi la gazete pentru marele
Locuri vacante
433
public, aduce cu mult mai mare folos naţiei decît un mare comerciant, care, dincolo de taraba lui, nu mai ştie nimic. Preoţii apostolatului cu vorba sau cu scrisul sînt totdeauna adevăraţii factori care împing un neam pe calea propăşirii. Orice agitaţie, adică orice pregătire a spiritelor, a sufletului mulţimii pentru o nouă stare de lucruri o fac aceşti oameni, săraci în cele mai multe cazuri. Acuma, poţi să-mi spui dumneata că un institut naţional, în primul rînd cum sînt băncile noastre, n-are cea mai sfîntă datorie să le uşureze traiul acestor factori capitali pentru cultura noastră ? Dacă se aşază în oraşul nostru un astfel de suflet ales, să-l laşi să-l întunece lipsurile, sărăcia, teama zilei de mîne, cînd, cu un loc în consiliul de administraţie al unei bănci, îl poţi pune la adăpost sigur ?
MATEESCU (devenind serios, ca şi cînd ar medita asupra unui articol pe care-l va scrie) : Aveţi perfectă dreptate ! Sînt acestea consideraţii înalte care vor trebui să fie conducătoare în dirijarea pe viitor a politicii noastre naţional-economice. Dacă binevoiţi a vă aduce aminte, eu chiar scrisesem...
DIRECTORUL (zîmbind, măgulitor): Cum să nu-mi aduc aminte?! Eu am urmărit de-aproape tot ce publici dumneata prin gazete. Cred că ai face bine să-ţi aduni într-un volum articolele mai de samă. Ar fi o largă orientare.
MATEESCU (radios) : Se cer însă parale. Editorii de la noi se feresc de astfel de cărţi.
DIRECTORUL : Ai dreptate ! Dumneavoastră, scriitorii, de orice natură, sînteţi fără parale, sînteţi ca şi un om căruia îi lipseşte un picior — şchiopătaţi. Şchiopătaţi, domnule, da, şchiopătaţi, da’ şchiopătaţi spre ruşinea
434
Locuri vacante
noastră, a tuturor, şi în paguba propăşirii obşteşti. Ai făcut foarte bine că te-ai abătut azi pe la mine, domnule Mateescu. Cred că reuşita dumitale... (Face o mişcare pe scaun prin care îi dă să înţeleagă că poate pleca.)
MATEESCU (palid, la gîndul reuşitei) : Pentru mine ar fi un razim foarte însămnat. (Se ridică.) Pot să vă asigur că, în cazul cînd aş cădea, aş fi ruinat. Cele zece acţii...
DIRECTORUL: Da, dumneata ai cumpărat zece acţii. Atîtea pretinde regulamentul pentru un loc în consiliul de administraţie.
MATEESCU: Dumneavoastră însă veţi binevoi a vă aduce aminte că cele zece acţii m-au costat trei mii de coroane.
DIRECTORUL: Te asigur că le-ai cumpărat foarte ieftin. Ai dat de un om lipsit. De la alţii nu le aveai nici cu patru mii. Banca noastră stă pe baze foarte sigure.
MATEESCU: Cred. Insă veţi şti că banii i-am ridicat de la institutul dumneavoastră. în caz că aş cădea, aş ajunge într-o încurcătură...
DIRECTORUL: Nu-i bine să fii numaidecît pesimist. Din partea mea, poţi să fii sigur. Mai vorbeşte cu ceilalţi acţionari. De altfel, dacă spui că afară de patru îi ai pe toţi, trăbă să ştii că stai splendid ! O să-i convingem şi pe cei patru ş-ai să fii ales în unanimitate. S-ar cuveni aşa ceva !
MATEESCU (ieşind) : Vă sînt foarte recunoscător, domnule director. (Iese.)
DIRECTORUL (rămas singur, se plimbă de cîteva ori în lungul camerei. Apoi scoate ceasul) : Douăsprezece
Locuri vacante
435
şi zece. (Îşi ia paltonul, dar, cînd să-l îmbrace, în uşă răsună o ciocănitură plină. Directorul, punîndu-şi paltonul la loc.) întră !
II
Directorul, G al iţă, un servitor, Casierul
GALIŢĂ (îi întră întîi pîntecele pe uşă, apoi, el) : Bună ziua, domnule director.
DIRECTORUL (strîngîndu-i cu prietenie mîna) : Bună ziua, domnule Galiţă ! Mi-ai face o deosebită plăcere să şăzi puţin şi să aprinzi ţigara asta. (li dă o ţigară de foi.)
GALIŢĂ (privindu-l cu nelinişte, clipeşte din ochi) : Mi se pare că azi la 4 e alegerea, domnule director.
DIRECTORUL: Ca mare acţionar, cred că dumneata ştii tot aşa de bine ca şi mine.
GALIŢĂ (şezînd) : După sfatul dumitale, am umblat pe la domnii acţionari. Din partea lor cred că sînt sigur.
DIRECTORUL: Atunci,	reuşita	e a	dumitale.
GALIŢĂ: Ei, pîn’ la	reuşită	mai	este ! Ştim	noi !
DIRECTORUL : Ce mai	este ?
GALIŢĂ : Mai eşti dumneata !
DIRECTORUL (părînd că se irită) : Bine, n-am vorbit amîndoi ? Nu ţi-am promis ?
GALIŢĂ (cu viclenie) : Se vorbeşte mult de Mateescu. Se spune c-ar avea cuvîntul dumitale.
436
Locuri vacante
DIRECTORUL (zîmbind) : Ei, cîte nu se vorbesc cu prilejul acestor alegeri ! Lumea de-aceea are gură, să vorbească !
GALIŢĂ (cu viclenie) : Da’ l-am văzut, l-am întîlnit mai adineaori, foarte vesel. N-a fost la dumneata ?
DIRECTORUL : A fost.
GALIŢĂ (c-un fel de scîrbă) : Nu mai putem scăpa de domnii ăştia subţirei, care nu pot trăi din săul lor, şi au lipsă tot mai mult de spinarea altora.
DIRECTORUL (şezînd şi el) : Sînt, într-adevăr, o plagă pe societatea noastră. Zice toată lumea că înaintăm, că ne consolidăm. Da’, mă rog, ce fel de consolidare e asta, cînd ni se înmulţesc aşa de tare proletarii intelectuali ?
GALIŢĂ : Cum le-ai spus ?
DIRECTORUL: Golanii ăştia, cum le zici dumneata, subţirei. La noi toţi tinării aleargă cu limba scoasă, ca să zic aşa, după diplome, în loc să îmbrăţişeze carierele practice, negoţul, industria, mecanica. S-au înmulţit peste nevoile noastre ! N-au de unde să se mai hrănească. Şi, pe cuvîntul meu, am zis şi zic că asta e o enormă pierdere naţională. De-aceea se ridică din ţărănime atîtea mlădiţe sănătoase, ca să se ofilească la cei dintîi paşi ce-i fac în viaţă ? E o demnitate să nu poţi trăi decît cerşind de la alţii ? Aceşti oameni, veşnic cu teama zilei de mîne în spate, nu vor fi cei dintîi care se vor arunca în braţele duşmanului comun, pentru un os de ros ? Din care elemente se recrutează transfugii naţionali ? Din pătura aşa-zisă cultă, da’ săracă.
GALIŢĂ (încălzit) : Spui adevărul ! Noi nu ne putem întări decît prin comerţ şi industrie. Iată, eu...
DIRECTORUL (întrerupîndu-l) : Ştiu ! Dumneata ai început c-o prăvălioară modestă, în strada cea mai dos-
Locuri vacante
437
nică. Şi azi ai casele dumitale, cu prăvălie, în piaţa principală. Aici e viitorul nostru : în comercianţii şi în industriaşii harnici! Şi e o ticăloşie că domnul nostru se uită peste umăr la clasa noastră de mijloc, care se-nfiripă acum !
GALIŢĂ (cu durere) : Da, la noi se fac mari deosebiri între clase...
DIRECTORUL (surprinzînd durerea lui Galiţă) : O fac cei proşti ! Da’ va trebui să ne strîngem rîndurile! Mă rog, ce folos am eu sau poporul de cutare tinăr cu diplomă, care, în loc să sporească averea naţională, e necesitat să trăiască din ea ? Pentru ce să fie mai preţuit un medic decît un bun comerciant ? Dumneavoastră sînteţi aceia care, pe lîngă bănci, sporiţi averea naţională. Şi, să băgăm bine de samă : pînă ce nu ne vom întări materialiceşte, toată propăşirea noastră culturală e o frază în vînt ! Toate gazetele îmblătesc paie goale !
GALIŢĂ:	Eu nici nu mă doresc în administraţia
băncii, pentru cele trei mii de coroane, să mă crezi, domnule director, ci pentru cinstea firmei mele.
DIRECTORUL: Fireşte, e lucrul cel mai uşor de priceput ! încrederea în firma dumitale va creşte enorm, dacă noi îţi vom da încrederea institutului nostru. Şi aceasta ni-i datoria : să sprijinim pe meseriaşii şi pe industriaşii care se aşază la oraşe ! Sprijinim atunci creşterea averii naţionale. Şi trăbă să ştim că dumneavoastră ne veţi cuceri oraşele, nu cutare diplomat, care mai ştie învîrti şi condeiul. Acela, pentru bani, va scrie şi în interesul duşmanului comun. Avem pilde ! Ei constituie o adevărată primejdie şi pentru oraşul unde se aşază !
438
Locuri vacante
GALIŢĂ (vesel) : Văd că dumneata îţi ţii cuvîntul, pentru că mărturiseşti aceleaşi credinţe. Cred, deci, că-mi voi lua locul ce mi se cade şi după numărul ac-ţiilor : cincizeci.
DIRECTORUL : Te pot felicita de pe-acum. O să avem, noi mai întîi, primul comerciant romîn în consiliul de administraţie.
GALIŢĂ : Ar fi şi o pildă frumoasă pentru alte bănci, pentru viaţă chiar ; s-ar vedea că, amestecîndu-ne, nu ne dezonorăm, ci ne întărim.
DIRECTORUL (îi dă mîna) : La revedere, domnule Galiţă. Să sperăm cele mai bune !
GALIŢĂ (ridicîndu-se) : Cuvîntul dumitale îl am, aşadară ?
DIRECTORUL: Vezi şi te asigură de ceilalţi.
GALIŢĂ (ieşind) : Sluga dumneavoastră, domnule director !
DIRECTORUL: La revedere, la revedere !... (Se plimbă puţin, apoi sună. Un servitor întră.)
DIRECTORUL: E în birou încă domnul casier ?
SERVITORUL : Da, domnule director.
DIRECTORUL : Spune-i că-1 rog să vie.
(Servitorul iese. După cîteva momente întră Casierul.)
III
Directorul, Casierul
DIRECTORUL (foarte sever) : Credeam că te-ai dus.
CASIERUL : Nu, domnule director, am aşteptat.
DIRECTORUL: Acţiile noastre sînt în ordine, domnule casier ?
Locuri vacante
439
CASIERUL (zîmbind cu linguşire) : Am aranjat totul, domnule director.
DIRECTORUL: Plenipotenţele de la acţionari au sosit toate ?
CASIERUL: Sosit. Le-am şi împărţit pe la acţionarii vizaţi să-i reprezinte.
DIRECTORUL: Şi aţi calculat?
CASIERUL: Da.
DIRECTORUL : Majoritate mare ?
CASIERUL: Absolută.
DIRECTORUL : Nimic nu mai poate interveni ?
CASIERUL : Nimic.
DIRECTORUL : Albu a fost pe-aici ?
CASIERUL: Fost.
DIRECTORUL : Mulţămesc, domnule casier. (E gata de plecare.) Bună ziua. (Iese.)
CASIERUL: Bună ziua, domnule director. (Iese în urma lui.)
IV
Ceasurile patru şi jumătate după prînz. Sala festivă a institutului. La masă — consiliul de administraţie complet. In sală — lume multă : acţionari' din oraş şi din provincie.
Secretarul şi Prezidentul consiliului de administraţie al băncii, Ion Albu, Directorul băncii, Galiţă
SECRETARUL (ridicîndu-se) : După ce punctele unu, doi, trei, patru şi cinci de la ordinea zilei au fost tre-
440
Locuri vacante
cute, ajungînd la punctul şase, consiliul de administraţie roagă onorata adunare generală să hotărască asupra umplerii unui loc în acelaşi consiliu, rămas vacant prin moartea fericitului doctor Pavel Buzdugan.
PREZIDENTUL: Onorata adunare generală să bine-voiască a chibzui şi a designa persoana cea mai potrivită pentru institutul nostru.
(în sală se produce mişcare vie. îndată se ridică dintre acţionari Ion Albu, un slujbaş trecut la pensie.)
ALBU (emoţionat) : Onorată adunare generală ! Cred că un loc în consiliul de administraţie al institutului nostru însamnă o proptea sănătoasă. E un loc de încredere ăsta, pe care nu-1 poate umplea orişicine, căci e vorba aici de interesele altor mii de oameni. Advocatul doctor Nicolae Petrişor e, cred eu, şi ca mine crede majoritatea acelor aici faţă, omul de care aveam lipsă. Eu îl propun pe dumnealui pentru locul vacant.
(După vorbirea lui Albu, un răstimp stăpîneşte tăcere. Apoi încep şoapte între vecini.)
O VOCE : Cine-i ?
ALTA: E advocat.
ALTA : Nu-1 cunosc !
ALTA E numa de-o jumăta’ de an aici.
(Galiţă şopteşte disperat cu vreo cîţiva. El s-a înroşit ca racul. Se-nfurie.)
GALIŢĂ (strigînd către un vecin) : Nu se poate !
DIRECTORUL (surîzînd binevoitor) : Ce nu se poate, domnule Galiţă ? (Către acţionari.) Vă rog, să se audă şi alte propuneri !
GALIŢĂ (furios) : Nu se poate ! întîi să isprăvim cu
Locuri vacante
441
ăsta ! Candidatura lui nu poate rămînea ! Să votăm, să trecem peste el mai întîi !
GLASURI: Votăm ! Hai să votăm !
PREZIDENTUL : Vă rog, linişte ! Vi se va împlini dorinţa. Dar era bine mai întîi să fi auzit şi alte propuneri.
GLASURI DIN SALĂ : Votăm ! Votăm !
PREZIDENTUL : Bine ! (Dispune votarea.)
(In vreme ce se votează, în sală e o mişcare tot mai vie. Se comunică rezultatul.)
SECRETARUL (ridicîndu-se) : Onorată adunare generală ! Făcîndu-se votare pentru umplerea locului vacant din consiliul de administraţie, voturile, în număr de două sute optzeci, s-au dat pentru doctor Nicolae Petrişor, iar douăzeci împotriva dînsului.
GALIŢĂ (cu furie crescîndă) : Nu se poate ! Asta nu se poate (Dă din mîni.)
PREZIDENTUL (liniştit) : Ce nu se poate, domnule Galiţă ? (Către public.) Conform regulamentelor, declar, onorată adunare generală, ales membru în consiliul de administraţie pe domnul advocat doctor Nicolae Petrişor. Alte chestii nemaifiind la ordinea de zi şi mul-ţămindu-vă pentru interesul ce-1 purtaţi institutului, declar adunarea generală închisă.
VOCI MULTE : Trăiască directorul ! Trăiască consiliul de administraţie !
DIRECTORUL : Invit pe onoraţii acţionari la o mică gustare la «Trei stejari».
GLASURI ŞI MAI MULTE : Trăiască directorul ! Vivat! (Încep să iasă. Sala se goleşte.)
442
Locuri vacante
V,
Pe drum spre «Trei stejari».
Galiţă, Directorul, Mateescu, Acţionari
GALIŢĂ (trece tot înainte, oprindu-se numai unde-şi întâlneşte vreun partizan. Fiecăruia-i spune aceleaşi cuvinte : «Bine, domnule, se poate ?! Asta-i alegere ?! Unde sîntem ?!» Ajunge, în sfîrşit, pe Director. I se alătură) : Bine, domnule director, se poate ?!
DIRECTORUL : Sînt eu de vină ? Dumneata nu trebuia să ceri votarea de îndată.
GALIŢĂ : Dar cînd era vorba de-un om necunoscut ?! Abia de-o jumăta’ de an e în oraşul nostru ! Cine putea crede că va reuşi ? Un om cu totul necunoscut!
DIRECTORUL (plictisit) : Adevărat că feciorul vărului meu după mamă e încă necunoscut. Dar se va face cunoscut!
GALIŢĂ (uluit) : Oho ! Oho ! Feciorul multstimatu-lui văr al domniei-tale ? Oho ! Oho ! (El rămîne în urmă şi vine trist şi singur, cu paşi abătuţi. In vremea asta se apropie de director Mateescu, foarte încurcat.)
MATEESCU: Bună ziua, domnule director.
DIRECTORUL : Bună ziua. Vii cu noi ?
MATEESCU: Nu. Vă mulţămesc. Aş avea însă o rugăminte. Aş vinde şi cele zece acţii, altfel mă prea încurc.
DIRECTORUL : Va fi cam greu acum, îndată ! Nu ştiu pe nimeni care le-ar cumpăra.
MATEESCU : Eu ştiu. Chiar de-aceea aş îndrăzni să vă rog să puneţi o vorbă.
Locuri vacante
443
DIRECTORUL : Pe lîngă cine ?
MATEESCU: Pe lîngă nepotul dumneavoastră. Aud că domnul doctor Petrişor v-ar fi rudenie.
DIRECTORUL : El are acţii.
MATEESCU: Are, de formă. Dar, de fapt, nu are. Sînt informat dintr-un loc absolut sigur. Deci va avea lipsă de cele zece acţii.
DIRECTORUL (neplăcut surprins): Ai informaţii? (Rece.) Bine. Nu cred să le cumpere !
MATEESCU: Vă rog să insistaţi dumneavoastră.
DIRECTORUL: O să insist, dacă chiar vreai.
MATEESCU : V-aş fi foarte mulţămitor.
DIRECTORUL (oprindu-se) : Le va cumpăra cu siguranţă, cu patru mii. O mie cîştigi. Da’ de unde ai informaţia ?
MATEESCU : Mi-am dat cuvîntul, domnule director !
DIRECTORUL (pornind) : Atunci nu ştiu nici eu de le va cumpăra.
MATEESCU : Domnule director !
DIRECTORUL : Atîta încredere ar trebui să ai şi dumneata în mine. Baga de samă că poate fi protestată cambia dumitale !
MATEESCU : Domnule director !
DIRECTORUL : Te-ai hotărît ?
MATEESCU : Casierul !
DIRECTORUL : Casierul ? (Foarte mirat.) Casierul ?!
MATEESCU : Da.
DIRECTORUL: Atunci, dumneata mai ştii ceva.
MATEESCU (zîmbind) : Se prea poate, domnule director.
444
Locuri vacante
DIRECTORUL (se opreşte, îl cercetează cu privirea) : Ai putea dumneata dispune de timp liber de la zece la douăsprezece, de la două la patru ?
MATEESCU (după puţină gîndire, cu-o vie strălucire în ochi) : Aş putea !
DIRECTORUL : Şi te pricepi la socoteli ?
MATEESCU : Pricep.
DIRECTORUL (îi dă mîna) : De la Anul Nou vei fi casier la bancă ! Actualul e bătrîn, trece la pensie !
MATEESCU (în culmea fericirii) : Domnule director !
DIRECTORUL (zîmbind cu viclenie) : Trăbă să sprijinim oamenii care ştiu mînui condeiul... Să asigurăm, pe cît putem, propăşirea... (Se pierd amîndoi în mulţime.)
19 12
SUFLET DE ARTIST
PERSONAJE
PETRU BRAD, redactor «maestru»
SEBASTIAN ION NEGRU STĂNESCU
la ziarul Vulturul romîn
tineri interlocutori de cafenea ai iui Petru Brad
ILIE PIRVU,	tînăr poet sfios
VICHI BRAD,	soţia lui Petru Brad
m
Suflet de artist
I
Sfîrşitul lui octombrie.
Afară se cerne necurmat ploaia deasă, rece, din negurile pă-mîntii, ce plutesc greoaie prin văzduh. Prin smîntîna murdară a trotuarului trece, rar, cîte un om, zgribulit subt umbrelă. Uliţele sînt aproape pustii. Geamurile mari ale cafenelei sînt luminate, deşi sînt numai ceasurile trei după prînz. Inlăuntru, sala imensă geme de lume, grămădită în jurul meselor rotunde ; se văd o mulţime de rotogoale de capete cu pieptănături diverse.
Conversaţii pripite se-ncheagă într-o larmă ce fierbe înăbuşit. Fumul de tutun pluteşte greu pe la mijlocul spaţiului dintre podea şi tavan. Bilele lucii aleargă, se-ncrucişează neîntrerupt pe postavul verde al celor patru mese de biliard. Chelnerii negri aleargă cu cafelele aburitoare, cu paharele pline cu apă proaspătă.
La o masă rotundă, trei tineri, 1— Sebastian, Ion Negru, Stănescu, — ascultă cu sfinţenie ceea ce le povesteşte al patrulea, un bărbat brunet, robust, cu ochii vioi, cu mustaţa groasă rătezdtă scurt. Acesta, Petru Brad, »publicist de frunte», «om cu influenţă», să tot fie cu vreo patru aru mai vîrstnic decît cei patru prieteni şi admiratori ai lui. E cunoscut mai mult ca <rpublicist» decît ca *«nuvelist> ori «romancier», cum se pretinde el. Petru Brad are contracte cu cele mai de frunte ziare; pentru activitatea lui literară i-au fost acordate mai multe premii de către deosebite instituţii culturale, chiar şi de către Academia Romînă. Cunoaşte persoane sus-puse în viaţa publică şi întreţine cu ele legături de prietenie. Influenţa lui e atît de mare, încît mulţi îi zic «maestre», şi niciodată nu fac aluzie la activitatea lui de gazetar, ci numai la cea de literat, fiindcă, după însăşi mărturia lui Petru Brad, «numai aici e în elementul lui».
Petru Brad vorbeşte de mult acum despre simţul de solidaritate ce trebuie să1 călăuzească pe-un popor care vrea să biruiască, fie în luptele politice, fie în bătăliile cu arma. Documentează foarte clar că solidaritatea nu-i decît latura politică a unităţii culturale. Fără comunitatea de idei, sentimente şi idealuri, — care, toate, după opi-
Suflet de artist
447
nia lui, izvorăsc din unitatea culturală a unui popor, — nu poate fi nici vorbă de solidaritate în marile acţiuni naţionale. De aceea activitatea culturală trebuie să premeargă activităţii politice; de aceea trebuiesc sprijinite mai ales operele culturale din care primeşte aceeaşi hrană sufletească un popor întreg. Tocmai îşi încheie peroraţia.
PETRU BRAD : Spun acestea, dragii mei, din convingerea cea mai adîncă. Orice operă de artă care se adresează sufletului unui întreg popor e cel mai de preţ dar ce se aduce din partea celor aleşi pentru consolidarea unui neam, pentru asigurarea biruinţelor lui viitoare. Fiecare nou artist însamnă un pas mai departe pe drumul biruinţelor naţionale.
SEBASTIAN (unul din cei patru) : Apropo, maestre, ce părere ai despre Ilie Pîrvu, despre noul volum de poezii ale lui Ilie Pîrvu ? Ştii că s-a pus azi în vînzare ?
PETRU BRAD : S-ar putea să nu ştiu ?! E un talent real Pîrvu ăsta ! Am citit cu multă satisfacţie volumul, deşi nu sînt poezii noi, le-am mai întîlnit prin reviste, prin ziare. O s-ajungă departe poetul nostru ! Pagubă că e aşa de neajutorat, aşa de sărac ! Pagubă că nu se poate dedica exclusiv poeziei ! Sînt mai ales două bucăţi în volumul ăsta, Rugă şi La luptă, care, pe cinstea mea, nu ştiu de-s întrecute de altă poezie romînească. Imense orizonturi noi ţi se deschid, citindu-le ; te simţi mai bun, mai tare, mai vrednic după ce le-ai citit. Iată adevărata artă !
SEBASTIAN : Crezi dar că volumul acesta e superior celor de mai nainte ?
PETRU BRAD (hotărît) : Fără doar şi poate ! Am convingerea că Pîrvu scrie din zi în zi tot mai bine, şi arta
448
Suflet de artist
lui ar fi şi mai desăvîrşită dacă n-ar avea de luptat cu mizeria.
SEBASTIAN: Adevărat ! Bietul Pîrvu, nu mai scapă de încurcături băneşti ! Eu l-am sfătuit să se mute într-un oraş de provincie, unde traiul e mai ieftin. Dar nu se poate hotărî ! Nu ştiu ce-1 ţine legat de capitala asta ! S-ar părea că, prin ceaţa întunecoasă ce-i apasa acum viaţa, el întrezăreşte gloria viitoare. îmi pare conştient de puterea lui, şi rabdă în tăcere, ştiind că publicul indiferent de azi îl va aplauda mîne sau poimîne. Să ştii că-mi pare foarte bine că tu, ca un pricepător, îi prevesteşti izbîndă. Eu am simţit asta de la cele dintîi poezii ale tînărului.
PETRU BRAD (la cuvintele din urmă ale lui Sebas-tian, tresare abia perceptibil şi devine palid. Ochii lui reuşesc, însă, să zîmbească) : Să sperăm că nu ne vom înşela. Să sperăm că şi în cazul de faţă rămîne adevărat proverbul : «Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă».
ION NEGRU (s-a roşit ca racul, şi ochii lui scinte-iază) : Dacă ai ochi s-o vezi, se cunoaşte ziua bună de dimineaţă, dar, mi se pare, avem numai orbi între oamenii sus-puşi din ţara noastră. Cine vrea să-l încres-teze pe Pîrvu ? Atîţia nechemaţi trăiesc de ani de zile din sinecure, bîiguiesc cîte o nuvelă, cîte-o neputincioasă dramă, în intervale de ani, pe cînd Pîrvu n-a reuşit să capete nici o slujbă, oricît de grea ar fi. Zece petiţii i-au fost respinse pîn-acum ! Nesiguranţa zilei de mîne îl urmăreşte veşnic şi zădărniceşte atîtea creaţii care ar putea să fie fala literaturii noastre. Că n-are, mă rog, nici o diplomă ! Dar cînd e vorba de un talent ca al lui Pîrvu, se mai întreabă de-un petec de hîrtie ? Iată unde am ajuns, dacă în fruntea vieţii noastre tronează nepricepu-
Suflet de artist
449
ţii, care nu pot preţui valoarea unui om decît după diplome !
SEBASTIAN : Nu e, pretine Negru, chiar aşa de mare nenorocirea precum o crezi. Marile talente răzbesc oricum, indiferent dacă sînt ajutate ori ba de puternicii zilei. Pentru ele, de altfel, de cel mai mare ajutor e recunoaşterea de către public.
ION NEGRU (agitat mereu) : Să-mi dai voie să nu te cred ! Eu am vorbit cu Pîrvu, şi chiar el mi-a spus că s-ar simţi mai la adăpost ştiindu-se într-o slujbă, că ar putea munci mai în linişte.
PETRU BRAD (cu aceeaşi paliditate pe faţă) : Sînt şi eu de părerea ta. Mizeria poate fi un stimulent creator, pînă la un moment dat, dar, dacă ţine prea mult, descurajează. De aceea găsesc că lui Pîrvu i se face o mare nedreptate fiind mereu respins cu cererile sale. în sfîrşit, el nu vrea nimic de pomană, el vrea să muncească pentru leafa ce va primi-o.
STĂNESCU : Cred că prin volumul acesta viitorul lui Pîrvu e asigurat. Sînt informat din sursă sigură că, la iarnă, i se va da o bursa pentru străinătate, şi, întors după doi ani în ţară, va căpăta o slujbă în Ministerul Cultelor.
PETRU BRAD (sărind de pe scaun şi privindu-l cu un rînjet pe Stâne seu) : Ce spui, prietene ?! Se poate ?! Ştii cu siguranţă ?!
SEBASTIAN şi ION NEGRU (in culmea agitaţiei, cu surîsuri largi pe faţă): Se poate aşa ceva?! Vai, cît ar fi de bine ! Ar fi splendid ! Am avea capodopere ! De la cine-ai aflat ?
STĂNESCU (c-un zîmbet ironic, privind spre Petru Brad) : De la o persoană foarte cunoscută, care acum,
450
de curînd, a ajuns într-o situaţie înalta. însă nu e meritul acestui om c-a descoperit pe Pîrvu. Meritul e al celor care pot pricepe frumuseţea unei poezii. (Cu vocea schimbata, mai adîncă.) Domnilor, trebuie să ştiţi că maestrul care stă în faţa noastră a pus multe vorbe bune pentru sărmanul Pîrvu. Ura, trăiască Petru Brad, care protejează adevăratele talente !
SEBASTIAN şi ION NEGRU: Trăiască sufletul de adevărat artist !
PETRU BRAD (foarte zăpăcit, priveşte cînd la unul, cînd la altul, şade, se uită, clipind mereu din ochi, la Stănescu, şi nu reuşeşte să descopere adevăratele simţi-minte ale acestuia. încearcă să zîmbească, dar acelaşi rînjet îi stăruie pe faţă) : Adevărat! Eu ce-am putut am făcut pentru el. Eu sînt mai în vîrstă cu cincisprezece ani decît Pîrvu, cred că un rol de protector mi se cuvine. (Cuvintele acestea le spune claie peste grămadă, foarte agitat şi privind mereu la Stănescu, care se pare că-l ascultă din nou cu sfinţenie. Brad se convinge din ce în ce că Stănescu a spus un adevăr, văzîndu-l aşa de liniştit. Agitaţia lui creşte din clipă în clipă, nu se mai poate stăpîni, n-o mai poate ascunde ; pe subt obraji parcă-i umblă vietăţi, ochii-i ard şi privesc cu spaimă.) E o informaţie sigură ?
STĂNESCU (liniştit) : Cea mai sigura cu putinţă !
PETRU BRAD (tot cu spaimă) : Cine ţi-a spus ?
STĂNESCU (zîmbind) : E un secret, maestre!
PETRU BRAD (oftează uşurat)-. Ar fi fost minunat să nu glumeşti !
STĂNESCU (serios, privindu-l sincer) : Nu glumesc deloc. Dacă te interesează chiar aşa de mult să ştii, ei bine, mi-a spus domnul secretar general.
P
Suflet de artist
Suflet de artisi
451
PETRU BRAD (uluit): Domnul Ionescu?
STĂNESCU (cu hotărîre) : Da, domnul Ionescu.
PETRU BRAD (rătăcit) : Şi e absolut sigur ? Nimic nu se mai poate schimba ?
STĂNESCU (zîmbind) : Ce să se poată schimba, maestre ?
PETRU BRAD (revenindu-şi) : Voiam să zic, nu s-ar putea să se răzgîndească domnul Ionescu şi să nu-1 recomande pentru străinătate ? Ar fi... ar fi într-adevăr un păcat de moarte, dacă s-ar întîmpla aşa ceva !
STĂNESCU (zîmbind mereu) : Cred că aşa ceva nu se mai poate întîmpla, maestre. Tu şi alţii ca tine veţi stărui pe lîngă ministru, veţi face propagandă prin gazete, veţi publica dări de samă pline de elogii asupra noului volum al tînărului. Cred că veţi face tot ce veţi putea ca să nu fie îngropat un talent aşa de puternic, despre care încă nici nu putem şti cu siguranţă dacă nu-i la cele dintîi raze ale geniului.
PETRU BRAD (fierbe, suflă greu, oftează, se ridică de la masă) : Nesmintit, Stănescule, eu voi face tot ce-mi va sta în putinţă, ca să reuşească. Iată, chiar acum plec ! O să văd ! Da, o să vedem. O să punem o vorbă bună. (Pînă se îmbracă, fruntea i se acoperă de picuri deşi de sudoare. Faţa lui e albastră acum. Cei trei prieteni privesc cînd la Brad, cînd la Stănescu, nepricepînd neliniştea maestrului. Brad le strînge mîna şi iese repede din cafenea.)
STĂNESCU (ironic, către cei doi) : Iată un adevărat suflet de artist ! Trebuie să reuşească Pîrvu, dacă-1 vor sprijini toţi ca Petru Brad !
SEBASTIAN : E adevărat ce-ai spus ?
Suflet de artist
STĂNESCU : Aş ! Am vrut numai să-i dau maestrului teren de acţiune. (Priveşte spre cei doi c-un zîmbet în care se-amestecă ironia şi durerea.)
II
Petru Brad iese din cafenea, ca o furtună, după ce izbeşte în burtă pe un cetăţean voluminos, care chiar se pregătea să între. Afară, simţimintele sale năvălesc cu putere la suprafaţă. Gesticulează ciudat, vorbeşte tare, fi aproape aleargă prin ciorofleacă. Ploaia cade în aţe subţiri şi dese. Începe să însăreze. Uliţele sînt şi mai pustii. Pe alocuri se aprind felinarele ; în preajma lor, pe trotuare, luminează băltoace de cir, ca nişte oglinzi tulburi.
Petru Brad aleargă spre locuinţă. întră pe strada în care şade, şi nu aude, pînă întru tîrziu, că îl cheamă mereu o voce din urmă. 11 urmărise de mult, cît putuse de repede, un tînăr palid, neglijent îmbrăcat, dar foarte simpatic — Ilie Pîrvu. Mai ales ochit şi fruntea îl fac să nu samene cu muritorii de toate zilele. El păşeşte larg şi repede, dar tot nu-l poate ajunge pe Petru Brad. în urmă, acesta îl aude, se opreşte cutremurat, căci cunoaşte vocea.)
PETRU BRAD (aşteptîndu-l) : Ah ! Dumneata erai, domnule Pîrvu ? Ce fericire că te-ntîlnesc, să te pot felicita pentru noul dumitale succes ! (îi strînge mîna.)
PÎRVU (cu sfială) : Mulţumesc, domnule Brad, vă mulţumesc din inimă !
PETRU BRAD (uimit, înveninat, cu vocea şuierătoare) : Aşadar, e adevărat ?
PÎRVU (neînţelegînd) : Ce să fie adevărat ?
PETRU BRAD (repede, muşcător) : Bursa, pentru străinătate, promisiunea secretarului, bursa pe doi ani, pe
Suflet de artist
453
urmă, slujba sigură ! Sînt adevărate toate-acestea ? Ar fi o mare fericire pentru dumneata şi pentru toţi cei care se-ndeletnicesc cu artele...
PÎRVU (uimit, zîmbind amar) : Nu e nimic adevărat, domnule Brad ! Credeam că mă felicitaţi pentru carţe...
BRAD (în ochi cu bucurie plină de spaimă): Nu-i adevărat ?
PÎRVU (cu scîrbă) : Nu ştiu cine poate scorni astfel de fleacuri ! Eu şi străinătatea ! Poftim !
BRAD (luîndu-l la braţ şi pornind) : Şi nu ţi-ar fi stricat ! Şi s-ar fi putut da bursa asta fără să se facă o gaură în cer.
PÎRVU (obosit) : Cred şi eu, însă văd că nu se poate acum. Poate mai tîrziu, după ce voi putea să-mi termin lucrarea la care muncesc de trei ani.
BRAD (înveninat) : Munceşti de trei ani la o lucrare ? Un roman se vede...
PÎRVU (sincer) : Nu, o tragedie în cinci acte şi în versuri.
BRAD (trecîndu-i un fior de frig prin trup) : Trebuie să iasă ceva bun din ea dacă munceşti de-atîta vreme.
PÎRVU (însufleţit) : Sper şi eu ! Uneori îmi pare c-o să fie ceva. Dar mai trebuie s-o cizelez, şi pentru asta am nesmintit lipsă de-un an în care să nu mă mai ocup cu alte scrieri, şi totuşi să am din ce trăi.
BRAD (cu o voce mai caldă) : Ai tot dreptul la asta, domnule Pîrvu.
PÎRVU (sfios) : Nu ştiu dacă am vrun drept; ceea ce simt este lipsa unei slujbe care să-mi deie pînea pe-un an pentru o muncă de şase-opt ceasuri pe zi ; încolo, să am deplină libertate. Chiar pentru asta veneam, să vă rog...
454
Suflet de artist
BRAD : Să mă rogi pe mine ?
PÎRVU : Da. Domnul secretar general mi-a spus c-ar fi de lipsă să audă şi părerea vrunui om competent despre calităţile mele, ca să-mi asigure o slujbă c-o sută douăzeci de lei pe lună. între cei competenţi v-a numit şi pe dumneavoastră, şi, astfel, v-aş ruga foarte mult să puneţi o vorbă bună pe lîngă domnul Ionescu.
BRAD (ajuns la poarta locuinţei sale, îi strînge cu căldură mîna) : Cu cea mai mare plăcere, domnule Pîrvu. O să vorbesc, zilele astea, cu domnul secretar general şi cred că n-o să mai fie lăsate adevăratele talente fără nici un ajutor. A ! Era să uit ! Mulţumitele mele pentru volumul trimis ! Cuprinde bucăţi foarte frumoase, clasice. (El dispare pe poartă. Pîrvu, zîmbind de satisfacţie şi de speranţă, se întoarce şi, cu paşi înceţi, se pierde în ceaţa însărării.)
III
Petru B r ad s-a încălzit. Sîngele-i bate în pulsaţii de mici ciocănele, ti zvicneşte în vine gros, uleios. Urcă scările gîfîind, întră în cabinetul său, îşi schimbă repede costumul şi aprinde o ţigaretă ; e gata să plece, cînd, în prag, se iveşte nevastă-sa, V ic b i Brad.
VICHI (veselă): Bună sara, Petre. Ai sosit?
BRAD : Abia am sosit şi trebuie să şi plec din nou.
VICHI: Da’ sper că n-o să-ntîrzii mult.
BRAD : Nu se ştie. Poate că domnul secretar general să fie ocupat !
Suflet de artist
456
VICHI (venind cîţiva paşi mai aproape) : Ah ! Te duci la domnul Ionescu ? Atunci ai să-i iei, cu siguranţă, apărarea lui Pîrvu, nu-i aşa ?
BRAD (neplăcut atins de numele ăsta) : A fost şi aici ?
VICHI (cu căldură) : Da, dragă Petre ; eu i-am promis că voi stărui pe lîngă tine să-l susţii pentru postul ce-1 cere. N-am făcut bine ?
BRAD (zîmbind ciudat) : Ba, foarte bine, dragă Vichi; chiar acum o să mă interesez de cauza acestui poet vrednic de-o soartă mai bună. Întîi trebuie să mă reped pînă la redacţia Vulturului romin, şi de-acolo mă duc direct la Ministerul Cultelor.
VICHI (încîntată) : Faci foarte bine, dragă ! Bietul Pîrvu mi-a spus că lucrul e foarte urgent, că mîne se hotărăşte asupra acelui post. E un băiat cu merite, e vrednic de sprijin ; deşi e departe de-a se putea ase-măn% de pildă, cu tine, totuşi, poate ieşi ceva din el. Ai citit La luptă ?
BRAD (auzind cuvintele din urmă, o priveşte scrutător) : Ţi-a spus că mîne e termenul ?
VICHI:	Da, dragă. Vezi şi-l luminează pe domnul
secretar general asupra valorii acestui om. N-ar fi rău să-i pomeneşti că Pîrvu lucrează acum la o dramă.
BRAD (c-un rînjet) : Cred şi eu că n-ar fi rău ’. Chiar o să-i spun. La revedere, dragă Vichi. (Iese.)
VICHI : La revedere. (Singură.) Ar fi aşa de bine să-i reuşească ! Sărmanul Pîrvu, n-are nici un prieten cu influenţă ! Numai cu Petre mai are noroc. Şi poezia La luptă e frumoasă, e chiar splendidă !
456
Suflet de artist
IV
Petru Brad întră gîfîind în redacţia Vulturului romîn. Trece printre mese; penele scîrţîie pe hîrtie, colegii îl salută, unii dînd din cap, alţii ridicîndu-se în picioare. Brad trece în biroul directorului, care nu e prezent, şi, şezînd la masă, începe să scrie repede cîteva notiţe pentru «noutăţile zilei», deşi el face *foile toane» şi «critică literară». Două notiţe sînt scrise, cînd telefonul începe să sune. Petru Brad sare de pe scaun şi duce receptorul la ureche.
BRAD : Alo ! Aici redacţia Vulturului romîn. Cine-i acolo ?
GLASUL: Ministerul de Culte.
BRAD : Ministerul de Culte ?
GLASUL : Da. Mă rog, domnule redactor, n-aţi putea să-l avizaţi pe colaboratorul dumneavoastră, Petre Brad, să vie la ceasurile şase la minister ?
BRAD (un răstimp nu răspunde, căci îl îneacă respiraţia. Apoi zice) : E acolo chiar domnul secretar general?
GLASUL : Ai ghicit, domnule redactor.
BRAD : Bună sara, domnule Ionescu. Sînt însumi eu, Brad, la telefon. Din întîmplare mă aflu singur în biroul directorului.
GLASUL: Foarte bine, domnule Brad. Iată o întîmplare fericită ! Nu va mai trebui să te osteneşti pînă la mine. Vei şti că e liber un post de 120 lei.
BRAD Da, domnule secretar general.
GLASUL : Nu vei şti însă că douăzeci şi cinci de inşi l-au cerut, între care şi un tînăr poet, pe nume Pîrvu. Zice că dumneata-1 cunoşti şi că ai cele mai bune păreri despre el. Rogu-te să-mi răspunzi clar. Am tineri cu protecţii grele, dar dacă Pîrvu ăsta are talent, am să-l
Suflet de artist
45?
prefer celorlalţi, care, din protecţii încolo, nu înseamnă nimic. Aşadar, te rog, răspunde-mi după cea mai bună a dumitale conştiinţă la întrebările mele. îl cunoşti ?
BRAD : Cunosc, domnule secretar general.
GLASUL : Ce crezi despre el ? E un talent real ?
BRAD : E un bugetofag.
GLASUL : Cum ai spus ?
BRAD : Bugetofag. E unul dintre sutele şi miile de tineri care aşteaptă să-i hrănească statul. A mai petiţio-nat de vro zece ori pînă acum. Dumneavoastră n-aveţi de unde să ştiţi, pentru că sînteţi nou. Vai, cîţi pierde-vară nu umplu cafenelele capitalei, subt pretext că fac literatură, în loc să meargă institutori ori cîntăreţi pe la biserici !
GLASUL: Aşadar, n-are nici un talent ?
BRAD : Nici unul, domnule secretar general !
GLASUL: Spunea că dumneata l-ai apreciat favorabil în gazetele la care lucrezi. Vorbea de-o dramă.
BRAD : Eu nu-s girantul responsabil al gazetelor la care scriu, domnule secretar general, nici directorul lor. Toţi cei care nu pot nimic vorbesc despre planuri mari.
GLASUL: Aşadar, nu crezi că-i ceva de el ?
BRAD Nu cred, domnule secretar general.
GLASUL: Dar auzeam vorbindu-se bine de noul lui volum de poezii.
BRAD : Aş, nu face două parale, domnule secretar general ! Dar neisprăviţii ăştia se laudă unul pe altul. Pe scurt, părerea mea despre Pîrvu e asta : concepţie foarte restrînsă, foarte sterp, banal, formă — insuportabilă. Are o limbă barbară.
GLASUL: Aşadar, nu-i nici o scofală de el ?
BRAD : Nici una !
Suflet de artist
GLASUL : Mulţumesc, domnule Brad. Mi-ai uşurat conştiinţa. De-acum biruie cine are protecţie mai grea, intelectul nu mai numără. încă o dată, mulţumirile mele.
BRAD : O, vă rog, pentru foarte puţin ! (Lasă receptorul, învîrte de două ori minerul şi s-aşează la masă. la condeiul şi, pe o filă albă, scrie silabisind:) Memento ! Pentru numărul de mîne, un chenar cu titlul Statul şi literatura, în care să se anunţe că Pîrvu va fi numit la Ministerul Cultelor şi să se aducă foarte mari elogii secretarului general de la Instrucţie, protector al culturii. (Pune însemnarea în buzunar şi continuă notiţele. Faţa întreagă îi e inundată de fericire. Scrie cu căldură, cu însufleţire, iarăşi silabisind:) Noul volum al domnului Pîrvu e o plăcută revelaţie pentru toţi iubitorii de literatură...
19 12
POVESTEA UNEI COOPERATIVE
PERSONAJE
PĂRINTELE ISIDOR PREOTEASA lui BUCUR }
OPREA f
mărgineni
460
Povestea unei cooperative
I
O odaie din locuinţa părintelui Isidor. E aranjată ţărăneşte, cu pat înalt, cu perini, cu covoare; pe lîngă păreţi — laviţe cu flori. In mijloc — o masă acoperită cu-o ţesătură în şase iţe. In casă — un miros plăcut de busuioc şi de izmă. Părintele e om cu şcoli puţine, dar cu mult simţ practic; preoteasa — ţărancă din sat, mare meşteră la război. Părintele a trecut de vîrsta jumătate, dar are şi acum ochii foarte deştepţi şi iscoditori. Preoteasa e mai tînără ; e rumenă şi voluminoasă. Şed amîndoi la masă, pe cîte un scaun de trestie; singur scaunele sînt lucruri domneşti în toată casa. Părintele ţine în mînă o scrisoare din care citeşte. Preoteasa ascultă şi-l întrerupe des cu întrebările ei
Părintele Isidor, Preoteasa
ISIDOR (citind) : «în ziua de azi, şi mai ales la poporul nostru, cooperaţiile sînt tot aşa de necesare ca aerul şi ca apa. Din punct de vedere economic ele sînt menite să obişnuiască pe ţăran cu ordinea şi disciplina, să-l ajute la valorizarea produselor, să-l scape din ghearele cămătarilor. Cooperativele nu pun banul într-o singură pungă ; din profitul curat se împărtăşeşte satul întreg, adecă cei ce sînt părtaşi. Şi părtaş poate fi şi cel sărac, fiind taxa de înscriere aşa de neînsămnată. Din punct de vedere politic ele sînt nespus de folositoare poporului nostru, întrucît deşteaptă simţul de solidaritate în masele poporului. De la comunitatea intereselor economice pînă la comunitatea intereselor politice e un singur pas ; pricepînd pe cea dintîi, uşor vom pricepe-o şi pe a doua.»
PREOTEASA :	Spunîndu-ţi	drept,	eu nu prea-nţăleg,
părinte. îmi spuneai că cooperaţia asta vrea să zică prăvălie. Acuma, ăsta vorbeşte pe scurt, în scrisoarea
Povestea unei cooperative
461
lui, da’ mie tot mi se-mpare c-ar da să-nţălegem că-i vorba de-o alegere.
ISIDOR (cu ciudă) : Ei, comedie, cum ai putut pricepe aşa ceva ?!
PREOTEASA: Foarte bine ! Uite ! popor, politică, solidaritate sînt tot cuvinte pe care noi nu le-auzim decît cînd e vorba de-o alegere de deputaţi, ori la varme-ghie. Drept să-ţi spun, de-o fi şi ăsta, care scrie, tot unu de-ăla care ne bate la uşă cînd s-apropie alegerile, apoi îl opăresc cu apă fierbinte, cît ce ne-a călca pragul ! Cît am suferit noi că te-au prostit şi la alegerile din urmă !
ISIDOR (neliniştit) : Ei lasă, lasă ! Nu mai începe !
PREOTEASA (cu furie) : Ba încep ! Că eu ştiu cît am avut să pătimesc ! De cîte ori mi-au dus juraţii gîştele pentru c-au păscut pe locul satului ? Am avut noroc cu notărăşiţa, că l-a mai îmbunat pe notarul. Da’ cum ? Ştii tu cum ? I-am dat două gîşte îndopate gata ! Iacă, nu ţi-am spus pîn-acum ! Şi dacă nu ţi-ai pierdut ajutorul de stat, tot mie ai să-mi datoreşti. Ştii ce ? Una ca o sută : nu mai vreau s-aud de domni de-ăştia mari, care vin la trei ani o dată pe sate şi ne pun în duşmănie cu toată lumea !
ISIDOR (tnînios) : Da’ ţi-am spus, muiere, că nu-i vorba de alegeri acum ! Domnul care vine duminică o să-i înveţe pe oameni cum să facă o prăvălie din care tot satul s-aibă folos, toţi poporenii s-aibă venit. Ascultă numa ce spune mai departe. (Citeşte.) «A sosit vremea ca să-i scoatem pe străini de prin satele noastre. Vin cu zdrenţele-n spate şi, după cîţiva ani, sînt cei mai bogaţi din sat. Bogăţia aceasta pentru ce să nu se-mpartă între fiii poporului nostru ?»
462
Povestea unei cooperative
PREOTEASA :	Aşadar,	ar	fi	vorba să se facă o pră-
vălie nouă ?
ISIDOR (cu satisfacţie) : Da, a treia, care să puie lacăt în doi-trei ani pe prăvăliile ceior doi mărgineni. Nu-mi pasă ! Ei nu-s cu nimic mai buni decît străinii. Tot aşa înşală, tot aşa marfă proastă desfac !
PREOTEASA (c-un fel de teamă) : Şi s-ar putea să se aşeze în casele noastre cele vechi ?
ISIDOR (limpede) : Mai e vorbă ! Vezi bine că se poate ! Eu voi cumpăra mai multe părţi din tovărăşie, eu voi fi, deci, stăpînul, cum se zice. Ca şi la bancă. Eu voi fi directorul. Şi se-nţălege c-atunci fac ce vreau. De-altfel, caselor noastre celor vechi nu le trăbă decît o foarte nensămnată reparaţie, ca să se poată aşăza în ele o prăvălie ca la oraş.
PREOTEASA (însufleţită) : Dacă-i aşa, o să-i facem o primire bună domnului care vine duminică. Am să-i pregătesc un prînz !...
ISIDOR : Vei face foarte bine. O să vezi că-n urmă se va-mplini şi visul nostru cel de-al doilea : vom avea şi prăvălie.
PREOTEASA (nedumerită) : Păi... cum s-avem noi ?! Parcă tu spuneai că va fi a satului întreg ! Eu aş fi mulţămită dacă i-am vedea pe cei doi mărgineni duşi din sat. Că li s-a prea ridicat nasul. Ştii cît au fost de umiliţi şi de linguşitori la-nceput, cînd s-au pripăşit pe la noi. Orice tîrguiam îmi dădeau pe-ales şi cu preţ de nimic. Zîmbeau şi ei şi nevestele lor, şi-mi ziceau : «Las’ doamnă preuteasă, ştim şi noi deosebi oamenii !» Acuma ? Acuma-mi zvîrlă zdrenţele lor în nas şî-mi cer trei preţuri. Nu-i de mirare ! Acuma s-au îmbogăţit !
Povestea unei cooperative
463
ISIDOR : Nu numai asta e pricina schimbării, ştii tu bine.
PREOTEASA :	Ştiu că li-i şi ciudă pe tine. Doar n-ai
mîncat ceapa-ciorii să-i alegi şi pe ei, nişte venituri, în direcţiunea băncii noastre !
ISIDOR : Nici nu pupă ei una ca asta ! La bancă eu sînt majoritatea ! Ştii bine că numa treizeci de acţii nu-s în mîna noastră. Ei bine, să le cumpere ei pe toate cele treizeci, n-or ajunge la creangă verde ! Sînt prea nesuferiţi ! Ei bine, tot aşa o să fie, cu vremea, şi la prăvălia cea nouă, la prăvălia tovărăşiei !
PREOTEASA : Să stăpînim noi ?
ISIDOR : Vezi bine, dragă ! Toate lucrurile noi se-n-cep cu vorbe mari. Adu-ţi aminte cînd am înfiinţat banca : «Pentru popor, pentru înaintarea poporului, pentru ca să-l scoatem din gheara cămătarilor !» Toata lumea striga aşa, şi eu nu puteam decît să-mi unesc glasul cu al mulţimii. Nici n-am încercat eu atunci sa cumpăr prea multe acţii. îi cunoşteam eu pe ţărani, ştiam că-nsufleţirea lor nu ţine mult, că li se urăşte-n grabă de tot ceea ce nu-i plug şi sapă. Şi nu m-am în-şălat, ştii bine. Azi unul, mîne altul, au început să mă-n-bie cu acţiile lor, să li le cumpăr. Aşa va fi şi cu prăvălia: încet-încet se vor strecura toate părtăşiile în masa mea.
PREOTEASA (c-un fel de teamă) : Dacă nu cumperi de la-nceput acţii mai multe ca alţii, cum nădăjduieşti să ajungi de la-nceput director şi la însoţire ?
ISIDOR (face un gest cu dreapta: «De asta puţin îmi pasă!») : E tot satul cu mine, soro ! N-ai idee cum mă slăvesc oamenii, cînd le spun că-n curînd o să deschidem a treia prăvălie ! S-au săturat pînă-n gît de marfa mărginenilor. Pretinii mă vor alege cu siguranţă
464
Povestea unei cooperative
de director. Ce să mai ascund : mi-au şi făgăduit, adecă am pe-o listă iscăliturile lor.
PREOTEASA : Aşadar, ai şi vorbit cu oamenii ?
ISIDOR •. Nu se putea altfel! Pîrlitul de dascăl era cît pe-aci să-mi apuce nainte. începuse să le vorbească despre însoţiri, despre cooperative. Tu ştii cîtu-i de veninoasă limba lui. începuse să facă aluzii la banca noastră, la mine. Ba se părea că el înţălege cooperativa aşa fel ca să facă bancă din ea. închipuie-ţi ce prostie !
PREOTEASA (pe gînduri) : Eu cred ce-mi spui tu, da’ clopotarul mi-a zis că,-ntr-adevăr, prin sat se vorbeşte despre o bancă nouă. Bagă de samă, nu cumva să te-nşăle domnul ăsta care-ţi scrie aşa de frumos de prăvălie, şi la urmă să ne trezim că se face bancă nouă.
ISIDOR (rîde satisfăcut) : Nu te teme! Astea-s prostiile dascălului, pe care azi nu le mai crede nimeni. Le-am spus eu sătenilor despre ce e vorba. Şi ei m-au înţăles. Nici că se poate altfel, cînd toţi îmi sînt datori. Ei joacă după cum le cînt eu...
PREOTEASA :	M-am gîndit şi eu că nu poate fi ade-
vărat. Mi-am zis : «Dacă nu va vrea Isidor, nu se va face».
ISIDOR» în loc să te mai chinuieşti cu gîndurile, mai bine te-ai îngriji ca, pe duminică, să pregăteşti un prînz bun. Bagă de samă, azi e vineri. Şi, ia ascultă, domnul ăla nu vine singur pe la noi. Uite ce-mi mai scrie (Citeşte.) «în nădejdea că duminică se va pune la cale o instituţie atît de folositoare în satul dumneavoastră, cum e o cooperativă, în nădejdea că va fi o adevărată sărbătoare, îmi iau voia să vă anunţ că, din centru, vom veni mai mulţi, vro şase inşi, ca să luăm parte la bucuria dumneavoastră.»
Povestea unei cooperative
PREOTEASA :	Cît	pentru prînz, să n-ai grija ! Am
două gîşte îndopate. Avem purcei buni de fript. Poate cu vinul să nu ne-ajungem.
ISIDOR : Ce stai să spui Avem trei vedre încă !
PREOTEASA :	Bine-i că-s trei vedre, da’ se vede că
tu ţi-ai uitat cum trece vinul cînd vin domnii de la oraş. Ştii, la alegeri, ne-am fost trezit cu casa plină, şi cît au supt, — maica mea, Doamne ! — tot strigînd : «Trăiască candidatul naţional !» «Vivat părintele Isi-dor !» «Trăiască partidul, trăiască poporul !» Acuma, ăsta scrie că vin şase, da’ ne putem aştepta şi la doisprezece, şi tu ştii cum îşi petrec domnii din oraş pe socoteala noastră, a sătenilor, tot strigînd : «Trăiască vrednicii conducători ai satelor !» Apoi vor mai veni oameni din sat, dacă spui că te-i alege directorul cooperativei.
ISIDOR: Bine, bine. Voi începe şi vinul din anul trecut, dacă cel vechi nu va fi de-ajuns. (După o pauză.) Nu ştiu, dintre săteni, pe care-i vom avea la masă, da’... ce gîndeşti ?... n-ar fi bine să-l chemăm şi pe dascălul ? Nu pentru alta, da’ să se poată dumiri chiar din gura domnilor celor străini ce va să zică o cooperaţie. Să nu se mai gîndească la bancă. Are şi el o scrisoare de la domnul acela, precum au şi cei doi mărgineni, şi dracu-1 ştie cum pricepe el, de vorbeşte mereu de bancă !
PREOTEASA (uimită) : Cum ?! I-au scris şi lui, şi mărginenilor ?!
ISIDOR (cu dispreţ) : Tuturor fruntaşilor ! Vezi că, azi, domnii umblă cu mănuşi cu noi, cu toţi. Şi nici prin minte nu le trece ce rău mare fac ajutîndu-i pe toţi necăpătuiţii să-şi ridice nasul ! Eu cred c-ar fi bine să-l invităm. Adunarea e după prînz ; cred că astfel nici nu
466
Povestea unei cooperative
va mai pomeni de bancă. Nu că m-aş teme, da’ sînt unii nevoiaşi care, mulţămiţi cu carnetele ce-mi plătesc, ar chiar dori o bancă de la care să se poată împrumuta mai ieftin. Zadarnic le spui că-i criză de bani, că trăbă să urcăm carnetele. Pricep ei ceva ? Ca bîta !
PREOTEASA :	O	să-l	chemăm pe nenorocitul ăla, cel
puţin se va sătura şi el o dată ! Că, din vorbele mari care le poartă prin sat, ştiu că nu se va sătura ! Fără glumă, Isidoare, mie-mi pare că-i trăznit puţin.
ISIDOR (gîndindu-se la altceva): Cine?
PREOTEASA :	Dascălul.	Ştii că umblă din casă în
casă să vîndă o gazetă cu patru bani ? Zice că pentru luminarea poporului orice zdroabă e prea mică. Nu ştiu ce să zic, da’ mi se pare că ori îi nebun, ori îl bat gînduri de deputăţie.
ISIDOR (cu năcaz) : Spui şi tu la prostii ! Cum poţi lega aceste două lucruri ?
PREOTEASA : Foarte bine ! Pentru că n-am şcoli, să nu crezi tu că eu sînt proastă. Am ochi şi urechi, şi mi-i destul atîta. Eu ştiu că nime n-a mai vorbit atîta sătenilor noştri de luminare, de drepturi, de cînd cu alegerile de deputat, ca dascălul de acum.
ISIDOR: Orice vei crede despre el, duminică-1 vom avea de oaspe.
PREOTEASA :	Şi	asta,	că te temi de el, adevereşte
spusele mele.
ISIDOR (cu mînie) : Mă tem eu?! De cine mă tem?
PREOTEASA (cu mînie) : De dascălul ! Eu, în locul tău, nu m-aş teme ! De-un golan n-ai de ce să-ţi fie frică ! (Ea se ridică şi iese repede.)
ISIDOR (fierbînd) : Bine că te-ai dus, că mai întram în păcat, muiere proastă ! (După un răstimp de tăcere.) Golan, dar are-o limbă ca un brici !...
Povestea unei cooperative
II
O	odaie în locuinţa preotului. Duminică sara, tîrziu, după adunarea poporală. Părintele e dus la gară să petreacă pe conferenţiar fi pe oaspeţii veniţi de la oraf. Preoteasa e singură fi pare foarte nenorocită. Întîi pentru că i-a aşteptat pe oaspeţi fi cu cina ; nici n-a putut lua parte la adunare de-atîta lucru. Insă oaspeţii au fost grăbiţi fi i-au lăsat bucatele neatinse. A doua : l-a văzut pe părintele foarte posomorit, foarte întunecat cînd s-a întors de la consfătuire, fi presimte ceva rău : cooperativa nu va fi prăvălie, ci bancă. Afteaptă ca pe spini să se-ntoarcă părintele mai curînd. Cînd îi aude paşii pe coridor, nu-fi poate reţine un suspin de ufurare. Părinte le I s i d or întră în odaie.
Preoteasa, Părintele I s i d o r
PREOTEASA :	în	sfîrşit	!	Credeam că nu mai vii !
Cum au fost început la masă, cu laude pentru fruntaşii satelor, care sînt în bună înţălegere, şi merg mînă-n mînă, credeam că iar va fi o alegere de deputat, şi te duc la vot, fără ca să ne mai întîlnim, ca şi în rîndul trecut.
ISIDOR (cu mînie) : Ei, mai lasă şi tu prostiile !
PREOTEASA :	Eşti	năcăjit ? Se vede pe tine că eşti
supărat.
ISIDOR : Dacă se vede, de ce mă mai întrebi ?
PREOTEASA : Aşadar, nu-i vorba de prăvălie ?
ISIDOR : Nu ! E vorba de bancă ! De-o bancă a satului !
PREOTEASA (cu dispreţ) : Tot dascălul mai cuminte !
ISIDOR: Ba nu-i cuminte defel ! Că-i vorbă şi de-o prăvălie ! Ne-au păcălit pe toţi domnii ăştia de la o-raş, da-i-aş nu ştiu cui să zic !
Povestea unei cooperative
PREOTEASA : Şi prăvălia ?
ISIDOR : întîi o bancă, apoi şi o prăvălie. E vorba că mie vreau să-mi deie în cap mai întîi. S-au silit ei să nu scoată mîţa din sac. Ba că se pot uni cele două bănci, ba că teacă, ba că pungă. Dacă se face bancă dintîi, s-a isprăvit! A noastră se dă peste cap !
PREOTEASA : Oamenii ce zic ?
ISIDOR : Ce să zică ? Strigă : «Să trăiască !» Sînt nevoiţi. Au iscălit aproape toţi cîte două părţi.
PREOTEASA : Da’ mărginenii ?
ISIDOR: Se-nţălege că şi ei ! Chiar şi eu am iscălit !
PREOTEASA (uimită) : Şi tu ?! Se poate ?!
ISIDOR : Ce puteai face, soro, în însufleţirea nebună ce i-a cuprins pe toţi ? Să mă fac de rîs ? Să mă arăt înaintea lumii ca un duşman al poporului ? Ia te gîn-deşte :	toţi	străinii	strigau	:	«Trăiască	părintele !»
«Trăiască învăţătorul !» «Trăiască toţi fruntaşii!» Conferenţiarul lăudase, în cuvinte nespus de frumoase, buna-înţălegere de la noi. Acuma, să fi-nceput eu să zic : «Domnilor, la noi nu e de lipsă o a doua bancă, fiindcă este una» ? Să mă ierţi, m-aş fi făcut de rîs !
PREOTEASA : Ei bine, dar acuma ce vom face ?
ISIDOR : M-am tot gîndit pe drumul de la la gară pîn-acasă. Şi cred că nu va fi greu să oprim în loc toată prostia asta. Nu noi singuri, ci dacă mai avem de partea noastră pe doi.
PREOTEASA : Pe dascălul şi pe cine încă ?
ISIDOR (cu furie): Ce dascăl?! Ăla-i nebun, a ţinut o vorbire mai lungă decît a conferenţiarului. Ăla vrea să aibă el în mînă banca cea nouă ! Cu el nu ne putem ajuta. El poate vorbi poporului, da’ nu-1 poate sili la
Povestea unei cooperative
469
o anume faptă. în sat, pe lîngă mine, numa doi mai sînt care au aşa putere asupra poporului.
PREOTEASA : Cei doi mărgineni ?
ISIDOR: Da, ai gîcit acum. Noi ţinem în buzunar poporul de-aici. Dacă noi vom ameninţa pe popor că ne scoatem numaidecît datoriile pe calea judecăţii, o să fugă toţi de dascăl, ca de ciumă. Pe urmă nu va fi greu să le arătăm oamenilor că toată prostia asta e pusă la cale de dascălul, ca să ajungă director de bancă, de cooperativă.
PREOTEASA :	Da’	mărginenii crezi că vor ţinea cu
tine ? Nu ştii tu cîtă ură-ţi poartă ? Nu s-a zvonit de mult, prin sat, că ei ar vrea să facă o bancă nouă ?
ISIDOR : Mintea muierii nu merge departe ! Dacă-i vom pune în direcţiune, la banca noastră, nu vor mai zice nimic. Asta doreau ei : să le primim cambii de-ale datoraşilor lor. Apoi, ceva mai mult, banca cea nouă nu va fi niciodată a lor. Mai mult de patru părţi, de patru acţii, nime nu poate avea. Aşa-s statutele. Deci ei nu vor avea nici o dobîndă din ea. Şi, ceva şi mai mult, tot ce se face în cooperativă e sub controlul publicului, cum s-ar zice, al neamului întreg. Vin lucrurile la gazetă. Domnii cei mari se interesează de ele. Acum e hotărît că mai întîi înfiinţează banca, da’ tot atît de hotărît e că se va face şi prăvălie, poate peste o jumătate de an, poate peste un an. Toate lucrurile sînt puse în mîna învăţătorului, iar el e sub supravegherea celor de la centru. Chiar dacă ar vrea el să se-nţăleagă cu mărginenii, să nu mai facă şl prăvălie, n-ar putea. Nu-1 lasă de la centru. Da’ ce folos am eu de prăvălia lui, dacă pîn-a-tunci banca mea se dă peste cap ? Şi ce folos au ei de
470
Povestea unei cooperative
banca cooperativei, dacă prin asta se va face prăvălia, şi prin ea ei se dau peste cap ? Pricepi acum ? Noi sîn-tem avizaţi unii la alţii. Oricît de greu ne-ar veni, va trebui să le-nchin două locuri în direcţiunea băncii mele, ca astfel, cu ei dimpreună, să luminăm poporul. Iacă, în sara asta va trebui să vorbesc cu ei. Iscăliturile sînt puse, da’ bani încă n-a încasat dascălul. Şi am nădejde nici să nu încaseze.
PREOTEASA :	Va trebui să te grăbeşti. Ii vom putea
noi scoate mai tîrziu din posturile ce li le dai acum. Ei au mulţi datoraşi ?
ISIDOR : Nu cîţi noi, vezi bine, dar au destui. (îşi ia pălăria fi iese.)
III
In aceeaşi vreme în care se sfătuiesc preotul şi preoteasa, cei doi mărgineni, în casa lui Oprea, se sfătuiesc şi ei.
Bucur, Oprea
BUCUR : Acum ce ne facem noi ?
OPREA : Ai văzut şi tu statutele ? E pus acolo că nime nu poate avea mai mult de patru acţii ?
BUCUR : Le-am cetit. E aşa cum a spus şi conferenţiarul, cum a cxplicat şi învăţătorul.
OPREA : Aşa ! Acum înţăleg pentru ce nu a primit postul de casier la bancă, după cum l-am îmbiat noi... Ne-a rîs în faţă, lunganul ! El ştia de-atunci că banca asta nu va fi niciodată a noastră. Tot l-am priceput eu bine : e om deştept, tîlharul !
BUCUR : Banca nu va fi a noastră, şi, în schimb, prin ea se va deschide în curînd şi o prăvălie. După cît i-am
Povestea unei cooperative
auzit vorbind pe domnii de la oraş, nu-i glumă ! S-au mai făcut cooperative de astea şi pe alte sate. Eu zic c-a fost blăstămată clipa cînd i-am chemat la noi în sat.
OPREA : Vezi că ne-am înşălat cu vorba asta străină, cooperativă. Acum va trebui să dregem ce-am stricat. Dacă n-avem nici un folos de bancă, n-avem nici o plăcere s-o vedem făcută. Asta cred că e limpede.
BUCUR : Cred şi eu. Mai ales dacă prin ea ne putem primejdui pe noi. (Zîmbeşte.)
OPREA (zîmbeşte) : De ce rîzi ?
BUCUR : Da’ tu ?
OPREA : Mi se pare că amîndoi avem acelaşi gînd.
BUCUR: Popa ?
OPREA : Da, popa ! Mi se pare că va trebui să dăm mîna cu bărbosul, după cum va fi silit şi el.
BUCUR : Adevărat. în tot satul, noi trei avem acelaşi interes. Da’ totuşi dăm mîna cu bărbosul pe lîngă o plată cuvenită.
OPREA : Crezi să ne puie acum în direcţiune ?
BUCUR: Dacă-i vom făgădui că-i ajutăm să strice ce-au dres domnii, cu siguranţă. El se teme mult de banca asta nouă, mai mult decît noi, pentru ca pe el îl strîmtoreşte mai întîi. Apoi, fără de sprijinul nostru, i-ar fi greu. Noi ne avem oamenii noştri. Cînd ne-om pune noi, trei stîlpi ai satului, apoi facem ce voim.
(In uşă se aude o ciocăniturâ uşoară, şi îndată întră, cu faţa zîmbitoare, părintele Isidor. Cei doi îşi aruncă o privire plină de înţeles, apoi îl primesc cu multă prietenie pe Isidor...)
CUM ÎNŢELEGEM..,
PERSONAJE
PASCU, advocat ALBU, advocat
UN DIRECTOR DE BANCĂ POPORALĂ
UN CONSILIU DE ADMINISTRAŢIE AL UNEI BĂNCI
POPORALE
I
Văzduhul e un cuptor uriaş ; soarele arde, caldartmul dogorăşte. Intr-un colţ al pieţei pîndeşte pavilionul plin de umbră al unei berării, fi adună, ca p'rnza unui păianjen uriaş, cu mii de picioare,
Cum înţelegem...
475
pe trecătorii moleşiţi de căldura. Ei oftează, se lasă cu deliciu pe spetezele scaunelor, şi, din toate părţile, de pe la toate mesele, bat în pahare verigi de aur, inele scumpe. Pe alocuri paharele sînt ţincănite, şi chelnerii, băieţii aleargă, ca duşi de furtună, în toate părţile.
Căzînd în mreaja uriaşului pavilion, advocaţii P as c u şi Albu nu prea au loc de ales: numai trei mese sînt libere. Iau cu asalt pe-aceea ce le cade mai întîi în drum şi rămîn tăcuţi pînă ce sorb primul rînd de halbe. în clipa cînd lasă halbele pe masă, chelnerul le şi pune o gazetă dinainte. Articolul de fond, cu litere grase, e intitulat ;
SOARTA ŞCOALELOR POPORALE ŞI PĂTURA NOASTRĂ CULTĂ.
Amîndoi privesc deodată titlul, apoi Albu pune gazeta pe masă.
ALBU (cu dezgust) : Un întreg sistem de persecuţie !
PASCU: Da, e o adevărată goană împotriva păturii noastre culte !
ALBU (cu mînie) : Redactorii aceia se vede că n-au nici o legătură cu administraţia gazetelor. Ori, mai bine, se vede că administraţia nu ceteşte. Altfel, nu se poate pricepe cum de. dau frîu slobod acestor zăpăciţi să atace, număr de număr, chiar clasa aceea care, abonînd-o, susţine gazeta.
PASCU (zîmbind) : Nu trăbă să fii aşa de grav ! Eu mai degrabă cred că a sosit sezonul castraveţilor, şi bieţii redactori nu mai au ce scrie. Chestiile mari se agită la noi tocmai cînd interesul publicului cetitor scade faţă de orice chestie.
ALBU: Şi crezi că chestia şcoalelor poporale nu e o chestie capitală ?
(Amîndoi zvîntă al doilea rînd de halbe.)
PASCU (ftergîndu-şi mustaţa) : Nu cred, ci sînt convins ! Un popor trăieşte prin cultura lui naţională. Nu
474
Cum înţelegem...
pricep însă goana ce s-a pornit împotriva noastră, ca şi cînd noi n-am sprijini cultura naţională ! Adecă nu pricep să ni se lărgească la infinit sfera noastră de activitate în această privinţă. Cei ce ne cer să susţinem din buzunarul nostru şcoala poporală cred că buzunarul nostru e fără fund.
ALBU (luminat la faţă) : Aici ai lovit cuiul în cap ! Poate fi o chestie cît de capitală, dacă eu nu pot face nimic, nu pot ajuta cu nimic, ce interes are gazetarul să mă spele mereu cu toate apele ? îţi spun pe cuvîntul meu de onoare că m-am gîndit să refuz abonamentul îndată ce va mai apărea un articol în care să se facă aluzie la punga noastră. Mă rog, cine cunoaşte veniturile mele ? Eu singur ! Numai eu ştiu ce pot şi ce nu pot. Poftim ! Cens intelectual ! Membru la «Asociaţie», la «Fondul de teatru», la cazină, abonat la două ziare, şi acum cens intelectual pe capul meu ! Ei bine, ar trebui să fim cu toţii eroi, ori sfinţi, ca să ne putem jertfi peste puterile noastre !
PASCU: Eu nu judec aşa de grav ca tine. Nici nu mă simt chiar aşa de atins de articolele în chestie. Drept să-ţi spun, cred că nici nu-s scrise într-atîta pentru mine şi pentru tine, ci mai ales pentru alţii. Trăbă să admiţi că sînt mulţi advocaţi care-ar putea jertfi mai mult decît jertfesc pentru cultura naţională. De pildă, la noi, doctorul Marele.
ALBU (vesel) : Da’ Negrescu, da’ Parotă, da5 Poplă-ceanu ?
PASCU:	Ei vezi ? Ăştia-s oamenii cu musca pe că-
ciulă ! Noi, ce ? Noi abia răzbim prin viaţă, abia putem să ne purtăm cucoanele în rînd cu lumea, abia putem face samă de cîteva parale pentru o vilegiatură, ca să
nu rămînem de rîsul altora. Dar ei, şi alţii ca ei, care au depozite de zeci, ori poate de sute de mii ?!
ALBU (c-un fel de tristeţă) : Şi, totuşi, ei nu se simt atinşi de	articolele acestea, ca mine	şi ca tine.	Nici	nu
le cetesc,	şi dacă-i faci atenţi... se	mulţămesc	să zîm-
bească.
PASCU:	Nu-i	de	mirare ! Ei sînt puternici, lor nu
le pasă !
ALBU (nepricepînd) : Cum ?
PASCU : Epiderma bogăţiei îi face invulnerabili.
(Au	zvîntat amîndoi al treilea	rînd de halbe.)
ALBU	(iritat) : Da’ bine, asta e	o... o...
PASCU: Poţi s-o califici cum vreai, oricît de urît. Adevărul rămîne adevăr. Vezi deci că au şi redactorii ăştia puţină dreptate ? Eu m-am gîndit că n-ar strica să dăm cît de cît ajutor acestor oameni vrednici. Să facem noi începutul.
ALBU (uimit) : Ce început ?
PASCU : Să ne obligăm, eu, şi tu, şi alţii ca noi, la o dare culturală. Poate ne-ar succede să vîrîm ghimpi în epiderma vecinilor.
ALBU (nemulţumit) : Da’ spui prăpăstii, frate ! De unde să mai dăm ? Pe lîngă dările culturale de-acum, nu sîntem molestaţi zi de zi de atîtea colecte ? Nu vezi tu că-i o ruşine pentru noi faptul că vrem să trăim, ca neam, din colecte, din binefaceri ? Eu mi-am împărţit venitul în cincizeci şi şase de părţi. Da, te asigur ! Nu rîde, eu port socoată, cincizeci şi şase, precis ! Nici zece coroane nu mai pot da !
PASCU (zîmbind) : Cred că te-nşăli. Poţi da şi o sută, şi două, numa trăbă să te gîndeşti puţin. Cine se
476
Cum înţelegem...
gîndeşte nimereşte. Eu m-am gîndit şi mi se pare că am aflat mijlocul potrivit.
(Sorb din al patrulea rînd de halbe.)
ALBU: Sînt foarte curios.
PASGU : Ei bine, pentru cine ni se cere să jertfim?
ALBU : Pentru popor, se-nţălege !
PASCU : Şi cei mai mulţi clienţi ai noştri sînt recrutaţi din ?...
ALBU • Din ţărani, vezi bine !
PASCU : Deci dezlegarea e uşoară. E, într-adevăr, înjositor ca un popor să vreie să trăiască tot numa din jertfele altora. însă şi naţia trăbă să jertfească pentru şcoala ei, pentru cultura ei. Ea nu pricepe, vezi bine, şi stă cu mînile în sîn. Nu trăbă să stăm tot aşa şi noi, care pricepem. Deci, la fiecare proces eu voi lua cu atî-tea procente mai mult, în scopul dării culturale. La sfîrşitul anului pot aduna o sută, două de coroane, ori mai mult. în chipul acesta, fără a ne scăriţa veniturile noastre, care şi aşa abia ne ajung, vom putea face un bine şcoalei poporale, şi, fără să ştie, poporul va jertfi însuşi pentru interesele sale. Apoi mai este ceva : Gîn-deşte-te ce nume, ce clientelă am putea dobîndi proce-dînd aşa !
ALBU: Şi ce ghimpi am pune în coastele lui Marele ş-acelor de tagma lui ! Am face noi începutul !
PASCU : îţi place ?
ALBU: încă azi o să le dau de ştire candidaţilor din cancelarie. Ştii, de multe ori eu nu-s acasă şi primesc ei onorariul. Trăbă să-i avizez cu cît să ieie mai mult pentru fondul cultural.
(Cei doi advocaţi se despart tîrziu, nu .se ştie la a cita rundă de bere.)
Cum intelc^etii.
II
Sala de şedinţe a unei bănci. E răcoare şi bine, şi totuşi membrii consiliului de administraţie se mişcă neliniştiţi pe scaune şi şoptesc. Aşteaptă ca în toată clipa să între Directorul, care e totodată şi prezidentul consiliului. După statute, şedinţele consiliului de administraţie trebuie să se ţie la
1	şi 15 ale fiecărei luni. Azi e 7 ale lunii, deci o şedinţă extraordinari. Nici unul dintre membri nu poate ghici de ce a fost convocată. Cu criza asta ticăloasă, de mult n-au mai votat împrumuturi, şi şedinţele s-au ţinut chiar numai de formă„ ca' să nu devie iluzorie marca de prezenţă statornicită de adunarea generală.
După o îndelungată aşteptare, membrii prezenţi, — şi sînt toţi prezenţi, — se ridică. Intră grav Directorul.'
DIRECTORUL: Domnilor (începe el îndată, ocupîn-du-şi locul), domnilor, trăim vremuri grele ! Poporul nostru e surpat din toate părţile de cei puternici, ba chiar aş putea zice că aşa strînşi cu uşa ca acum n-am fost niciodată. Şcoala naţională, domnilor, educaţia naţională, care e temelia popoarelor, e în primejdie, domnilor ! S-a suflat alarma de cei chemaţi, şi nu puteau să nu se gîndească şi la băncile romîneşti cei ce vreau mîntuirea naţiei prin şcoli ! Da, domnilor ! în presă se insistă mereu asupra ajutorului pe care banca romî-nească îl poate întinde şcoalei romîneşti. Şi cu toată dreptatea ! Fiind noi înainte de toate institute naţionale, trăbă s-auzim glasul de durere al naţiunii, al poporului care piere fără de şcoale.
Aţi cetit şi dumneavoastră, desigur, propunerile cîte s-au făcut prin gazete chiar de bărbaţii financiari, domnilor. Nu cred însă să fi cetit o singură ştire prin gazete că vro bancă de-a noastră ar fi hotărît să puie
478
Cum înţelegem...
în practică acele propuneri, fie vorba de venitul curat, fie de dividende.
Cinstea de-a face începutul ne-a fost rezervată nouă, domnilor membri. Cred că vorbesc din inima tuturor cînd propun ca banca noastră să puie în practică ceea ce s-a scris în gazete. (Vie mişcare între membri.) Da, din inima tuturor, căci tuturora vă zace la inimă şi prosperarea acestui institut. Ei bine, domnilor, institutul nostru nu va suferi nimic, dimpotrivă, va cîştiga în urma proiectului cultural pe care l-am pregătit după calcule îndelungate. Să credeţi că e lucrul cel mai uşor din lume.
VOCI : Ehei, însă dividende de 5% ?
DIRECTORUL : Nu trăbă să vă speriaţi ; totul se reduce la urcarea intereselor. Deci propun : cu ziua de azi interesele de împrumut ori de cont curent cresc cu 3%, de la împrumuturi ipotecare cu 4°/o, şi de la cele cambiale cu 5%. Laolaltă ar fi, domnilor, 12°/o la an, ceea ce am putut jertfi cu dragă inimă pentru mîn-tuirea şcoalelor noastre. Acesta ar fi aşa-numitul extra-profit net, sau cotizaţia culturală a băncii.
VOCI : Da, da, însă...
DIRECTORUL : Nici un însă ! Dumneavoastră trăbă să pricepeţi că starea de fapt rămîne, şi cu privire la dividende, şi la profitul curat.
O VOCE SINGURATECA :	Dacă-i aşa, să trăiţi !
MAI MULTE VOCI: Bravo ! Asta e singura dezlegare posibilă.
DIRECTORUL • Da, da ! Astfel vom obişnui şi pe ţăranul îndărătnic să jertfească pentru cultura lui, şi pe intelectualul fără ideal să devie idealist. Pe de altă parte, banca nu va pierde nici un filer.
Cum înţelegem..,
479
VOCI : Bravo ! Vivat directorul !
DIRECTORUL : Aşadar, se primeşte ?
TOŢI, MEMBRII: Vivat ! Vivat !
DIRECTORUL (care face şi pe notarul, înseamnă pe o foaie de hhtie, cu litere rare, silabisind) : Primit cu unanimitate.
(Începutul acesta i-a însufleţit atît de mult pe domnii membri ai consiliului, încît pleacă să deşerte un butoi de bere, pe socoteala institutului.)
19 13
CĂLĂTORII ÎN... AFACERI NAŢIONALE
PERSONAJE
DOMNUL ION PĂUN, advocat
DOAMNA VIRGINIA PĂUN, soţia advocatului Ion Păun
CANDIDATUL I
CANDIDATUL II
DOMNUL VASILE MUNTEAN
UN ŢĂRAN
I
Domnul advocat Ion Păun e omul cel mai harnic şi mai cruţător din lume. De dimineaţă pînă la prînz, de la două pînă sara e într-o continuă activitate : în birou, la judecătorie, la tribunal. Cele
Călătorii în... afaceri naţionale
481
două fete ale lui sînt considerate ca nişte pârtii strălucite ; domnul advocat are o avere respectabilă, care, din an în an, creşte mereu. E membru în *Comitetul Naţional», e membru onorar la deosebite societăţi, — pretutindenea e recunoscut ca om cu greutate, deşi n-are vreme să se intereseze decît de afacerile sale. E cunoscut în cercuri largi, deşi nu iese din orăşelul său decît de patru-cinci ori în acelaşi timp al anului: în lunile faur şi mart. Nici atunci nu s-ar îndura să-şi părăsească afacerile, dacă nu l-ar sili «chestiuni însemnate, de interes naţional, obştesc», cum spune dumnealui. Pe candidaţii de advocat care muncesc în biroul său îi ţine-n frîu, nu glumă; îi obişnuieşte cu munca necurmată, pe care el a slăvit-o toată viaţa. Tinerii, însă, nu se prea pot împăca cu această lege de fier, şi nici unul nu rămîne în cancelaria lui mai mult de o jumătate de an. Ei i-au scos nume slab între candidaţii de advocat, dar totuşi se află destui care nu se sperie pînă ce nu cunosc din experienţă pe domnul Ion Păun.
în prezent sînt doi candidaţi în cancelaria dumnealui. Din septembrie tot aşteaptă o zi liberă, în care să mai poată răsufla. Dar şeful n-a lipsit o singură zi pînă acum din birou. Ei nu-şi puteau închipui ca un om atît de avut să nu-şi permită plăcerea unei vilegiaturi, a unei călătorii cel puţin. Deci, nimeni nu se va mira dacă, în dimineaţa aceasta de 10 martie, în cancelaria domnului advocat Ion Păun se petrece următoarea scenă.
CANDIDATUL I (întrînd ca o furtună) : Veste mare, frate !
CANDIDATUL II (oprindu-se din scris): Bună?
CANDIDATUL I : Foarte bună, dar aproape de necrezut.
CANDIDATUL II: Ei, s-o auzim ! Nu-mi prea vine să cred.
CANDIDATUL I: Nu-ţi spun pînă ce nu gîceşti.
CANDIDATUL II: Se poate gîci o veste pe care chiar tu o declari de necrezut ?
482
Călătorii în... afaceri naţionale
CANDIDATUL I : Totuşi încearcă.
CANDIDATUL II: Poate, de-asară, ţi-ai luat censura.
CANDIDATUL I : Asta n-ar fi ceva de necrezut !
CANDIDATUL II: Să sperăm.
CANDIDATUL I : Altceva !
CANDIDATUL II: Ne-a invitat Păun la prînz ?
CANDIDATUL I : (clatină din cap).
CANDIDATUL II: Te-ai plimbat asară cu domnişoarele Păun ?
CANDIDATUL I: (acelaşi gest).
CANDIDATUL II: Ei, atunci să-mi dai pace ! N-am chef de glume ! Uite ce vraf de acte am de rezolvat! (Izbeşte cu palma vraful de acte de pe masă.) Şi te sfătuiesc să-ţi ocupi locul la masă. (Se uită la ceas.) Peste două minute întră şeful şi...
CANDIDATUL I (radios, se-nvîrte într-un călcîi): N-are să între ! Chiar asta-i ! Nu va întră !
CANDIDATUL II (sare de pe scaun)'. Ce, e bolnav?
CANDIDATUL I : Nu.
CANDIDATUL II (îngrozit) : A murit ?
CANDIDATUL I: Ferească Dumnezeu ! A călătorit!
CANDIDATUL II (în culmea uimirii) : Peste putinţă ! Mai degrabă cred c-a murit! De multe ori in-am gîndit : aşa greu cum e, plin de sînge gros, poate să fie atacat în toată clipa.
CANDIDATUL I: Te-asigur că nu-i bolnav. L-am văzut cînd a luat trenul.
CANDIDATUL II (îl îmbrăţişează pe întîiul, apoi, repede, îşi ia paltonul) : Facem o plimbare ? Pînă-n Curmătura drumul ţine o jumăta’ de ceas.
Călătorii în... afaceri naţionale
483
CANDIDATUL I •. Se-nţălege că facem ! Ba, după părerea mea, cred că azi nici să nu mai punem piciorul în birou. E o zi de primăvară dulce ca ochii domnişoarei Geni Păun !
CANDIDATUL II (luîndu-şi pălăria) : Bine, frate, da” cui să datorim minunea asta ?
CANDIDATUL I (scoate un bilet din buzunar) : Cînd am întrat mai nainte pe portiţă, doamna Păun mi-a trimis prin servitoare biletul ăsta. (Citeşte.) «Domnul Păun a fost silit să plece repede, în afaceri naţionale. Asară tîrziu a primit o telegramă. Astfel, pe dumneavoastră nu v-a putut aviza. Dar, prin mine, vă roagă să-l supliniţi în tot ce se va arăta a fi de lipsă.»
CANDIDATUL II: Se vede că-i lucru mare la Pesta, la şedinţa Comitetului Naţional.
CANDIDATUL I : Crezi că a călătorit la Pesta ?
CANDIDATUL II: Se-nţălege ! Unde l-ar putea chema într-alt loc, prin telegramă, în afaceri naţionale ?
(Ies amîndoi pe stradă.)
CANDIDATUL I : Eşti rămas de lume, iubite ! Şedinţele Comitetului s-au ţinut înainte c-o lună. A fost invitat atunci, da’ nu s-a dus.
CANDIDATUL I: Atunci nu pricep unde s-a putut călători !
CANDIDATUL I : Hm ! Eu cam îmi dau cu socoata ! Da’ nu mă interesează defel. îmi pare bine că putem răsufla şi noi o zi.
(Trec în culise.)
484
Călătorii în... afaceri naţionala
II
La uşa cancelariei domnului advocat Ion Păun ciocăneşte u n ţăran, cu degetele lui osoase şi mari. Bîta şi-a răzimat-o de zid, căciula şi-a pus-o pe o treaptă. El ciocăneşte şi ascultă, apoi bate din nou. Nici un răspuns. Vrea să deschidă, dar uşa e încuiată. •Mare comedie /» exclamă, apoi se uită prin ferestre. Doamna Virginia Păun, din locuinţa vecină, de la etaj, îl vede şi iese la fereastră.
DOAMNA VIRGINIA PĂUN : De ce nu intri, bade ?
ŢĂRANUL (întorcîndu-se) : E încuiat. Domnul advocat nu-i acasă ?
DOAMNA VIRGINIA PĂUN: Dumnealui nu, da’ domnişorii sînt aici.
ŢĂRANUL: Nu-i nime ! Nu se vede nime ! Da’ se poate să nu fie acasă domnul advocat ? De cîte ori am venit, l-am aflat aici. Ş-acum am venit pentru a cincisprezecea oară !
DOAMNA VIRGINIA PĂUN: A călătorit, nu e acasă !
ŢĂRANUL (uimit) : Chiar astăzi?! Da’ pe azi e procesul meu ! Dumneata glumeşti, de bună samă, doamnă. Ştiu eu că dumnealui totdeauna e-acasă !
DOAMNA VIRGINIA PĂUN : E aşa cum îţi spun !
ŢĂRANUL: Atunci e foarte rău ! Atunci însamnă c-a fugit, să nu mă apere !
DOAMNA VIRGINIA PĂUN (nervoasă) : Prea-i ascuţită limba dumitale, bade ! Să nu te apere ?! Da’ ştii dumneata că s-a dus să apere cauza poporului întreg, că a fost chemat prin telegramă ? Ce pricepi dumneata !
ŢĂRANUL: Pricep că procesul meu e pierdut !
Călătorii în... afaceri naţionale
485
DOAMNA VIRGINIA PĂUN :	Spui	prostii ! Aici sînt
domnişorii. Dacă n-au venit încă, au să sosească numaidecît. Mai aşteaptă.
ŢĂRANUL (îşi ia căciula şi bîta) : Eu n-am nimic cu domnişorii ! Eu am vorbit cu domnul Păun ! Dumnealui i-am plătit, cu dumnealui m-am înţăles. Ce ştiu domnişorii ?.r
(Ţăranul iese. In casa din faţă se aud uşile izbinduse. Doamna Virginia Păun şi două slujnicuţe coboară repede pe scări şi vin la birou. După ce se convinge că-i încuiat, doamna trimite pe cele două slujnicuţe după candidaţi, să-i afle din fundul pămîntului.)
III
In vremea asta, domnul advocat Ion Păun călătoreşte într-un vagon de clasa a doua a acceleratului. Dumnealui pare foarte agitat. Cum e singur într-un compartiment, se mută de pe o canapea pe alta ; desface nişte tipărituri pline de cifre, le frunzăreşte repede şi le pune, nervos, în buzunar, ca să le reia peste cîteva. minute. Priveşte pe fereastră, dar se pare că primăvara ce surîde afara nu-i face nici o plăcere, căci se retrage repede. In răstimpuri desface o hîrtie cocoloşită, — pesemne telegrama, — şi se uită la ea c-un fel de spaimă; mai despătură şi vreo trei scrisori, din care totdeauna citeşte numai anumite şire. La o gară, un călător nou întră în compartimentul domnului Ion Păun. E domnul Vasile Muntean. Un răstimp domnul Vasile Muntean îl priveşte cu stăruinţă pe domnul Ion Păun, apoi deodată bate-n palme.
DOMNUL VASILE MUNTEAN :Iacătă-l pe fratele Păun! Aproape să nu te mai cunosc !
486
Călătorii în... afaceri naţionale
DOMNUL ION PĂUN (tresare uimit, căci dumnealui nici n-a băgat de samă venirea străinului; priveşte la străin şi-l recunoaşte numaidecît) : Servus, dragă ! Tu erai ! Ce surpriză !
DOMNUL VASILE MUNTEAN : într-adevăr ! Cine se gîndea ca Păun să călătorească ?! Desigur vro afacere urgentă ?
DOMNUL ION PĂUN : Da.
DOMNUL VASILE MUNTEAN : Tot în chestia tratativelor de împăcare ?
DOMNUL ION PĂUN (cu taină) : Ai gîcit !
DOMNUL VASILE MUNTEAN: Da’ mi se pare că afacerea asta e terminată ! S-a dat publicităţii rezoluţiunea noastră, a Comitetului Naţional !
DOMNUL ION PĂUN (cu taină şi mai mare) : Da, însă asta n-are nimic a face. Tratativele se urmează.
DOMNUL VASILE MUNTEAN: Nu mă-nnebuni !
DOMNUL ION PĂUN : Mă-ncred în tine, d-aia-ţi spun.
DOMNUL VASILE MUNTEAN: Ce păcat că n-am de făcut un drum mai lung ! Aş vrea să te-ntreb multe lucruri. Da’ la gara X trăbă să mă cobor.
DOMNUL ION PĂUN (cu groază)-. Vro afacere urgentă ?
DOMNUL VASILE MUNTEAN : Da, închipuie-ţi ! Am fost luat pîn-acum de trei ori în combinaţie, pentru a fi ales membru în consiliul de administraţie al băncii... Totdeauna am căzut! Anul ăsta, cum ştii, expiră mandatul ălor trei membri. Am fost asigurat din toate părţile că de data asta voi reuşi. Asară capăt însă veşti slabe ! Vai, m-ai îndatora foarte mult dac-ai pune o vorbă bună pentru mine !
Călătorii în... afaceri naţionale
487
DOMNUL ION PĂUN Desigur c-am s-o fac ! îmi întrerup drumul pe douăsprezece ceasuri.
DOMNUL VASILE MUNTEAN : Ar fi sămnul celei mai desăvîrşite pretinii. Dă-mi voie să-ţi mulţămesc din inimă ! (îi strînge mîna cu căldura.)
DOMNUL ION PĂUN : N-ai pentru ce, Muntene! Trăbă s-avem la bancă oameni de ispravă ! Am să vorbesc cu directorul chiar azi. Mandatul meu încă expiră, da’, se-nţălege, eu sînt asigurat.
DOMNUL VASILE MUNTEAN : S-ar putea altfel ? Nici nu m-am gîndit vrodată să ocup locul tău ! Acela nime nu-1 poate umplea mai bine ca tine.
(Domnul Ion Păun se scuză, iese în coridor şi mai citeşte o dată una din cele trei epistole. Nu se mai putea înşela: contracandidatul cu mari şanse de reuşită, de care-i scria directorul, era chiar acest Muntean ! El mai ieşise pe coridor şi pentru alt motiv : se apropia de gara X, şi pe linia asta era obiceiul să se culeagă biletele celor ce se coborau la cutare staţie încă în cursul drumului, îndată ce trenul pornea din staţia antecedenţă. Iar biletul lui nu era pentru Pesta, ci pentru gara X...)
IV
Patru zile n-a mai dat pe acasă domnul Ion Păun! Cele dintîi două fură foarte grele pentru doamna Virginia Păun, dar în a treia începu să primească telegrame. Acestea o înseninară cu totul ţi o făcură să fie chiar binevoitoare faţă de cei doi candidaţi, pe care-i certase, ba chiar îi ocărise că n-au grijă de cancelarie. Ce-i drept, mai mult de cîteva ceasuri nu petreceau pe zi în birou
488
Călătorii în... afaceri naţionale
cei doi tineri. Dar acum ea însăşi le dăduse liber, ba chiar mai mult, îi invitase şi la ojină. Nu răbdase să nu le spuie de succesele şefului lor: «într-adevăr călătoria lui a fost de cea mai mare însămnătate. C-o lovitură a nimerit în cap trei cuie deodată.»
Candidaţii n-au prea înţeles ce-a vrut să spuie doamna Păun prin cuvintele acestea. Cel mai bătrîn bănuia ceva, cel mai tînăr nu era de-acord cu bănuielile celui mai bătrîn, şi astfel, în birou, în ziua a patra, ajunseră chiar la ceartă. Dar gazeta ce o primiră in dupa-amiaza zilei de-a patra îl împăcă din nou : nici unul nu avusese dreptate. Advocatul Ion Păun fusese şi pînă acum membru în trei consilii de administraţie, şi anul acesta îi expirase mandatul la toate trei băncile. Şi a fost reales cu mare majoritate în toate trei posturile avute. La banca X a fost ales chiar faţă de un candidat care se numea Muntean...
19 14
CUM NE ÎNŞELĂM
PERSONAJE
MATILDA
OCTAVIA
BĂRBATUL MATILDEI BĂRBATUL OCTAVIEI
PUŞCĂREASA, o femeie frumoasă, îmbrăcată cochet
I
Scena se petrece într-un salonaş, la M atild a. Prietena ei cea mai bună, Octavia, e în vizită. Amîndouă femeile sînt la fereastră şi privesc foarte stăruitor in stradă. In salonaş e o linişte
490
Cum ne înşelăm
de s-ar putea auzi musca, dacă ar fi, dar, spre cinstea Matildei, nu e nici una. Prietenele se apleacă acum pe fereastră: se vede că pe cine urmăresc a trecut în sus pe stradă. Stau aşa, aplecate, un răstimp, apoi părăsesc fereastra. Fără voie, amîndouă oftează uşor. Nu se privesc în ochi: fiecare simte cît e de agitată, cît trebuie să fie de palidă. Ochii lor par, într-adevăr, uscaţi şi rigizi. Şed.
MATILDA (făcînd o sforţare, privind, spre uşă) : Ai văzut-o ?
OCTAVIA (se uită în laturi) : Am văzut-o !
(Un răstimp vorbesc fără să-şi caute în ochi.)
MATILDA : Culmea neruşinării ! Să se îmbrace aşa î
OCTAVIA: Culmea neruşinării-i să iasă pe stradă cu toalete cîştigate pe preţul cu care le-a cîştigat!
MATILDA : Ce-i pasă lumii de felul în care o femeie îşi cîştigă toaletele ?! Dacă sînt frumoase, bărbaţii o admiră. Ai văzut cum o urmăreau cu ochii ?
OCTAVIA: Un lucru e sfînt: moda în oraşul nostru ea o face.
MATILDA : Pentru mine, nu ! (Cu demnitate.) Pentru mine, ca şi cînd n-ar exista toaletele, ghetele şi pălăriile ei !
OCTAVIA : Şi pentru mine ! Se-nţălege, noi două sîntem dintre femeile culte, care avem gusturile noastre. Da’ celelalte ! Toate se iau după Puşcăreasa !
MATILDA: Cu atît mai rău pentru ele şi pentru bărbaţii lor ! Sînt, cu toatele, te-asigur, nişte maimuţe foarte costisitoare.
OCTAVIA : în sfîrşit, dacă s-ar îmbrăca bine numa cine poate ! Da’ toate vreau să fie întîile. închipuie-ţi ce satisfacţie am avut ieri ! Eram într-un magazin de
Cum ne înşelăm
491
pălării, cînd, întrînd, o doamnă, pe care o ştiu calică, ceru una din pălăriile cele mai frumoase. «Sînt pentru dame cu bani mulţi, regret că nu vă pot servi, doamnă», i-a zis proprietarul. Şi calica s-a dus ca din puşcă ! Straşnic proprietar ! Toată lumea spune că-î un dobitoc, şi am avut şi eu, pînă ieri, părerea asta, da’ de ieri îl stimez foarte mult. S-avem numa mulţi bărbaţi aşa de hotărîţi, care să spuie calicelor adevărul în faţă, n-aş mai vedea, ca acum, că pălăria mea, cumpărată azi, mîne o mai poartă trei-patru.
MATILDA : Puşcăreasa ştiu că nu-şi cruţă bărbatul ! Nu-i mirare că-i veşnic aşa de rău dispus, sărmanul om ! Şi-i bărbat de elită ! Ce suflet nobil!
OCTAVIA : Dacă i-ar lua numa paralele, ar fi puţin ! Da’ mi se pare că-şi bate joc de el, de cinstea lui.
MATILDA : Pe gura lumii nu poţi da mult, dragă. Dar, într-adevăr, văzînd-o mereu în toalete noi şi scumpe, îţi vine să bănuieşti.
OCTAVIA: Tu eşti prea bună, Matildo. Toată lumea ia ca sigure relaţiile Puşcăresei cu...
MATILDA: Las’, că ştiu pe cine vreai să spui. Zvonuri sînt. Şi aicî e lucrul vrednic de mirare : femeile iau moda de la Puşcăreasa asta. Nu se gîndesc că, îmbră-cîndu-se ca ea, se agaţă şi de ele ceva din numele slab al Puşcăresei. Nu se gîndesc că, cheltuind cît cheltuieşte ea, şi neavînd venitele ei eventuale, duc la ruină pe bărbaţii lor.
OCTAVIA: Mulţămită lui Dumnezeu, eu n-am ajuns urma acestora ! Eu îmi ador bărbatul şi nu-i fac greutăţi de unde nu-s.
492
Cum ne înşelăm
MATILDA Da, dragă Octavio, noi sîntem dintre femeile culte, care pricepem că nu haina e întîia cerinţă a unei femei, ci sufletul, moralul, nobleţă inimii.
(Se privesc în ochi, şi restul vizitei îl petrec în conversaţie intimă: e vorba de-o căsătorie în prag, pe care o sprijină amîndouă.)
II
Scena se petrece în acelaşi salonaş, între Ma t îl da şi bărbatul ei. Octavia s-a dus.
BĂRBATUL: Cum ? Din nou aceeaşi durere de cap ? Ţi-am spus că trăbă să chemăm medicul.
MATILDA (plînge): Sînt foarte nenorocită, Jean ! Simt că veşnic o să rămîn cea din urmă între femeile din societatea noastră.
BĂRBATUL : Asta-i acum! Cum să rămîi cea din urmă?
MATILDA : Da, tu nu pricepi, tu nu te ocupi cu nimicurile care ne nenorocesc pe noi, femeile! Tu niciodată nu te gîndeşti să-mi dai bani destui ca să-mi pot face o toaletă cumsecade, să-mi pot cumpăra o pălărie ca lumea.
BĂRBATUL Da’ pentru Dumnezeu, n-a trecut o săptămînă de cînd ţi-ai luat pălărie nouă !
MATILDA : Dar urîtă ! N-o mai pun în cap !
BĂRBATUL: încă la prînz îmi spuneai că e frumoasă !
MATILDA : Da, Jean, spuneam ! Dar azi după masă am văzut una într-adevăr frumoasă. Trăbă s-o am,
Cum ne înşelăm
493
scumpule ! Trăbă să-mi dai bani, să-mi pot cumpăra una la fel. Trăbă să mă cunoşti, dragă ; eu nu pot fi mulţămită cu orice, ca pretina mea Octavia. Nu mă judeca după ea. Ea are un gust prost, Jean. Eu sînt mai fină, mai delicată, şi dacă pînă acum m-am arătat mulţămită, fiind îmbrăcată la fel cu Octavia, e pentru că n-am cutezat să-ţî spun cîţi bani îmi trebuiesc ca să mă pot îmbrăca după gustul meu. Trăbă să fii mîndru. Jean, că ai o femeie dotată cu gust artistic !
BĂRBATUL : M-ai face fericit să-ţi uiţi de gustul ăsta...
MATILDA (izbucnind în plîns) : Aşa ţii tu la mine?! Oh, Doamne ! (Vorbeşte tot mai agitată, pînă ce,-n urmă, după ce priveşte fix în bagdadie, se prăbuşeşte în braţele bărbatului. A leşinat. înspăimîntat, bărbatul îşi blastămă zilele, aleargă la medic. După o jumătate de ceas, cei doi soţi se sărută : el i-a promis pălăria pe care a văzut-o Matilda la Puşcăreasa...)
III
La Octavia acasă.
BĂRBATUL Ce te iai după Puşcăreasa aia ? E o excentrică şi jumătate ! S-ar fi potrivit să fie actriţă !
OCTAVIA: Ca să vă poată plăcea şi mai mult vouă, bărbaţilor ! Te cred ! Dar acum odată să ştii că nu mă dau bătută ! Am aflat adresa croitoresei ei din Viena şi mi-am şi comandat o toaletă. Iacă, să ştii ; va veni cu ramburs şi va trebui s-o plăteşti ! (Ii bate-n pumni.)
BĂRBATUL: Doar nu vei fi făcut prostia asta ?!
494
Cum ne înşelăm
OCTAVIA: Prostie ?! Să porţi o toaletă splendidă, să te admire lumea e o prostie ?! Să te invidieze lumea că ai o femeie atît de şarmantă e o prostie ?! Nu bagi tu de samă că ce-am făcut e spre lauda şi fericirea ta ?
BĂRBATUL : Ai înnebunit, pesămne ! Nu ştii tu că o toaletă lucrată în Viena, o toaletă de-a Puşcăresei, costă cel puţin trei-patru sute de coroane ?
OCTAVIA: Chiar pentru asta mă bucur ! E mai mult Puşcăreasa decît mine ?! Crezi tu că-s făcută să trăiesc şi să mă îmbrac ca femeile de duzină, ca pretina Ma-tilda, de pildă ? Ea e mulţămită cu orişice, ea nu pricepe ce-i eleganţa, ce-i şicul, pentru că n-are nici un gust pentru îmbrăcăminte. Eu însă am un simţ foarte jprofund pentru eleganţă.
J5ĂRBATUL: N-am să primesc pachetul !
OCTAVIA : Vreai să mă faci de rîs ?
BĂRBATUL : Nu-mi pasă ! Nu mă pot lua după toate prostiile tale !
'OCTAVIA (izbucnind în hohote) : Am ştiut eu că nu ţii la mine, că nu mă iubeşti! Te-am ameninţat de multe ori că te părăsesc ! Acum, iată, mă ţin de cuvînt! (Se ridică.) Ce să fac în casă c-un străin, căruia nu-i pasă de ruşinea ce mi-o aduce pe cap ? (Pare foarte îndurerată şi foarte hotărîtă.) Adio ! (Iese.)
BĂRBATUL (din uşă) : Octavio, Octavio, nu face prostii, vină înapoi!
(Trec vreo cinci minute. Bărbatul, de la fereastră, o ‘vede pe Octavia dispărînd la colţul străzii. îşi ia repede pălăria, din trei salturi coboară scările, aleargă pe drum, coteşte şi el pe aceeaşi uliţă. După vreo zece minute se întorc la braţ, fericiţi; i-a promis că va scoate pachetul de la poştă...)
Cum ne înşelăm
495
IV
în ziua următoare, bărbaţii celor două prietene, prieteni buni fi ei, se plimbă pe stradă fi admiră pe Puşcăreasa.
BĂRBATUL OCTAVIEI: Frumoasă şi elegantă femeie !
BĂRBATUL MATILDEI; Foarte elegantă !
(După ce Puşcăreasa a trecut departe înaintea lor, cei doi prieteni rămîn tăcuţi. Din cînd în cînd oftează.)
BĂRBATUL MATILDEI: Elegantă, da’ primejdioasă ! Ce fericit eşti că tu nu pricepi ce voi să spun cu asta !
BĂRBATUL OCTAVIEI: Dacă e vorba de primejdia ce-o aduce Puşcăreasa, dă-mi voie să-ţi spun că tu eşti cel mai fericit!
19 14
INTERPRETARE AUTENTICĂ
PERSONAJE
DOMNUL MI CU DOAMNA LAURA, soţia lui DOAMNA AURORA DOAMNA MĂRIOARA DOAMNA GENI
DOAMNE şi DOMNI, participanţi la un congres
I
Domnul M i c u întră foarte abătut, în mînă cu gazeta despăturată. Doamna La u r a, soţia sa, îl spionează cu privirea. Bărbatul pune gazeta pe masă, oftează, îşi pocneşte degetele şi priveşte abătut prin casă.
Interpretare autentică
497
LAURA : Ei bine, dragă, ce ai ? Tot supărat ? îmi vine să cred că-ţi pare rău de ce-ai făcut.
MICU : Desigur, îmi pare foarte rău.
LAURA (izbucnind) : Aşa eşti tu, îmi promiţi, mă asculţi, îmi dai ce-ţi cer, şi pe urmă îţi pare rău !
MICU: Dacă sînt motive !
LAURA : Ce motive ?
MICU (despăturind gazeta şi punînd degetul pe anunţul întîi de la noutăţi) : Ţi-am spus să mai aşteptăm. Ţi-am spus că va veni vro îndrumare prin gazetă. N-ai voit să crezi !
LAURA :	Ei bine, şi ce rău e într-asta ?
MICU: Am aruncat în vînt cîteva sute ! Ascultă, te rog. (Citeşte.) «Damele se vor prezenta în toaletă simplă, una singură. Pălăria nu va putea fi decorată decît cu cel mult două pene.»
LAURA (izbucnind în rîs nestăpînit) : Ah ! adecă pentru asta eşti supărat ?
MICU: Am zvîrlit cîteva sute ! Ţi-am spus : «Să aşteptăm, Lauro ; se va publica desigur un aviz în gazetă !» Eram sigur de asta ! Toţi bărbaţii erau convinşi că se va publica avizul ! Da’ tu nu m-ai crezut şi ai stăruit. Acum spune-mi, rogu-te, ce să facem ?
LAURA (rîzînd cu lacrămi) : Ce propui tu ?
MICU: Propun ca toaletele ce nu-s încă în lucru să se sisteze. Cele trei terminate, n-am încotro, va trebui să le plătesc. Dar să scap cel puţin de celelalte două !
LAURA : Asta nu se poate !
MICU : Cum ? Nu pricepi ? O singură toaletă...
LAURA : Da, dar sînt gata şi celelalte două ! Mi le-a adus azi croitoreasa.
498
Interpretare autentică
MICU: Atunci dezastrul e complet. (Oftează.) Vei pune deci în dulap patru.
LAURA (rîzîrtd) : Ba, defel !
MICU: Dar bine, ce vei face cu ele ?
LAURA : Le duc cu mine pe toate cinci.
MICU : Şi ce vei folosi ?
LAURA : Ce mai întrebare ! Le voi îmbrăca, pe rînd, pe toate, în cele trei zile ale congresului.
MICU : Ai înnebunit ?
LAURA : Nu cred !
MICU : Să te-arate lumea cu degetul ?
LAURA : Aş !
MICU : Să rîdă de tine ?
LAURA (îi sare de gît) : Să m-admire, dragă ! Ce stai să spui prostii ?!
MICU : într-adevăr c-ai înnebunit !
LAURA : O, o !
MICU: Păi bine, nu-i pus aici în aviz că doamnele vor purta o singură toaletă, simplă, în toate zilele congresului ? Nu pricepi ? Şi o pălărie care va fi decorată cu cel mult două pene ? Acuma, ce-i mai prost, va trebui ca o toaletă s-o modifici. După cîte ştiu, nici una nu e simplă.
LAURA : Adevărat!
MICU: Şi pălăria ta are trei pene. Una va trebui s-o dai jos.
LAURA : Ba, dimpotrivă, chiar voiam să te rog să-mi mai cumperi o pană.
MICU (nervos) : Ţi-am spus eu că nu eşti în toate minţile ! (îi mai citeşte o dată avizul din gazetă.) Nu pricepi nici acum ?
LAURA : Ba pricep foarte bine, dar...
Interpretare autentică
490
MICU (repede) : Ce dar ?...
LAURA : Dar tu nu pricepi !
MICU : Să-mi dai voie ! Vine conducerea centrală şi dă ordinul ; ce urmează de-aici ? Că trăbă să fie ascultat de toate femeile care vor participa la congres. Ăsta-i un ordin înţălept, mi-am zis, un ordin care va da o deosebită seriozitate şi însămnătate congresului. Un ordin...
LAURA (întrerupîndu-l): Un ordin căruia noi ne-am acomodat foarte bine.
MICU : Noi ?
LAURA : Adecă eu şi tu. Ne-am îngrijit să-l pricepem şî să-l executăm chiar înainte de a-1 cunoaşte. De altfel, cred că nu-1 va călca nici o doamnă care se va prezenta la congres.
MICU : Nu mai pricep nimic !
LAURA : Deşi e foarte uşor de priceput, dragul1 meu. Ordinul ăsta însamnă că fiecare damă va trebui să aibă mai multe toalete, şi, pe pălărie, mai mult decît două pene.
MICU (zîmbind amar) : Să-mi dai voie, aşa vor voi să interpreteze femeile care sînt ca tine.
LAURA (cu profunditate) : Toate femeile sînt ca mine..
MICU (cu regret adînc) : Te-nşăli grozav ! Iată, de pildă, chiar doamna Geni, pretina ta, nu-ţi samănă. A aşteptat avizul, şi mi-a spus că se va duce la congres cu o singură toaletă. Sînt şi femei cuminţi !
LAURA : Intrigante da, cuminţi nu sînt!
MICU: Să-mi dai voie ! Cele ce au publicat avizul sînt într-adevăr, au dat probă de-o foarte adîncă cuminţenie !
600
Interpretare autentică
LAURA : Se poate, dar n-au dat probă c-ar cunoaşte pe femei.
MICU: Da, ştiu că-ţi place să calomniezi !
LAURA : Ba defel, dar eu cunosc femeile. Ca să-ţi dau o probă, iată că-ţi spun că pretina mea Geni are pînă acum trei toalete.
MICU: Nu... Nu ! Nu se poate ! Am vorbit cu ea numai acum. Am vorbit chiar cu bărbatu-său. Nici el nu ştie de multe toalete.
LAURA : Adecă n-a voit să-ţi spuie ţie.
MICU : Pentru ce nu ?
LAURA (confidenţial): Tu ai spus vrunui pretin de-al tău cît te costă participarea mea la congres ? (Micu tace şi pleacă ochii.) Ei, vezi ? N-ai spus nici tu. Dar te-a-sigur că n-ai pentru ce te ruşina. Toţi bărbaţii fac la fel. Şi, iarăşi, n-ai pentru ce fi supărat. Toate doamnele vor avea mai multe toalete.
MICU (oftînd) : Ai făcut tu o greşală, şi ţii morţiş s-o fi făcut şi altele. De altfel, vom vedea !
LAURA : Da, vom vedea. Te asigur, însă, că n-are să-ţi pară rău.
II
In sala de şedinţa a congresului. E ziua, a doua. Lumea vine mereu.
MICU (la urechea Laurei) : Pe cine-ai salutat acum ? LAURA (uimită) : Cum se poate ?! N-o cunoşti ?! MICU : N-am mai văzut-o !
interpretare autentică
501
LAURA : Ce memorie slabă ai, Dumnezeule ! Ieri am făcut cunoştinţă, e doamna Aurora...
MICU: A ! Dar era într-altă toaletă ieri !
LAURA (flegmatică) : Se-nţălege ! (înclină din cap spre cucoana ce s-a aşezat pe scaunul al patrulea de la ea, în acelaşi şir.)
MICU : Pe cine saluţi ?
LAURA : Pe doamna Mărioara...
MICU : Care-i ? Unde-i ?
LAURA : Păi bine, frate, eşti aşa de miop ?! Scaunul al patrulea de la noi !
MICU (privind, i se întîlnesc privirile cu ale doamnei Mărioara; o salută şi el, roşind pînă în vîrful urechilor ; către Laura) : Dar e altfel îmbrăcată decît ieri !
LAURA (flegmatic) : Se-nţălege. (Salută c-un surîs şi cu-o adiere a mînei pe o doamnă înaltă, zveltă, care chiar atunci întră.)
MICU (la urechea Laurei) : Dar asta cine-i ?
LAURA (cu mînie) : Tu mă desperezi ! Păi bine, nici pe Geni n-o mai cunoşti ? Geni, pretina noastră ! Atunci pun rămăşag că nu mai cunoşti pe nimeni din sală. deşi, de două zile, am făcut o grămadă de cunoştinţe.
MICU (priveşte rătăcit prin sală) : Ai dreptate, nu mai văd nici o cunoştinţă ! (Se uită la toaletele noi, strălucitoare; numără penele de la pălării. C-un oftat adine.) Şi trăbă să mă dau bătut! Voi, femeile, aveţi o pricepere şi-un simţ deosebit pentru a interpreta ordinele ce vi se dau. Judecînd după interpretarea unanimă ce i-aţi dat-o, îmi vine să cred că asta e cea adevărată, nu cea dată de mine.
19 14
CUPRINS
5...................................................Onu
16..............................................Beţivul
21.................................După	doi ani
34.................................Dinu	Natului
42........................Patima bădicului Stan
50...............................................Mătuşa
57.................................Zile	ploioase
65......................................Moş Iliuţ
74......................................La secere
83......................................Interogator
90..........................................O	zi veselă
100.....................................Milionul
107	............................O glumă
116................................Un naţionalist
125.....................................Inspecţie
132.......................Divorţul nenii Niculiţă
146................................................Cobe
157.....................................O zi rea
504
Cuprins
166...............................în casă de om sărac
173.......................................O scrisoare
180	.	.	.	,	.	.	.O	zi însemnată
189.......................................O întîlnire
195..............................Dor de ducă
202	...................................Un moralist
212...........................O necredincioasă
220	.............................Şarlatanul
231.......................Moartea clopotarului
241..........................................O	crimă
250	.	. Florile	lui	Gheorghiţă Bogdănel...
258..............................Părinte	şi fiu
269	...................Distanţa în societate
276	................... Criteriul aprecierii
281........................... Morala publică
288	..................................O întîrziere
297	.........................................Tată
309	.................................Acasă...
318...........................  Două scrisori
324	..................................	împăcare
331.............................. într-o grădină
338	...................Stăruinţe primejdioase
343	..............................O casă de oameni
349	..............................Proorocul
355	..................................în tren
360	...................Darul lui Moş Miron
365	..............................Dura lex
374	..........................Aşa de singur !
382	..............................Prea curînd
388	....................................Doi	morţi
393	..........................Imponderabilul
398	.......................................Anonim
403	.................................Declin
411...........................................Ispita
421	.......	Pentru un discurs
430	..........................Locuri vacante
445	....................... Suflet de artist
C,uprins
50&
459	................Povestea unei cooperative
■'72.................................... Cum înţelege...
480	.	.	.	Călătorii	în...	afaceri	naţionale
489.............................Curii ne înşelăm
496.........................Interpretare autentică