MĂRIE Să vezi numa cum a fost. Că ştie Dumnezeu sfîntul ce să zici ? Poate aşa a fost să fie voia lui. Da’ n-a fost din neam. Pe asta una pun mîna la inimă şi jur. Nevasta, mă-sa, drept c-a murit de mult, da’ nu-n boala asta. Avea cu injma, zicea doftorul că i se bate inima. Nu ştiu cum va fi aceea, dar i-am ţinut de tare multe ori luminarea, pînă ce-a-nchis ochii pentru totdeauna. Mărie era copilă de şase ani atunci. Şi, la îngropare, nu i-a fost milă popii atîta de mine şi de cei patru mai mari. Ci, cînd îşi oprea ochii la Mărie, îi tremura glasul, se-năbuşea ş-abia putea să mai cînte. 6 Mărie Că tremura săraca, în plînsul cu sughiţ, de sălta că-măşuţa pe dînsa. A crescut aşa, tăcută, sfioasă, ca un om ce trăieşte din mila altora. Vezi că eu nu prea stam pe-acasă, munceam săptămîna întreagă, şi fata cea mai mare i de-o fire duşmănoasă, parcă nu mi-ar fi copil... Mărie suferea, şi nu zicea o vorbă legănată, suferea ca şi cînd ar fi mustrat-o mă-sa cea ascunsă-n pămînt. Şi se făcea tot mai frumoasă, tot mai bună şi mai harnică. Vezi dumneata, pe la noi vin vara domni de departe, din ţări străine, şi cînd o vedeau pe drum, ori la portiţă, se uitau miraţi la ea, apoi priveau unii la alţii. Iar cînd era unul singur cel ce trecea pe la noi, nu cuteza s-o privească mult. Şi aşa, din mintea ei, s-a dedat de făcea nişte flori ca acelea cu acul, de femeile celea mai avute erau mîn-dre cu altiţele făcute de ea. Făcea bani frumoşi, şi pot să zic că şi pe mine m-a ajutat, mai de multe ori. Şi, cum sta cu ziulica de cap singură, a-nvăţat de cînta aşa cum numa privighetoarea în pădure cîntă. Cum zisei, pe la noi vin vara domni de departe ; zic că pentru aer, că-i aer bun. Acuma, ştie Dumnezeu, de-aceea, ori doară că n-au de lucru, şi vreau să le mai treacă vremea. Aşa, acum prin cuptor vor fi doi ani, au venit unii din Ţară, între ei unul tinăr, cu par negru, aşa de blînd, de credeai că nu trăieşte în lumea asta. Au venit să umble pe dealuri, să beie zăr, aşa ca nişte oameni ce nu ştiu greul vieţii ăsteia... Da’ cel cu părul negru umbla mai mult singur. M-am întîlnit de multe ori cu el, şi-mi părea că ochii i-s aşa de tulburi cîteodată... Era tinăr, şi nu ştiu de ce-mi părea că mi-e milă de el. Mărie 7 într-o sară stam la poartă cu doi vecini şi mai pufăiam din lulele. Că era senin şi o lună, de să nu-n-chizi un ochi toată noaptea ! Cu fumul se mai desprindea din colţul gurii şî cîte-o vorbă. Mărie torcea în curte şi cînta. Pasămite de-aceea grăiam noi atît de rar. Deodată băgăm de samă că cineva se opreşte în mijlocul drumului, cu faţa spre curtea moastră, şi rămîne aşa, înlemnit. Dintîi credeam că-i vrun drumeţ şi nu ştie unde să mîie peste noapte. Şi cînd am văzut că nu se mai mişcă din loc, l-am întrebat că încătrău vrea să meargă. E4 însă n-a răspuns nimic. Un vecin îmi şopti să nu mai zic nimic, că-i nebun. El l-a văzut de multe ori cum tot trage la sămne şi la linii pe hîrtie. Alţii zic că toată noaptea nu doarme, şi că acasă la el are tot fel de fel de capete de oameni desemnate pe hîrtie. Era tinărul cela. Stătu el mult aşa, în mijlocul drumului, apoi veni la noi şi întrebă cu glas dulce, dulce : — Cine cînta, bădicilor ? Nu puteai să nu-i răspunzi. Să-i fi văzut numa ochii rugători, şi trebuia să faci orice-ar fi cerut. — Fata mea, domnişorule. O cheamă Mărie. Toarce în curte şi cîntă, că ce să facă singură ? îi vine somnul dacă nu cîntă. ' Omul meu rămase foarte strîmtorat; se uita în pă-mînt şi nu ştia ce să zică ; ori nu cuteza. De multe ori se părea că vrea să plece, da-şi pleca iar capul. în urmă păru că-şi adună toată puterea ce-o avea într-însul : — Nu s-ar putea să iasă puţin pînă la poartă ? Am rămas uimit, şi mi se-ntărea gîndul că omul acesta într-adevăr e scrîntit binişor. Da’, ca să scap mai în grabă de el, am strigat fetei că s-aducă ulciorul cu apă pînă la portiţă. Cîntecul amuţi şi, pîn-ai bate-n pălmi, portiţa se deschise. Ea dete bună sara, aşa sfioasă cum a lăsat-o pe ea Dumnezeu, întinse ulciorul pe la cei ce vreau să beie, îşi ridică de trei ori pleoapele de pe ochii mari, plini de pace, şi privi la străin. El nu era sătos, şi fata se închină iar cu noapte bună, da’ n-a mai cîntat. Din sara aceea n-am mai putut scăpa de domnişorul cel cu ochii negri. Tot mereu cu gura pe mine : — Zău, bade, las’ să vin numa de cîteva ori la dumneavoastră, să-ţi văd mai bine fata, că vreau să fac un chip care să sămene întru toate cu ea. Las’ că nu-i bine să-ţi ieie nimeni chipul, că poţi să te usuci şi să rămîi şi tu chip, da’ cine-a mai pomenit aşa ceva cum zicea el ? Fata să şadă dinaintea lui, şî el să tot însămne pe hîrtie ! Asta nu se poate, şi nu credeam că fata s-ar învoi. Nu m-am dat învins pînă ce nu mi-a zis şi fata : — Bine, tată, ce-i într-asta, dacă dumnealui vrea să facă un chip ? Am stat încă mult în cumpănă, pînă ce nu mi-a spus o babă că se poate face cu trei bobi de linte şi cu trei de mazăre să nu se prindă uscăciunea chipului făcut de trapul de pe care-a fost luat. Atunci i-am zis să vie. Gîndeşte-te, a venit, tot la trei zile, patru săptămîni de zile. Şi pentru vremea cît ţinea fata opăcită de la lucrul ei, a vrut să-i plătească bani. Ferească sfîntul, Mărie 9 ce gînduri avea omul acela ! Cine să se spurce cu bani pentru aşa lucru ? Asta n-ar fi fost nimic, c-a umblat la casa noastră atîta vreme. Da’ Mărie, ştie Dumnezeu cum, a-nceput să-l iubească pe străinul acela. Era de şasesprezece ani trecută, şi ea pîn-atunci n-a vorbit cu nici un ficior pe lume, ci a stat tot aşa, singură, a cusut ş-a cîntat. Nici cu tinărul ăsta n-a prea vorbit ; părea că-i taie cineva cuvîntul, nu putea să spuie două-trei. Am fost şi eu, mai de multe ori, de faţă, că zicea el să stau. Bun suflet! Ştii, să nu scoată oamenii veşti. Şi vedeam aşa : cînd el se uita mult la Mărie, ochii ei nu ştiau încătrău să se uite, sau cînd dînsul lucra mai mult cu capul plecat, atunci ea îşi descărca toată pacea tulburată, din ochii mari, asupra lui. Nu mă gîndeam la nimic, că oricine s-ar fi uitat aşa la el, cît era de frumos, de blînd şi de cuminte. Da’ după ce-a isprăvit, după ce străinii plecară acasă, prin sat începu întîi să se şoptească, apoi să fiarbă că Mărie aşa, că Mărie pe dincolea, cu tinărul acela. Două femei ştiau mai mult: că s-au şi sărutat, mai de multe ori. Eu nu credeam, da’ chiar de-ar fi sărutat-o o dată pe Mărie, n-aş afla nici un păcat într-asta, că doar eu am văzut cît au fost de curaţi amîndoi, mai ales el; părea că nu mai trăieşte pe' pămînt. Asta asculta şi nu zicea nimic. Numa nopţile se zvîr-colea în pat, şi cînd credea că eu am adurmit, gemea înfundat, ca la o nenorocire mare. Slăbise şi vorbea de tot rar. Prin sat îi era greu să! mai iasă. Şi eu ştiam că nu-i vinovată, cum nu-i vinovat copilul care suge ţîţă, şi tot nu-i puteam ajuta. într-o dimineaţă veni la mine, cu pas hotărît : _______________________________________________ Mărie — Tată dragă, să mă ierţi, dar eu nu mai pot sta acasă. Iacă, mă omoară gura lumii. Toţi cred că-s, — of. Doamne, Doamne ! Şi după ce-şi conteni plînsul : — Mă duc la oraş, slujnică. Acolo voi scăpa odată de gura lor. Am răsuflat mai uşurat, cînd am văzut că poate să se uşureze şi ea. Un an de zile a mers bine. Avea plătuţa ei, mîncare destulă. Se purta curăţel îmbrăcată. Şi se făcuse aşa de frumoasă, de-mi era sfială parcă, unde n-am văzut-o de-un an, să-i zic pe nume. Da’ stăpînii cei dintîi, după un an, se mutară din oraşul acela, într-alt loc, departe, şi Mărie n-a vrut să meargă aşa departe. Şi-a căutat alt stăpîn. Un domn cu nevastă şi cu trei domnişoare mari. Vedeam eu, acuma, că fata tot slăbeşte, ş-o întrebam, de cîte ori mergeam pe la oraş : — Cum o mai duci, tu Mărie ? — Bine, tată, destul de bine, că lucru nu-i prea mult, şi am şi de mîncare destul. Numa domnişoarele îs rele, îs rele ca veninul ! Să vezi dumneata, că nu mă pot vedea în ochi. Ştie Dumnezeu de ce. Ar putea să-mi deie drumul, dacă nu le plac. Cu puterea nu slujeşte doară nimeni. A răbdat mult, biata fată ! Că dimineaţa, pînă se găteau domnişoarele, ea trebuia să steie un ceas pe-afară. N-o sufereau în casă ! Şi iarna, cum ieşea îmbrăcată subţire, ca de casă, şi sta cîte-un ceas afară, învineţea cumu-i pruna, şi o dureau dinţii de-atîta clănţănit. în sările de iarnă, nu-i era slobod să mai puie un singur lemn pe foc, în culină, unde durmea, cît ce găta cu Mărie 11 spălatul vaselor. Şi de culcat, nu se putea culca de multe ori şi pînă la 12, după miezul nopţii chiar, că domnii stăteau de petreceri, şi rîdeau domnişoarele cu glasuri ascuţite. Cînd îşi aducea hăinuţele din gerul de-afară şi întră în ele, o prindeau junghiuri adînci. Şi astfel, de la o vreme, am băgat de samă că prinde a tuşi. Tuşea şi se îndoia de piept. Pe mine m-a junghiat atunci ceva nespus de dureros şi i-am zis fetei atîta : — Mărie, mulţămeşte-te la domnul de slujit şi să vii cu mine acasă. Va fi mai bine acolo. Şi dac-am adus-o acasă a mai umblat pe picioare două luni de zile. Apoi a căzut la pat. Tusa o săca văzînd cu ochii, şi se stingea rînd pe rînd toată frumuseţea copilei mele, de-mi rămase numa o umbră din ea. Acuma nu mai vorbea nimeni de ea şi de tinărul acela. Răbda ea, biata, da’ cîteodată lacrămile porneau să curgă de nu le mai putea opri. Şi nu-i mai venea să se uite la cusături, îi era silă de pretine, părea aşa de obosită ca şi cînd ar fi trăit o sută de ani. Numa rar, rar faţa suptă i se lumina ca de-o aducere-aminte, ochii, căzuţi în cap, rîdeau parcă, da’ numa pe cîteva clipe, apoi iar se tulburau. O jumătate de an a chinuit tot aşa. Ar fi dorit să înlemnească de tot, să nu mai simtă nimic. într-o zi capăt veste să merg pîn’ la poştă, că mi-a sosit ceva. Era o ladiţă de scînduri, bătută bine. în-lăuntru lumina, cu ochii mari, plini de pace, cu obrajii aceia, cu părul acela, fata mea cea sănătoasă de odată» săraca mea Mărie. Cînd a văzut ea chipul, zîmbetul şi 32 Mărie căldura care i se arătau mai nainte în ochi, acum i se iviră iarăşi, şi nu-i mai pieriră de pe faţă pînă ce închise ochii pentru totdeauna. Am bătut chipul pe părete, de se putea uita la el, şi mai mult ochii nu i s-au luat de-acolo, pînă ce nu i s-au stins de tot, nici lacrămi n-au izvorît mai mult din luminile ce se stingeau. Dumnezeu să-i deie bine omului aceluia, pe unde va fi, că i-a făcut moartea uşoară ! Am simţit eu că-i om de omenie, de cînd am vorbit mai de-aproape cu el. Acuma mă duc să mai cumpăr, vezi dumneata, nişte joij, şi obrăzar de-acela, şi nişte lumini. Am plecat de mult de-acasă, că-i departe, dar ajung eu pînă desară îndărăt. Că aş vrea să-i fac o înmormîntare frumoasă. Vezi, că mi-a fost şi dragă, ş-acuma o mîncă pămîn-tul... 19 0 7 PlRA Uşa se deschide încet, şi cineva dă bineţe sfios, abia auzit. — Da’ ce-i, lele, ce vînturi te-abat pe la noi ? — Rele, părinte, rele ! Să-i spui lui Săndruţ să nu mă mai bată, că să nu mă rabde Dumnezeu de nu-i fac una nefăcută ! — Asta să n-o faci! Nişte soţi altcum trăbă să se împace. Cum văd eu, şi dumneata eşti de vină, dacă vorbeşti astfel. Eşti bună de ceartă. Vă sfădiţi ? — Ce să ne sfădim ?! Mă bate, părinte, de mă sluţeşte ! Mi-i frică să nu capăt o boală. Ş-avem copii ! Ce să ne sfădim ?! Că el te lasă să-i zici o vorbă ? Ştie satul cum mă poartă el pe mine, de zece ani de zile ! 14 Pîra — De zece sînteţi căsătoriţi ? — De zece ! Şi ce mai iad ! Aşa trăbă să fie în iad, părinte ! — Da’ bine, muiere, din ce vă vine nenţălegerea ? Femeia suspină, priveşte îndurerată şi ridică din umeri. E pierită, suptă la obraz ca o bătrînă. — Din ce ? Din nimica toată ! Zice că-s o sărîntoacă ş-o golană, şi mă-njură, de, să-i dai cătran la gură, s-ar aprinde. Eu mă trudesc acasă, ca vai de lume, că nu dă nimic pentru casă, ş-avem patru copii. Şi el bate crîşmele şi bea cu ţiganii, că pîn-aici a ajuns. Cînd vine, trăbă să fug la vecini cu copiii. Ia, azi n-am mai dat pe-acasă, de dimineaţă. Ce trai, părinte, că şi cîne să fii !... Şi femeia începe să se şteargă la ochi cu mîneca iiei. E desculţă, cu o năframă veche, ieşită, pe cap. — Auzi dumneata, tot rău aţi dus-o ? — Tot ! La trei săptămîni m-a bătut că nu i-a dat tata un viţel ce i-1 făgăduise. Dar, arză-1 focul, i-1 dădea tata, numai, atunci, avea şi el lipsă de bani. Cînd m-a luat, a ştiut că-s mai săracă decît el. Da’ se lăuda că lui nu-i pasă de gura lumii, şi tot mă ia. Şi, vezi dumneata, m-a luat să-şi bată joc de mine ! Că n-am fost de aruncat nici eu. Ştiu oamenii cum am fost. Puteam să mă mărit şi după alţii. Da’ muma nu şi nu, că ea ştie ce-i sărăcia, să nu las norocul din mînă ! Să-l fi ars focul de noroc !... Tare puţin se mai putea vedea din frumuseţea de odată a muierii acesteia. Cîteva trăsături şi ochii, care acum erau plini de noapte. — Ai fugit dumneata vrodată de la el ? Pîra 15 — Fugit, da. Trebuia să fug. Să-l vezi dumneata cînd vine beat acasă, ai gîndi că-i nebun, ori cuprins de Ucigă-l-toaca. Zbiară, răstoarnă tot, pînă pune mîna pe-un lemn. Atunci începe să izbească. Te turteşte dacă nu fugi, că-i tare cît un bivol. Cîteodată cade în curte, că-i loc ţăpiş, şi nu se mai poate ridica. Da’ răcneşte de-acolo de gîndeşti că-1 junghie cineva : «Afară, afară din casă ! Golano ! Ticăloaso, tu !» Şi nu adoarme ca alţi oameni beţi. Am mai văzut eu beţioşi, da’ dorm cumu-i tunul. Ăsta se zvîrcoleşte pînă dimineaţa şi nu poate durmi. Portiţa curţii se izbi tare. Femeia, îngălbinită, începu deodată să tremure. — Vai, părinte, vine-aici ! Păcatele mele, se vede c-a oblicit unde m-am dus. Totdeauna vine după mine, da’ mă ascund oamenii, şi nu mă lasă. — N-ai nici o frică ! Treci aici, şi las’ să văd şi eu ce-i cu omul dumitale. Femeia trecu grabnic în altă odaie. Afară tot clănţănea zarul la uşă, şi nu se deschidea. O înjurătură grozavă, tot afară. Apoi paşi grei, izbiţi, se aud în tindă. Ii deschid uşa a doua, să vadă încătrău s-o ieie. Un ome-teu cît toate zilele, mustăcios, încruntat la sprîncenele stufoase, mort de beat, întră. Ochii i se-nvîrt cu greu în cap, ca două globuraşe de sticlă pline cu apă tulbure. Se uită prostit. — Unde-i, ha ? — Cine, mă omule ? — Muierea mea ! A venit aici! Mi-au spus oamenii că la popă ! Apoi nu-i aici la popa ? Şi el privi şi mai prosteşte, ca o oaie zăpăcită. 16 — Te-ai prostit rău, frăţioare ! De ce nu laşi Necuratului beutura ? Iacă, te prosteşte de tot. — Apoi bine, nu eşti dumneata popa ? Popa de la noi ? — Ba eu, măi creştine. — Atunci aici trăbă să fie nemernica ! Merge să mă pîrască la popa ! Dar io i-s popa ei ! Şi bufni o altă înjurătură, şi mai straşnică, şi vru să plece s-o caute prin casă. Mă dau în cale-i. — Şi ce vreai dumneata acum cu dînsa ? — Să dau numa ochi cu ea, apoi a să vezi dumneata ce vreau ! Că vezi, nu-i destul c-am luat-o săracă-lipită, acum umblă, — umbla-o-ar Sarsailă ! — să mă pîrască la popa. Că de-aia zice că s-a dus la popa. — Auzi, bade, vezi-ţi de drum, că eşti beat ca un porc ! Pe dumneata te-a pune Scaraoţchi talpa-iadului, dacă mori! Aşa să ştii, că trăbă să te bată Dumnezeu ! îţi laşi copiii pe drumuri, îi scoţi din casă în puterea nopţii şi-ţi nenoroceşti muierea. De-aceea ţi-a dat-o Dumnezeu ? — Vezi că nu mi-a dat-o nime. Eu am luat-o. Şi-mi pare rău, aşa-mi pare de rău, că trăbă să beu, că mă arde durerea. Beu să mor, dacă nu mai pot trăi cu ea. — Şi de ce nu mai poţi ? — Ha? — De ce să nu poţi trăi cu ea ? El se clătina să cadă. — O, Doamne, Doamne ! Mi s-a suit rău la cap ! Da’ muierea-i de vină, că muierea-i pieliţă de drac ! Aşa am apucat din bătrîni zicala. Omul se clătină pe cele două lăstare, îşi mişcă greu ochii tulburi. Pîra 17 — Da’ zici c-aici şăde popa ? Ei, da’ nu se poate, uite, eu nu-1 văd nicăiri. Şi popa stă totdeauna la masă şi scrie. Aşa-i că nu-i aici ? Văzui ca azi nu pot face nici o ispravă cu el. Trecui în odaia vecină şi dădui drumul muierii să plece undeva, la vro rudenie, pînă nu-i dau drumul bărbatului. Mă întorsei apoi la rumîn : — Ai beut mult azi ? — Beut, şi mai beu încă ! Să mă trăznească Dumnezeu de nu mai beu, pînă mă fac troacă de porci ! — Şi de ce, măi creştine ? — Că nu-mi mai place de muiere ! Că mi-a plăcut. Tare mi-a plăcut! Ştie unul Dumnezeu cît! Da’ nu ştiu ce-a venit peste noi. Vrun farmec ceva. Că deodată am început s-o urăsc. Şi de moarte, nu numai aşa ! Şi cum îşi întoarse ochii pe fereastră, în uliţă, îşi zări nevasta, ce se oprise să se plîngă la o muiere. îndată tresări, se îndreptă şi deschise grabnic uşa. — N-a fost la popa ! M-au minţit cînii ăia. O prind acum ş-o bat de-o ia muma-dracului! Femeia-1 simţi şi o rupse Ia fugă fără splină. Bărbatul, în fugă, se prăvăli deodată în mijlocul drumului, lăţin-du-se în praf. Tîrziu, se ridică şi, cîne-cîneşte, se trase pînă la crîşmă. 19 0 7 C'Î BUNICA IOVA Pentru dumneaei nu mai are nici un preţ viaţa asta. De priveşte cu ochii mici, ca două capete galbene de viespe, în lume, vede lumea spălăcită, cum ar fi o măsăriţă ce-a fost albastră odată dar acum nu mai are nici o culoare. Se şi uită dumneaei încruntată la oameni, cu un dispreţ rece, ce-1 arată cîteodată şi prin ridicarea buzelor. Trece, în casă, de la vatră pe laviţă, apoi merge iar la vatră, fără s-o întrebe cineva ce are. Nici că are dumneaei ceva, numa i se urăşte, că n-are nici o treabă. Pe-afară, într-un pui de ger de să-i facă nasul vînăt în două clipe, nu cutează să iasă. Mai strînge tăciunii de pe vatră, ia chiar în palmă jarul împrăştiat, fără s-o ardă, şi-l aruncă în sobă. Apoi se uită la mîţa Bunica Iova 19 ce-şi ridică spinarea în semicerc şi umblă s-o ajungă cu degetele noduroase, răşchirate. — Cheeţ ! Cînd, pe uşa deschisă, abia se desluşeşte, în frigul alb ce năvăleşte în casă, sluga voinică, bunica Iova clatină din cap, să vadă mai bine, şi-i face apoi semn să se apropie. — Dar... ai gătat-o ? — Nu chiar, bunico, nu chiar. Mai am de făcut trei găurele. — Apoi, dacă le gaţi, mi-o aduci mie. Aşa-i ? — Aduc, doar amîndoi am vorbit. Va fi tare frumoasă ! — Noa, vezi ! Cată să fie tare frumoasă. Sluga îşi vede de lucru, iar bunica Iova se gîndeşte la minunea ceea de fluieră, pe care i-a făgăduit-o unui nepoţel, cel mai mic şi cel din urmă care mai ţinea la bunica. Cei mai răsăriţi ascultau şi nu prea de dînsa, dar mai ales nu prea stăteau de vorbă cu ea. Cel mai mic s-a supărat chiar acum, şi, într-un plîns cu sughiţuri, i-a spus mamei că nu se mai culcă în patul bunicii, că bunica-i suflă-n obraz. Şi-i bătrînă, mînca-o-ar pămîntul s-o mănînce, de nu mai ştii de multe ori ce s-alegi din vorbele ei. Mai aude şi greu, pe lîngă alt năcaz, şi are doi obraji mîncaţi de strîmbuţele şi pârâiaşele bătrîneţii, de să fi apucat pe drumurile acelea o furnică, ar fi rătăcit ca printr-un labirint. O bărbiţă ascuţită şi-o gură curat ca de pungă ce-o desfaci cît ţin baierile. Nepoţii îi iau dintr-o alunecare a mînuţii creiţarul din pieptarul de lînă, la care bunica ţine foarte mult. Se gîndeşte că cine ştie ce cuceriri va face cu el. Cînd se 2* 20 Bunica Iova. pipăie, începînd să spuie ce le-a cumpăra bunica pe creiţar, nu mai e nici creiţarul, nici nepotul. Şi cînd răsar nepoţii prin casă, întreabă de la vatră : — Mă, care-aţi furat creiţarul ? — Eu nu l-am furat ! — Nici eu ! — Eu nici nu l-am văzut! — Nici eu ! Dacă grijeşte mai bine de bănuţ şi le cumpără goga-roane roşii de zahăr, îi cheamă pe toţi în jurul ei şi desface tolceraşul de hîrtie. — Ţie două, ţie două, ţie... Dar n-apucă să spuie cît le va da tuturor, şi cel mai ştrengar i-1 zmînceşte din mînă şi fuge afară. Ceilalţi — după el. Bătrîna rămîne tare năcăjită, ia lemnul să alunge mîţa de pe vatră, dar izbeşte în gol. — Cheeţ ! Cînd vin nepoţii, întristaţi, în casă, bunica îşi ridică ochii. — Ţie datu-ţi-a ? — Nu mi-a dat. — Da’ ţie ? — Nici mie. — Nici ţie ? — Nici mie. — Toate le-a mîncat el ? — Toate ! — Spartul, că parcă-i spart, de nu se mai satură ! zice bunica Iova, şi se jeluie la noru-sa. — De, maică, ce să le faci, îs ca dracii... — Ha ? face bunica, şi nu mai zice nimica. Bunica Iova 21 Sara, cînd vine acasă feciorul, tatăl ştrengarilor, se întoarce cu jalba către dînsul. — Şi care zici că le-a mîncat pe toate ? — Ioniţă. — Ioniţă ? Hm ! — El, că parcă-i spart, de nu se mai satură ! Şi iară nu mai zice nimica. Vede dumneaei că Ioniţă-i vinovatul, şi alta ce i-ar mai fi trebuit ? La culcare-i de multe ori zarvă şi-s plînsete aprinse. Cum sînt mulţi, trebuie să se culce unul şi cu bunica Iova. De dumneaei nu le place la nici unul, că adoarme îndată şi horcăie de gîndeşti că se-neacă. Soarta cade tot pe cel mic, că numai el poate fi convins. — Cine nu se culcă cu bunica nu creşte mare ! — Pe care n-ascultă, îl duce muma-pădurii ! Cei mai mari se izbesc pe jos şi n-ascultă. Cel mai mic merge sfios lîngă bunica. Dacă se-ntîmplă şi cu ăsta vreo neînţelegere, bunica se sileşte din răsputeri să dreagă ce-a stricat, să-l îmbune. Mai cu-o jucărie, mai cu zahăr, dar tot mai mult cu vreun bănuţ. Cînd se-apropie însă Crăciunul, mai are şi bunica ceva rost la casă. Că ceilalţi ai casei au de lucru. Cine să steie-n toate sările să-i înveţe colinde pe copii ? Bunica Iova, că şi aşa n-are cu ce-şi omorî vremea. Şi mai era ceva. în întunerecul din casă, — numai focul în cuptor, — nepoţii nu o văd pe bunica, ci-i aud glasul tainic, ca şi cînd ar veni de după cuptor. — Pe mine să mă-nveţi o colindă frumoasă. — Şi pe mine, bunico. — Pe mine, ştii, aia cu «doi boieri bogaţi». 22 Bunica Iova — Pe mine aia cu «mielu grasu, mielu frumosu». Numai cel mic se oprea la aceleaşi cuvinte : — Pe mine... pe mine... — Pe tine te-nvaţă bunica aia cu «doi oameni bă-trîni» ! Bunica ştie cuvintele, dar n-o mai ajută glasul să spuie cumu-i legea şi melodia. Că începe încet, pe nas, cu gura aproape închisă, de ţi se pare că, într-adevăr, glasul vine nu numai de după cuptor, ci şi dintr-altă lume, adus de un vînt încet şi slab. După ce mîrîie aşa, pe nas, mîncînd cuvintele, făcînd să se-audă numai în răstimpuri vreo silabă mai clară, trece la alt colind, cu altă melodie, pe cînd nepoţelul a cărui cîntare s-a gatat ramîne plin de ciudă, gata să plîngă. — Cum ai zis, bunico, după «doi boieri» ? — Vezi bine, aşa trăbă, «doi boieri» ! — Da’ după asta ce vine ? — «Bogaţi.» «Doi boieri bogaţi, Domnului nostru»... Şi bunica trebuie, în urma urmelor, să spuie numai cuvintele, fără cîntec. Numai c-aici se-ncurcă dumneaei, că fără arie nu prea află cuvintele. Astfel, colindă de la-nceput pînă la cuvîntul cu pricina, apoi îl spune tare. E migălos şi merge încet, încît ceilalţi îşi pierd răbdarea. — El ştie destul, bunico. Acum, pe mine. — Pe tine te-nvaţă bunica. Al celui mic e colindul cel mai scurt. Bunica i-I colindă dintr-o ruptoare : Doi oameni bătrîni, Hai de daţi în cîni, Că de ne-or muşca, Voi de dracu'ţi da. Bunica Iova 23 Cei mai mari rîd de colindul ăsta, dar bunica le spune că-i tare frumos şi-l îmbuna pe cel mic. Cu sara de cap, stau în jurul ei, la vatră, şi, încetul cu încetul, învaţă colindele. Numai vorbele de mulţumită le mai trebuie. Aici, bunica Iova ştie numai atît: Dă-mi colacelu, Că mă strînge geru. Dă-mi un covrig, Că mor de frig. Dar celor mai mari nu le place. Auziseră ei altfel de mulţumite de la colindători... Cel mai mic, însă, e în-destulit şi cearcă să spuie cuvintele : Dă-mi lăcelu, Mă cinge gelu... Dar cînd ştiu colindele, vine altă greutate. Toţi cinci nu pot merge laolaltă, ci doi cu doi. — Eu mă duc cu Ioniţă. — Şi eu mă duc cu Ioniţă. — Ba eu mă duc cu Ioniţă. Toţi ar voi să meargă cu Ioniţă, că el e cel mai viteaz — nu i-i frică de nici un cîne. Apoi, el ştie colindul de nu se-mpiedecă niciodată. Bunica-ncearcă să-i îm-bune : — Că toţi nu puteţi merge cu Ioniţă ! — Că eu mă duc, bunico, cu el ! — Ba eu ! Şi cîte doi încep să plîngă deodată. Ioniţă, simţin-du-şi superioritatea, zice dîrz : — Cu plîngoci nu mă duc la colindat! 24 Bunica Iova Şi cîte doi înceată deodată, grăbind să-şi şteargă la-crămile. Bunica-i împarte în două, ţinînd pe cel mai mic în poală. — Voi mergeţi laolaltă, şi dă pe doi la o parte. Şi voi laolaltă, şi dă de altă parte pe ceilalţi doi. Apoi întreabă : Bine va fi aşa ? Tu eşti cu Ioniţă, pentru că Ioniţă-i mai mare, şi tu mai mic, şi te apără de cîni. Tu eşti cu Niculae, pentru că tu eşti fată, şi el e ficior, şi te apără de cîni. Bine va fi aşa ? Cei din păreche se uită unul la altul, măsurîndu-s2, parcă nu s-ar mai fi văzut. — Bine, bunică ! Dar în clipa asta începe să ţipe cel din poală, care se vede deodată rămas singur, fără soţ. Dar bunica Iova îl îmbună : — Noi mergem amîndoi, taci tu, puiule ! Ziua cea mai neliniştită pentru bunica Iova e însă ajunul Crăciunului. — Azi-i ajunul lui Crăciun, aşa-i, bunico ? — Aşa-i ! — Azi mergem la colindat, aşa-i, bunico ? — Aşa-i ! Şi sar cu toţii de sub ţolul cald, pe cînd în ochiul de fereastră abia se crapă de ziuă. Bîtele li le taie sluga, din grămada de lemne din curte, dar trebuie să răteze bunica la ele, pînă sînt pe-o formă de lungi, ca să-i încete din plîns. O trag pe bunica Iova de mînecă, în unghere, să facă repetiţie, şi, cît ce gată, zup, în curte şi la portiţă, să vadă : nu se mai face sară ? Bunica Iova 2 o Mama copiilor are de lucru cu pînea, cu covrigii şi colăceii. Cine sa grijească de haine mai groase pentru copilaşii ce-or porni la colindat ? Bunica aduce un clichin vechi, mare. — Care-1 vrea pe ăsta ? Şi toţi se-ndeasă, împingîndu-se, plîngînd. Dar cel îmbrăcat, cînd vede că nu-şi poate mişca mînile, începe el să plîngă în locul celor ce-au rămas despoiaţi. Atunci bunica e numai gură şi numai mîni. îmbracă pe unul, îl dezbracă şi pune haina pe altul, şi tot aşa, pînă nu mai poate, şi iese mama, plină de făină, din cămara. — Care nu se-mbracă nu merge la colindat! Atunci tac toţi, tăcerea peştelui, stau neclintiţi, de-i poate grămădi cu hainele bunica după bunul ei plac. Groşi, ca umpluţi cu paie, cu traista după cap, cu bîtele în mînă, stau lîngă uşă. — încă n-a însăraf, bunico ? — Nu încă. — Dar însară, aşa-i, bunico ? — Aşa. Şi vreunul, ca să vadă, iese afară... Al doilea, după el... Al treilea, tot aşa... AI patrulea... Cel mai mic începe să plîngă, că s-au dus la colindat. Bunica iese după ei, şi, într-un ajun de Crăciun, îi aduce în casă de treizeci de ori, ca să tacă cel mic. Cînd mama, colo, dup-amiazi, nu mai poate auzi uşa i/bindu-se, vine şi-i spune : — Să meargă acum ! Nişte copii ca ei, ce să mai aştepte ? Pentru ei a sosit Crăciunul. Şi bunica Iova, de voie, de nevoie, trebuie să se înfăşoare în cojocel, cu cel mai mic cu tot, şi să lunece pînă în vecini, să colinde şi neamul ăsta îndărătnic. 26 Bunica Iova Atîta-i slujba bunicii Iova : cînd se-apropie Crăciunul şi pînă pleacă nepoţii la colindat. Cînd se-ntorc, îşi spun vitejiile părinţilor, nu bunicii, care rămîne iarăşi la vatră, gîndindu-se poate departe, în urmă, la alte vremi, ori poate negîndindu-se la nimic. Dar, de la o vreme, cum băieţii n-o mai bagă în samă, ci colindă pe tata şi pe mama, bunica îşi pune mîna în sîn. — Care colindă şi pe bunica, îi dă bunica un creiţar! Şi nepoţii vin, şi cei mai mari încep colindul lor cu «stratul de busuioc», cu «cărarea prin mijloc», cu «leagănul de mătasă». Dar în leagăn cine şade ? Şade buna fată dalbă, Tot şade şi chindiseşte... Părinţii rîd, şi bunica le dă bănuţul, dar trebuie să mai scoată din fundul pămîntului încă doi, pentru ceilalţi. După asta, bunica Iova are pace pînă la Crăciunul celălalt, de-1 va mai ajunge... N-are ce face, n-o întreabă nimeni de nimic, ci trece de la vatră la laviţă, şi de la laviţă la vatră, privind la lumea asta ce-i pare aşa de ştearsă, ca o măsăriţă ce-a fost albastră odată, dar acum nu mai are nici o culoare... 19 0 7 ÎNTRE MIEI — Da’ cu dumneata ce-i ? — Am venit şi io să mă grijăsc. Vezi că frate-meu şi muierea frate-meu nu m-au lăsat pînă acum. Zice că popa de-aia-i popă, să vie la om acasă să-l spovedească. Da5 io tot am gîndit că, pînă pot, să vin io. E o femeie scurtă, groasă ; de-abia poate merge pe picioare ; se vede c-o dor picioarele. — Eşti măritată dumneata ? Muierea priveşte înainte cu ochii mari, holbaţi ca la broască. Nişte ochi mari ca de buhă. Zice, ridicîndu-şi puţin mîna : — Ba nu sînt! Că io nu m-am măritat niciodată. Vezi c-am apucat aşa, beteagă, din tinereţe. Că frate-meu 28 între miei se arată el că-i om de' omenie, îi place să steie între oameni detreabă, da’ nu ştie nime ce inimă are. Vezi că el m-a bătut, de mult, de m-a vătămat. De-atunci, [ac-aşa, fac şi eu umbră pămîntului. — Stai într-o casă cu el ? — Ba nu, că pe mine m-a pus într-o colibă deoparte. Zice că bună-s io ş-acolo. Partea mea de avere, dacă nu m-am măritat, i-am dat-o lui. Aşa, preţ de vro patruzeci de zloţi. Acuma, la-nceput, mi-a dat el chită, da’ după ce-a văzut că trec ani şi nu mai mor, s-a apucat de-i tot mînios pe mine. Dar averea i-a fost bună ! — Bine, muiere, d-apoi umblă de-ţi ia partea-napoi, dacă te chinuie. De ce mai stai cu el ? — Umblă, da’ pe un’ să umbli ? Că dumneata nici n-ai fost pe unde şădem noi. Acolo sîntem ca-n pustiu. Că-i numa casa noastră şi muntele. Nici cu oameni nu prea vorbesc, decît rar. Un’ să umbli ? Glasul i se face tot mai moale, de la o vreme, şoptit. Se aşază pe-o treaptă şi-şi razimă bîta lîngă dînsa. Pe ochii sticliţi i se lasă parcă aşa ca un văl subţire, ca de paianjen. — Acuma, frate-meu închide şi oile, şi mieii cu mine în casă ! Zice că-i rece încă, şi afară nu le umblă bine. Acuma, noaptea ar mai merge, da’ ziua nici nu cutez să deschid uşa, de miei, c-odată-i scap afară. Ş-apoi, s-auzi atunci pe muierea frate-meu, că i s-aprinde gura ! Mă blastămă ca pe muma-pădurii. Că io dau să prind mielul, da’ nu-1 pot, şi ea încă nu-1 poate, că-i beteagă, şi mielul merge de suge. Şi ei mulg oile acum, să facă brînză nouă. Femeia tace şi priveşte holbat înainte. Apoi gîtul i se încovoaie, şi ochii i se opresc asupra pîntecelui. Intre miei 29 — Vezi, că nu pot fugi să-l prind, că-s vătămată, îs legată, ia vezi, pe-aici, că de nu, m-aş lăţi îndată, ca o broască. Nici nu cutez să mă dezleg, numa cînd se rupe vro cîrpă. Că muierea frate-meu nu-mi ajută niciodată să mă leg. Cînd se-ntîmplă să mă vadă aşa, dezlegată, îşi face cruce şi zice «Piei, Satano !», ş-acolo mă iartă. Vezi că, să fie cu iertare, io-s stricată rău. Că m-a bătut frate-meu de mai m-a omorît. Şi n-a adus nici o babă să mă lege, m-a lăsat aşa, în drum, de mi s-a-ntunecat înaintea ochilor. — Cine ţi-e frate ? — Da’ Simion ! — Care Simion ? — D-apoi ştii, rogu-te, ăla care ajută clopotarului să tragă clopotele. C-aşâ, s-ar băga el între oameni de omenie, da’ n-ar fi vrednic să între nici în biserică. — Unul mare, zdravăn ? Femeia clăteşte din cap, năcăjită că n-o înţăleg. — Ştii, ăla care s-a bătut în mijlocul drumului cu a Linii. Zdravăn, da, şi tare. Cînd îţi pune un pumn, te şi deşală. Şi-i pizmaş de i se face inima numa cît o nucă. Şi pe dumneata ţine pizmă. Aşa-i el, rău. Acuma, ştii cînd ai venit să spovedeşti pe muierea Pruncului. I-au spus oamenii că eşti pe-aici, să te cheme şi la Lina, la muierea-sa. Dar el a rîs întîi, aşa cum ştie el. Că nu rîde ca oamenii, ci numa se strîmbă. După aia s-a mî-mat ş-a zis să-i deie pace, că nu-1 aduce pe popa acum, adecă pe dumneata. A zis aşa : «L-oi aduce eu de altădată, să mai facă o plimbare, că şi aşa înţepeneşte cît tot stă la masă». Şi nu te-a chemat. Acuma, dumneata ştii cît drum e pînă acolo. 30 Intre miei Eram gata să merg la biserică s-o spovedesc. Bătrîna se ridică cu greu şi porneşte încet, călcînd ca pe spini. — Ş-acum am plecat de-acasă fără de ştirea lor. Că nu le place să merg nicăiri. Zic că scot vorbe rele despre ci. Da’ io nu spun, numa ce-i adevărat. Şi tot stau să-mi scoată ochii, cînd mă văd că vorbesc cu cineva. Mă fac căţea şi spun că nu-s vrednică să mînc chită. în biserică trec în altar, după carte şi patrafir. Muierea rămîne în tinda femeilor, vorbind, ca şi afară, de frate-său şi de muierea frate-său. După spovedanie, afară, îi dau poveţe : — Vezi dumneata, trăbă să mai rabzi, n-ai ce face. N-a fi nici Simion aşa de rău cum îl spui dumneata. Apoi, femeia lui e bolnăvicioasă, şi oamenii bolnavi îs răutăcioşi de felul lor. — D-apoi doară rabd destul ! Ca broasca, nu altfel. Da’ muierea frate-meu de ce tot zice că nu-s vrednică să mînc chită ? Că lor le-am dat avere, să mă ţie. Şi nu mă ţin nici aşa în cinste, că le grijesc vaca. în toată vara stau pe-o coastă, cu vaca lor. Şi lapte, mie nu-mi dau nimic. Vezi, nici în biserică nu pot veni, pentru vaca lor. Au trecut doi ani de cînd n-am fost la biserică. Iarna, aş mai putea veni, da’ n-am ce-mi lua în picioare şi n-am cu ce mă-mbrăca. Haine nu mi-a făcut frate-meu niciodată. Şi, vezi, cînd i-am dat averea, şi asta am dat-o la-nvoială : precum că el să-mi deie două părechi de opinci în tot anu, cîte zile-oi mai avea. — Bătrîna se opreşte şi prinde cu mîna dreaptă mîneca stîngă. — Vezi, numa iia asta o am, de dai Doamne. Altele nu. Mi-am făcut legători din ele, cînd s-au rupt. Că-mi trăbă tare multe legători, pe unde-s vătămată. — De ce te-a bătut Simion ? Intre miei 31 — Vezi că io, dintîi, n-am vrut să-i dau partea mea lui, ci la alt frate. Că io-s mai bătrînă ca Simion, şi-l ştiam de mic ce fiere mare are. Dar odată a venit beat, ş-atunci m-a nenorocit. A trebuit să i-o dau lui, că să-l fi văzut dumneata numa cum se uita la om, te lua o groază !... Da’ încă dacă mai şi da cu pumnul ! De-a-tunci îs la el, şi tot aşteaptă să mor odată. Ei nu zic, dar eu înţăleg că el, şi muierea-sa, şi fata lui asta o aşteaptă. înţăleg din cum se uită la mine şi zic. că nu-s vrednică să mînc cliită. Dar acum mi-i frică de una : Cînd oi da să întru în casă, ştiu că scap un miel să iasă. Ş-atunci muierea frate-meu iar mă-njură, şi eu ştiu că iar mă mîniu şi mă amărăsc. Şi, vezi dumneata, n-aş vrea, mînca-m-ar pămîntul, să mă păcătuiesc ş-acuma, după sfînta grijanie. — D-apoi bine, ş-acum eşti cu miei într-o casă ? — Vezi bine că-s. Dorm acolo, cu ei, mai de douăsprezece săptămîni, de-i o duhoare acolo, de-mi vine cîteodată să ameţesc. Şi muierea frate-meu nu curăţă, nici fată-sa, iar eu nu pot ridica nimic, că-s ruptă rău în bătaie, astupa-m-ar pămîntul să mă astupe ! Şi, încet, încet, ca în vis, sprijinită-n cîrje, bătrîna pleacă spre casă, într-o ploaie măruntă, pe care, de bună samă, nici n-o vede, nici n-o simţeşte. Nu se uită în laturi, deşi n-a mai văzut locurile astea, din satul ei, de doi ani de zile. Se gîndeşte poate cum va face să nu-i scape mielul, cînd va deschide uşa, să nu i se mai deie prilej de amărală. Şi, privind-o, în suflet mi se coboară o durere adîncă pentru sufletul îndobitocit al unui om cum e frate-său Simion. 19 0 7 DOAMNA CĂTĂLINĂ S-a lăsat negură deasă de pe dealurile împădurite de lîngă drum, tot mai în jos, pe vale. De-abia se mai zăreşte la cîţiva paşi. Dar caii, înfierbîntaţi, aleargă, frămîntîndu-se în galop, pe drumul îngust, ca pe-o cale cunoscută. Sania lunecă neted, ca pe luciul apei o barcă uşoară. La cotituri, pe sub colţuri de stîncă îmbrăcate în sloiuri de gheaţă, cîrmim repede, cît ai clipi. — Mi-i frică, baciule, c-odată ne vom trezi cu capul în gheaţă, în fundul văii. Baciul aruncă ochii la stînga. — Cînd e atîta nea, să n-ai teamă ! Iată, s-a făcut părete la marginea de jos a drumului. Nu se poate răsturna. Doamna Cătălină Privim tăcuţi înainte, şi, în răstimpuri, ne strîngem mai bine în bunzile mari, blănite. Baciul îşi duce mîna la mustăţile îngheţate, ţapene, ce-i cad peste gură. — E ger, nu glumă ! Iată cum s-au ghemuit mustăţile sub nas. Da’ fie, că mie-mi place ! îţi pare că-mpungi cu ele. Şi începe să rîdă. — Avem noroc că-i drumul bun, zic eu. Altfel, cu toată găteala noastră, nu ne-ar merge bine. Baciul nu răspunde nimic. Cu capul în piept, îşi umple pipa. Freacă un chibrit şi începe să-i clatine flacăra deasupra pipei, ocrotind-o cu căuşul pumnului. Negura deasă ne învăluie tot mai tare. — N-ar fi bine, baciule, s-aprinzi lămpaşul de gaz ? De-aici încolo au să vie cîteva locuri rele. — Nu-i de lipsă ! De altfel, iarna nu prea purtăm lămpaşe. Luminează neaua destul. Şi iar tace, cu ochii duşi pe drum înainte. După un răstimp zice : — Mă tot gîndesc eu la ceva. Iată, *aşa drum de sanie a trebuit să fie odată pe-aici, ca acuma. Poate şi mai bun. Şi parc-aş auzi, parc-aş vedea o sanie cu patru cai, cum zboară întîia oară pe drumul ăsta la vale, să nu se mai întoarcă. — Ce sanie, baciule ? — Sania cu care-a dus Şaguna pe doamna noastră, pe Cătălină Varga. Da-i mult de-atunci, eu să fi fost de patrusprezece ani. Da5 drumul de sanie a trebuit să fie tare bun. Altfel nu cred c-ar fi cutezat. — Ce să cuteze ? — Să ducă pe Doamna Cătălină. Caii, se vede, încă au fost de soi. Nu-i mai ţin minte cum au fost. Da’ cum 3 — I. Agîrbiceanu, Opere, 2 34 Doamna Cătălină s-a prins un ficior să ţie de sanie, n-a făcut nici trei paşi ş-a rămas în patru brînci, lăţit în zăpadă, ca o broască. Oamenii au rămas înlemniţi, şi cînd au început să se frămînte şi să fiarbă vorbele, sania nu se mai vedea ! Mergem fără zgomot, într-o linişte îngheţată parcă. Numai de pe culmile înalte, pe care străjuie brazii întunecaţi, vine, în răstimpuri, cîte-un freamăt, surd, rece, ca o înfiorare. Şi, din cînd în cînd, calul şarg, de la stînga, sforăie pe nări. Frigul mă pătrunde încet, întîi ca o răcoare subţire, apoi ca o răsuflare de gheaţă. Şi mai avem mult pînă acasă. Baciul pare că-i dus departe cu gîndul. Mă gîndesc că poate la sania aceea cu Cătălină. întru tîrziu îşi îndeasă pipa stinsă în tureacul cizmei şi zice : — Acum e linişte pe-aici. Iacă, nu te-ntîlneşti c-un pui de om, tot drumul. Nici urlet de lup, nimic nu s-aude. Dar odată umblau ştafetele, pe drumul ăsta, luni şi ani de-a rîndul, de nu mai conteneau. îl întreb deodată : — Cum a fost, baciule, cu Doamna Cătălină ceea ? — Hoho, asta-i poveste lungă. Adecă vorba vine că-i poveste. Da’ n-a fost poveste. A fost istorie adevărată. Numa cît eu nu mai ţin minte decît puţin din ce a fost odată. Eram tinăr pe-atunci, — să fi avut vro cincisprezece ani. — Bine, da’ tot ştii cine-a fost femeia aceea ! — Chiar asta una n-a şti nime să ţi-o spuie ! Că ce făcea dînsa ştiu eu şi ştiu şi alţii. Da’ cine-a fost nu ştie nime. — Şi ce făcea Doamna Cătălină, pe-aici, prin munţi ? Doamna Cătălină 35 — Ce să facă ? Purta pîra oamenilor cu fiscuşu. Da’ vezi, ca să-nţălegi asta trăbă să ştii alte lucruri, pe care şi eu numa din auzite le cunosc. Acuma, trăbă să ştii, zice baciul, trăgîndu-şi capul în bundă, că rumînii din părţile astea, buciumanii, nu făceau robotă, ca în-tr-alte părţi. Aici n-au fost grofi şi baroni. Aici era mai mare fiscuşu. Lui trebuia să-i deie buciumanii, pe tot anul, patru funţi de aur. Atîta. Şi tot aşa era cu cărpi-nişenii, şi cu abrudştenii. Acuma, de cînd vor fi rămas ei aşa, nu se ştie. Da’, cu vro zece ani înainte de revoluţie, aşa auzeam pe tata spunînd, că s-au cercat domnii cei mari să ne puie şi pe noi la robotă. Ş-atunci, ce-or fi dres ei, ce nu, ne trezim numa-ntr-o zi, — într-o zi de vară, — că pe drumul ţării, dinspre Dealu-Mare, vin o grămadă de cătane. Dar ai noştri simţiseră, se vede, înainte. Unu, — îi zicea Manasie Cosma, — cu cîteva zile înainte umblase prin toate satele Buciumului şi strînsese vro două sute de oameni. Vin ele cătanele şi trec prin Cerbu. Ai noştri îi aşteptau în Bucium-sat.. Ş-a fost pus Cosma Manasie o prăjină mare, şi-n prăjina ceea un ban de trei mariaşi, în talea lor. Cică să se oprească, să nu deie mai departe, că va fi rău de cătane. în fruntea lor venea un căpitan, unu Vizner. Dădu poruncă să vie toţi bărbaţii, cu mîna goală, fără arme, că are să le deie porunci de la-mpăratul. Da’ Cosma se vede că ştia ce-s poruncile alea. Le face sămn din ochi la oameni să steie departe, şi el, în mînă cu hîrtiile noastre, cu privileghiile vechi, s-apropie de căpitan. «Noi ştim că vreţi să ne faceţi robotaşi. Da’ nu veţi putea ! Noi avem aici cărţi de la craii de demult. Noi la asta nu ne învoim !» Şi rămase drept dinaintea lui. Atunci, căpitanul Vizner, spun oamenii, a dat să-i 36 Doamna Cătălină smulgă hîrtiile din mînă. Da’ n-a putut. Şi, de ciudă, călare cum era, a-nceput să-i deie cu sabia-n cap, lui Cosma. Dar ăsta i-a prins repede frînele calului, şi animalul, rănit de zăbale, s-a ridicat în două picioare. Cine ştie ce s-ar fi ales de nu săreau cătanele să-l lege pe Manasie Cosma ! Că era om aspru ăsta ’. — Baciul tace, îndurerat la faţă, căutînd cu ochii ca şi cînd ar fi vrut să-l vadă pe Cosma. — Şi nu era cine ştie ce om, adaogă el. Era uscăţiv, tras la faţă, dar avea nişte ochi întunecaţi, de te sfredeleau pînă-n inimă, cînd se uita la tine ! Straşnici ochi ! Atunci n-avea nici treizeci de ani. Da-n urmă l-am apucat şi eu, că umbla în cîrji, la cerşit. Vezi că l-au nenorocit atunci în bătăi, bată-i puterile lui Dumnezeu să-i bată ! Şi baciul tace iar, privind aiurit în vale, la stînga. Şi cum stam aşa, pe gînduri, sania scobîlţi deodată subt buza drumului. — Trage la dreapta, adormitule, fire-ai!... acum era să-ţi spun una. Dracu te pune s-adormi! Sluga zmînci de hăţuri, arzînd deodată caii cu biciul, ş-am scăpat teferi. Ca trezit de izbitura săniei, baciul începe iar : — Cît ce-au pus mîna pe Cosma, ceilalţi — aîta le-a fost. Au rupt-o la fugă. Da’ călăreţii-i încunjurară grabnic şi-i aduseră în sat. I-au încuiat în grajduri, ca pe vite, şi le-au pus străji de pază — cîte patru cătane cu puştile pline. Iar domnii, căpitanii, au chemat îndată pe judele satului ş-au poruncit să le deie cinci capete de vită. Ce-a urmat apoi cu oamenii a fost o ruşine. Rînd pe rînd îi scoteau din grajduri, şi nici unul nu scăpa din cincizeci de beţe pe trupul gol. Lui Manasie Cosma i-au dat o sută-n cap. Da’ l-au şi mîncat fript. Doamna Cătălină 37 N-a mai fost bun de nimic, că l-au rupt tot, ş-a trebuit să umble în cîrji şi să cerşească în toată viaţa lui. Şi i-au rămas copiii şi nevasta pe drumuri. Cît gîndeşti c-a ţinut schingiuirea ceea ? Cinci zile în capăt ! Şi în vremea asta cătanele beau şi mîncau, iar cei bătuţi trebuiau să spuie că se-nvoiesc la robotă de şase săptămîni pe an. La lucru departe, la pădurile fiscuşului din Ofen-baia. Da’ pe urma lui Manasie Cosma, cel chilăvit, au luat alţii privileghiile celea vechi în mînă, ş-au început să bată drumurile, să scape pe oameni de robota asta nouă. La Bălgrad, la Aiud şi-ntr-alte părţi au umblat aceştia. Numa cît nu era nimeni să-i asculte. Domnii se-nvîr-teau într-un călcîi şi-i lăsau pe rumîni să steie năuciţi, cu căciulile în mînă, pînă venea vrun pandur şi-i dădea afară. Ci iată că-ntr-o sară, trei bărbaţi se-ntorc de la Aiud însoţiţi de-o femeie, de-o doamnă. S-a legat de ei acolo,-n Aiud, şi spunea că dînsa are să-i scape pe rumîni de robota asta nouă. Şi iacă, oamenii aceia n-au întrebat-o «Tu cine eşti ?», nici nu le-a venit o clipă să se-ndoiască de gîndul ei cel bun. Au adus-o-n sat la dînşii, fără să ştie nici cum o cheamă. Se vede că-i fărmecase cu privirea, că n-avea privire femeiască. Aşa ochi nu s-au mai pomenit! Şi aşa glas, de părea un cîntec, şi totuşi, cînd îl auzeai, nu puteai să zici că ce spune femeia ceea nu-i drept. Astfel, în scurtă vreme, ea a fost stă-pînă pe satele astea. — Da’ bine, baciule, îl întreb, nici mai tîrziu n-au ştiut oamenii de unde-a venit şi cine-a fost Cătălină ceea ? 38 Doamna Cătălină Baciul clatină din cap, strîngîndu-se mai bine în bundă. — Niciodată ! începură unii să bănuiască, la-nceput, că poate să fie vrun şpion îmbrăcat în haine femeieşti. Că ea, vro opt ani, cît a stat în satele noastre, n-a locuit decît singură într-o casă. O chemau oamenii mai avuţi să vie să steie cu ei, dar ea nu voia. Şi mulţi spuneau că, noaptea tîrziu, în casa ei, se vedea lumină mare, ca şi cînd ar fi fost o vîlvătaie de foc, care se-nălţa şi apoi scădea repede, ca şi cînd s-ar fi pus deasupra aripi mari, întunecate. Era tinără, şi, cît mi-aduc eu aminte, tare frumoasă femeie, da’ vorbe femeieşti, de dragoste, din gura ei, n-a auzit nimeni. Şi erau pe-atunci mulţi junişani care-i dădeau tîrcoale, care-ar fi vrut să se prindă-n vorbă cu ea. Da’ Doamna Cătălină, ca şi cînd n-ar fi fost femeie ! Alte gînduri se vede c-o munceau pe dînsa, şi ochii ei ardeau totdeauna, ca de-un foc ascuns. Şi-mi aduc aminte că era mai mult supărată decît voioasă. La două-trei luni, cu bani strînşi de pe la oameni, pornea, cu doi-trei rumîni, să cîştige dreptăţile pierdute. Da’ de prin Bălgrad ori Aiud, — după ce vorbea pe-aici, ea ştie cu cine, — pe bărbaţi îi trimitea acasă, şi spunea că are să meargă mai departe, poate pînă şi la împăratul. Şi iarăşi, tîrziu, la o lună, două, se întorcea, schimbată tare. Atunci, zile întregi nu vorbea cu nimeni, orice-ai fi întrebat-o, ci sta în caiă, ori umbla singură prin munţi. Şi părea foarte abătută. Oamenii se gîndeau că, de bună samă, n-a putut isprăvi nimic. Dar erau şi alţii care socoteau că femeia asta poate are drăguţ, pe undeva departe, şi, din cînd în cînd, Doamna Cătălină 39 trăbă să meargă să-l vadă ; iar alţii credeau că poate are copii, şi dorul lor o duce Dumnezeu ştie pe unde. în zilele dintîi după întoarcere, părea că nu se mai gîndeşte deloc la nedreptăţile ce i s-au făcut poporului, şi greu de tot putea vrun om să-i amintească de vechea ei datorinţă, ce de bunăvoie şi-o luase pe cap. Era destul însă o vorbă, o amintire despre această datorinţă, şi Cătălină era iar Doamna noastră cea de demult, ochii i se-aprindeau iar, şi sfaturile cu unii şi cu alţii se începeau din nou. Baciul îşi trage pipa din tureacul cizmei, îi dă tabac din beşica de porc, freacă un chibrit şi-i dă foc. Nu mai e mult pînă acasă, şi privind zadarnic prin negură, să desluşesc pădurile din jur, mă chinuie dorinţa să mai aflu cîte ceva despre această femeie, care, odată, a fost stăpînă pe satele astea. Baciul însă nu aşteaptă întrebarea mea. — Odată, zice el, ţin minte, era o iarnă straşnică. Asta de-acum poate fi numa puiul aceleia. Şi, în puterea gerului, am trebuit să ne luăm săcurile în spate, să. trecem munţii, să facem stînjeni la pădurile fiscuşului din Ofenbaia. Cînd am ajuns noi acolo, după multe rătăciri prin ceţurile grele ale munţilor, era o sumedenie de rumîni la lucru, din multe părţi adunaţi. Şi răsunau pădurile-n departe de ploaia de lovituri ce cădeau în trupini bătrîne, de ferestraie late ce întrau adînc în lemnul mirositor, inelat al bradului, de prăvălirea cu vuiet mare a vrunui uriaş de-acela, ce-a stat poate veacuri cu creştetul în cer. Strigătele omeneşti se-amestecau cu huie-tul acesta într-o învălmăşeală ce clocotea parcă. Vin şpanii şi ne pun la brazdă şi pe noi, şi ne pierdem în mulţimea oamenilor. Da’ n-am tăiat noi aşa, 40 Doamna Cătălină preţ de-o jumătate de ceas, şi numa ce luăm sama că şi ici, şi colo munca înceată, rumînii rămîn drepţi, cu săcurea pe umăr, şi, întru tîrziu, auzim strigăte de : «Ura ! Trăiască !» Ne întrebăm noi, din ochi, că ce să fie, şi, în aşteptare, ne punem săcurile subsuoară. Şi numa iată că s-apropie şi de noi, călare pe un cal mic, de munte, Doamna Cătălină. Se opreşte în faţa noastră ş-o auzim strigîndu-ne : «Cine mai dă o dată cu săcurea e un mişel şi un vai-de-capul-lui! Voi nu mai trăbă s-ascultaţi de cei ce vă calcă în picioare drepturile !» Era aprinsă la faţă, şi ochii-i ardeau cum n-am văzut-o niciodată. De unde-a fi venit ? Cum a fi răsărit acolo ? Noi am lăsat-o în sat cînd am plecat... Şi iată aşa, oamenii au ascultat-o atunci ca pe-un sfînt, şi-au adunat merindele şi-au plecat la vetrele lor. Şpanii s-au împrăştiat ca puii de potîrniche, iar Doamna Cătălină, parcă o înghiţise pămîntul ! Din ziua aceea, noi, din părţile noastre, n-am mai mers la stîn-jeni niciodată. De astea făcea multe Doamna Cătălină. Şi nu se temea. Asta-i, femeia aceea nu ştia ce-i frica. Şi domnii cei mari n-o puteau suferi odată cu capul. Cercau s-o prindă, dar în munţii noştri, unde era ea, n-a cutezat să se apropie nimeni de dînsa, pîn-a venit Şaguna şi-a dus-o. Baciul se opreşte aci, cînd sania lunecă peste podul din capul satului. — în ia-sară să le dai şi ovăz la cai, măi Petre, zice cătră slugă. Să le dai, că-s vrednici, săracii. — Oamenii n-au ştiut nimic, că Şaguna de-aceea va veni, s-o ducă pe Cătălină ? îl întreb eu. — Vezi bine că nu ! Mi se pare c-a fost chiar la Bobotează. Aşa, da, la Bobotează. Se zvonise că vine Doamna Cătălină 41 un popă mare la biserică, la Izbita, să sfinţească apa. Şi să vie cît de mulţi oameni, să-i facă o primire strălucită. Aşa, am mers şi eu, şi au venit oameni şi din alte sate. Şi s-a gătat sfinţitul apei, şi slujba în biserică, ş-atunci Şaguna a luat pe Doamna Cătălină de braţ ş-a. plecat cu ea spre casa popii de-aici, a popii Sîrbu. Noi credeam că merg să prînzească la părintele. Da’, la poartă, s-au oprit. Aici era gata sania cu patru cai. Şaguna i-a spus popii ceva încet la ureche, au suit-o amîn-doi repede în sanie ş-au pierit. Ehei ! Cine ştie, dacă rămînea ea la noi, ce se-ntîmpla... Poate scăpăm mai iute de greutăţi, da’ poate se-ncepea de la noi revoluţia. Şi eu cred că pe Şaguna anume l-au trimis cei mari, s-o ducă. Da’ de-atunci n-am mai auzit nimic de ea, cum nu ştiam că trăieşte pe lume pîn-a venit la noi în sat. Mai stă ş-acuma casa în Bucium-poieni, aci, la Valea-Albă, unde-a locuit dînsa mai mult. Nici n-au avut oamenii vreme să se gîndească la ea, c-au urmat în grabă fierberi şi vremuri grele. A trebuit acuş să luăm puştile în mînă. Ai auzit dumneata şi ştii ce-a urmat dup-aceea. Da’, vezi bine, n-ai simţit şi nici nu vei simţi niciodată ce era în inima noastră atunci. Vezi, noi, bă-trînii de-acum, numai atunci am trăit. De-atunci încoace, iac-aşa, trăim şi noi, care mai trăim, ca nişte oameni bolnavi. Sluga zmînceşte de hăţuri, şi eu ies din bundă. — Acuma, îţi mulţămesc de sanie şi de cojoc, baciule, că, de nu te-ntîlneam, degeram pîn-acasă. — N-ai de ce mulţămi, numa caii să trăiască. Ghi, mă ! face baciul, şi trece înainte, prin negură, spre satul vecin. 19 0 8 O FLOARE SĂLBATECĂ Satu-i mare, împrăştiat pe vale, cu case bine închegate, cu acoperişuri de ţiglă ori de şindrilă. Curţile sînt largi, cu grădini pline de pomi, cu straturi de legume şi de flori. Romînaşii de-aici sînt oameni harnici, curaţi, rumeni la obraz... Şi totuşi, badea Costan nu se poate hotărî să vie şi el să se aşeze în sat. De două-trei ori pe săptămînă îl zăreai galopînd pe coama dealului, apoi cobora, lua căpăstrul murgului în mînă şi venea încet, legănîndu-se, pe povîrniş la vale. Se oprea la prăvălie, îşi lua negoţul, sorbea cîteva păhărele, şi iar pleca. Sătenii, mai ales duminica, se acăţau de el : O floare sălbatecă 43 — N-ar fi mai cu tihnă, bade Costane, să nu mai faci atîtea drumuri ? — Cum să nu mai fac dacă trăbă ?! Nici la sfînta biserică să nu vin, dacă stau departe ?! — Ba să vii, cum nu, da’ vezi de mai scurtează din drum. Ileana dumitale cred că s-ar învoi la asta una. — Ei da, Ileana... Parcă eu aş întreba de femeie dacă vreau să fac ceva ! Măi, eu cînd am un gînd, apoi s-a isprăvit ! Trăbă să se-ntîmple ! Numa vezi că pîn-acum nu mi-am pus în cap să m-aşăz în sat. Şi, cînd pleca, badea Costan se oprea totdeauna la. poarta lui Ilie Bucur. Zmîncea de căpăstru, lăsîndu-se pe spate, şi, oprindu-se calul, striga cu glas prietenesc : — Acasă eşti, măi vere Ilie ? Uşa casei se deschidea, şi un bărbat de aceeaşi vîrstă cu badea Costan se ivea în prag. Mergea apoi la portiţă, da mîna cu drumeţul şi începeau să vorbească în taină. Cînd se despărţeau, Costan întreba tare : — Bun ? — Bun, măi vere ! răspundea cu glas mare Ilie Bucur. Şi Costan strîngea calu-n pulpe şi pleca cu sufletul mîngîiat ca de-o ispravă bună. Acasă, vorbea mult, în şoaptă, cu nevasta, la vatră, pe cînd, de pe laviţa de după masă, fata-şi pironea, în răstimpuri, ochii mari, întrebători asupra lor. Apoi, liniştită, îşi vedea mai departe de cusătură. Cînd isprăveau părinţii vorba, tare se auzeau iarăşi numai cuvintele : — Ce zici ? întreba Costan. — Ce să mai zic ? răspundea nevasta, şi-şi căuta de lucru. 44 O floare sălbatecă Fata părea că nici nu-i vede. Cu ochii plecaţi pe cusătură, sta nemişcată, cu mînile-n poală. — Te-ai ostenit, Evuţo, draga tatii ? o-ntreba Costan, apropiindu-se de ea. — Ba nu m-am ostenit! — Atunci te gîndeşti la ceva ? — Ba nu mă gîndesc ! — Văd că nu mai coşi. — Nu, c-am cusut destul ! Şi fata izbea cusătura pe laviţă şi ieşea pe uşă. Costan privea întrebător la nevastă. — Se vede că-i supărată iar de ceva. Ce-aţi avut ? — Nimic. Ştii tu că ei îi vine cîteodată aşa, din bun senin. Fata se ducea afară, la portiţă. Şedea pe prag şi privea cu ochi uscaţi la stele. Simţea, ştia că părinţii despre ea au vorbit. De cîte ori vorbesc în taină, totdeauna despre dînsa vorbesc. Asta o ştia din privirile, din vorbele lor. Badea Costan nu îndătina să-i zică «draga tatii». Şi fata se mînia totdeauna cînd părinţii vorbeau de ea în taină. De ce să se-ascundă ? Dar de lăcrămat nu lăcrăma, ci, încet-încet, se liniştea, gîndindu-se la altceva. Fusese de puţine ori în sat. Aici, în apropierea pădurilor mari de fag, în căsuţa asta mică şi-a petrecut ea copilăria. Ziua păştea oile prin poienile umbroase, prin văile pline de răcoare de la poalele pădurii, sara torcea în rînd cu lelea Ileana. Cît a stat popa cu gura de badea Costan să-şi lase fata la şcoală, să-nveţe şi ea ceva !... Dar el zîmbea batjocoritor. O floare sălbatecă 45 — Las’, părinte, că sînt ei sărîntoci destui în lume, care să trăiască după peană ! Noi, har Domnului, noi avem din ce trăi ! Evuţa le era de bun ajutor. Nime n-ar fi păzit oile cu lînă grea ale badei Costan aşa bine ca Evuţa. Mieilor le lega cordeluţe roşii şi albastre la gît, vorbea cu ei de parc-ar fi fost tot băieţi de sama ei. îi ademenea cu pîne şi frunze fragede şi-i obişnuia să vină la dînsa.. Cînd ieşea cu oile pe marginea pădurii dinspre păşunea comunei, Evuţa se aşeza deoparte şi privea la jocurile băieţilor şi ale fetiţelor. — Hai, tu, şi te joacă cu noi ! — Ba-io ! — Vino, tu, că nu-ţi facem nimica ! Numa ne jucăm. — Ba-io ! Alţii, mai blăstămaţi, se apropiau, o prindeau de mî-necă şi-o trăgeau. Atunci, se scula repede, ardea o palmă celui ce nu-i da pace şi pierea în pădure. Primăvara, cînd se-ntorcea acasă, venea cu mînuţele pline de flori sălbatece. Le punea în ulcele, în fereastră, şi, dacă se-ntîmpla să-i doboare mîţa vreo ulcică, o zi întreagă nu-i mai da pace. Unde o vedea, o alunga cu mătura, cu lemne, şi, cînd o prindea mai aproape, o izbea cu opinca. Căci badea Costan, cît a fost Evuţa subt patrusprezece ani, tot în opinci a purtat-o. Numai după ce se făcuse fată mare şi începuse el să se gîndească să-şi capete un ginere, îi cumpărase cizme. Badea Costan, acuma, a dus-o, în cîteva duminici, la biserică. Şi nu s-a simţit deloc bine cînd a văzut că fata 46 O floare sălbatecă lui se fereşte de oameni, nu vorbeşte cu nimeni, ci stă aşa, ca un par împlîntat în pămînt. în joc n-ar fi întrat pentru lumea asta ! Şi veneau feciori s-o ieie la vreo învîrtită, chiar să nu fi fost fata lui Costan. Dar ea îşi zmîncea mîna şi nu zicea nimic. Ci de se mai apropiau mulţi, cerînd-o la joc, spunea tare : — Hai, tată, să mergem acasă ! — Nu mai vreai să vezi jocul ? — Nu, vreau să mergem ! Şi badea Costan, strîmtorat, trebuia să plece acasă. Pe drum, însă, o dăscălea cum ştia el mai bine : — Aşa, vezi, iar m-ai făcut de rîs ! Cred oamenii că eşti sălbatecă. Nu te-am putut lăsa acasă ! — Să mă fi lăsat, că n-am zis să m-aduci ! — Da, numa cît trăbă să întri şi tu între oameni. Aşa însă, cum începi tu, vor fugi oamenii de tine. — Las5 să fugă ! Ce am eu cu ei ? Urcau apoi tăcuţi dealul de deasupra satului, apro-piindu-se de casă. După astfel de întîmplări, Costan se certa cu nevasta. Amarnic se certa. Din toată nimica. Aşa că Evuţa nu-i mai asculta, ci trebuia să iasă în răcoarea de-afară. Odată, într-o iarnă, s-au pripăşit, cu turmele de oi, pe hotarul satului, nişte păcurari veniţi de departe. Spuneau că-i scump fînul pe la ei şi c-au venit să-şi ierneze oile cu fîn cumpărat de-aici din sat. Erau numai patru de toţi, deşi aveau o sumedenie de oi. Şi toată oaia însemnată cu văpsea roşie pe spate. De asta una, tare se mira Evuţa, ş-a întrat în vorbă cu păcurarul cel tînăr, care venea cu oile la adăpat, aproape de casa lor, la poalele pădurii. O floare sălbatecă 47 — Să-mi spui, voinice, de ce-s oile voastre roşite pe spate ? îl întrebă odată, apropiindu-se de el cu furca-n brîu. Acela, un lujer de fecior, o privi pe sub sprîncene mult, surîzînd ştrengăreşte : — Ţi-oi spune de mi-i spune şi tu cîte fete mai sînt aşa frumoase-n sat la voi ca tine. Evuţa se întoarse-ntr-un călcîi şi porni repede spre casă. Dar păcurarul venea în toată ziua cu oile la adăpat» Şi, cînd cobora înaintea oilor, se legăna cîntînd cîntece prelungi, de răsunau departe, cîntece de care nu mai auzise Evuţa prin părţile astea. Ea-1 auzea de departe, îşi făcea de multe ori de lucru pe-afară şi vedea cum vin mîncînd zăpada oile înroşite pe spate. Odată spăla la izvor, bătea cu maiul, zolea şi, încet, încerca să cînte doina auzită de la străin. în jur, numai pădurea îngheţată. Şi cum era aşa, adîncită în gîn-duri şi asculta cîntecul, ce-i venea parcă fără ştirea ei, oile se apropiară fără să le fi auzit, şi păcurarul de-odată-i răsări dinainte. — Şi frumoasă, şi harnică ! zise el, surîzînd iarăşi. Da’ totuşi ai părinţi prea răi, de te pun să speli pe gerul ăsta. Uite cum ţi s-au aprins mînile. Şi el cercă să-i prindă mînile, să i le încălzească. Dar ea şi le trase repede şi-l plezni scurt. Şi cum îşi trăgea mînile, lăsîndu-le de-a lungul trupului, îşi ridică ochii. Şi deodată începu să rîdă de să-i deie lacrămile. — Aşa, tu rîzi de mine ? — Ba bine că nu ! Mă doare palma, cum am dat, şi tu nu zici nimic... 48 O floare sălbatecă Şi rîse argintiu, ca un copil. Veselia ei avea mult din veselia unei flori involte, deschisă-n lumina soarelui de primăvară. Păcurarul se făcu că n-o ia în samă, dar, cînd ea se uită într-o parte, o sărută repede pe-un obraz. — Vezi că zic şi eu ceva ? — Ei, da, dacă nu văd... spuse ea, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. — Nu vreai să-mi răspunzi la ce te-am întrebat ? zise el. — Ce să-ţi răspund ? — De mai sînt multe fete frumoase ca tine în sat. — Tu eşti cam prost, pe cum se vede, zise ea, şi, mî-nioasă, se-apucă de lucru. Feciorul îi mai spuse c-o să-ngheţe de mai spală, c-ar încălzi-o bucuros în cojocul lui şi cîte altele... Dar Evuţa nu i-a răspuns nimic. Numai după ce l-a auzit plecînd, şi-a îndreptat trupul şi-a tot privit după cioban, pîn’ nu l-a mai zărit... Toată ziua a spălat fără spor. Dar sara, după ce s-a culcat, a adormit repede, c-un gînd hotărît. — Tată, mie-mi place de păcurarul cest străin, care vine cu oile la apă. Şi vreau să mă mărit după el. Badea Costan începu să rîdă cu hohot, îşi chemă şi muierea, îi spuse şi ei, şi-acum rîdeau amîndoi. — De ce rîdeţi ? întrebă fata, înţepată. — Cum să nu rîdem, tu fată ? Că-ţi place se poate, da’, de măritat, merge mai greu. — Acum a să vedeţi dumneavoastră că n-are să meargă greu. O floare sălbatecă 49 — Ce ştii tu, fată ?! Tu încă nu ştii nimic ! Te-a cerut ficiorul ? — Ce să mă ceară?! V-am spus că-mi place de el. Părinţii începură iară să rîdă, dar fata n-a mai zis nimic, ci a rămas în hotărîrea ei. De întîlnit se întîlnea în toate zilele cu păcurarul. II stropea cu apă din fîntînă, el fugea s-o prindă, şi-n schimb o strîngea în braţe şi o săruta. Toată iarna şi-au petrecut-o cu pozne de-astea. Dar în primăvara, cînd păcurarii se găteau de ducă, Evuţa nu mai avu pace, nici în casă, nici afară. Părinţii o vedeau că-i neliniştită şi nu ştiau ce să creadă. De dragostea ei cu ciobanul, vezi bine că rîdeau. Ei ştiau că feciorul lui Ilie Bucur va fi bărbatul Evuţei, şi nimeni altul. Se duseră zăpezile toate, şi firicelele de iarbă se arătau sfioase pe locurile umede. De cu sară, în sîmbăta Floriilor, turmele aveau să plece. Badea Costan cu femeia erau în sat, să puie sălcuţe pe morminte. în deal, la turişte, cînta să-ţi rupă inima ciobanul cel tînăr. Evuţa, acasă, îşi scotea hainele din lăzi. Le arunca cocoloşite în desagi. Umplu două părechi. Le luă în spate. Dădu un bruş de mămăligă cînelui, îl mîngîie repede pe cap şi trecu peste pragul portiţei. Cînd să pornească turmele, Evuţa era acolo. — Vin şi eu cu tine, Vasile. I-am spus tatii că vreau să-ţi fiu nevastă. Privi la el întîia oară serioasă, cu o duioşie nespusă în ochi. 60 O floare sălbatecă Ciobanul o cuprinse lin, o sărută uşor pe frunte, îi luă desagii de pe umere şi-i aruncă pe un măgar. Vorbi apoi ceva cu baciul şi, luînd-o de mînă, păşi pe coastă în sus. Măgarul înainte, apoi ei doi, şi de laturi cîte-un cîne mare, miţos. Oile se-mbulziră grabnic în urma lor. — Trăbă să silim, Evuţo ! Dacă ajungem odată sara, apoi pot să ne tot caute !... Cînii săltau pe de margini, şi, în răstimpuri, lătrau cu bucurie. Păreau să ştie unde merg. — Vom ajunge departe, Evuţo. Sus, la munte. Da’ n-are să fie rău. Dimpotrivă, are să fie foarte bine. Acolo ştiu eu un popă. Pentru doi zloţi ne cunună îndată. Şi-au mers tot mai departe, Vasile — cu gîndul la vuietul pădurilor de munte, Evuţa — la popa cel bătrîn, care-avea să-i cunune pentru doi zloţi. 19 0 8 COSTINAŞ Ploaie învăluită cu zăpadă măruntă se cerne mereu din văzduhul mohorît, răzimat parcă pe culmile dealurilor. Pe drum e ciorofleacă bătută, ca un strat de smîntînă sură. Cînd trece vreun călăreţ, stropii de noroi împroaşcă în toate părţile, ca scuipatul printre dinţii laţi, rari. De pe sub şoproane, de pe sub streşinile gardurilor plouate, cocoşii trîmbiţă prelung moina. Pe-un veac ca ăsta, bine face Costinaş că stă în aerul mocnit, în căldura ce miroase a vinars, din crîşmă. Cel puţin- lui aşa i se pare, că bine face, şi-o spune în gura mare. — E bine aici! A dracului! Afară, îţi pătrunde umezeala pîn’ la oase ! Vezi, se-ntîmpl-aşa, să stau azi în 52 Costinas crîşmă. Ce-are a face ?! Stau şi beu, şi nu-mi pasă de nime ! Zice şi priveşte la sticluţa de pe masă, plină cu lichid gălbeniu. Ceva de prune, se vede. Că dumnealui nu bea fitece. Dumnealui să i se-aducă băutură aleasă. — N-am de unde plăti, gîndeşti ? Să deie Dumnezeu să aibă toţi oamenii aşa cum am eu ! Am eu de unde face bani ! Umple păhărelul cu grijă, îl priveşte încruntîndu-şi uşor sprîncenele, apoi, ducîndu-1 la gură, îl dă peste cap c-o zmîncitură mînioasă. în crîşmă nu mai e nimeni, că şi pe vremea asta rea oamenii se zolesc după trebi. Doar tîrziu, spre sară, se mai abate vreunul. Cu oricine ar întră, Costinaş «are o vorbă». — Uite, birăule, aş avea o vorbă cu dumneata. Zici că-i urît afară ? Hm ! Asta o cred eu. Dar ia să-mi spui, cînd se isprăvesc odată contractele celea ? Le-ar fi vremea, socot eu. — Acelea-s ca şi gata, nu le purta grijă ! Ce-am zis facem ! La noi asta-i slujbă, nu putem glumi ! — Atunci, n-am zis nimic ! Da’ să pofteşti un păhăruţ, aşa, din trecere de vreme. — Nu bem vinars, bade Costinaş. Noi bem vin. — Dacă pofteşti, bea vin, că-ţi plătesc vin. Da’ mie să nu-mi zici nimic. Eu beu vinars. Primarul însă n-are gust să bea vin plătit de Costinaş. S-aşează la altă masă şi-şi aprinde o ţigară. Costinaş îşi ridică trupul greu, mare, ciolănos, ca o namilă, şi, împletecindu-se, stă să se răstoarne pe masa primarului. îl priveşte cu ochi tulburi. Costinaş 53 — Adecă zici să n-aducă vin ? Vine vorba că nu vreai să beai de la mine ? Hm ! Se vede că mă ţii lipit pămîntului. Am eu bani, am din ce face bani ! Să deie Dumnezeu să aibă toţi oamenii numai aşa cum am eu ! Cît aur am aflat eu în luna lui cuptor ? Cu fonţii, ce crezi dumneata ! De-aceea ziceam eu să-mi faceţi odată contractele celea. Că am făcut tîrg cu oamenii, le cumpăr averea. Şi n-aş vrea să ţin banii mult la mine. De ce să-i ţin ? Că banii din pungă se duc dracului. în crîşmă se îmbată şi juratul mare. Badea Dumitru e om cu stare, mai cu cheag ca primarul. Atîta numai, că nu ştie carte. Să ştie, el ar fi primar. Costinaş, de la masa lui, îi dă bună sara şi-l îmbie cu un păhărel. Juratul ia, închină şi-l deşartă pe gît. Apoi se aşează lîngă Costinaş. — Bun vinars, vere Costinaş ! — Bun, şi să mai aducă un trideţ. — Să mai aducă, dacă vreai. — De ce să nu vreau ? Cred că dumneata mă cunoşti pe mine. — Ei, iac-aşa ! Cum să nu te cunosc ?! — Acuma, dacă mă cunoşti, să-ţi spun un lucru. Mergem noi odată să-ţi arăt băişagul de care ţi-am vorbit ? — Mergem, cum să nu ! — Dacă nu mergem, să ştii că nu te-a ierta Dumne- zeu. Acolo sînt nişte mîncători din bătrîni. Ce mîncă-tori ? Gîndeşti că-i gura iadului ! Acuma, acolo e moşia dumitale... Şi suflet de om, afară de mine, nu ştie de vîna ceea de aur. Mie mi-a arătat-o moşu. Şi dacă nu ţi-o arăt dumitale, să ştii că mor cu taina şi nu mai 64 Costinap spun la nimeni. Să mă bată Dumnezeu de-oi spune cuiva ! Iacă, m-am jurat, şi nu mai spun ! — Şi cum, în ce loc să fie ? Costinaş se trage îndărăt, frecîndu-se de părete. — Acuma, cu mine nu-i de glumit! Eu, pînă la faţa locului, nu spun o vorbă, da’ să mă tai tot bucăţele ! Adecă, vorba vine să mă tai. Numa dracu, că nu mă poţi ! şi rîde, clătinîndu-se. Juratul îi ştie năravul şi rîde şi el. — Cum pot să te tai eu, cînd patru panduri n-au putut să te taie?! — Ie, bată-i Dumnezeu să-i bată ! zice Costinaş, zîm-bind cu mulţumire. — Mai spune o dată istoria ceea, frate Costinaş. Cum s-a-ntîmplat numa ? Costinaş îşi bea păhărelul. — Că întîi nu s-a-ntîmplat nimic. întîi au venit domnii cei mari de la oraş, pentru păduri. Erau judecători acolo, şi era şi pădurarul cel mare acolo, şi era şi pădurarul cel mai mare. Acuma, pădurile noastre cine le-a mai măsurat pîn-atunci ? Ia, poate iepurii şi căprioarele şi vro bătaie de puşcă. Acuma, însă, cică, — dracu ! — cică trăbă să deschilinească cu mete noi pădurea erariului de-a noastră. Mulţi dintre oameni n-au ştiut nimic. Alţii au ştiut şi au plecat cu ei, să vadă cum se va face dreptatea cea nouă. Da’ ticăloşi, măi, să le dai cu piciorul ! Zice un domn : «Bade, dumneata te-ai băgat în pădurea erariului. Cu cinci metri mai afund.» Şi rumînul nostru pleacă fruntea, într-atîţia domni, şi zice : «Nu ştiu, măria-ta, pînă aici am folosit-o totdeauna. Da’ se poate...» Costinaf 55 Ce «măria-ta» ? Ce «se poate» ? Fierbeam în mine ! Dac-ai avut atîta pădure, ţine-o şi n-o lăsa, să fie chiar să crape domnii aceia toţi ! Dar oamenii, plouaţi, la care cum îi da pădurea în samă, furîndu-i jumătate din ce-a avut, plecau capul şi mergeau acasă, să se sfădească cu muierile. De-aceea ziceam eu că-s ticăloşi. Acuma, eu mergeam tot după domni. Săcurea-mi era pe umăr şi păşeam în urma lor c-o ciurdă mare. De cîteva ori m-am amestecat în vorbă : «Frate Nicu-lae, ori bade Petre, da’ nu-ţi lăsa dreptul dumitale, doar nu eşti muiere !» Da’ vrun nădrăgar se-ntorcea la mine : «Măi bade, dumneata taci, dumneata n-ai drept la vorbă». «Avere-ai tu drept la iad să aibi!» mă gîndeam eu şi-mi venea să-i iau de piept pe oamenii ăştia slăbănogi, care jucaseră cum le cîntaseră străinii aceia. M-am fost cătrănit rău ! Simţeam că, de vor încerca să ieie şi din pădurea mea, n-are să fie bine. Strîngeam toporiştea săcurii şi-mi lipeam grumajii de fierul rece. Mă luau năduşeli. Şi afară era toamnă tîrzie. Un vînt subţire trăgea pe coaste şi învăluia subt picioarele noastre frunzele fagilor. Am ajuns şi la pădurea mea. Am dat de meta veche. Un fag bătrîn, scorburos. Se uită ei pe mapă, se uită la fag, schimbă priviri între sine, ş-apoi unul mai ţanţoş se sparge la mine: «Vezi, măi, tu a dracului ! Ziceai Ia alţii să nu lase. Da’ şi tu furat de la erar, şi tu trebuie să laşi !» Eu mi-am ridicat capu-n vînt : «Ba eu nu las !» «Trebuie să laşi, să vii mai la vale cu meta ! Că-i musai !» «Musai a murit, domnule, de mult! Din răz-miriţă ! Meta mea rămîne acolo, ba, de mă mîniaţi, o mut mai în sus !» 66 Costinaş Cînd au auzit domnii aşa, au început ca cioarele la mine. Eu stăteam cu mîna pe săcure, şi nu ziceam nimic. Deodată, unul merge, cu un gornic, la fagul cel bă-trîn şi măsoară zece metri la vale. Pune să cioplească un stîlp, scrie un număr pe el şi-l bate acolo,-n pămînt. «Aici e marginea dumitale. De treci iar mai în sus, vine gloabă.» Eu merg la pociump, îi dau în laturi două muchii, îi smulg şi-l zvîrl la muma-dracului. «Ce, dumneata bolînd ?» zic ei, plini de mînie. «Ba sînteţi nebuni dumneavoastră, că umblaţi să va găsiţi primejdie !» Atunci judecătorul din comisie porunci să se cioplească alt stîlp şi merse să-l bată el în pămînt. Atîta i-a trebuit! Nici nu ştiu cum am ajuns lîngă el. M-am trezit bine numa după ce i-am ras două pălmi, de i-am mutat fălcile. Au avut noroc, că s-au împrăştiat toţi ca puii de po~ tîrniche prin pădure. Am aşteptat eu pînă sara. Da’ nu s-au mai abătut pe la locul meu. Aşa că mă duc eu acasă şi mă culc. Nu spun la muiere nimic. Nu era încă ziuă, cînd bate cineva la uşă. Mă scol eu, mă uit pe fereastră. Erau patru gendari. «Bun ! îmi zic eu. Staţi numai acolo pînă se face ziuă !» Şi nu lc deschid. Cînd au dat zorile, mă scol, mă spăl, îmi aprind pipa. îmi pun toporul pe umăr şi-i poftesc în casă. Vin ei toţi patru, cu puştile pe umăr, înciudaţi de muma-dracului că i-am făcut s-aştepte atîta. «Dumneata dat dracului ! De ce nu deschis ?» «Cum să deschid, domnule, dacă durmeam ? Acum sînteţi aci. Poftiţi şi căutaţi dac-am Costinaş 57 furat ceva.» «Că nu furat nimic. Da’ pune jos săcurea cela.» «N-o pun, domnule, că eu de pe-aceea trăiesc.» «N-o pune ?» «N-o pun !» Şi unul, cu suliţa la puşcă, se repede la mine. Atunci mi-a scăpat o-njurătură straşnică. Nu ştiu să fi suduit în viaţa mea astfel. Am ridicat săcurea. Ori viu, ori mort, acum îmi era totuna ! Da’ cela se trase grabnic îndărăpt, vorbi cu ceilalţi nu ştiu ce. Apoi au plecat toţi patru. Mă gîndeam eu că asta nu-i a bună. Că au venit să mă ducă şi nu m-au dus. Acuma, şi aceea-i drept, că viu nu mă duceau. Acuma-s ţitat pe săptămîna viitoare la judecată. Voi vedea eu atunci ce-oi face. Juratul îl întrebă : — Şi nu ţi-i teamă că te-or pedepsi acum ? — Ce teamă, dacă eu aveam dreptul meu ?! Cum, adecă să te laşi să te calce în picioare toţi traşi-împin-şii ?! Mai bine să nu mai vezi soarele şi copiii ! Acum aduse juratul băutură beţivă şi-ncepură să vorbească despre aur, despre băile care dau mai bine. Badea Dumitru asculta cu băgare de samă. Costinaş era mare meşter în aflarea vinelor cu rod. Şi, puţin beat cum era, vorbele lui erau şi mai calde, şi mai aducătoare de nădejde. Ce spunea întărea cu jurăminte şi se-aducea de pildă pe el, care ştiu toţi că-i un om cu noroc în ale băilor. Nu era beţiv din fire. Aşa, vreodată, cînd se opăcea mai mult în crîşmă. Dar nici atunci nu împrăştia banii. Nu purta nicicînd mai mult de cinci zloţi cu el. Sara, tîrziu, mai veniră şi alţii în crîşmă, împinşi de umezeala de-afară. Căci ploaia învrîstată cu zăpadă nu 58 Costinaş mai contenea. Costinaş închina la toţi cu păhărelul şi spunea frînturi din păţania lui, rîzînd de domnii aceia străini. Cîteodată întreba careva : — Da’ cu judecata cum stai, bade Costinaş ? — Ce, care judecată ? Eu i-am judecat o dată. Ce va mai fi vom vedea noi. Da’ ce-are să fie ? Eu îţi spun că nimica ! Numa mi-i ciudă mie pe oamenii slăbănogi. Vezi, eu din pădurea ce nu le-am lăsat-o am lemne de foc pe cîte zile voi avea. Ar avea şi alţii. Da’ vezi că unii de-ai noştri, dacă văd vrun domn, îndată le piere corajul. Da’, mă, trăbă să ştii că şi ei sînt oameni ! Ţi-i frică ţie, şi lui i-i frică ! Se mînie el, şi tu te mînii !... Eu ? Să vie toţi domnii de pe lume, şi nu las dreptul meu ! Mai bine să nu mai văd lumina soarelui ! 19 0 8 MOŞUL E înalt, adus însă tare de spate, cu barba albă tunsă, cu ochii albaştri şterşi, cu faţa brăzdată de pără-iaşe. Stă cu căciula în mînă şi nu ştie pe unde să deschidă. în urmă dă de zar, îşi pune căciula în bîtă şi-o lasă la uşă. întră încet, cu sfială, cu mînile roşii de frig. Se şterge cu dosul palmei întregi pe mustăţile rătezate, ţepoase. — Am venit să mă plîng la domnul părinte, că m-o bătut; m-o bătut rău, tot cu săcurea m-o pisat, ia, pe-aici, uite. Stai numa să-ţi arăt, să vadă domnul părinte ! co Moşul Şi voi să-şi dezbrace mînecarul de aţă albă, rărit de multă purtare. Subt el, un pieptar smolit, pătat de petece, se îmbumbă numai în doi bumbi de piele. — Las’, nu te mai dezbrăca. Cred eu şi aşa, dacă-mi spui dumneata, moşule. — Că num-am vrut să m-arăt. Că m-am arătat şi la birăul. Şi el o spus să merg la doftorul, să facem vizirepert. Vezi, că m-am arătat şi lui. — Cine zici că te-a bătut ? — Muierea care şăde la mine. Vezi, domnule dragă, că dumneata nu ştii. Apoi eu am avut copii, copiii mei. Da’ nu mi-o trăit nici unul. Aşa, eu am rămas la bătrî-neţă fără leac de ajutor. Că rudenii n-am. Aşa, dac-am ajuns fără leac de ajutor, ce m-am gîndit ? S-adun în juru meu vrun om bun, să mă grijească. Aveam casă şi ceva averuţă. Acuma, să vezi dumneata, că omul s-o găsit în grabă. Dar eu poate m-am temut de-atunci de rău, că am făcut contract cu el şi cu muierea lui. Şi contractul zice aşa : «Bătrînul, pînă trăieşte, să capete mîncare cîtă i-a trebui, şi apă de beut, şi foc de încălzit, şi haine de îmbrăcat». Şi contractul l-o ţinut ei pînă-n-tr-o vreme. Aveau în schimb casa şi moşioara mea. Da’ de la o vreme o-nceput să le fie greu cu mine. Se uitau urît şi mă pizmuiau. îmi zvîrleau bucătura ca la un cîne. Dar eu ce puteam face ? Răbdam, că altă ce să fac ? Cînd au văzut că n-au ce-mi face, femeia s-o prins cu răul. Mai ghionturi, mai o lovitura. Da’ zău, să mă crezi, că nu minţesc. Am fost şi la lege pentru asta. Şi le-o bătut legea nasul la amîndoi. Ş-o zis judeţul cătră ei aşa, arătînd cătră mine : «Vedeţi aici pe moşul ? Aveţi contract să-i daţi, pînă trăieşte, pită de mîncare, apă de beut, haine de-mbrăcat. Că, dacă nu, vedeţi pe muma-dracului, ticăloşilor ! Iar pentru învăţătură — cinci zile temniţă fiecare !» Aşa o zis judeţul, cum ţi-am spus dumitale, dar eu nu m-am folosit cu nimic. Că mai rău s-au purtat cu mine. Că mi-s bătut rău, tot vînăt m-o făcut. Să vezi numa. Şi bătrînul iar cercă să se dezbrace. — Las’, moşule, cred eu dacă-mi spui dumneata. Dar acum ce vreai să faci ? — Vreau să-mi scot vizirepert de la doctorul, să bag la judecată. Că am avut martori. Nu m-o bătut în casă la mine, ci în vecini. Acuma, nu i-o fost destul că mi-o luat ţolul, — ş-o fost ţolul meu, — de nu mai am cu ce m-acoperi, dar umblă să mă chiar omoare. — Eu aş zice să te-mpaci cu ei. Uite, nici după prima pîră nu te-ai folosit cu nimic. Nu-i bine să ţi-i faci duşmani şi mai mari. — Am gîndit şi eu, dragul meu, da’ vezi c-aşa, iar, n-o mai pot duce. Vreau să mă limpezesc o dată încă. Să le mai spuie domnul judeţ pe cum sună contractul. De-aceea aş vrea să-mi scot scrisoare de la doftorul. — Eu nu cred să le folosească. Dar e drept iar că nu-i poţi lăsa să facă ce vreau cu dumneata. Ar trebui atunci să ceri de la doctorul o adeverinţă. — Că nu-mi dă, dragul meu. — Cum să nu-ţi deie ?! — Am fost, da’ zice că să-i dau întîi un zlot. Apoi eu n-am zlot, da’ nici un creiţar n-aş avea să-i dau. De-aceea am venit la dumneata, doar i-ai zice să-mi deie şi fără bani, ca la un om sărac. — Iţi va da, moşule, de bună samă. Nu-i om rău. Doar poate a voit să te ferească de neplăcerile ce ţi-ar urma după aceea. Voi vorbi eu cu dumnealui. 62 Moşul într-altă zi, moşul vine voios, cu scrisoarea în mînă. — Acum atîta am mai voit. Să-i duc în faţa legii, să le mai spuie o dată judeţul, uitîndu-se la mine : «Vedeţi pe moşul de-acolo ? Aveţi contract cu el să-i daţi pită de mîncare, haine de-mbrăcat, apa de beut.> Şi, mulţumind, plecă sprijinit în cîrjă, frînt de spate, cu capul plecat, în straiele lui cîrpite. 3 9 0 8 GHIUŢU De cîte ori avea vreun năcaz ori vreo bucurie mare, Ghiuţu bea pînă da cu oala-n cîni. Bucurii avea rar de tot: cînd aduna ceva mai mulţi creiţăraşi, cînd se-ntîlnea cu vreo rudenie depărtată, şi-acum, de cu-rînd, cînd îi muri nevasta. Că nevasta i-a bolit cincisprezece ani încheiaţi; i-a tot tuşit, i s-a tot înecat şi i-a holbat din ochi să-l sperie. Cînd a murit, cu greu se mai putea cunoaşte dintre scîndurile patului vechi, aşa era de slabă şi de neagră. Dar, în schimb, Ghiuţu avea năcazuri destule. Cea mai cumplită greutate i-au fost cei cincisprezece ani de boală ai muierii. Copiii îi făceau, iar, mult venin. Mai ales o fată, una de-i ziceau oamenii Teaca, fată mare. Aceasta apucase, de mică, 64 Ghiuţu slujnică pe la prăvălii, pe la domnii din sat. în urmă s-a dedat cu domnia, «s-a şpilărit», cum zicea Ghiuţu, s-a dus slujnică la oraş, şi de atunci «s-a băgat dracu-n norocul ei», cum spunea taică-său. Pe acasă da rar, ş-atunci nu lucra nimic, căpăta cărţi, cu poşta, pe care era scris : «Stimatei domnişoare»... Vezi că se purta acum pieptănată ca doamnele, avea rochii şi pălărie ! Ghiuţu, cînd o vedea, lăsa lucru baltă, înjura pe copiii cei mai mici şi mergea la crîşmă «să s-amurtă», cum zicea el, «că numa domnii beau de buiaci ce-s. Noi, să-rîntocii, bem de năcăjiţi, bem să ne-amorţim oasele şi sufletul.» Şi, dacă se «amurţea», mergea acasă şi începea să-şi spovedească fata cea mare : — Tu eşti o spălătură, tu, că ţi-ai uitat de Dumnezeu şi de legea creştinească şi te-ai făcut păgînă ! Nu rînji, nu rînji, că te turtesc ! Nu vezi că te-arată oamenii cu degetu, nu vezi tu că s-a băgat dracu-n norocu tău ? Pentru că eşti ţigancă, pentru că-s eu meşter faur crezi tu că nu sîntem oameni ? Aşa, tu rîzi ! Să te cari din casa mea, afară din casa mea, afară, afară, afară ! Şi fata, orice vreme să fi fost, în puterea nopţii chiar, trebuia să plece. Căci lui Ghiuţu i se roşeau ochii sub sprîncenele negre, stufoase ; parcă-i umblau, deodată, pe subt pielea neagră a obrazului, vietăţi multe, aşa i se mişca toată faţa, iar pumnii noduroşi i se strîngeau gata să izbească. Ghiuţu, — Ghiorghiuţ, cum i-a pus popa numele, — era meşter bun, atîta numai că n-avusese noroc de muiere ca toată lumea, şi acum n-avea noroc de copii. Lîngă făurişte avea o căsuţă de bîrne, încheiată bine pe dinafară, văruită pe dinăuntru. Aci s-a frămîntat el multe Ghiuţu 65 nopţi cu gînciurile, multe-ar fi voit să spuie, să povestească, dar nu avea cu cine. Pînă i-a trăit muierea, tot mai era ceva, că dacă nu răspundea la întrebările lui, tuşea cel puţin, şi, prin tusa, arăta ca-i de un gînd cu Ghiuţu. Dar copiii nu puneau preţ pe vorbele lui. Cînd venea de la crîşmă, ei dormeau tun, şi Ghiuţu trebuia să tacă. In schimb, Ghiuţu vorbea singur. Mai ales în crîşmă. Avea locul lui anumit, pe un scaun cu spatele stricat. Cînd se aşeza aci, cu porţia de rachiu dinainte, se simţea mai uşurat ca în casa lui. Pînă înghiţea cîteva păhărele, nu zicea nimic. Dar de la o măsură încolo i se dezlega limba, privea în păretele afumat din fundul crîşmei, ca şi cînd ar fi fost acolo cineva, vreun prieten ori vreun duşman, şi vorbea cu-acela omeneşte ori se sfădea. — Las’ să bem ! De ce să nu bem ? Să bem pînă trăim. Că, dacă murim, nici nu mai bem, nici nu mai mîncăm, nici nu mai umblăm pe uliţă, nici nu ne mai îmbătăm. Dacă murim, sîntem morţi, şi s-a isprăvit. Iată, muierea mea. N-a tuşit, n-a bolit, nu s-a chinuit ? Ş-acum ce-i ? Acum nu mai e nimic. Nici nu mai tuşeşte, nici nu mai boleşte, acum s-a isprăvit. Cine-i mort, îi mort, cine-i viu, e viu ! Aceasta era filozofia lui, aproape în fiecare sară. Dar dacă se oţelea mai bine, începea să-şi descopere toate gîndurile ce-1 munceau în căsuţa aceea de Iîngă făurişte. Şi vorbea curat, ca şi cînd s-ar fi tălmăcit cu cineva. Mînile i se mişcau nervoase, făceau semne, închipuiau prin aer lucrurile de care pomenea. îşi răspundea singur, rî-zînd, mîniindu-se. Vreun om da cu nasu-n crîşmă : — Cu cine te-nţălegi aşa, mă Ghiuţule ? 5 — I. Agîrbiceanu, Opere, 2 66 Ghiuţu — Cu mine, numa cu mine. Dar eu vorbesc drept. Eu nici un rău nu zic. Omul îşi vedea de treabă, da’ Ghiuţu continua : — Ce, crezi dumneata că n-am dreptate ? Ba am dreptate, că dacă murim, nici nu mai bem, nici nu mai mîncăm, nici nu mai umblăm pe uliţă. Acuma, zice el popa că dacă te-mbeţi, ajungi talpa-iadului. Eu asta n-o ştiu, da’ de-o ştie el, să-mi spui dumneata că el de ce bea ? Noi bem de năcăjiţi, da’ domnii beu de buiaci ce-s, beu că nu mai au ce face cu banii. Că zice şi fi-cioru-meu, Petrea : «Iar ai beut rachiu !» «Iar, da, zic eu, ce ai tu de-acolo ? Tu mi-ai cîştigat banii ? Tu mă ţii ? Ori eu pe tine ?» "Vezi bine ! Eu mă culc beat, buimăcit de cap, da’, pîn-a nu se face ziuă, de trei ori tot privesc prin fereastră. Şi-mi iau sacul şi niă duc în pădure. Şi cînd vin acasă cu sacul plin de cărbuni, el doarme încă. Ş-apoi s-apucă şi-mi zice : «Iar ai beut rachiu !» «Beut, da, însă de răul tău, de ticăloşia voastră, de năcazul meu am beut. Ce crezi tu ? Ei, iac-aşa, eu mi-am cîştigat banii ! Dar eu, dacă beu, ce fac ? Eu înjur ca tine, fac eu comediile pe care le faci tu ? Eu mă culc amorţit, da’ pe tine te turbează şpirtu. Tu rupi gardurile oamenilor, tu iai pietre şi arunci ca nebunii, să spargi capetele rumînilor. Pe tine trăbă să te lege şi să te ducă la primărie, pînă te trezeşti ! Aşa om eşti tu, aşa cinste şi omenie îmi faci tu mie în lume !» Alteori îşi uită de năcazurile sale şi, bînd, îşi aduce aminte de vremurile de demult, de oamenii care s-au strecurat din lume. — Atunci să fi avut zece guri, căci zece inşi te cinsteau deodată c-un păhărel de rachiu. Atunci erau oamenii bogaţi, şi voioşi, atunci nu trecea duminică să nu Ghiuţu 67 fie joc şi petrecanie în sat. Şi, iată, acum toate bogăţiile ■din sat parc-au mers în pămînt, deodată cu oamenii bă-trîni! Acum se tocmeşte cu tine de zece ori rumînul pînă să te-nţălegi cu el cu cît să-i strîngi o roată la car, cu cît să-i pui un raf, ori să-i potcoveşti calul. Şi îţi mai strigă : «Ţigan ticălos !» dacă nu-i poţi isprăvi lucrul tocmai la punct. De multă vreme, fata cea mai mare, Teaca, cum îi ziceau sătenii, n-a mai venit pe-acasă. Mai bine de un an. Ghiuţu nu se gîndea că s-o fi prăpădit, ci se socotea că trebuie să-şi fi aflat un fecior cu care să fi plecat în lume. Dar Ghiuţu n-avea timp de ea. O grămadă de copii mărunţei trebuiau crescuţi, şi-acum, după moartea muierii, era mai greu. Vedea el, Ghiuţu, că-i mai greu, deşi s-a bucurat cînd Susana lui a închis ochii. Că, oricum, o haină tot o spăla, ceva sorbitură tot putea să înfiripe, şi ochii îi umblau după copii. Dar acum cine să le facă toate astea ? Fata lui, Teaca, a stat vreo trei săp-tămîni acasă, după moartea bătrînei, dar în urmă a trebuit să plece. Nu mai avea pace. Ghiuţu a. blăstă-mat-o rău : să n-aibă parte de lumina soarelui şi de sănătate ! Dar fata nu l-a luat în samă. Ce să facă ea aci, în căsuţa asta, în sărăcia asta ticăloasă ? Ştia unde are să meargă. Astfel, ţiganul a trebuit să-şi ieie femeie pe plată, să-i spele, să-i facă demîncare, să vadă de copii. Şi asta-1 învenina mai tare pe Ghiuţu. — Să ai tu, tată, copilul tău, sînge din inima ta, şi să te părăsească aşa, lâ ziua năcazului ! Are ea suflet ? Are ea inimă ? Şi iar începea s-o blăstăme. 5* 68 Ghiuţu Dar într-o sară ploioasă de toamnă, cu vînturi aspre, cu mocirlă pe drumuri, în curtea lui Ghiuţu se strecură încet o umbră de femeie. Trecu tiptil pînă sub streaşina făuriştii, se ghemui jos, îşi luă desaga de pe umăr, o puse alături şi oftă o dată din adînc. în căsuţa din faţă era lumină. Cinau toţi, în linişte, ascultînd îngînduraţi şuierul aspru al vîntului de afară. După cină, o copiliţă ieşi să aducă nişte găteje, să mai puie pe foc. Dar, cît ce ieşi, ţipa ca şi cînd ar fi călcat pe-un şarpe, şi se întoarse izbind uşa după ea. — Ce-i, tu fată, ce te-a apucat ? întrebă Ghiuţu. Copila însă nu putu zice nimic. începu să plîngă de se cutremura toată. întru tîrziu abia putu îngîna : — Este-o stahie colo, la făurişte. — Cine ţi-a mai băgat în cap prostii de-astea ? întrebă ţiganul mînios. Dar feciorul cel mare, Petrea, ieşi afară şi văzu umbra de sub streaşina făuriştii. Se apropie încet: — Tu eşti, Teaco ? — Eu, gemu aceea. — De ce nu vii în casă ? — Mi-i frică. — De ce să-ţi fie frică ? Tata n-a beut. Ai mai venit tu de-atîtea ori aşa. — Da, dar acum nu pot. Acum mi-i frică. Sînt bolnavă, Petreo. Chiar de-aceea mi-i frică... Sînt bolnavă tare. — Nu fi proastă, tu fată, şi vino ! Tata n-are să-ţi facă nimic. Aici cum gîndeşti tu să stai ? Iată, eşti udă, eşti plină de tină, şi plouă, şi bate vîntul. Poate să-ţi fie şi mai rău, dacă zici că eşti bolnavă. Ghiuţu 69 — Nu-i nimic. Aşa aş vrea să mor, Petreo, să nu mai văd mîne lumina soarelui! Feciorul nu mai zise nimic, ci o prinse de mînă, ridi-cînd-o puţin. Dar ea se lăsă grea şi căzu izbindu-se în uşa făuriştii. Petrea întră în casă tăcut, întunecat. «Trăbă că-i mare lucru, de nu vrea să vie în casă ! Alte dăţi cum a venit ?» — Cine-i acolo, afară, cu cine-ai vorbit ? întrebă Ghiuţu. — C-o muiere. — C-o muiere ! Da’ ce caută ea pe vremea asta la făurişte ? — E Teaca, tată, a venit Teaca noastră ! — A venit acum ?! Acum, noaptea ?! Şi de ce nu vine înlăuntru ? — Zice că i-i frică. — De ce să-i fie frică ? — Zice că-i beteagă ! Ţiganul nu mai zise nimic o bucată de vreme. Se gîn-dea parcă tot mai departe şi nu se mai putea întoarce înapoi cu gîndul. Deodată îi fulgeră ceva întunecat prin minte, — Să vie ! Să vie numaidecît! Vreau s-o văd ! Vreau s-o văd la uscat, să n-o las în tina de-afară. Petrea ieşi şi, după un răstimp, aduse cu greu pe soru-sa, care tot nu voia să vie. Ghiuţu sta cu ochii ţintă, ca de pradă. Şi, cît ce-a văzut-o, — o ochire de lup, — i-a fost de-ajuns ca să-nţeleagă tot. Fata se puse greoaie pe o laviţă, gemînd închis, ţinîn-du-se de şale. Nu cuteza să se uite la nimic şi-i părea 70 Ghiuţu că-n toată clipa tată-său are să se-arunce s-o frămînte cu cizmele. Ghiuţu îşi duse mîna în par. — Asta mi-a mai lipsit, măi copii, fire-aţi voi a’ dracului ! Ruşinea asta mi-a mai trebuit pe cap ! Da’ să vedeţi voi, cu mine nu se glumeşte ! Cu mine se vorbeşte pe omenie ! Ai gîndit acuma tu : «Mă duc acasă, mă vede taica aşa şi i-i milă de mine». Să-mi fie milă de tine ? De tine, care mi-ai amărît toată viaţa ? Iaca,, draga tatii, mila mea ! Şi ţiganul merse la masă, luă un bruş de mămăligă, i-1 puse în mîjiă, apoi ridică desagii, i-i puse în spate şi îi deschise uşa. — Dumnezeu aşa să mă pedepsească pe mine de cu dreptate, cum de cu drept te judec eu, azi, pe tine. Am vrut să te ţin la casa mea ca pe-o fată, ca pe-un copil. N-ai vrut. Am vrut să te ţin ca ajutor, după moartea mă-ti. N-ai vrut. Acum vii necurată, necinstită şi vreai să stai. Afară din casa mea ! Şi să nu deie Dumnezeu să te mai întîlnesc o dată, că, — uite-aci ! — praf fac din tine ! Copiii, cu fecior cu tot, tăceau molcom. Se-auzea tare şuierul vîntului de-afară, şi aşa, ca un fuiag rece, părea, că trece prin capul tuturor. Priveau speriaţi la ţigan şi la fată. Ghiuţu, mai ales, era îngrozitor la vedere ; aşa nu l-au văzut copiii niciodată. Fata se sculă gemînd şi ieşi în noaptea de-afară. în casă se întunecă deodată. Se culcară toţi. Şi parcă nime nu mai sufla. Ghiuţu nu putea dormi. Ar fi băut acum şi o ferie de spirt, ar fi băut pînă s-ar fi făcut una cu pămîntul-Dar nu se putea scula de pe scînduri să meargă la. Ghiuţu 71 crîşmă. îl ardea un foc înlăuntru, părea că simte cum creşte flacăra, şi părea că-i ţintuit pe pat. Aşa se fră-mîntă multă vreme. Cîntau cocoşii de către ziuă, cîntau a doua oară, cînd Ghiuţu auzi un ţipăt ascuţit ca o sabie. Şi ţipătul acela i se înfipse în inimă. Gîndea că trece, dar îndată alte ţipete, răcnete de om ce moare, pe care-1 înjunghie cineva cu încetul, răzbeau tot mai des, şi toate se opreau în inima lui. Ghiuţu sări deodată din pat şi ieşi în curte. Ţipetele veneau din vecini, de la şura unui romîn. Sări un gard, al doilea şi, lîngă o grămadă de paie, se opri, se plecă şi luă în braţe trupul greu, ce se zvîrcolea în durerile morţii. Nici azi nu ştie Ghiuţu cum a adus-o atunci pe Teaca pînă-n casă şi cine a chemat-o — el sau feciorul ? — pe baba Lina, să grijească de fată. 19 0 8 FEFELEAGA Dis-de-dimineaţă o vezi pe drum, tîrîndu-şi caluî de căpăstru. Femeia e înaltă, uscată, cu obrajii stricaţi de vărsat, arşi de soare şi de vînt. Păşeşte larg, tropotind cu cizmele tari, pline de umflături uscate. Calul o urmează cu gîtul întins, scobîlţind din picioarele cio-lănoase. Poartă pe spinarea adînc deşălată două coşârci desăgite. Sub coşărci, la fiecare legănare, se văd două petece mari, pămîntii. Calul e alb, dar, sub coşărci, i s-a ros părul tot, şi pielea, de-atîta frecătură, e-o rană tăbăcită, tare ca potîngul. Merge în urma muierii, adormit parcă de tropotul cunoscut al cizmelor ei. Capul, mare cît o solniţă, nu şi-l mişcă nici la dreapta, nici la Fefeleaga stînga. Nici femeia nu-i are grija, ci păşeşte mereu înainte; doar în răstimpuri zice aşa, ca pentru sine : — Ghii, mă Bator ! Trec aşa, amîndoi, pe uliţele satului, urcă apoi pe cărarea dinspre Dealu-Băilor şi se pierd în coborîşul repede de dincolo de deal. Pe acolo-i coastă pietroasă, şi cărarea-i strîmtă, şi femeia tot mereu ogoieşte calul : — Noa, mă Bator, mă ! Numa-ncet, mă, că nu dau tătarii. Bator se zdrobeşte rău pe povîrniş, şi ciolanele aşa de tare-i împung în piele, cînd ici, cînd colo, de parc-ar căuta un loc să iasă din trupul bătrîn şi ostenit. Corfele, desăgite în spinare, bleoncăne în toate părţile, dînd să se desprindă de pe şaua mică, de lemn, şi pleoapele se lasă şi se ridică mereu de pe cele două răni alburii ce-nchipuie ochii, ca şi cînd ar încerca să tragă-n sus o piele neagră ce-acopere luminile stinse de mult. Ajunşi în vale, se opresc lîngă o grămadă de piatră mărunţită. Femeia scoate dintr-o corfă o troncuţă de lemn, o umple cu piatră şi începe să încarce coşărcile. Calul se clatină încet, la dreapta ori la stînga, după cum pune femeia piatra. Apoi, cu coşărcile pline, pornesc amîndoi, încet, la deal. Se-ntîlnesc cu băieţandrii care vin chiuind, cucuiaţi deasupra coşărcilor desăgite pe căluţii mici, dar ţapeni. Vin şi ei după piatră. Băieţan-drii-i dau bună ziua femeii şi trec mai departe. — Să creşteţi mari, să creşteţi mari, răspunde dînsa, şi trage-ntins de căpăstru. Caii mai tineri nechează, cheamă de ici şi de colo, dar Bator urcă din greu, cu capul în pămînt, n-aude nimic, nici tropotul cunoscut al cizmelor stăpînei nu-1 .mai aude. Pipăie cu picioarele şi cunoaşte, ştie unde are 74 Fefeleaga să vie vreun pripor mai greu de urcat. Acolo se adună, se îniaptă, suflînd, năduşit, pe nările largi, bătrîne. — Ho, mă Bator, ho, mă sărace ! Stai să mai odihnim, că doar nu dau tătarii. Şi calul se opreşte bucuros, şi răsuflă ca din foi. Femeia tocmeşte coşărcile, mai pune la loc vreo bucată de piatră ce dă să cadă, şi cată înainte : Cît mai au pînă-n vîrful dealului ? Şi tot aşa, cu popasuri dese, cu îndemnuri, ajung pe culme. De aici-i mai uşor. Ajunşi în sat, descarcă piatra astăzi la o gazdă, mîne la alta. La cîte unii duce şi săptămîni de-a rîndul. Pe muiere-o cheamă Măria, dar oamenii, batjocoritori cum sînt, îi zic Fefeleaga. Tineretul mai mărunt din sat aşa a pomenit-o : cu Bator de căpăstru aducînd piatră la unii şi la alţii. Cît aur vor fi scos unii şi alţii din piatra adusă în spinare de Bator, Măria nu s-a gîndit niciodată să socotească, dar, de multe ori, cînd Bator abia urca pe spinarea dealului, îşi zicea aşa în gîndul ei : «Din cîtă piatră a purtat săracul, mai că s-ar putea face un deal ca acesta». îi plăteau de-o povară zece cruceri. Şi cînd era drumul bun, putea aduce cinci-şase poveri. Tot făcea pe săptămînă vreo trei zloţi. Şi-şi zicea în gînd : «Tot putem trăi». Odată trăise şi mai bine. Pe cînd îi trăia bărbatul, Dinu, oamenii îi ziceau Măria Dinului. Şi Măria Dinului, pe vremea aceea, lucra cu Bator alăturea, ca şi acum, iar Dinu lucra în baie, sfredelea stînca şi puşca cu praf ori cu dinamită, ca toţi băieşii. Şi mai cîştiga şi Dinu trei-patru zloţi la săptămînă. Copii aveau pe-atunci vreo cinci capete. Slăbuţi copii. Aveau ce mînca, şi tot erau jigăriţi. Dinu tuşea mult; Fefeleaga 76 de cîte ori venea de la baie, ud şi plin de tină, tuşea şi suduia copiii, — nu-i putea suferi văzîndu-i aşa de prăpădiţi. Muierea le ţinea partea, îi mîngîia, îi săruta pe obrăjorii scorţoşi, de pe care mereu se desprindea un praf ca o pulbere de făină. — Lasă-i, măi rumîne, ce-aştepţi tu acuma de la ei ? Cînd vor începe să lucre, se întăresc ei atunci, zicea femeia. — Pînă-i cucu ! Dintr-ăştia nu voi vedea eu oameni ! răspundea cu ciudă bărbatul. Şi n-a văzut, că Dinu a murit mai degrabă ca toţi. Femeia l-a plîns ce l-a plîns, dar n-a avut vreme de jelire, că, deodată cu înmormîntarea, s-a gătat şi cel din urmă bănuţ din casă. Bator, în vreo trei zile, cît a hodinit pînă l-au îngropat pe Dinu, era aproape să înţepenească. Acum femeia simţea că singurul sprijin ce-i rămăsese era calul ăsta mare, alb, slab de să-i numeri toate oasele. Satul era tot aşa ca şi pîn’ trăia Dinu. Toţi oamenii îşi vedeau de lucru, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Şi cînd au văzut-o pe Măria, a doua zi după ce şi-a îngropat bărbatul, c-a şi plecat cu Bator de căpăstru, unul mai pestriţ la maţe a zis : — Iată şi pe Fefeleaga ! Şi, de-atunci, Fefeleaga i-a rămas numele. Dar ea nu s-a încrezut niciodată în oameni, nici nu le-a cerut ajutorul. Altădată se încredea în voia Celui-de-sus, iar acum, de la moartea bărbatului, se încredea în Bator. De cînd şi-a închis Dinu ochii, şi ea a ieşit în curte şi a strigat «Tulai!», de-atunci a simţit că nu oamenii aceia care vor veni să vadă pe mort îi vor fi sprijin de-acum înainte, ci calul acela mare, alb, care sta legat de-un pociumb şi ronţăia liniştit la ogrinii. 76 Fefeleaga Şi cît a stat mortul în casă, de cîte ori ieşea Fefeleaga afară, îi părea că Bator, cum ronţăia la ogrinji, dînd din cap, ar zice : «Da, da, da ! Vom face ce vom putea.» Şi aşa, încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari ziua întreagă pe uliţele satului, cu Bator de căpăstru, a început să-l uite pe Dinu. Nu doară aşa, ca să se gîn-dească la alt bărbat, că ea de mult nu mai înţelegea decît într-un chip viaţa : să se frămînte săptămînă de săp-tâmînă, ca, duminica, pe bănuţii căpătaţi, să cumpere bucate şi legume pentru casă. Şi, pentru asta, se simţea destul de tare, dacă avea pe Bator alăturea. Poate or fi muncit-o şi pe ea vreodată, — cîndva, demult de tot, — gînduri mai luminoase, şi inima, în tinereţe, poate să-i fi tresărit vreodată de-o căldură tainică. Dar îndată ce s-a înhămat la munca din care vedea că toată viaţa n-are să mai scape, a înţeles că, pentru o femeie năcăjită ca ea, toate acele închipuiri de mai bine sînt, iac-aşa, prostii, care-ţi fac traiul şi mai greu. S-au aflat vreo doi-trei oameni care au sfatuit-o să se mărite iar. — Ce să stai aşa ? îmbătrîneşti, ş-atunci nu te mai ia nime. — Ieie pe muma-dracului ! zicea Fefeleaga. Şi privea cu duşmănie la oamenii aceia, care numai din bunăvoinţă o sfătuiseră aşa. Apoi îşi punea capul în piept, trăgea de căpăstru — «Ghii, măi Bator, ghii, măi sărace !» — şi-şi vedea de drum, gîndindu-se la ceva. Nu ştia ce-i, dar simţea că-i amar, şi nu ştia de ce-i mai vine în minte : că, adică, de ce mai trăieşte omul în lumea asta ? N-a răspuns niciodată decît ridicînd din umeri, şi, deci, îi era ciudă că, din cînd în cînd, îi Fefeleaga 77 venea iar gîndul acela. Cîteodată, dimineaţa, cînd punea coşărcile pe cal, i se părea că şi Bator s-ar gîndi la lucrul acesta şi că, dacă n-ar fi orb, ar privi-o întrebător. în cinci ani de văduvie a rămas numai cu doi copii, un băiat şi-o fetiţă. Trei au murit. Au murit toţi cînd să treacă peste anul al cincisprezecelea. Ca şi cînd acolo, la anul acela, al cincisprezecelea, ar fi fost un prag înalt/ înalt, de care era sortit să se împiedece copiii ei. Cădeau şi-şi rupeau grumajii. Sătenii se bucurau că o mai uşurează Dumnezeu, dar Fefeleaga nu se bucura deloc. Drept că băieţii erau mari, dar, fiind tot bolnavi, nu puteau munci. Pe unul chiar l-a dat slugă, dar nu l-a ţinut stăpînul, zicînd că-i prea slab, că n-are vîrtute. Şi Fefeleaga tot nu se bucura de moartea lor. De spus, f-nu spunea nimănui de-o doare ori ba. Nici n-o puteau cunoaşte oamenii dacă are mort la casă decît de pe două lucruri : întîi, că, două-trei zile înainte de moartea vreunui copil, Bator sta legat de pociumb, ronţăind ogrinji, şi, a doua, ca, după înmormîntare, Fefeleaga pornea cu noaptea-n cap, cu calul de căpăstru, pe uliţele satului. Dar, pînă era mortul în casă, dînsa ieşea de multe ori şi se apropia de cal. — Ce mai faci, tu Batore, sărace ? Şi calul ciolânos da din capu-i mare cît o solniţă, părînd a zice : «De, ce să-i faci, aşa e lumea !» Şi drept avea calul ! Aşa e lumea ! Fefeleaga a simţit bine că-i aşa, de cîte ori îi murea vreun copil şi-şi vedea casa din ce în ce mai goală. Mai mult venin i se strîngea la inimă duminica. Da, atunci îşi scotea plata pentru munca de-o săptămînă, a ei şi-a lui Bator. Şi bogotanii, ştiind-o fără ajutor, nu-i 78 Fefeleaga plăteau regulat, nu-i plăteau tot, aşa că Fefeleaga avea rămăşiţe mari pe la toţi. Se încredeau că va veni, totuşi, şi săptămîna viitoare la lucru, căci n-avea ce face cu Bator. Şi mai făceau socoata că, de la o săptămînă pînă la alta, Fefeleaga, cap de muiere, va mai uita. De uitat nu uita dînsa, dar dacă vedea că omu-i lacom pe crei-ţăraşul ei, nu zicea nimic, nu-1 mai cerea, ci numai un zîmbet de batjocoră i se aşeza pe faţă. Şi era cevai curios de tot zîmbetul acesta pe obrajii pămîntii, mîn-caţi de vărsat, ca două lespejoare de piatră surie pe care au picat mulţi picuri grei de ploaie, găurindu-le. Aşa, adunîndu-şi plăţile, rar putea să deie pe la biserică. Dar nu mergeau la biserică nici bogotanii din sat. Aceştia stăteau la circiumă şi beau bere. Fefeleaga nu mergea la slujbă, şi, totuşi, văzînd pe oamenii aceştia, care beau poate chiar bănuţii pe care ar fi trebuit să-i deie ei, îi dispreţuia, şi, — şti-o amarul ei de ce, — se simţea că-i mai mult decît ei, că-i mai bună creştină decît dînşii. Şi, rar, dar rar de tot, cînd vreunul o amîna cu lunile şi nu-i plătea, îi spunea verde în fată : — Ce-s eu ? Nimic ! Da’ pe mine nime nu mă blas-tămă, nime nu zice să mă bată Dumnezeu, pe cînd pe dumneata tot satul te blastămă. Şi-acum, să-i fi dat bogătaşul plata întreită, nu-i mai trebuia. Mergea acasă, mai punea o mînă de fîn subt botul calului şi-i zicea : — Da’ tu ce mai spui, Batore sărace ? Şi calul, pipăind cu buzele mari, groase, fînul, da din cap, ca şi cum ar fi zis : «Da, da ! Aşa-s oamenii...» Lucrînd săptămîna întreagă, înţelegîndu-se cu Bator, ca şi cînd în el s-ar fi mutat sufletul bărbatului, al lui Dinu, Fefeleaga nu ştia cum trece vremea. Timpul, pen- Fefeleaga 79 tru ea, avea o singură măsură : de la moartea unuij copil, pînă cînd altul îşi închidea ochii. Numărînd aşa, ajunse cu un singur copil, o fată, şi socotea trei ani de la cea din urmă moarte ce-a fost în casa ei. îmbătrî-niseră şi muierea, şi calul. Muierea era jumătate căruntă, avea părul ca lîna oilor seine. Pe obrajii ei mîn-caţi de vărsat se formaseră părăiaşe adînci, zbîrcindu-i faţa. Bărbia i se ascuţise şi începea să se ridice spre gura căzută înăuntru. Calul era şi mai ciolănos. Cele două petece pămîntii de sub corfe se măriseră, părul de pe coaste, de pe spinare i se rărise şi i se rărea mereu. Buza de jos îi spînzura, ca şi cînd i-ar fi atîrnat cineva o povară nevăzută. Femeile mai bătrîne din sat, babele, se dădură cu vorbe în jurul ei. Că aşa, că pe dincolo, c-ar fi bine să se facă nişte farmece, că nu-i lucru curat de-i tot mor copiii, şi tot la aceeaşi vîrstă. Dar Fefeleaga nu credea în dracu şi în puterile lui.1-Femeile îşi făceau cruce de necredinţa ei, dar Fefeleaga rămînea rece. — Nu, soro, nu-i duc. Drac e omul cel rău şi nedrept. Ăla-i dracu ! Şi n-a umblat după farmece şi descîntece. N-a umblat. J Şi, la patru ani, două luni şi treisprezece zile de la cel din urmă mort, i-a adormit şi fetiţa rămasă în viaţă. Cel din urmă copil. Şi tot cînd să treacă peste al cincisprezecelea an. Şi asta, ca şi vreo trei mai nainte, n-a fost bolnavă. Făina ce-i cădea de pe obraji, pînă a fost mai mică, s-a dus. N-a zăcut decît vreo două săp-tămîni. Şi cînd i-a murit copila aceasta din urmă, Fefeleaga n-a spus o zi nimănui nimic. Cît ce-a închis ochii, a pus 80 Fefeleaga luminiţa în sfeşnic, să ardă mai departe, a ieşit în curte, a dezlegat pe Bator de la pociumb, l-a tras întins de căpăstru, l-a dus în şopronul plin de fîn şi l-a lăsat acolo slobod. Nu i-a zis nimic, ci, din întîmplare, şi-a ridicat ochii spre capul bălanului. Pleoapele-i stăteau deschise, fără să clipească. Nicicînd nu-i părură cele două răni alburii aşa de grozave, aşa de adînci, ca acum. Apoi a întrat în casă, s-a pus pe-o laviţă de brad şi a stat ziua-ntreagă aşa cum stă lemnul. N-a plîns, nu s-a bocit, nu şi-a sărutat copila, ci a stat aşa, cu capul în palmele aspre. Şi-i tot venea nodul acela amar, pînă-n gît, că adică pentru ce mai este omul în lume ? Acum nu mai ridica din umeri, dar nici nu-şi desluşea gîndurile în-tr-un răspuns. Ce vedea mai viu era viaţa pe care-o dusese, de căpăstru, întîi c-un cal negru, apoi cu Bator. Vedea Dealu-Băilor înalt, pieptiş, cu colţi de stîncă ieşiţi ca nişte măsele de uriaşi, vedea poteca de-atîtea ori bătută, şi pe potecă se vedea pe ea cu Bator de căpăstru. Număra aşa ca-n vis de cîte ori a urcat şi-a scoborît dealul acela, socotea cam cîte poveri de piatră să fi adus în vreme de vreo patruzeci şi cinci de ani. Apoi trecea cu gîndul la duminicile de peste an ; în cîte a fost şi în cîte n-a fost la biserică. Şi cînd n-a fost, de la care om cîţi bani a luat ? Cu care s-a sfădit pentru plată ? Apoi auzea iar pe Bator cum păşeşte, pocnin-du-şi oasele, în urma ei, cum sună vreo potcoavă ce stă să cadă. îl vedea cum se zmînceşte, cu greutatea în spate, pe Dealu-Băilor la deal, cum se propteşte pe picioarele de dinainte, pe Dealu-Băilor la vale. îl vedea, şi se-auzea acolo, departe, pe sine cum îl îmbuna : «Stai, mă Batore, sărace ! Stai să mai hodinim, că doar nu dau tătarii \» Apoi, încet-încet, cu mare greutate, so- Fefeleaga 81 cotea numărul anilor dintre morţii săi, de la bărbat pînă la fetiţa aceasta din urmă. Lung şir de ani ! Şi ce de drumuri bătute, maica mea, Doamne, că, dacă le-ar pune în şir drept, ar fi ajuns la marginea lumii ! Dar acum s-a isprăvit cu strapaţul! Nu mai avea '' pentru ce să se zdrobească. Pînă i-au murit pe rînd, «nul cîte unul, copiii, n-a ştiut pentru ce se zoleşte atîta. Acum, cînd Păuniţa sta cu luminiţa de ceară la căpătîi, simţea Fefeleaga că toată viaţa pentru copiii aceştia s-a chinuit. Cum s-a chinuit, numai ea ştia ! Ba nu, nu i-a căzut greu lucrul, a muncit din inimă ! Pentru •ei ! Pentru cinci, apoi pentru patru, apoi pentru trei, şi iarăşi, pentru doi, şi în urmă pentru unul. Şi două lacrămi micuţe, cît gămălia, îi umeziră ochii uscaţi. Sara s-a dus la clopotar, la preot, «să se mai ostenească o dată şi pentru cel din urmă suflet din casa ei». Dimineaţa următoare a întrat în şopron, l-a luat pe Bator de căpăstru şi a pornit. Calul trăgea să meargă spre locul unde ştia că stau cele două corfe legate, în-desăgite. Dar Fefeleaga l-a oprit. — Stai, Batore, stai, calule sărace, că de-acum n-o să -nai porţi piatra în spinare ! Şi-l trăgea de căpăstru spre portiţă. Calul, simţind că n-are coşărcile în spate, se priponi jn prag. — Ghii, măi Batore, ghii, măi dragă ! Acum nu mergem la lucru. Nu ! Acum te duce Fefeleaga la tîrg, să te vîndă, să cumpere mama cunună şi julj alb-alb, ca laptele de alb. Că acum a murit şi Păuniţa, măi Batore ! Şi ochii ei uscaţi se umeziră a doua oară. Şi, trăgîndu-1 de căpăstru şi tot vorbindu-i, l-a dus la oraş şi l-a vîndut pe un preţ ca vai de el. Calul simţi m 82 Fefeleaga mîna străină, ce-1 prinse de căpăstru, mirosi pe noul stă-pîn, şi, înţorcîndu-şi capul după Fefeleaga, necheză întîia oară, după o tăcere de o grămadă de ani. în ochii bă-trînei se iviră a treia oară lacrămi, şi, ca într-o fulgerare, înţălese păcatul ce-1 face, despărţindu-se de calul ce-a ajutat-o o viaţă întreagă. Dar zadarnic ! Dînsa nu mai avea ce face cu Bator. De cîte ori l-ar fi văzut şi-ar fi adus aminte de lungul şir de morţi, — da, de morţi, căci vede ea că pentru ei a lucrat, — şi n-ar fi putut răbda. Simţea că prietenia aceea aproape omenească, ce a avut-o faţă de cal, a fost numai pentru ajutorul,ce i l-a dat el pentru copiii săi. Că ea, în calul acela mare* alb, ciolănos şi-a iubit copilaşii. Şi totuşi, iată, chiar acum, cel din urmă ajutor tot de la Bator vine. Să nu fi fost el, Păuniţa n-ar avea nici sicriu văpsit, nici cunună ca de mireasă, nici giulgiuri albe. Cînd ieşi de la tîrguit, calul era legat de-o proptea într-o uliţă strîmtă. Merse la el şi-l mîngîie pe grumaji. Calul necheză iar. — Bator, mă, nu fi tu supărat. Ţie o să-ţi meargă mai bine. Dar iaca, eu mă duc, mă grăbesc să împodobesc pe Păuniţa. Şi tropotindu-şi pe trotuare cizmele grele, umbla, frîntă de spate, să găsească vreun car de la ei, să-şi ducă acasă podoabele cumpărate pe preţul lui Bator. 19 0 3 LUMINIŢA Primăvara începuse cu secetă mare. Se roşiseră livezile, ca arse de brumă, iar dealurile erau pămînt gol. Vitele zbierau pe cîmp ziua, mugeau prin curţi noaptea, iar oamenii îşi plecaseră capetele adînc în piept. Bucatele se scumpiseră foc, de nu te puteai apropia de ele, şi-aci, în sat de munte, erau şi mai pipărate. De la Paşti pînă la Rusalii, o dată numai s-a îndurat cerul să se întunece şi să azvîrle cîţiva stropi mari, grei, rari. Dar de la Rusalii, cerul se căptuşi deodată cu nouri grei, plini de întunerec şi de vijelie. Şi pădurile de brad începură să vuiască adînc, ca o cădere puternică de ape mari. Un fulger s-aprinse în înălţime, din Pleşa pînă-n Măgura, zvîcni în toată lungimea lui, şi întunerecul 6* 84 Luminiţa începu să se coboare şi mai tare. în noaptea aceea din marţea Rusaliilor, mulţi creştini vor fi privegheat, nu-mărînd trăznetele ce se slobozeau cînd ici, cînd colo,, cu detunături clocotitoare prin păduri şi stîncării. Dimineaţa ploua încă, şi oamenii se adunau cîte doi-trei la cîte-o portiţă acoperită şi povesteau. Pe drumul strîmt, plin de bolovani, care duce spre dealul cu citeră neagră, este o căsuţă de bîrne, puţină de s-o cuprindă şase oameni în braţe. Căsuţa e răzle- ţită de sat, pe deal în sus, de nici popa nu merge, la Bobotează, cu crucea, pînă acolo. Cantorii au scornit vestea că femeia zăvorăşte uşa şi stă închisă, cîtă vreme umblă popa cu botezul prin partea aceea de sat.. Vreodată cine ştie cum va fi fost, dar acum baba Mîia zăcea de mult în pat, şi nu mai vorbea nimeni de dînsa, ca şi cînd n-ar mai fi fost pe lume. Noroc avea cu fată-sa, cu Salvina. Salvina asta era. fată bătrîna, — trecuse de treizeci şi cinci, — dar apucase să rămîie aşa, nemăritată. Ploaia de la Rusalii aduse bucurie şi-n casa lor. Ce-i drept, n-aveau fînaţe, n-aveau sămănături să se usuce,, n-aveau vite să moară de foame. Dar avea Salvina doua braţe tari, ş-acum ştia că va căpăta de lucru pe la: oameni. Că-n timpul cît ţinuse seceta, babei Mîia i se-uscase şi gîtul, şi pieptul, iar din adîncul măruntaielor i se stîrnea ceva ce-i aducea ameţeală la cap. Salvina n-avea unde să muncească, n-o chema nimeni, şi, de cerşit, nu putea să cerşească. Şi, dacă nu muncea fata,, cine amarul să se-ngrijească de o femeie bătrîna şi bolr-navă ? Cînd îi întindea mălaiul, Mîia de trei ori pe zi clătina; din cap că nu-i trebuie, şi numai a patra oară îmbucai Luminiţa 85 ceva. Şi ochii ei, înconjuraţi de pieliţă zbîrcită, vineţie, priveau nemişcaţi, dulcegi, plini parcă de-o apă alburie. Zicea de multe ori : — Doamne, tu fată, că rău înghit. Şi după ce fata nu-i zicea nimic, după un răstimp întindea din gîtul plin de vine şi de oase şi mai zicea o vorbă : — Oare nu s-a-nnourat afară ? Şi cîteodată fata trebuia să iasă să privească cerul, în răstimpul acela dintre Paşti şi Rusalii, lumină nu s-a aprins în căsuţă la cele două femei. în trei duminici a cumpărat Salvina sare de cîte patru bani, o dată oţet de cinci, ş-atîta le-a fost tot tîrgaşul. Era în casă o luminiţă, o luminiţă de ceară, pusă împletită pe o cruciuliţă afumată de lemn, pe care nu se mai cunoşteau sfinţii. Dar luminiţa aceea n-o aprindeau. O păstrau pe cînd va fi să moară baba Mîia, sa aibă şi ea ce ţine în mînă, ca să-şi vadă calea luminoasă, cînd va pleca pe drumul de veci. Şi nici nu aveau lipsă s-o aprindă. în căsuţă n-aveau de ce se împiedeca. Cele două laviţe înguste erau lîngă păreţi, o lădiţă — intr-un ungher, patul — era bătrîna pe el, iar masă n-aveau. Cele trei icoane cu sfinţi deznădăjduiţi, care se strîmbau ca-n muncile iadului, atîrnau de păreţi şi nu le făceau val. Baba Mîia nu s-a ridicat de pe oase de vreo doi ani. Cîteodată avea junghiuri adînci, «se petrecea», cum spunea fata, apoi iar se liniştea. Dar în vremea asta de secetă, hrănită rău, Mîia slăbise şi mai tare din puteri. Durerile îi veneau mai des, şi, de multe ori, în chinurile ei, întindea mîna, holbînd din ochi, după luminiţă. Fata l-a adus pe popa s-o grijească, s-o împărtăşească cu cele sfinte. 86 Luminiţa Dar numa îi venea aşa, să moară, ci nu murea. La Rusalii, cînd se-ntunecă, bătrîna zise : — Are să ploaie, fată. — Da, are să ploaie ! zise Salvina. Şi cînd cei dintîi picuri izbiră pe-acoperişul de şindrilă, ca un ropot dulce, ca un cîntec sfînt, cele două. femei tresăriră : — Plouă, zise Mîia. — Plouă, zise Salvina. Şi deschise uşa să între în casă mireasma ploii. Bătrîna a stat un răstimp şi-a ascultat. Apoi îşi măsură o cruce largă, neregulată. Cînd începură să se descarce trăznetele unul după altul, ca dărîmări de stînci prăpăstioase, baba Mîia îşi măsură altă cruce şi zise : — Închide, tu fată, uşa. Are să vremuiască. Şi-a închis fata uşa, şi s-au culcat amîndouă în lumina fulgerelor. Dar ploaia vreo patru zile n-a mai contenit. Cîteodată scăpau de după dealuri vînturi mari, ce duceau spre Pleşa grămezi mari de nouri, ca nişte turme de dihănii şi de uriaşi, negri, vineţi, mînioşi, încleştaţi unii într-alţii. Cîte-o ruptură de cer rămînea albastră, înaltă, dar îndată alergau alţi nouri s-o astupe. Şi vîntul se oprea, şi ploaia începea să cadă, măruntă, deasă. Baba Mîia şi cu fată-sa aşteptau să se-nsenineze. Se-mpuţina mălaiul, trebuia făină, şi Salvina văzu că totuşi trebuie să deie creiţarii pe lapte. Mă-sa abia mai sufla, şi bucată uscată în zadar i-ar mai fi dat. Ochii bătrînei, în cele două zile din urmă, se-ngăl-beniseră pe la alb. Rotunji, mici, priveau ţintă şi sămă-nau acum cu ochii de cucuvaie. Lufniniţa 87 I-a adus lapte, ca astăzi, şi, ca mîne, Salvina a căpătat de lucru. Era şi vremea, căci fata se asprise tare. Vorbea răstit cu bătrîna, din firea ei, căci era scurtă şi zmîncită la vorbă, dar în zilele din urmă era tot mî-nioasă. Dimineaţa i-a pus ulcica cu lapte lîngă pat, a luat luminiţa de pe cruce şi a aşezat-o, cu cîteva chibrite, lîngă ulcică. — Iaca, aici, lapte. Aici ai şi luminiţa, şi chibrite. — Bine, maică, bine. Să-ţi ajute Dumnezeu, zise bătrîna, cînd fata ieşi pe uşă. Abia se duse Salvina, şi Mîia luă ulcica ; dezlipin-du-şi buzele sorbi o dată, de două ori, de trei ori. Şi băutura albă părea că trece, — în drumul său în jos, — peste podeţe, părea că se adună în gropi şi se varsă apoi mai departe, aşa ghiolcănea. Şi Mîia deodată se simţi mai bine. Se uşurase şi i se muiaseră parcă toate oasele. Afară ploaia încetase de cu noapte, dar vremea nu era senină. Nouri negri, mari, petece de nouri mai luminoşi călătoreau mereu, de la apus la răsărit. Vîntul numai, în răstimpuri depărtate, şuiera în vreun brad prin apropierea căsuţei, apoi iar tăcea dintr-una. Din pat, pe ferestruţă, baba Mîia vedea afară. De cîte ori n-a privit ea prin ferestruţă aceea ! De cînd n-are ea alta de făcut decît să se gîndească, să privească pe ferestruţă şi să-şi aştepte moartea ! Şi, de multe ori, gîndul ei colinda departe, cu zeci de ani în urmă. îşi amintea de tot ce-a văzut, de tot ce-a păţit în viaţă. Dar iată, acelea, ca şi cînd n-ar fi fost. Ca nourii care trec pe cer, tîrîndu-şi umbra pe pămînt, şi se duc să nu se mai întoarcă. Şi iată c-a rămas numai 88 Luminiţa cu fata ! Dar şi fata, ca şi cînd n-ar fi. Ea se duce ia lucru dimineaţa şi vine sara, şi cîteodată nici sara. Şi, în necurmatele zile de boală, părăsită, baba Mîia privea cu dragoste, cu sfinţenie la luminiţa de ceară. Iată, luminiţa asta e singurul sprijin care n-o părăseşte niciodată. Ea o păzeşte acum şi va ajuta-o în ceasul din urmă. Şi bătrîna suspina de multe ori: — Sfîntă luminiţă, sfîntă ceară, sfinte albine ! Ani întregi au trecut de cînd nu s-a mai putut duce la biserică. Dar tot mai ştia din ce spunea popa, din ce spunea diacul. Şi, mai mult, în boala şi singurătatea ei, baba Mîia. la lucrurile astea se gîndea. îşi închipuia cum are să fie iadul cu dracii, cum are să fie raiul cu sfinţii. Iadul? D-apoi întunerec beznă, de să nu-ţi vezi mîna ! Şi, prin, întunerec, cozi şi gheare de draci, care prind pe creştin şi-l duc la căldarea cu smoală, sa-1 opărească. Doamne fereşte ! Iadul ? O, Doamne, Doamne ! D-apoi bivolii împungaci, ce-or lua în coarne femeile nelegiuite şi pe ucigaşii de oameni 1 — Doamne fereşte, Doamne fereşte ! suspina bătrîna. Dar ea n-avea s-ajungă-n iad. Pe ea va prinde-o sfîn- tul Petru de mînă, va sprijini-o să nu cadă şi va întreba-o : — Tu eşti baba Mîia ? Şi ea va zice : — Eu, sfinte Petre. — Cea de-a avut o fată, una Salvina ? va zice sfîntul. — Da, eu ! — Cea de-a bolit vreme multă de tot ? — Da, eu ! Luminiţa 89 Ş-atunci, sfîntul Petru va zurui din chei şi va găsi pe cea potrivită. Se va deschide poarta, şi sfîntul Petru îi va arăta locul de hodină, în iarbă înflorită, subt un măr cu mere aurii. Nu, ea nu va apuca în iad ! Ce-a făcut ca să meargă în iad ? Şi are ea luminiţa aproape ! Cînd va simţi că i se ridică nodul în gît, să-i oprească răsuflarea, aprinde luminiţa, sfîntă luminiţă de ceară. Ş-atunci, chiar de-ar vrea s-o răpească, cornoraţii se vor împrăştia. Şi baba Mîia îşi făcea o mulţime de icoane. Şi totuşi, vremea îi trecea destul de greu. Dar astăzi, după ce bău laptele pînă-ntr-un picur, nu-i veneau gînduri de-astea. Astăzi privea dornică prin fereastra căsuţei, şi-i veneau gînduri copilăreşti. Uite, cum ar vrea să iasă puţin pînă afară ! Numai aici, înaintea uşii; cînd a trece nourul de pe soare, să cadă lumina pe ea ! Ba nu, ar vrea să meargă şi mai departe. I-ar plăcea să se coboare în sat, să vadă cum mai stă satul. Să-l vadă pe popa şi să-l întrebe de sănătate. Să se-ntîlneasci cu două bătrîne din vremea ei, — Anuţa şi Zamfira, — să le-ntrebe : — Da’ voi ce mai faceţi ? Şi ele să zică : — D-apoi ce să facem ? Iacă ! Şi să meargă mai departe pe uliţă, să vadă biserica. Mare şi frumoasă biserică ! Să se-ntîlnească cu oamenii care i-au fost vecini pînă a stat şi ea în sat. Şi oamenii să zică : — Ce-i, vecină ? Ai mai venit la vale ? Şi ea să 'zică : — Mai ! 90 Luminiţa Tot aşa, să umble pe uliţă, pe unde n-a umblat de mult, şi oamenii să zică : — Iată şi baba Mîia ! Iar copiii şi cei mai tineri să-ntrebe : — Mamă, cine-i bătrîna aceea ? Şi femeia să zică : — Baba Mîia, cin’ să fie ?! Gînduri de-acestea îi veneau astăzi. Şi nu erau gînduri goale,. erau gînduri vii, erau icoane. Şi nu icoane reci, ci icoane aşa de călduţe, de baba Mîia le simţea căldura ca o mîngîiere la inimă. Şi cerca să se-nvîrtă-n pat, să poată vedea mai bine pe ferestruţă. Nu, astăzi nu se gîndea la iad şi la rai ! Azi, după ploaia ce-nverzise cîmpul, ar fi voit să mai fie o dată fată mare, să pască vitele pe munte, să păşească pe frunzele uscate, umede acum, să se prindă cu mîna de-o creangă, şi picurii rămaşi pe frunze să cadă stropind-o pe obraz, pe iie, apoi să iasă pe culme, la luminiş, să toarcă şi să privească vitele cum pasc, şi, sara, să vie acasă cu vitele sătule cumu-s dobele. Se mai cugeta cît ar fi de bine să mai umble ea pe vîrful măgurii, pe Frasin, după fragi de pădure. Ce fragi se fac mai ales pe Frasin ! «Buricul deştiului» de mari ! Ori să aibă ea acum nişte pere de la dascălul cel bătrîn din grădină. Ce pere ! Cumu-i ceara ! Numai dascălul are pere de-a-celea în sat. Şi, cum se gîndea aşa, la cîte toate, baba Mîia simţea că se face tot mai uşoară. De la o vreme i se păru că nici nu mai stă în pat. Şi pipăi bine scîndurile. Apoi, uşoară de tot, iată că sta aşa şi nu se mai putea gîndi la nimic. Dar era bine. Las’ să fie, că nu-i rău ! Au durut-o pe ea destul oasele, au tăiat-o destul junghiurile ca nişte Luminiţa 91 săbii ascuţite. Acum, aşa, călduţă, uşoară şi fără dureri, stă, şi ochii parcă-i rîd. Şi-n casă e o linişte aşa de bună! Şi soarele se uita chiar acum, deodată, pe cele trei feres-truţe. Uite, ce pulbere de lumină ! Deodată, însă, baba Mîia schimbă ochii şi-i umplu de spaimă. Simţea cum vine ceva, ceva rece şi greu, ca o povară strivitoare. întinse mîna, dar n-ajunse luminiţa de ceară. Se oţărî cît putu, dar luminiţa căzu pe podele. Junghiul ce-1 simţise o prinse, o-ncîrligă, dar bătrîna se zvîrcolea mereu, s-ajungă luminiţa de ceară. Aşa, fră-mîntîndu-se, căzu pe podele şi muri, cu mîna întinsă după luminiţă. Şi prin cele trei ferestruţe pulberea de lumină albă cădea mereu în casă, apropiindu-se tot mai mult de pat. Şi dintr-odată învălui, ca un giulgiu, trupul ţapăn al Mîiei, ulcica răsturnată, şi luminiţa de ceară, de care n-avusese parte bătrîna. 19 0 8 VÎRVOARA Am întîlnit-o pe drum, c-o traistă lungă, smolită, de lînă, umblînd în sus şi în jos. Se oprea la cîte-o poartă, privea înlăuntru, uneori vorbea două-trei vorbe cu cineva din curte şi pleca mai departe. Sapa veche, cu coadă lungă, lucie, o tot muta de pe-un umăr pe altul. — N-ai de lucru, nu capeţi de săpat, se vede, lele... — Nu prea, zise femeia şi trecu mai departe. — Stai puţin, lele, am eu o grădină. Pîn’ desară o isprăveşti. Ea se opri deodată şi-ntoarse puţin capul : —■ Cît îmi dai ? — îţi dau o coroană. De-ai fi venit de dimineaţă, îţi dam mai mult. Acum, uite, soarele-i sus. Vîrvaara 93 — Ştii ce ? Să-mi dai ş-o bucată de mămăligă ; n-am mîncat nimic de ieri. Se-ntoarce ea, ne-nţălegem noi ş-o duc în curte. Poruncesc să-i ducă un blid de lapte şi mămăligă. Şi-Î arăt grădina. — Să vezi numa cum am să ţi-o grijăsc. Ai să mă pomeneşti cîte zile-i avea ! O las să soarbă laptele şi întru în casă. Aveam ceva de isprăvit. Şi din cînd în cînd aruncam ochii spre grădină. Femeia încă nu întrase în lucru. Ieşii mai tîrziu să văd ce face ; nu mîntuise încă de mîncat. — Cum, Doamne sfinte, mă mirai eu, de-atunci puteai mînca de zece ori ! — Vezi, îmi răspunse ea, că eu am durere de gură. Şi pieptul mă doare, şi tuşesc. Să vezi cum tuşesc... de se sperie copiii. Aia-i tusă ! Odată am mers eu la un doctor, ş-a zis că am hertică... Are dracu hertică ! De-a-veam, muream de mult. De altfel, ce zici şi dumneata, dacă moare omul, nu-i mai bine ? Popa David de la noi aşa zice, că, dacă moare omul, îi mai bine. «Unde nu este durere, nici întristare»... Şi începu c-un glas gros, întrerupt, să spuie cuvinte dintr-o cîntare de la prohodul morţilor. Imita, se vede, pe popa de la ei, pe David. Crezui deodată că femeia-i smintită şi priveam cu băgare de samă la ea cum mînca încet, ca de silă, cu ochii ţintă în blid. — De unde eşti dumneata, lele ? — Din Mămăligani. — Pe-acolo au gătit oamenii de prăşit ? 94 Vîrvoara — Au isprăvit care-au avut; care n-au nu gătesc niciodată. — Pesămne dumneata n-ai pămînt... — Pe unde calc, pămîntu-i al meu, ca ş-al dumitale, şi începu să rîdă deodată, arătîndu-şi dinţii laţi, gălbinii. Dădu să se ridice, da’, ca şi cînd şi-ar fi adus aminte de ceva, se lăsă iar, moale, jos, şi pescui cu lingura de lemn o bucăţică de mămăligă. — Cred că ai putea să vii acum în grădină, zic eu. A trecut aproape un ceas de cînd tîndăleşti. Se vede treaba că de-aceea nu te primesc oamenii la lucru. — Pe mine ? — Pe dumneata. — Vezi că nu mă cunoşti ?... Eu nu mă duc la oricine. întîi întreb cine şăde-n casă, şi dacă-mi place, mă duc, de nu-mi place... plec mai departe. — D-apoi la mine ai venit fără să fi întrebat de cineva. Femeia nu zise nimic. Se sculă, puse cojile de mămăligă în traistă, se plecă apoi iar, ridică blidul şi sorbi din el cîţiva stropi de lapte, cîţi mai rămăseseră, îşi puse traista după grumaji; şi avu dintr-una nişte priviri ca de scăpare, ca şi cînd ar cerceta pe unde să iasă afară, în uliţă. Nu i-am mai zis nimic. Am lăsat-o să se ducă. Dar ea coborî treptele şi o luă spre grădină. într-o mişcare nervoasă îşi desprinse traista şi o atîrnă într-un măr bătrîn. Apoi, începînd să sape, îmi zise : — La dumneata am venit pentru că eşti om bun. — De unde ştii dumneata ? — De pe ochi. Eu cunosc oamenii de pe ochi. Cînd te-am văzut, am gîcit cum eşti, ş-acum, dîndu-mi de mîncare, mi s-a adeverit gîcîtura. Vîrvoara Sta frîntă de şale şi săpa aşa de repede, aşa de bine, de-am rămas uimit. Fir de buruiană nu lăsa, şi-n jurul cucuruzului aduna muşunoaie mari cu sapa, le rotunjea apoi repede cu palmele, ca şi cînd ar tocmi o pîne ca s-o bage în cuptor. — Cum te cheamă pe dumneata, lele ? întreb întru tîrziu. — Vîrvoara. — Vîrvara poate. — Ba, Vîrvoara ; urît nume, nu-i aşa ? Da’ dă-1 în sfinţii lui, că noi avem un popă... de tot nume pocite ne pune. Iacă, de pildă, la un copil de-al meu i-a pus numele David. Femeia nu mai zise nimic. Parcă i-au venit deodată în cap alte gînduri. Am lăsat-o să sape, şi eu am trecut la un strat de legume, să plivesc. Căzuse de cu noapte o ploicică, de revenise bine pămîntul. Buruiana se smulgea uşor, cu rădăcina întreagă, albă, plină de aţîşoare. Mireasma pămîntului ud se ridica în văzduh, călduţă parcă şi oarecum amăruie. Pliveam, şi din cînd în cînd aruncam ochii spre femeie. Lucra frîntă de şale, cu capul în piept. Era slabă, aproape ca o suveică. Şi totuşi vedeam că nu osteneşte, că nu se opreşte să mai plivească, ridicîndu-se, în stînga şi-n dreapta, cum fac toţi săpătorii. Mi se părea uneori că bombăneşte singură, da’ ce, nu puteam înţălege. De la o vreme aud că mă-ntreabă : — Nu ştii dumneata un leac de tusă ? — D-apoi ce umbli după leacuri dumneata ? Eu nu te-am auzit tuşind niciodată. 96 Vîrvoara — Că peste zi nu tuşesc. Numa noaptea ; atunci tuşesc să mă rup, nu alta. Doctorul zice că-i hertică, da’ nu-i hertică, ci se vede c-o fi aghiuş. — Ce-i aghiuşul acela ? — Păi, năduşală, ce să fie ? Năduşală la piept şi Ia răsufluş. Am fost de vro cîteva ori de mi-a cetit popa nost’, da’ se vede că rugăciunea lui nu prinde. — De ce să nu prindă ? — Pentru că-i mai mult pe partea dracului decît pe-a lui Dumnezeu... Ăla numa bun de popă nu s-a născut! — Nu-i unul mic, cu bărbuţa neagră, rară ? — Mic, popa David ? Tiiii ! ’tă-l puterile, da’, că-i mare cît un cal, ş-are o barbă lungă, ţepoasă, roşcată. Gîndeşti că-i o mătură de mesteacăn, cu care-ai măturat curtea, de s-a ţîndărit acum. — Nu-1 cunosc. Aşa popă nu ştiu. — De unde să-l cunoşti ?! Aşa popă crezi că iasă între oameni ? N-a mai fost la oraş de cînd l-a sfinţit vlădica. Da’ mai bine nu l-ar fi sfinţit! Gîndeşti că nu-i însurat ? Ba-i însurat, şi are-o muiere tare detreabă şi tare frumoasă. Da’ gîndeşti că popa vrea să ştie de ea ? Umblă după toate femeile din sat. Amarnic om, amarnic popă ! Şi biata preuteasă, dac-a văzut ş-a văzut că nu se poate altfel, ş-a luat şi ea un drăguţ, un ficior din sat. Zdravăn ficior ! 11 prinde cîteodată pe popa David de mătură... şi-l îmblăteşte. Vezi că popa se-m-bată, şi dacă se-mbată, vine acasă şi-şi bate nevasta. Ţi-am spus eu că nu-i popă. De altfel nici n-a învăţat. Eu îl ştiu. A fost tot acasă, la plug şi la vite. Apoi, ficior mare, a mers la vlădicie vro trei săptă-mîni. Da’ nainte de-a se duce a vîndut două părechi Vîrvoara 97 de boi. Şi peste trei săptămîni a venit acasă — popă. Gata. Ce zici dumneata ? — Ce să zic ? A fost rău că l-a sfinţit vlădica. — Ba a fost păcat, mare păcat ! Că să vezi, lasă pe oameni să moară nespovediţi şi necuminecaţi. Lui să-î pui zlotu-n palmă, ş-apoi vine. — Stătu puţin, apoi adaose : De altfel, îi dau pace. Cu dumnealui n-am eu nimic. Atîta numa, c-a pus nume de batjocoră copilului. Dar eu acasă nu-i zic David. Acasă-i zic Pătru. Soarele se ridicase sus, şi căldura cădea dogoritoare. Am lăsat plivitul şi m-am dus în casă, gîndindu-mă la femeia aceasta din Mămăligani, care munceşte cu atîta hărnicie şi despre care nu puteam şti de-i tresărită, ori de-i aşa felul ei de vorbă. La amiază am chemat-o iar să mînce. Dintîi n-a vrut să vie. Se temea, socotea că fac numai o glumă. Apoi se temea că-i trag din plată dacă-i dau ş-o sorbitură de mîncare. în urmă veni şi se apucă, cu aceeaşi tîndă-lire, să mînce, ca şi dimineaţa. — Vezi că mă doare gura. Se vede că este ceva stricat în mine. Mi se strică şi dinţii. Iacă ! şi-şi vîrî două degete pline de tină în gură şi le scoase, după puţină cercetare, strîngînd între ele un colţ de măsea. — Pentru ce ţi se strică ? — Nu ştiu. îmi vine aşa, o amăreală, ca şpirtul de tare ; se vede c-aceea mi-i roade. Nu ştiu de unde... Poate din fiere. C-odată mi s-a stricat rău fierea. — Ai avut vro supărare, vreai să zici ? Femeia îşi ridică deodată ochii şi privi la mine lung, întrebător, ca şi cînd acum m-ar fi văzut mai întîi în viaţă. Da’ poate nici nu se uita la mine. Privea prin ochii mei încolo, mai departe. De vorbit n-a mai zis 7 — I- Agîrbiceanu, Opere, 2 98 Vîrvoara un singur cuvînt, pînă spre sară. O întunecime ca o umbră de durere veche îi îmbrăcă obrajii slăbiţi şi începu să tuşească adînc, închis, ca şi cînd ai da c-un sul într-o gaură afundă în pămînt. Nu însărase cînd isprăvi cu grădina. Îşi luă traista şi ieşi în curte. Da’ nu-ndrăznea să vie să-i dau banii. — Cu zece cruceri îţi plătesc mai mult, lele Vîrvoaro. Iată şaizeci. Mi-ai lucrat tare frumos. Femeia luă banii şi se duse fără nici o vorbă. Mai tîrziu, ies pe uliţă şi mă-ntîlnesc c-un vecin. Umblăm noi de la o crîşmă la alta, să mai vedem cine-i pe-acolo. Cînd ajungem la crîşmă lui Stan, acolo o grămadă de oameni se-mbulzeau cu capetele unu-ntr-al-tul privind la ceva jos, în mijloc. — Ce să fie ? ziceau unii. — O femeie. — Ce-i cu ea ?... — A avut călcătură, dar acum s-a liniştit. Vai de ea, ce chinuri ! Şi oamenii încep să se împrăştie. Cînd m-apropii şi eu, rămîn înlemnit. Era biata Vîrvoara ! Cu gura plină de spume albe, băloase, cu faţa vînătă, cu ochii închişi, nemişcată, cu degetele încleştate, zăcea între traistă şi sapă. Oamenii începură vorbele. Unul zise : — A venit în crîşmă ş-a băut doi deţi de şpirt. Şi dacă i-a băut, a plătit ş-a dat să iasă. Da’ cînd să iasă, s-a împiedecat de prag şi, împiedecîndu-se, a tot mers pînă unde-o vedeţi acum. Acolo a căzut, ş-a fost vai de ea apoi, c-a apucat-o boala. — De mult o duce aşa, zise altul. Cel puţin de cincisprezece ani. Vîrvoara 99 Altul o cunoscuse pe Vîrvoara şi înainte de boală, şi ştia să spuie din ce i-a venit. — A rămas, spunea el, văduvă tinără, da’ nu s-a mai măritat. Avea o fată şi doi ficiori. Fata, dacă a crescut, a dat-o slujnică, să lucre, să cîştige ceva. A dat-o la boltaşul din sat. Aci fata s-a răsărit îndată. Trai bun, muncă puţină, şi s-a ales în doi ani din Anuţa o fată ca de domn. Stăpînul său era nădrăgar, sta bine, da’ cu muierea sta rău. Se certau în toată ziua. De la o vreme jupînul s-a dat pe lîngă Anuţa. Şi numa ce, într-o dimineaţă, fata s-a-ntors acasă. Nu peste mult muri în chinurile facerii. Vîrvoara de-atunci a rămas cu boala ceea de cap. Am ascultat istoria asta şi mi-a venit deodată în minte că mi-a spus ceva şi dînsa, zicînd c-odată i s-a stricat rău fierea ; şi înţălegeam de ce-a stat tăcută o după-amiază, fără o vorbă, cînd mai nainte fusese aşa de vorbăreaţă. Acum sta încă tot întinsă. Nici nu sufla, nici nu mai trăia parcă. Traista şi sapa privegheau lîngă dînsa, şi faţa ei părea că se-nnegreşte. Oamenii începură să vorbească despre altele şi-i dădură pace. Au mai văzut ei că după boala asta bolnavii rămîn aşa, nemişcaţi. Dar deodată îşi întoarseră cu toţii capetele. Vîrvoara deschise ochii-nroşiţi, umflaţi, ca două răni, răcni din adînc, se întinse o dată, pocnindu-i toate oasele, apoi se zgîrci, înţepenind pentru vecie. — Dumnezeu s-o ierte, c-a fost femeie harnică şi cinstită, ziceau oamenii, făcîndu-şi, cutremuraţi, sămnul crucii. 19 0 8 7* / BĂDICUL PĂTRUŢ In topirea zăpezilor de primăvară, pe drum e numai cir şi părăiaşe ce şerpuiesc ca nişte biciuri de lumină. La uşa crîşmei, care cum dă să între îşi izbeşte mînios cizmele de podele, şi mocirla se-mprăştie în toate părţile. în crîşmă se-adună, rînd pe rînd, oaspeţii obişnuiţi, să beie o jumăta’ de vin, să joace o păreche de cărţi. Bădicul Pătruţ niciodată nu lipseşte. Vine cu pieptul înainte, încordat, ca un militar. S-a-şeaza unde vede că-s mai mulţi. îşi trage un scaun, se-ndeasă între oaspeţi, ascultă, privind cu ochi iuţi la cei de faţă, dar el, la-nceput, nu zice nimic. întru tîrziu, îşi scoate de după şerpar gazeta, îşi încruntă Bădicul Pătruţ 101 sprîncenele, îşi încreţeşte fruntea, foaia despăturată o ţine departe, cu amîndouă mînile întinse, şi se-adîn-ceşte de tot în citire. După ce se pare c-a terminat, zice, aşa, ca pentru sine, de trei ori : «Hm, hm, hm !» clatină din cap şi pare foarte abătut. — Ce-i, bădicule Pătruţ, ce s-a mai întîmplat iară ? Bădicul se-nseninează deodată, pune gazeta pe genunchi şi zice, c-un glas încordat, ca şi cînd ar citi şi-acum din foaie : — Ce să se mai întîmple, frate ?! Spune că vin iar răzmiriţele, cu lăcuste pe cîmpuri, cu foamete pe oameni şi pe dobitoace. Cică departe, prin Ţara Muscă-lească, s-ar fi ivit şi sămne-n soare şi-n lună. Chip de vîrcolaci, pare-se ! Oamenii întorc capetele şi privesc miraţi la Pătruţ. Acesta, clipind des din ochi, îşi ţine capul plecat pe gazetă, ca şi cînd ar vrea să mai scoată ceva de acolo. Unul mai tînăr ţine să-şi spuie şi el cuvîntul : — De pe partea asta, putem fi liniştiţi. în sămne de-acelea nu mai crede nimeni astăzi. Vîrcolaci nu-s, cum nu sînt acum la mine-n palmă bănuţi. Oamenii însă îşi aveau credinţele lor, şi, pe lîngă acestea, ţineau tare mult la Pătruţ. De o parte, că, înainte vreme, ţinuse bădicul orîndă mare, îi ospătase pe toţi de multe ori, iar de altă, că era om de nu se clătea iac-aşa de orice vînt. Romîn să fi fost, care să-l poată înfrînge pe Pătruţ ! Că de-aceea nu mai ţine clînsul crîşmă acum. Vîrtutea lui de romîn i-a adus pacostea pe cap. Că era înaintea unor alegeri de deputat şi venise un surtucar să-l îndemne să ţie cu dracu. Dar bădicul i-a pus mîna-n piept şi i-a dat vînt pe 102 Bădicul Pătruţ uşă afară. Atunci a venit un finanţ şi a început cu ameninţările. Bădicul l-a tot ascultat, şi cînd acela n-avu ce să mai zică, l-a luat de mînă şi l-a dus la părete. — Vezi, domnule, chipul de colo, hîrtia ceea ? — Văd. — Dac-o vezi, mi-ai şti spune cine-i iscălit acolo ? — Cum să nu ?! Directorul de finanţe ! Bădicul, aici, zîmbi pe sub mustaţă. — Mi se pare mie că nu-i fi dumneata acela ! şi-l privi în batjocoră, din creştet pînă-n tălpi. Apoi vezi, dacă venea chiar el, care-i iscălit, să-mi zică : «Bade, dacă nu votezi cu noi, pierzi licenţa», poate că tot mai credeam. Da’ cu dumneata nu vreau să stau de vorbă î Cela s-a dus ca din puşcă, dar, după alegeri, bădicul Pătruţ a trebuit să-şi încuie crîşmă. Dar nu i-a părut rău. Nu, zău ! O spunea cu fală. Vin găseşti şi-ntr-alt loc, dar om ca el — mai rar, spunea bădicul, de era cît de cît în voie mai bună. Sările de-a rîndul se aduna, în crîşmă asta nouă, cu prietenii lui vechi. Le spunea istorii de prin gazete, noutăţi care de care mai minunate. Că de citit citea el, dar slab de tot. Cîteva din literele celea mai mici nu le cunoştea. Dar, din trei-patru cuvinte citite, lui i se părea că ştie tot ce-i acolo. Gazeta îi venea regulat, în toată sîmbăta, şi el, să fi citit numai trei şire din ea, se simţea deodată parcă alt om, mai neabătut, mai vrednic de cinste de cum a fost înainte. Şi, cînd se-ntîmpla vreodată, sara, să vie Pătruţ mai tîrziu, oamenii îl aşteptau ca pe spini. S-au fost dedat cu el să le spuie regulat veşti despre trei lucruri : «cum mai stăm cu ţara», «ce mai face împăratul» şi «cum mai Bădicul Pătruţ 103 curg războaiele». Şi cu toate că la aceste trei întrebări miezul răspunsului era tot acela : cu ţara stăm rău, de-mpăratul nu prea ştie nimeni ce face, iar războaiele curg, colo, departe, bubuind din tunuri, de se cutremură marginile pămîntului, vorbele se ţeseau multe în jurul acestui miez, de-ar fi putut povesti toată noaptea. Aşa se-ntîmpla însă numai cînd bădicul nu lua iute-n cap. Că, de se-afuma cît de cît, lăsa la o parte şi ţara, şi pe-mpăratul, şi războaiele, şi vorbea despre sine. — Măi pretinilor, am şi eu o vorbă. Eu zic aşa: Dacă te-a făcut mamă-ta mînz, nu poţi sa fii lup ! Ori alta : Dacă muierea ţi-a făcut de mîncare plăcinte, nu poţi mînca mere pădureţe ! Aşa şi eu. Dacă-s om după toată forma, e că aşa m-a făcut mama. Şi numa de una-mi pare rău : că voi muri şi nu s-a afla om în locul meu. Că eu, dacă-i vorba, spun la tot omul adevărul în faţă. Chiar cînd ar fi să mă umilesc pentru asta una, şi tot o fac ! Acuma, voi credeţi, de pilda, că io-s cine ştie ce lucru mare. Cînd cetesc din gazetă şi vă spun, vi se pare că vă grăieşte om din altă lume. Cu toate că nu-i aşa, dragii mei. Ştiu eu ce ştiu, pe lîngă voi, dar eu, pe lîngă alţii, de pildă pe lîngă fiertatul popa Savu, nu ştiu nimic. Odată mergeam la tîrg cu fiertatul. Şi tot drumul n-a mai contenit, mi-a făcut, zic, politică din toată lumea. Dar eu, de la o vreme, i-am spus şi dumnealui adevărul în faţă : «Lasă-mă, părinte Savule, zic, mie-mi spui dumneata de-acestea ? Mie nu-mi spune dumneata de-acestea, că eu, dacă le-aud, fac numa primejdie şi răzmiriţă-n popor. Zău aşa, părinte, zic, eu fac răzmiriţă-n popor, dacă-mi spui dumneata atîtea grozăvenii şi nedreptăţi.» Ş-a rîs părintele Savu, de să se bolnăvească, cînd i-am spus aşa !... 104 Bădicul Pătruţ De la păţania asta trecea la altele : Cum a spus el adevărul verde în faţa domnilor mari, şi le-a dat peste nas, şi cum a tras tot el scurta. După aceea : — Da’ ce să te faci dacă te-a făcut mamă-ta lup, poţi tu să fii mînz ? întreba bădicul pe vreunul din cei de faţă. — Vezi bine că nu pot, baciule Pătruţ. — Ei, vezi ? Cînd era treaz însă, se ţinea de politică, şi n-ar fi spus pentru toată lumea istorii ca aceea cînd n-a-nţeles el pe popa Savu. Vorbea, mestecîndu-le, despre «grana-tirii lui Napolion», «mari şi graşi, ca nişte uriaşi, cu feţele umflate», despre deputaţii din Casa Ţării, «care, iac-aşa, bat şi ei din gură, să nu tacă» — cei străini, vezi bine, nu ai noştri ! Ai noştri ? «Dumnezeu să-i ţie, să-i mai alegem şi la anu !» Spunea despre vlădicii noştri, «care-şi pun mîna-n barbă, şi nu se dau pîn’ nu scot carul din pietre», adică pînă nu ies biruitori. Cînd ajungea cu vorba la vlădici, totdeauna amintea de păţania episcopului Inochentie. Cine ştie de unde-o auzise ? Poate de la popa Savu. — Ştiţi voi, mă, ce-a păţit vlădica Inochentie cînd s-a dus la Dietă ? Nu ştiţi ! Vezi, că n-aveţi de unde. Apoi bun, să v-o spun eu. Zice că pîn-atunci nu lăsau pe vlădicii noştri între domnii cei mari, în Dieta ţării. Vezi, că erau mai tari ungurii, şi mai slab neamţul, adecă împăratul. Da-n urmă a dat Dumnezeu de-a ieşit neamţul mai tare. Ş-atunci i-a dat scrisoare lui vlădica Ino-chentie să meargă şi el în Dietă. Zice că, după ce-a întrat el acolo, domnii îl priveau chiorîş şi-l batjocoreau cu privirile. Iar unul din ei strigă în gura mare cătră altul : «Ce caută Saul între prooroci ?!» Era, se vede. Bădicul Pătruţ ior> o vorbă de batjocoră asta, şi domnul acela a spus-o pe letinie. Da’ pîn’ n-apucară ei să rîdă, zice vlădica nost’ cătră cel ce-ntrebase : «Caut măgarii tatii, că s-au pierdut». Şi n-a rîs nime, ci atîta se mîniară pe Inochentie, de erau să-l arunce pe fereastră din Casa Ţării. Bădicul Pătruţ, dacă băga de samă că-1 ascultă mulţi, ţinea să-şi spuie părerile despre multe celea. De pilda, nu-i plăcea cum cîntă dascălul cel tînăr în strană : — Măi, la dascăl trăbă să fie piept odată, nu, iac-aşa, o scîndură ! Ăst-al nost’ — parcă se mîrîie un mîţ. Şi dă să răguşească, de parcă mîncă tot moare de curechi. Dascălul să cînte, de numa să i se legene glasul prin biserică. Şi popa iar. Popa să cetească evanghelia, de să gîndeşti că spune dintr-o gazetă, să-nţăleagă tot creştinul. Mai ciudă-i era bădicului Pătruţ pe advocaţi. — Să-mi spuneţi voi, de ce-s buni să fie şi ei în lume ? Că-n şcoală nu-nvaţă pe copii, liturghia n-o slujesc, gazete nu scriu. Ei, iac-aşa, fac pe oameni să-şi mînce averile. Şi-s domni mari, bată-i comedia ! Cînd iasă pe sate la execuţii, vin în nişte căruţe, ca baronii. Şi oamenii-i încunjură cu căciulile în mînă, de gîndeşti că le cer de pomană. într-o sară însă veni tare abătut la crîşmă, cu gazeta în mînă. Se puse pe un scaun şi nu-i venea să zică nici o vorbă. Ceilalţi, întru tîrziu, se mirară de tăcerea lui Pătruţ. — Chiar nu mai este nimic nou în lume, bădicule Pătruţ ? întrebă unul. El n-a răspuns, ci, privind în podele, se gîndea mereu la cele cîteva şire ce le putuse citi. Cuvintele îi săgetaseră adînc inima, şi o durere mare îi copleşea tot sufletul, că nu putea desluşi, cu cîtă ştiinţă avea el, 106 Bădicul Pătruţ tot ce era scris acolo. S-a trudit destul acasă, dar n-a putut să-i afle înţelesul adevărat. Privea apoi iar gazeta, din jos, la «foiţă», dar şirele îi jucau înaintea ochilor. întru tîrziu zise : — Este aici ceva tare frumos. Se zice de lupte mari, de holde de aur, de păgîni, şi tot mereu se spune de draga mea ţară. Eu nu ştiu bine ce-i, şi de-aceea m-am gîndit să chemăm pe dascălul, s-o cetească el. Un fecioraş a şi plecat după domnul învăţător. O taină, o presimţire nedesluşită li se coborî tuturor în suflet. Şi aşteptau. Bădicul Pătruţ nu mai zise nimic pîn’ ce nu se ivi în crîşmă domnul Dumitru. — Iacă, domnule învăţător, să faci bine să ne ceteşti dumneata puţin aici, zise bădicul, şi arătă cu degetul gros la «foiţă». Dascălul îşi drese glasul, rămase în picioare, şi începu să citească : — «Frumoasă eşti, ţara mea, tu, cea mai mîndră între ţările sămănate de Dumnezeu pe pămînt!» Era reproducerea unui cînt din Cîntarea Romîniei. Dascălul citea înainte, cu glasul, de la o vreme, nespus de mlădios, înmuiat în lacrămi parcă, iar bădicul Pătruţ şi ceilalţi, cu frunţile ridicate, priveau ţintă la domnul Dumitru. O căldură tainică le străbătea tot mai tare trupurile muncite, obrajii unora se-aprinseră, obrajii altora păliră. Frumuseţea şi bogăţia ţării, răutatea duşmanilor, luptele necurmate împotriva robiei li se-n-chipuiau înaintea ochilor ca-ntr-o icoană vie, caldă. Şi, unde şi unde, se auzea cîte un suspin înăbuşit, cîte un oftat dureros, şi-n ochii tuturora licărea lumina lacrămii. Bădicul Pătruţ 307 Ei n-auziseră, în viaţa lor, cuvinte aşa de dulci şi-aşa de-amare, care să le pătrundă aşa de-adînc în suflet. Şi, cînd a terminat domnul Dumitru, oamenii tăcură încă mult, cu ochii duşi departe, în nemărginire. Tîrziu, începură apoi să vorbească încet, potoliţi, despre vremuri de altădată, — crîmpeie din luptele şi suferinţele de veacuri, — aşa cum le auziseră de la părinţii lor. Bădicul Pătruţ însă nu zicea nimic. Privea stăruitor într-un ungheţ al odăii, şi, cînd simţi că nu-şi mai poate ţine lacrămile, trecu cu paşi mari spre uşă, să le zbicească-n vîntul nopţii de-afară. N-a mai dat cu săptămînile pe la crîşmă. Cînd veni iar, oamenii îl întrebară de noutăţi. Dar el le-a spus aşa, cu gura jumătate, cîte ceva, apoi adaose : — Astea-s fleacuri ! Dar ian să vedem noi ce ne-a cetit în sara aceea domnul învăţător. Şi scoase din şerpar gazeta cea veche, frumos împăturită, şi începu să le citească fragmentul din Cîntarea Rominiei. Ochii lui lunecau acum peste şire ca pe o apă întinsă, şi cuvintele curgeau calde, binefăcătoare. în săptămînile cît nu dăduse pe la crîşmă, tot citise fragmentul acela, aşa că acuma-1 ştia pe derost... 19 0 8 ÎNTÎRZIATUL E scriitor la cancelaria din sat. Să fie trecut de douăzeci şi patru de ani, dar mustaţa nu-i mai dă. Se vede că-i spîn din neamul lui. Obrajii i-s mari, umflaţi parcă, puhavi, ca la unii bolnavi. De cîţiva ani schimbă aceleaşi rînduri de veşminte, decolorate, roase la coate, lucii pe la genunchi. Dacă cineva priveşte întrebător la îmbrăcămintea lui, el bagă îndată de samă, zîmbeşte şi, dup-o tusă scurtă, zice : — Ce, crezi că n-am bani de-un rînd nou ? Da’ vezi că la mine e alta ! Eu trăbă s-adun bani pentru examene. Şi, din firea mea, nu dau mult pe exterior. Ştii, frate, în privinţa asta sînt filozof. întîi să ne vedem întîrziatul 109 puşi în rînd cu examenele. De-aci încolo, să mă laşi dumneata pe mine ! Cvartir are o odăiţă cît un cuib numai, pe-o hudiţă a satului. Cît ce iese din cancelarie, porneşte repede spre casă. Dacă cineva îl întîmpină şi-l ţine de vorbă pe drum, se supără : — Ei, lasă-mă frate, eu am de lucru, ce gîndeşti ? în lumea de azi trăbă să munceşti ! — Doar numai acum ai ieşit de la oficiu, domnule Victor ! Ce ai iar de făcut ? Domnul Victor surîde c-un aer de superioritate. — Dumneata gîndeşti c-aceea-i la mine muncă ? Acolo poate scrie oricine care ştie ţinea peana în mînă. Dar ia să-l pun pe careva la greaca şi latina mea... Ar holba ochii şi n-ar putea mişca nici atîtuca, — şi arăta la negrul de subt unghie. Şi, într-adevăr, pornea cu multă rîvnă din cancelarie. Simţea o mare putere de muncă, un mare dor de-a învăţa, ce-i venea aşa, ca o căldură de la inimă, şi-i ameţea capul. Dar cu cît se apropia de locuinţă, unde aşteptau cărţile de greacă şi de latină, cu-atît îi scădea şi însufleţirea, şi, ajungînd, deschidea cu-o mare silă uşa. în casă lua o carte, o ţinea mult timp închisă, gîndindu-se, apoi o deschidea la o pagină oarecare, clipea cîteva minute printre şire, apoi începea s-o frunzărească, privind spre uşă, pe păreţi, pe tavan. De la o vreme, se plictisea, o închidea şi o punea încet, cu sfială pe un colţ de masă. Rămînea răzimat de speteaza scaunului, gîndindu-se. iDin ochii lui, moi parcă, din faţa lată, fără pic de sînge, se desprindea o descurajare bolnavă. în răstim- 110 Întîrziatul puri clipea repede, ca şi cînd ar fi vrut să-şi ascundă niscai lacrămi, şi căsca. Alteori s-apuca să traducă vreo bucată. Textul şi-l aşeza sub nas, gramatica — de-o parte, de alta — dicţionarul. Căuta, pînă se-mbăta de cap, vreun cuvînt, două, apoi se descuraja iar, şi iar căsca. Trecea un ceas şi el abia putea traduce un vers dintr-o odă a lui Hora-ţiu. Aşeza cartea la loc ; apoi le privea pe toate la rînd, cu sfială, cu cutremurări mari, şi nu mai cuteza să se-atingă de nici una. în casă-i era tare greu să mai steie, după ce nu-i reuşea nimic. Dar nici nu putea să iasă, căci s-ar fi întîlnit cu unul, ori cu altul, cărora le-a spus de-atîtea ori că se grăbeşte s-ajungă acasă, să studieze. Şi aşa, domnul Victor, în fiecare sară trebuia să steie mult timp singur, în prada deznădejdii. Şi, în fiecare sară, trebuia să-şi amintească, străbătut de fiori, cauza nenorocirii sale. Era student, student mare, într-a şaptea. Trăia mîn-cînd bucatele ce i le aducea de-acasă, cu desagii, sluga lor, — că tatăl său era om avut, — şi, învăţînd derost lecţiile, parc-ar fi avut de învăţat tot tabla înmulţirii. Nu-şi dădea sama de ce învaţa, de ce umbla la şcoală. Era un băiat închis, încruntat, căruia nu-i plăcea să vorbească nimeni cu el. Dar într-o zi, cum mergea la şcoală, întîlni o domnişoară, o fată mare. Mergea şi ea la şcoală. Şi, cine ştie cum, dădu cu mîna, să-şi aşeze părul, şi îşi scăpă cărţile. Domnul Victor, cuprins de-o mare spaimă, se pleacă grabnic şi le ridică. Fata-i zise încet : «Mulţămesc», şi-şi văzu de drum. Întîrziatul 111 O întîmplare fără nici o însemnătate. Dar, în mintea lui lîncedă, moale parcă, întîmplarea asta luă proporţii uriaşe, bolnave. îl făcu să nu mai poată învăţa nimic derost, ca mai nainte, îl făcu să viseze treaz şi să-şi piardă tot cumpătul. Pe fată o urmărea pretutindeni, aşa că atrase băgarea de samă a profesorilor. începură să-l înţepe cu vorba : — Dumneata se vede că n-ai alta de făcut decît să umbli după domnişoare. Odată se oprise la începutul traducerii : — Şi... şi... şi... — Şi domnişoara şi-a scăpat cărţile ! adaose profesorul, în rîsul elevilor. în sufletul acela care părea fără nici o simţire se născu deodată o ură de moarte, şi în ochii lui se iviră, poate pentru întîia oară, privirile unui suflet rănit. Domnul Victor ieşi din clasă şi nu se mai întoarse. Dar, dus de gîndul ce-1 lumina mereu, ori, mai bine, îl încălzea, încă în primăvara aceea s-a băgat scriitor în cancelaria din satul de unde era fata. Dacă n-o vedea peste săptămînă, o vedea cel puţin duminica, la biserică. Nu era fericit, ci numai o căldură îl învăluia, o căldură ce-i întuneca parcă simţurile. Dar domnişoara, încă în vara aceea, s-a măritat şi s-a dus din sat. La nuntă a fost invitat şi el, în rîndul «inteligenţii». Dar domnul Victor nu s-a dus. Dumnealui a stat toată ziua încuiat în casă. Trecuseră patru ani, fără ca domnul Victor să se gîndească la ceva, fără să i se nască vreo dorinţă nouă. Odată, însă, la crîşmă, ajunse în ceartă cu judele. — Ce, dumneata încă eşti om ?! Dumneata nu plăteşti două piţule, îţi spun pe omenia mea ! Că de-ai 11.2 Întîrziatul plăti, ai face ceva, n-ai sta să te prăpădeşti aşa, cu învăţătura ce-o ai... Vorbele acestea, spuse între mai mulţi, l-au pătruns ca un curent de gheaţă. S-a-mprăştiat deodată zăpăceala în care sta cufundat de la nunta domnişoarei, şi voinţa lui, acum mai întîi, începu să mijească. Da, îşi va continua studiile de unde le-a lăsat ! Să se-aleagă om din el, nu să se prăpădească cu învăţătura ce-o are ! Dar, după patru ani, şi ce biet ştiuse odată uitase. Literele greceşti nu le mai cunoştea. Regulile de gramatică îi sunau săci, fără nici un înţeles, ca nişte pleznete de bici. De tradus încerca el să traducă, cu dicţionarul în mînă, dar nu putea să scoată la lumină nici măcar o frază într-o sară întreagă. Se-nfiora cînd vedea că nu mai ştie aproape nimic. Simţea el bine, de cîte ori era singur, că nu mai ştie aproape nimic. Simţea el bine, de cîte ori era singur acasă, cu cărţile, că examenele nu şi le va mai da pînă-i lumea. Dar cînd vorbea cu alţii, cînd era departe de casă, dorinţa şi curajul ce începuseră să-i licărească mai întîi atunci, sara, în crîşmă, se deşteptau, creşteau din nou. Şi cînd, plecînd spre casă, spunea că-i grăbit, vorbea foarte sincer, convins că de astă dată va începe să lucreze cu toată puterea. Cunoscuţii îl crezură, la început, că se prepară de examene. Altfel, ce-ar fi făcut el sările acasă, singur cuc, închis în odaie ?! Dar trecură un an, doi, trei, şi domnul Victor nu mai isprăvea nimic. Atunci începură a-1 înţelege, şi multora' li se făcu milă de el. Cînd vin vacanţele, domnul Victor e cu totul schimbat. Vreo trei tineri din sat sînt la gimnaziu, şi, cînd intîrziatul 113 sosesc ei acasă, domnul Victor nu-i mai părăseşte. Umblă voios, sprinten, ca şi cînd ar fi întinerit. — Ce zici, frate, am mai lăsat-o odată cu cartea ? — Ce să-i faci, domnule Victor, trăbă să ne mai şi odihnim. Numai, sînt scurte şi vacanţele astea !... — Scurte, da. Vezi c-ar putea să le deie mai lungi, zice domnul Victor, şi se sileşte să se ţie după tînărul student. Unde mergeţi dumneavoastră acum ? — Să beu un pahar de bere. — Aşa ? Staţi, c-atunci vin şi eu, zice domnul Vic- tor, şi merge alăturea cu tînărul. In crîşmă se aşează la masă, şi domnul Victor priveşte cercetător, pe furiş la student, parcă vrea să-i examineze toate creţurile veşmintelor. — Dar acum tot aşa de strict vă ţine ? Pe vremea •mea ne ţineau ca-n cleşte ! — Sînt ş-acum unii profesori de păzesc urma studenţilor. Da’ sînt, cei mai mulţi, oameni foarte detreabă. — Aşa ?! Oameni detreabă ?! Şi domnul Victor priveşte fix la student, ca şi cînd ar vrea să-i mai spuie ceva. Bea berea, înghiţind-o greu parcă, clipeşte din ochi, -caută tabachera. — Dumneata nu pofteşti o ţigară ? — Cum nu ? Mulţămesc ! Acum ni-i iertat fumatul, la cei mari. — Aşa ?! Vi-i iertat fumatul ?! Asta-i bine ! Apoi, după un răstimp de tăcere : — Da’ să faci bine să-mi spui, la greacă tot pe Muntean îl aveţi ? — Tot. — Şi vă dă ş-acum de-nvăţat aoriste şi cîte şi mai cîte? 8 114 Întîrziatul — Vezi bine ! învăţăm ş-acum gramatica, cu toate regulile, conjugările, declinările... Scriitorul se înfioară încet-încet, ca şi cînd, de departe, l-ar ajunge nişte unde electrice. La faţă se face şi mai pămîntiu. întru tîrziu întreabă iar : — Da’ cu latina cum staţi ? — Bine. Aici n-avem de ce ne plînge. Un profesor ca pînea caldă ! Dacă ştii declina pe homo şi conjuga pe laudo, treci şi maturitatea. Domnul Victor zîmbeşte, gîndindu-se că la latină n-ar avea nici o greutate. — Da’ cu matematicile, tot Draia e ? — Aci stăm rău. Domnul Draia a murit în iarnă» ş-acum avem pe unul tinăr, aspru de mama focului ! — Cum, a murit Draia ?! întreabă domnul Victor, străbătut iar de fiori. — Murit, da ! Ş-a fost un om tare bun !... — Bun ! zice domnul Victor, rămînînd deodată cu ochii moi, ca îmbolnăvit dintr-una. Cît stau studenţii pe-acasă, îşi duce viaţa dintr-o hotărîre într-alta. Se încurajează cînd i se spune de vreun profesor bun, ori de un studiu uşor, dar se-nmoaie ca o cîrpă dac-aude de vreunul rău. Ascultă cu-o emoţie nespusă cum a decurs vreun examen. Respiră repede cînd studentul ce trecea prin foc era aproape să ardă, şi se luminează la faţă cînd aude că totuşi «i-a succes să treacă». Şi, după ce trece vacanţa şi rămîne singur, domnul Victor iar se hotărăşte să înveţe. Şi iar începe chinuî greu, ce-1 ţine de-atîţia ani... 19 0 8 LINA Rămaseră cinci orfani, — doi feciori şi trei fete. Părinţii le muriseră unul după altul, repede, amîndoi de boală de piept. Tatăl orfanilor fusese hoţ vestit, care bătea tîrgurile şi lua boii romînilor din păşune, în puterea nopţii, şi, pînă dimineaţa, era cine ştie în al cîte-lea hotar cu ei. Dintre fete, cele două mai mici se băgară slujnice la oraş, cea mai bătrînă rămase acasă. Copilul cel mai mic se tocmi sluguliţă la un romîn, să-i păzească oile. Fata cea bătrînă, Lina, sta în căsuţa de bîrne, să gri-jească de fratele cel mare, de Ion, care se spărsese pe la gît, în vreo cinci locuri. Pe lîngă asta mai şi tuşea, dar 8* 116 / ina abia mai tuşea din pieptul cufundat, ca şi cînd de mult l-ar fi apăsat un bolovan greu. Şi Lina îl grijea bine. în toată dimineaţa stropea cu apă podelele îmbrăcate în solzi de tină şi mătura cîte două ceasuri, de multe ori, pînă ce bolnavul se scula în capul oaselor, îi lua mătura şi i-o arunca afară. Lina nu zicea nimic. Lua ulcica şi mergea la o muiere în vecini, s-aducă laptele. Tremurînd de teamă să nu-1 verse, venea şi-l punea lîngă patul lui Ion. Acesta sorbea rar, de cîteva ori, întinzînd din gîtul deşirat, şi se întorcea cu faţa la părete. Lina, cu ochii umezi, înotînd parcă din picioarele răşchirate, se grăbea să ieie ulcica şi să iasă. Aici bea cu zgomot, gemînd, răsuflînd parcă prin urechi. De multe ori laptele acesta îi era singura mîncare peste zi. Cînd a venit mai pe urmă popa, să-l grijească pe Ion, a întrebat-o pe Lina, afară : — Ce-i, fată, ce mai face frate-to ? Lina privi după cuptorul din curte. — Ce să facă, d-apoi stă ! zise întru tîrziu. — Mai aveţi cîte ceva de mîncare ? — Avem lapte. — Şi pe faţa ei palidă se tăiară adînc cîteva strîmbături. — Dar Ion nu mai poate mînca, numa cît o pasăre, adaose apoi. Lina nu voi să între-n casă. Preotul o pofti şi pe ea, cît ţinu molitva, dar fata se codi, strîmbîndu-şi buzele, ca şi cînd ar fi vrut să plîngă. Apoi, frîntă de jale, începu să alerge către o casă vecină. îşi avea toanele ei. Cîteodată vorbea bine de tot, ş-atunci ochii ei căutau în pămînt, abătuţi, ca dup-o boală îndelungată. Păreau doi picuri de tină surie. Dar de cele mai multe ori Lina era voioasă. Un zîmbet şters. r Lina.__________________________________________________________117 0 batjocoră a zîmbetului, pornea de pe buzele-i vineţii şi i se-nstăpînea, ca un văl abia căzut, pe faţa întreagă. Ochii-i deveneau aproape străvezii, căci, fără de puţin albastru, n-aveau nici o culoare. Cînd era astfel, Lina vorbea într-o dungă, ori tăcea ca peştele. Cînd gîndi că s-a dus preotul, veni încet şi crăpă uşa. Dar popa era încă tot acolo. îi făcu semn să între, şi, «de data aceasta, fata ascultă. Bolnavul şedea în pat, răzimîndu-se de preot. Capul 1 se făcuse micuţ ca la veveriţă. Şi, cît era de mic, totuşi, cu greu îl ţineau grumajii, din care nu mai rămăseseră decît zgîrciurile şi pielea. — Să-l grijeşti mai bine, tu, Lină ! Să-i dai mai de multe ori pe zi lapte ! Fata dădu din capul mare, buhos. — Şi de cătră sară şi dimineaţa să-i faci şi foc în casă. Se răceşte tare noaptea, şi lui Ion i-i frig. Lina moţăi iarăşi din cap şi-şi învîrti ochii de nu li se mai văzură decît albul. Dar, după cîteva zile, Dumnezeu l-a scăpat pe Ion •de grija soru-sa. Cînd i-a dat Lina laptele dimineaţa, Ion nu şi-a mai ridicat mîna, şi ulcica a căzut din mîna fetei. Pe jos, lîngă pat, erau acum băltuţe albe şi hîrburi de vas, şi pe hîrburi, stropi de lapte. Şi la hîrburile acestea privea Lina. îşi aduse aminte că tot aşa de rece şi ţapănă a fost şi mîna mă-si şi a lui tată-său. Şi deodată începu să-şi strîmbe în multe părăiaşe faţa palidă şi începu să urle prelung. Nu era plîns, căci numai în răstimpuri largi se întrerupea grozavul glas ce-i ieşea din piept. Deschise uşa şi începu să înconjure casa, urlînd mereu în zorii dimineţii. 118 Lina După ce l-au îngropat pe frate-său, în singurătatea şi tăcerea odăii pustii, plină de miros de mort, pe Lina o cuprinse o teamă mare. Slăbi în cîteva zile de să n-o mai cunoşti. Şi vecina care-i dădea laptele o sfătui, cre-zînd că moare, să meargă la biserică să se spovedească. Dar fata, deşi se apropia de treizeci de ani, încă nu se spovedise niciodată, şi nici acum nu voia. Vecina însă, o muiere bisericoasă, nu se mulţumi pînă nu o-mpinse pe uşa bisericii. Pe Lina deodată o scutură ceva. Ochii îi căzură în cap şi începu să bată la cruci de la cap pînă la picioare. Şi buzele i se zbăteau într-un şopot amar, în vreme ce picioarele răşchirate o purtau pe dinaintea icoanelor, în loc s-o ducă înaintea preotului. Şi cînd termină cu închinatul pe la icoane, i se auzi mai desluşit murmurul de pe buze : — Aţă, aţă, capăt de aţă, muc de lumînare, ou, oauă, muc de lumînare. Lina, îngrozită, se spovedea, cercînd să spună tot ce ştia. Preotul îi făcu semn că poate să iasă din biserică. Ea îşi puse mînile pe piept, se mai auzi o dată «muc de lumînare» şi ieşi, asudată, ca după o patimă grea. De atunci i-a fost şi mai frică să doarmă la ei acasă. Şi un om milostiv a luat-o să-i păzească vacile. Lina era acum tare voioasă. Buza de sus veşnic îi era răsfrîntă. Ochii umezi păreau că te întreabă mereu cîte ceva. La cîteva săptămîni, o roşeaţă sfioasă i se arătă în obraji, li mergea bine. Omul era cu stare şi nu-i trăgea Linei de la gură. Şi Lina mînca bine, mînca cu patimă. . Lina 119 Şi după o jumătate de an aproape n-o mai cunoşteai. Se albise, se curăţise, părea că năpîrlise. Chiar mersul îi era mai limpede. Numai mintea îi rămăsese aceeaşi. în primăvara următoare mintea parcă-i era şi mai slabă. Căci începu să vorbească despre un mire, un domnişor, care-i va cumpăra mănuşi, papuci şi va lua-o de nevastă. Şi cînd trecea pe lîngă vreun nădrăgar mai tînăr îl privea boldiş, mult-mult, ca şi cînd ar fi vrut să recunoască în el pe cineva. Oamenii, la început, o întrebară, ştiriciră, o aţîţară să spuie şi mai multe. Dar, de la o vreme, se obişnuiră cu aiurările fetei şi-i dădură pace. Stăpînul său încă nu zise nimic. Păzea bine vacile şi nu-i avea grija. Dar cînd văzu, îngrozit, că Linei începe să-i crească pîntecele, voi deodată s-o alunge. Piha! Să creadă oamenii că poate el să fie dobitocul ! Dar era milos, şi, în clipa următoare, se gîndi altfel. Şi-i dădu pace. Dar într-o noapte, — iarna tîrziu, — Lina se făcu nevăzută. O căutară pretutindeni, dar n-o aflară. în urmă, cuiva îi dădu prin minte să caute în casa Linei, pe deal. Acolo o şi aflară. Stătea zgîrcită-n patul rece, cu ochii deschişi, încremeniţi, moartă. 19 0 9 YÎLVA-BĂILOR De vreo patru ani încoace nu se mai întreabă* nimeni de ce nu se însoară Vasile Mîrza. Toată lumea ştie că trebuie să aibă legături tainice. Altfel, cum să tîlcuiască schimbarea ce se ivise în viaţa lui ? Că, mai demult, Vasile Mîrza muncea în rînd cu alţi băieşi, cu zi, cu noapte, bea spirt cu oamenii în crîşmă din sat, şi sara, tîrziu, trecea pe drumul pietros, îm-pletecindu-se, ca orice romîn beat. Dar acum, de vreo patru ani, în baie nu mai lucra. Ciocanul lui, sfredelii! lui rugineau după cuptor, iar în crîşmă din sat nu mai întră. în schimb, însă, mergea lunea la oraş şi bea, în restaurante, la rînd cu domnii mari, bea cîte trei zile. Şi-i Vîlva-băilor 121 cîntau muzicile ca la nuntă, şi chiuia Mîrzuţ, de ră-mînea crîşmarul cu gura căscată. Vărsa banii cu găleata. Şi, de muncit, nu muncea, vreo slujbă pe la băi nu purta, ci se plimba prin sat ca un împărat. Se plimba ziua. Noaptea ? Noaptea nu ştia suflet de om pe unde-i duc cărările : noaptea îl înghiţea în întunerecul ei, şi numai dimineaţa îl vedeau iar oamenii. Şi dintru-ntîi satul tăcu. Dar, de la o vreme, doi fîr-taţi de-ai lui începură să deie tîrcoale noaptea în jurul casei bătrîne de pe Frasinu. Dar în casă nu era nimeni» din casă nu se auzea nimic ; pătrundea parcă numai aşa, ca un miros de mucegai din bîrnele vechi ce dădeau în putrezire. Şi fîrtaţii se mirară în cîteva nopţi de-a rîndul, şi-n urmă, cu părere de rău în suflet, nu mai păziră. Şi le părea rău de Vasile Mîrza, care, de bună samă, avea legături tainice. Le părea rău, pentru că simţeau că ortacul acesta harnic a plecat pe drumul pierzării. Nu cuteza nimeni să-l întrebe unde umblă nopţile. Dar, în schimb, oamenii' începură să-i facă judecata, în băi de mult se împuţinase aurul, şi băieşii trăiau năcăjiţi şi-şi ardeau sufletul cu spirt. Vîlva-băii se mî-niase, cine ştie de ce, şi nu se mai arăta nici la Rodiu nici în Vîlcoiu, nici în Frasinu. Oamenii scurmau pămîntul, puşcau în stîncă, ieşeau leoarcă de apă la lumina albă a soarelui, ieşeau încruntaţi, cu feţele pămîntii. Era vădit că pînă nu s-arată Vîlva, aur nu vor mai afla. Cînd s-a descoperit o vînă, mai în urmă, văzuse stafia unu Ionu Băncii. Dar abia o zărise, abia arătase cu mîna spre dînsa, şi ortacii cu care băia rămaseră trăzniţi ; un 122 Vîlva-băilor colţ de stîncă îi căzuse lui Ionu Băncii drept în creştet, făcîndu-1 chisăliţă. De-atunci nici un băieş n-a mai văzut-o. Oamenii din sat, la baie, prin crîşmă, spuneau că Vasile Mîrza trebuie să fie în legătură cu Vîlva-băilor. Altfel, de unde schimba el în toată săptămîna funţi de aur ? Altfel, unde ar umbla el nopţile de-a rîndul ? Şi vreun băieş mai pestriţ la maţe începea să spuie minunea : Cică, în puterea nopţii, cînd se-ntorcea de la baie, l-ar fi văzut pe Mîrzuţ trecînd peste Dealul-Băilor. Dar nu mergea cum se merge, ci trecea zbu-rînd, parcă neatingînd pămîntul. Şi părea că-1 duce o furtună, aşa trecea de iute. Alţii îl văzură cum urca pe Frasinu, pe deasupra brazilor, ca o negură, şi cum, de sus, de pe creştetul muntelui întunecat, îl cheamă, făcîndu-i semn din mîna albă, un chip de femeie. Ba unii îl văzură dimineaţa, zăcînd în casa lui cea veche, jos pe podele, bătut cum e mărul bătucit, de Sînpetru. Şi, din poveştile astea de crîşmă, oamenii se trezeau şoptind de cîte drăcii toate, care se fac cu ajutorul celui Necurat. Iar Vasile Mîrza se plimba prin sat fără de grijă. Obrajii i se păliseră, mînile i se albiseră de cînd nu mai prinseseră ciocanul. Ochii îi ardeau întunecaţi, ca doi picuri de smoală, şi, din cînd în cînd, tuşea ca şi cînd ar fi ajuns la o încheiere. Sara, cînd se întuneca, apuca prin grădini, prin tufişuri, trecea vintriş pe coastele munţilor şi-l înghiţea apoi cînd o pădure de brad, cînd alta. Păşea încet pe cetina uscată, se apropia, în răstimpuri, mirosind parcă, apoi Vîlva-băilor 123 pleca iar. Taina nopţii îl învăluia, 'îi pătrundea în suflet, ceva rece i se prelingea din cînd în cînd de-a lungul spinării, dar el mergea mereu. Şi cînd se apropia de locul ştiut, mîna i se încleşta de ciocanul nou de oţel, se lăsa pe brînci şi se apropia cum se apropie mîţa de-o pasăre, pe acoperişul casei. Şi nu se auzea nimic. Tîrziu se arăta o limbă de lumină, cum tremură, cum trece de pe un brad pe altul, cum o înghite în urmă întunerecul. Printr-o vizuină ca de vulpe, Mîrzuţ se cobora în pămînt. Dar nu peste mult, lumina tremura iar, şi feciorul, asudat, ieşea prop-tindu-se în mîni. Şi dacă-i îngăduia puterea întunerecului, în aceeaşi noapte se strecura pe altă coastă de munte. Se cobora şi acolo, undeva, în pămînt, şi, cînd se ivea, era şi mai ostenit. Avea vreo şase locuri ştiute unde mergea mai bucuros. Cînd avea să meargă în locurile acestea, peste săptă-mînă nu era aşa palid, vorbea cu oamenii, rîdea cu toţi creştinii. Dar în răstimpuri depărtate, la trei-patru luni, părea aproape mort cînd se ivea oamenilor. Şi, după tăcere încruntată de două-trei zile şi tot atîtea nopţi, se hotăra, în sfîrşit, în noaptea următoare. Atunci pleca în locul cel de-al şaptelea. Şi-atunci, de multe ori, două nopţi sta în sînul pămîntului, şi, cînd ieşea, ochii lui sclipeau ca ochii de drac. De multe ori ar fi vrut să fie iarăşi om, în şirul băie-şilor, ca mai1 nainte, dar nu mai putea. Dacă trecea o săptămînă, stăpînindu-se, în urmă tot trebuia să meargă la oraş. Şi, într-un colţ întunecat al oraşului, era o crîşmă unde suflet de om nu întră. Erau vreo cinci odăi afu- 124 Vîlva-băilor mate subt un coperiş negru, de şindrilă. Aici era crîş-măriţă una de-i zicea Niţuleasa, o babă căruntă, cu colţii ieşiţi, cu bărbia lată, zbîrcită, cu nasul lung cît o piparcă. La crîşmă aceasta trăgea mai întîi Mîrzuţ, cînd venea la oraş. Dar nu întră pe uşă, ca romînii, ci pe-o poartă veche, mîncată de cari, ce da în grădină. Şi în grădina tăinuită, subt arbori, era o căsuţă albă, cu uşi noi de brad mirositor, cu trei ferestruţe luminoase şi curate. Şi la una din ferestruţe, de cîte ori se deschidea uşa de la grădină, pîndea un cap de fată. Şi n-apuca Mîr- zuţ să se apropie bine, capul luminat trecea de la fereastră, şi o şopîrlă de fată, de să-ţi lunece prin mîni, îi sărea lui Vasile Mîrza în braţe. Apoi, ţinîndu-se de după cap, întrau în căsuţa aceea. Şi n-apucau tinerii să se desprindă din braţe, şi crîş-măreasa, Niţuleasa, se ivea în uşă, arătîndu-şi colţii: — Bună să-ţi fie inima, Vasile. Da’ ce mai nou pe la voi ? Şi ochii bătrînei, cînd vorbea, cercetau pe voinic ca şi cînd ar fi vrut să cîntărească ceva. Mîrzuţ scotea cu scîrbă o traistă de piele umflată, grea, şi-o arunca pe masă. — Cît ? întreba Niţuleasa, strîmbîndu-şi faţa şi zgîindu-şi ochii. — Şase funţi. — Şase funţi ?! — Şase. — Şi zici că-s şase ? Feciorul se încrunta : — Ia-o şi-o cîntăreşte, c-a dumitale-i, şi dă-mi bună pace ! Vîlva-băilor 125- Şi crîşmăreasa dispărea îndată. La început, dragostea fetei îl făcea pe Mîrzuţ tare mulţumit. Dar, dup-o vreme, începu să se tînguie. I se părea c-a adus destul aur, i se părea că s-a chinuit destul, credea că-i strînsă destulă avere ca să poată face cununia. Fata-1 asculta, îl îmbrăţişa, plîngea. Dar de mă-sa se temea. Crîşmăriţei nu i-a spus o dată gîndul lui Mîrzuţ, care era şi gîndul ei: să se cunune, şi Vasile să ieie locul bătrînei în crîşmă. Iar Niţuleasa, cînd îi da Vasile să-nţeleagă c-a adus destul aur, se învenina, ca muşcată de viperă. Şi Mîrzuţ tăcea, amintindu-şi cu groază cînd a întîlnit mai întîi pe Niţuleasa. Era înainte cu vreo patru ani, într-o primăvară. Venise cu nişte aur să-l schimbe şi, căpătînd vreo cinci zloţi, s-a rătăcit în crîşmă asta întunecată. Mai nainte-nu fusese niciodată aici, nici ortaci de-ai lui nu bău-seră la Niţuleasa. Dar atunci, năcăjit că într-o lună de zile abia făcuse samă de cinci zloţi, rătăci mult prin oraş, pînă s-a trezit în crîşmă aceasta. Şi, ca romînul năcăjit, a închinat din păhărel binişor şi-a început să se tînguie cum merg de rău băile. Crîş-măriţa îl mirosise de-ndată că-i băieş, de cum întrase. Şi-i tot da tîrcoale, trăgînd cu urechea la vorbele ce le spunea. Şi cînd în crîşmă rămaseră numai Mîrzuţ şi Niţuleasa, aceasta şi-a luat un scaun şî s-a apropiat de voinic. — Ce, eşti băieş, dumneata ? îl întrebase. — Băieş, da ! — Şi ce, nu este aur ? — Va fi el, da’ vorba-i că nu-1 aflăm. 126 Vîlva-băilor — Aici ai spus-o drept. Nu-1 aflaţi. Că, de l-aţi afla pe cel din Frasinu, tot satul vostru ar fi de boieri. — Se poate, zise feciorul, da’ poate el stă în fundul pămîntului. — Poate, dacă-1 lăsaţi acolo. Mîrzuţ o privi în batjocoră. — Dumneata se vede că nu ştii ce-i aurul ! Altfel, n-ai vorbi aşa. — Chiar să nu ştiu, eu îţi spun că, de m-aş duce-n-tr-un loc, aş aduce trei chile într-o noapte. «într-o noapte ?!», zise în sine Mîrzuţ, cutremurîn-du-se. Apoi, după un răstimp de gîndire, vinele i se încordară, ochii i se aprinseră. — Dumneata ştii aur într-un loc anume ? întrebă el. Bătrîna tăcu, se ridică de pe scaun, încuie uşile, lăsă perdelele murdare, stinse lampa şi, numai la lumina unui beţigaş de său, se apropie de Vasile Mîrza şi-i zise cu spaimă : — Ce-ţi spun eu ţie, încă n-a auzit ureche de om din gura mea. Da’ ţin la tine şi vreau să-ţi arăt că este aur. Bătrîna se apropie şi mai tare de Mîrza şi-i suflă vorbele în faţă, deodată c-un răsuflet mocnit, ca de mortăciuhe. Vorbea în şoaptă şi-i da desluşiri de locuri, ca şi cînd ar fi trăit toată viaţa ei prin locurile cu băi de aur. Spunea nume, arăta cu mîna direcţiile, închipuia în aer, cu cloambele ei bătrîne, coturi de păduri, rîpi prăpăstioase, stînci ce stau să se prăbuşească. în lumina slabă a crîşmei părea că se zbate pe păreţi un liliac uriaş. Vasile Mîrza ieşi întru tîrziu în răcoarea de-afară, beat de băutură şi de minunile auzite. Dar multă vreme Vîlva-băilor 127 n-a cutezat să-şi îndrepte paşii spre locurile spuse de bătrîna. Le căuta cu ochii, le ghicea în întunerecul pădurii, dar cînd se gîndea să pornească într-acolo în puterea nopţii, i se muiau genunchii. în sfîrşit, însă, învinse în el patima. începu cu locul cel mai uşor şi, cutremurîndu-se, văzu că bătrîna avea dreptate. Erau nişte surpături vechi acolo, ca nişte măsele uriaşe ; între măselele acelea, la dreapta, dădu de vîna de aur n&nîncată. Trecînd de pasul dintîi, celelalte căi i-au fost mai uşoare. Şi, pretutindenea, bătrîna spusese desluşit unde are să deie de aur. Şi unde era aurul cel mai mult era locul al şaptelea, de pe Vîlcoiu. Aici însă se pogorî Mîrzuţ ca-n gură de iad, şi, cînd ieşi, tîrziu, îl acopereau sudorile morţii. Şi-a fost să fie cu noroc. Niţuleasa aduna aurul şi-l făcea în bani, iar Mîrzuţ căpăta jumătate. De la o vreme, feciorul se dădu în vorbă cu fata crîşmăriţei, din vorbă în dragoste, din dragoste în planurile căsătoriei. Şi nici bătrîna nu era împotrivă. Şi acum aduna ea toţi banii, şi lui Vasile îi da numai cît să aibă de petrecanie şi de trai. Dar bătrîna, îndată ce începu să adune ea toţi banii, fu cuprinsă de o sete de" aur nebună. Cît nu venea Mîrzuţ o săptămînă, făcea spume în colţul gurii. Iar flăcăul, cu cît se îndrăgostea mai tare de fată, cu atîta-i slăbea dorinţa de-a bate nopţile băile părăsite. Şi-n urmă începură certe. Dar bătrîna, cînd văzu că nu mai învinge cu tinerii, într-o sîmbătă sara, îi zise lui Mîrzuţ : 128 Vîlva-băilor — Aşadar, să vă cununaţi. Numai înainte trăbă să mai mergi o dată, o singură dată, la Vîrtejul-Oanei de pe Vîlcoiu. Aurul pe care-1 aduci îl cheltuim tot, la -ospăţ. Da’ vezi, încarcă-te bine. Apoi, oftînd, ca zdrobită, adaose : Acum, după ce nu vei mai merge decît o singură dată după aur, am să-ţi spun de unde-i ştiu eu sămînţa. La crîşmă asta, pe vremuri, n-a fost tocmai lucru curat. Aici, cînd trăia Niţu, se întîlneau toţi hoţii de baie. Toţi străiţarii de-acum sînt tufe pe lîngă cei de-atunci, iac-aşa ! Acum fură cîteva grame şi cred c-au prins pe Dumnezeu de-un picior. Dar atunci nu era furtul sub chilă. Şr aici nu-i puteai zice hoţie. Că nu luau din băile care se lucrau, ci ştiau vine rămase din bătrîni. Numa cît asta era taina alor două gazde. Doi veri. Şi din cei doi veri a trecut taina la copiii lor. Şi cînd a ucis Baia-Arămii pe Fanea Ţapului, atunci s-a tăiat şirul oamenilor care cunoşteau taina. Da’ pînă au trăit, cînd îşi petreceau, mie îmi spuneau tot; bărbatului, Doamne fereşte ! Şi, iată, aşa am ştiut eu taina. Mîrzuţ s-a dus acasă, aşteptă pînă duminică sara, .şi, sara, plecă spre Vîrtejul-Oanei de pe Vîlcoiu. Trecea fără teamă prin pădure, gîndindu-se la mireasă. Trecea pe cărarea ştiută şi-ncepu să cînte un cîn-tec de lume. Şi era călduţă noaptea, şi pădurile răsu-flau încet, înfiorate, şi lui Mîrzuţ îi curgeau parcă firicele subţiri de căldură prin trup. Ajunse la vîrtej, aprinse lumina şi, făcîndu-şi cruce, începu să se lase pe treptele săpate în păretele de stîncă. Dar nu s-a coborît de-un stînjen, piciorul drept îi alu-vnecă pe o treaptă, şi voinicul se rostogoli în adîncime. Vîlva-băilor 129 Un vuiet înăbuşit părea că vrea să scape din pămînt; apoi se făcu linişte. Au trecut patru zile, şi pe Mîrzuţ nu l-a mai văzut nimeni. Şi-n ziua a şasea un cioban de pe Vîlcoiu a coborît în sat cu-o veste : Cînele lui se tot apropie de Vîrtejul-Oanei, îşi ridică în vînt capul şi urlă. Şi vreo patru romîni luară scări, funii şi porniră la munte. Legară scările, se ajutară cu funii, şi unul mai curajos se scoborî în pămînt. După multă trudă, în cap de sară, la gura vîrtejului zăcea trupul zdrobit al lui Mîrzuţ. — Cum l-ai aflat, mai Costeo ? — Cum să-l aflu ? Zăcea aşa, lat, pe brînci, ca şi cum l-ar fi izbit cineva pe la spate. Cred că-n găvălia capului nu mai are nimic. Şi credinţa că Vasile Mîrza a stat în legătură cu Vîlva-băii se întări şi trăi multă vreme în sat. 19 0 9 9 — I. Agîrbiceanu, Opere, 2 LUPUL Prin pădurile subţirele, sărace, din preajma satului nu se prea ţineau sălbătăciuni. Rareori ţîşnea un iepure, ori o codană de vulpe din vreun tufiş. Aşa că în sat nu erau decît două-trei puşti, şi-acelea vechi. Doar Ilia Gheorghii avea puşcă nouă. Peste vară, în umblarea mai multă, se mai întîmpla să cadă vreun iepure, dar cît ce se punea zăpada, puştile rugineau în cui pînă la anu. Nici unul din puşcaşi nu era vînător cu patimă, nici chiar Ilia Gheorghii, cel cu puşca nouă. Dar iată că, într-un post al Naşterii Domnului, se pusese o zăpadă de un stînjen. Şi cît ce s-a aşezat, îm-brăcînd bine pămîntul, a şi-ngheţat tun, şi nici pomeneală să se mai ducă. Vitele nu lăsau ogrinji în iesle, Lupul 131 oile flu făceau turişte, şi sătenilor le părea bine. Săniile lunecau uşor, lăsînd dungi lucii, vineţii pe pieptul plin al zăpezii, lemnele de foc le aduceau oamenii, aşa, întregi, din pădure. Dar totuşi, întinderea albă era mai mult pustie, numai vîntul o cutreiera cu de-amănuntul. Şi, după o noapte în care trozniseră neîntrerupt acoperişurile de şindrilă, iată că trei romîni se opresc la marginea satului şi-ncep să se tot plece şi să se ridice, de parcă bat mătănii. — Nu poate să fie de cîne, frate ! Aşa urmă cumplită nu face cînele ! — Ba da ! Cînele gornicului. O să vezi tu că am dreptate. Cel de-al treilea nu zicea nimic deocamdată. Privea cu de-amănuntul, se-apleca şi pipăia cu degetele urmele. Mustaţa din stînga i se mişca necontenit, se zbîrlea, se-ntindea, şi cîteodată ajungea de înţepa urechea. Ochii îi sclipeau din ce în ce mai. tare, şi sprîncenele i se ridicau deasupra ochilor, încruntate. Deodată se ridică, îşi înţepeni o mînă în şold şi spuse liniştit tovarăşilor : — Asta-i urmă de lup ! Toţi trei rămaseră cu ochii la urme. Dacă a spus Ilia Gheorghii că-i urmă de lup, apoi aşa trebuie să fie ! El e puşcaş doar, gîndeau ceilalţi doi; iar Ilia, după ce-şi spuse cu grai viu gîndul, era sigur de tot că nu se înşelase. El drept că nu văzuse lupi, dar noaptea trecută auzise în partea asta de sat un urlet aspru, răguşit, sălbatec. Ceva ce sămăna a crivăţ, a pustiu şi a moarte. Astfel de urlet în viaţa lui nu mai auzise. «Trăbă să fie o sălbătăciune străină», îşi - spusese. Şi, deodată, atunci, în puterea nopţii, în sufletul lui Ilia 9’ 132 Lupul tremură ceva tare, apoi, în loc de tremur, se aprinse o căldură care-i cutreieră îndată tot trupul. Şi întîia oară în viaţă privi cu o dragoste mare, cu o dragoste de frate puşca ce atîrna pe părete. Căldura îi trecu apoi, dar un gînd îi rămase limpede şi-l ţinu deştept pînă dimineaţă : «Aşa o sălbătăciune să puşti, nu o zdreanţă de iepure !» Şi dimineaţă ;plecă spre locul de unde se auzise urletul. Prin sat se lăţise vestea că umblă lupi prin pădurile din jur. Unii spuneau că-s haite întregi, ca nişte cîr-duri de cîni. Mulţi le văzuseră urmele, văzuseră zăpada bătucită şi tăvălită. Adevărul era însă că în părţile acelea niciodată nu umblaseră lupi, şi nici un sătean n-ar fi ştiut să spuie cumu-i dihania. Urletul ce se repeta în toată noaptea, la aceeaşi margine de sat, îl auziseră însă mai mulţi, şi cei mai slabi de înger începuseră să şoptească prostii de-ale lor. Ba că nu-i nici lup dihania, nu-i nici urs, ci-i un pricolici, vreun om de-a Satanii, ce se schimbă în cîne sau în orice alt dobitoc, ca să îngrozească pe creştini şi să le strice. Ilia Gheorghii însă nu mai vorbi cu nimeni o vorbă legănată despre noutatea ce ţinea în fierbere satul. Merse la oraş, îşi cumpără praf şi gloanţe şi se întoarse liniştit acasă. Dar cu femeia nu vorbi mai nimic peste zi. îşi umplu cu grijă puşca cea nouă, în vreme ce ochii şi faţa i se luminau şi i se întunecau mereu. Cît ce se puse noaptea, îşi luă cojocul, îşi strînse puşca lîngă trupul mare, vînjos, şi porni. Cît ţinu drumul pînă unde dase de urme, mustaţa din stînga i se zburlea şi i se întindea, împungîndu-i urechea. Aerul îngheţat de afară Lupul 133 îi răcorea obrajii şi pieptul, dar căldura dinlăuntru îl aprindea iar. Cînd ajunse la locul ştiut dădu de urme proaspete. Ilia se'trase lîngă un arin scorburos, se ră-zimă cu spatele de el, îşi petrecu o mînă prin cureaua puştii şi aşteptă. Stătu multă vreme, fără să se poată gîndi la ceva. Deodată apoi îi veni o întrebare : Cum se face că iese el în puterea nopţii, să pîndească, în ger, după un lup ? Mai umblat-a el vreodată noaptea la vî-nat ? La urma urmelor, nici nu-i puşcaş ! Dac-a doborît cîţiva iepuri, ce minune mare-i asta ? Oricine-o poate face ! Ba, zău, nu-i o prostie ce face el ? Şi Ilia Gheorghii se gîndi mai departe : Ba, într-adevăr, e o prostie ! Şi-şi adună cojocul mai strîns în jurul trupului şi vru să plece spre casă. Dar în clipa aceea i se păru că aude urletul. Şi deodată se cutremură şi se tupilă în umbra arinului. Mustaţa îi jucă puţin, apoi încremeni zburlită. Mult stătu astfel cu oţelele în mînă, dar nu mai auzi nimic. Aşadar, numa i se păruse... Nu uriaşe. Dar n-are-a face. Stă el aici şi aşteaptă pînă dimineaţă, pînă urlă odată. Aici, ghemuit deasupra zăpezii, îl va aştepta, să ştie bine că îngheaţă. Ah, da, are să-l doboare, are să-l umfle în spate, să-l ducă să-l izbească în pridvorul casei. Şi sta acum stăpînit de alte gînduri. Ii veniră în minte poveştile lui tată-său, ale lui badea Gheorghe, care murise de mult. Şi-i spunea bădicul Gheorghe, de tată-său, de bunicul lui Ilia, cum umbla cu jumătăţile de an şi cu anii prin pădurile bătrîne, departe, la poalele munţilor, cu domni mari, să vîneze urşi şi căprioare. «Ei, da, aşa mai înţăleg şi eu să vî-nezi ! gîndea Ilia. Cînd puşti un iepure, ca şi cînd ai puşca o cioară, da’ să puşti un urs, hm !» 134 Lupul Frigul bătea şi din înălţimi, şi din zăpadă, dar cojocul de oaie ţinea bine. Lui Ilia, din cînd în cînd i se ura şi voia să plece. Dar cît ce se hotăra să plece, îi părea că aude urletul lupului, şi atunci, aprins de-o dorinţă nemărginită, se ghemuia în cojoc. Astfel, îl apucară zorile sîngerii, pline parcă de scîn-tei de foc. Lupul nu se arătase. Şi nici nu uriaşe. în noaptea aceea nu-1 auzise nimeni, nici într-altă parte. Numai lui i se păruse. Cum mergea spre casă, Ilia se gîndea, cu greutate la inimă : «Da’ dac-a fugit de pe-aici ? Potaia !» Aşa începură nopţile de pîndă. Se deşteptase în a Gheorghii atîta nerăbdare, atîta patimă, ca şi cînd în fiecare noapte ar fi puşcat cîte un lup. Cîteodată îl auzea aievea, urlînd, dar nu putea desluşi bine în care parte. îşi schimbase în vreo zece rînduri locul de pîndă, căci sălbătăciunea îşi lăsa urmele cînd într-o parte, cînd într-alta a hotarului. Ilia Gheorghii se îndrăcise, în vremea asta îndelungată de pîndă. De la un timp, nici nu mai căuta în dihanie sălbătăciune străină, ci un duşman, un duşman care-1 înfruntase şi pe care-i era parcă sete nu să-l puşte, ci să-l junghie. Toate rămaseră însă zadarnice. Treceau nopţi după nopţi, neclintite, reci, subţiri parcă. Treceau undele vîn-tului, cu răsufletul morţii, zbura de multe ori urletul pe aripile vîntului, dar de duşman nu se putuse apropia. în ajunul Crăciunului, sara, muierea cercă fel şi chip să-şi oprească bărbatul acasă. Dar Ilia n-o ascultă, — nici n-o putea auzi, — ci porni încă şi mai devreme la pîndă. Adulmecă pe unde erau urmele mai proaspete şi porni spre marginea unei rarişti de pădure. Lîngă un stejar se opri, se strînse în cojoc şi se hotărî să-şi pe- Lupul 135 treacă noaptea acolo. încă nu se aşezase bine la pîndă, cînd un tufiş, în faţă, sună îngheţat, uscat. într-o clipă îşi lipi patul rece al puştii de obrazul bărbos şi aşteptă. Văzu două licăriri reci punctînd întunericul. Ţeli şi apăsă pe cocoş. Puşca trozni săc, ca şi cînd s-ar fi rupt dintr-una o creangă uscată. Sălbătăciunea zbucni să fugă, dar nu putu face decît o copcă şi se tăvăli în zăpadă, lîngă tufiş. Lui Ilia Gheorghii, cîteva clipe, inima parcă nu-i mai bătu. Apoi, deodată, din cîteva sărituri, ajunse lîngă duşman. îl umflă în spate şi porni spre casă, mai mult alergînd. Mîna stîngă îi era adînc încleştată în gîtul lupului. Sîngele fiarei picura cald pe lîna cojocului, înflorind-o cu spice de gheaţă roşie. 19 0 9 MILUG Miluc trăia din cerşit. îl purtau două picioare subţirele, scurte, strîmbe. Păreau mai mult mîni îmbrăcate în cioareci decît picioare. Genunchii îi ieşeau tare în laturi, cînd umbla, aşa că spaţiul mărginit de cioarecii lui peteciţi era aproape un cerc. Trupul nu-i era puţin. Era destul de nepotrivit cu picioarele. Pe la piept i se vedea pielea golaşă, roşie cumu-i racul. Pe obraz avea vreo cîţiva peri încîrligaţi, rari, în loc de barbă, iar pe buza de sus, sub nasul lat, mare, cîţiva peri lungi, roşietici în loc de mustaţă. O guşă mare, cît o băşică de porc umflată, îi spînzura pe piept. într-o sară oamenii l-au văzut că vine la căsuţa lui, — un bordei de lut, — cu-o femeie şi c-un copil. Femeia Miluc 137 era mare, ciolănoasă, neagră, stricată de vărsat, o muiere cu ochii tulburi. Dar mai tulburi erau ochii copilului, care nu vedea nimic. Albeaţă groasă îi copleşise şi-i mărise luminile. Din ziua a' doua Miluc începu să vorbească de muierea lui şi de copilul ei orb. Şi după cîteva zile porni şi copilul la cerşit, dar nu cu Miluc, ci singur. Dibuia pe drum, subţirel şi deşirat, holbîndu-şi ochii cenuşii. Pipăind cu-o cîrjă, întră în ogrăzi, în case, şi straiţa mare din spate i se umfla tot mai tare. Cîştiga acum şi Miluc, şi copilul, iar femeia stătea în casă, la căldură, că era iarnă. Stătea şi fuma dintr-o pipă scurtă cu ciutura afumată. Cînd se-ntorcea Miluc în căldura din casă se moleşea, îi părea că-i o cîrpă muiată. Nu zicea nimic, numai guşa îi răsufla răguşit, fluierînd. Apoi începea să tuşească de fumul de tabac, tuşea ca din fundul unei. buţi, şi guşa răsufla prelung, ca un foi. La început n-a zis nimic. Dar odată se întoarse acasă cam băut şi-i spuse muierii să nu mai fumeze atîta, că el se îneacă. Femeia îi suflă cîteva fumuri sub nas, înă-buşindu-1, şi-l strînse puternic de guşă, să vadă de-i moale ori tare. Miluc se zvîrcoli să scape şi scoase un răcnet. De atunci Miluc nu i-a mai zis nimic muierii, în casă pluteau nouri grei, vineţi, de fum, şi Miluc se îneca mereu şi scotea din cînd în cînd din guşă sunete ca dintr-un cimpoi. Copilul se ghemuia pe-o laviţă, cît ce auzea gura ţigăncii. Ochii i se făceau mai mari, buza de jos îi tremura, şi picioarele i se frîngeau sub trupul deşirat. Din cînd în cînd, parcă aştepta ceva cu groază, pleoapele i se zbateau şi începea să tremure. 138 Miluc Cu fumul de pipă s-a dedat Miluc mai repede, dar cu ce nu se putea deda era că, tot la trei zile, trebuia să meargă în pădure s-aducă o sarcină de uscături. Altădată o sarcină-i ajungea cîte trei săptămîni. Dar de cînd îi venise femeia aceasta în casă, lemnele se mistuiau văzînd cu ochii. Şi nu era uşor să pleci în pădure în puterea iernii. Miluc îşi înfunda palmele scurte, late, în nişte mănuşi de pănură c-un deget, soioase, se-ncingea cu-o funie şi începea să urce dealul alb, ca de zahăr, ce se-ncingea chiar de la bordeiul lui. Şi se-nroşea la faţă cumu-i pi-parca, şi i se lipeau nările late. Apoi nasul i se-nvine-ţea, mai întîi ca o prună uriaşă, şi de la nas culoarea asta se răspîndea pe obraji. Numai fruntea, îngustă, plină de pecingine, îi rămînea palidă. Alta-i să umbli la cerşit, şi alta-i să aduci lemne din pădure. Cînd umbli cu straiţa, stai într-o casă, te opreşti la alta, totdeauna în preajma focului, dar aici nu-i nici un pic de jar. Şi, urcînd din greu, i se oprea de multe ■ori răsuflarea, iar în clipa următoare guşa-i şuiera pre-ilung, răguşit, cu horcăieli, ca şi cînd şi-ar fi dat duhul. Iar cînd ajungea în vîrful dealului, părea că-i mort, că aiumai guşa mai trăieşte din el. De multe ori îi venea un gînd : dacă-i place aşa de tare muierii să steie la căldură, de ce nu vine şi ea să care lemne ? Ea-i mai tare, ar putea aduce o sarcină mai mare. Dar niciodată nu putea pătrunde cu mintea tui mai departe de gîndul acesta. Şi cînd, tîrziu, spre sară, se cobora de-a săniişul cu sarcina în spate, şi din cînd în cînd vreascurile dădeau să treacă peste el, îi venea iar un gînd : pentru ce-a Miluc 139 adus-o el pe femeia asta la dînsu-n bordei ? Nu-i mergea lui mai bine cînd era singur ? Nu-i era mai uşor ? Dar nici acum nu cuteza, ori nu putea să ajungă la o judecată hotărîtă. Ştia atîta numai, că, într-o zi, cînd se-ntorcea de la oraş, de la cerşit, acolo unde se isprăveau casele, dăduse de femeia asta mare, neagră, stricată de vărsat. Stătea în marginea drumului cu copilul şi tremurau amîndoi'de frig. Cînd a trecut Miluc pe lîngă ea, a-ntrebat: — Măi ăsta, tu ai casă ? — Am, a răspuns Miluc, am un bordei. — Bun, a zis ea, vreai să venim la tine, eu şi copilul ? — De ce să veniţi la mine ? — D-apoi eu te-oi spăla şi ţ-oi coase hainele, iar 'copilul cîştigă mai mult decît tine. Miluc a privit la copil cu bucurie fricoasă, la muiere,, cu teamă, şi a zis : — Haidaţi ! Şi aşa au ajuns bărbat şi muiere. Miluc niciodată n-a: ştiut ce l-a îndemnat la asta. Şi iar nu se putea deda Miluc cu ceva. Cînd venea copilul acasă, femeia-1 îmbrîncea, îi lua traista, şi cînd nu se-mpăca de sporul ce-i făcuse băiatul, îi da cu pumnul în cap, îndesat şi mult, pînă ce deşiratul cădea moale, ca şi cînd n-ar fi avut oase în trup. Miluc se îngrozea, îl apuca cu friguri, apoi cu fierbinţelii Se; ghemuia lîngă cuptor, şi pe guşă îi cădeau lacrămi mari., grele. Ii era milă de copil. Căci deşi era mai mic, bărbatului îi părea că-i un frate mai mare al lui. Odată îi zise muierii : — Nu bate copilul, tu ! Nu, că-i păcat ! 140 Miluc Femeia, ca o căţea flămîndă ce se aruncă asupra unui bruş de mămăligă, aşa s-a aruncat asupra lui Miluc. Şi numai vecinii l-au scos din ghearele ei. Şi deşi ştia ce are să păţească, Miluc ţinea partea copilului, de cîte ori bietul ajungea subt pumnii femeii. Drept că se cam ferea să nu ajungă odată cu copilul acasă. Dar cînd venea, cînd îl bătea în faţa lui, Miluc totdeauna punea vorbă bună pentru copil. — Ce ai tu cu el, mă rebegitule ? E al tău ? Miluc se cutremura, se-ngrozea, ştia ce are să urmeze, îşi ascundea capul în piept şi aştepta. Afară, cînd se-ntîlnea cu copilul, la întoarcere, sara, ori pe drum, totdeauna îi umplea sacul din straiţa lui. După bătaie, cu oasele moi, lui Miluc îi mai venea tin gînd : oare pe copil nu l-a orbit femeia ? Cum dă ■ea aşa, cu pumnii, nu-i va fi atins vreodată ochii ? Dar de crezut, nu ştia ce să creadă. Trecuse iarna. Cu cît dădeau căldurile, cu atît îi era mai greu lui Miluc. Vara, totdeauna, guşa îi era cel puţin de trei ori ca iarna. Se ostenea uşor, asuda şi zicea din traista de piele ca dintr-o mulţime de cimpoaie. Certurile cu muierea erau tot mai dese. Noaptea, Miluc sforăia aşa de tare, de orbul sărea din somn, speriat de multe ori, iar femeia înjura de cele sfinte. Pe copil îl părtinea însă şi acum. Iar bătăile ce le-n-dura pentru el erau cu mult mai îndesate decît cele din iarnă. într-o zi, lui Miluc îi venise un gînd, cel din urmă : Femeia umblă să-l bată, să-l omoare, să-i rămîie bordeiul. Şi de cînd îi venise gîndul ăsta, răsufla şi mai greu, şi ochii i se albiseră. Miluc 141 într-o sîmbătă sara, copilul se-ntoarse cu traista aproape goală. Nu se-ntîlnise pe drum cu Miluc. întră în casă, tremurînd. Femeia îl prinse şi-l izbi, şi-ncepu să-i care la pumni. Cînd sosi Miluc, îl bătea încă, deşi copilul aproape nu mai sufla. — Nu mai da, tu, că-1 omori! gemu Miluc. Şi femeia n-a mai dat. S-a aruncat, ca o mîţă uriaşă, a prins un cuţit de pe masă, şi, în clipa următoare, cuţitul se pierdu în guşa lui Miluc ca-ntr-o straiţă. Şi Miluc a zvîcnit puţin din picioarele lui subţiri, apoi s-a liniştit. 19 0 9 PRĂGINEL Prăginel era de treizeci de ani, dar nu i-ai fi dat nici cincisprezece. Avea faţă de copil, fără mustaţă, fără barbă. Numai pe frunte avea cîteva creţuri de bă-trîneţe, pe frunte, în jurul ochilor mici, şi în colţul gurii, ce-i sta strîmbă, de parc-ar fi căpătat acolo un pumn zdravăn. Umbla pe uliţele satului, tîrîndu-şi piciorul drept, se sprijinea într-o bîtă, şi, de cîte ori păşea, da să cadă pe spate. Vezi că oasele lui se muiaseră, şi părea că are zgîrciuri în loc de oase. Şi înainta tare greu pe drum, şi traista lui de cerşetor anevoie se umplea. Prăginel nu înjura niciodată. De se-ntîmpla să scape bîta din mînă, se îndoia şi cădea. Se zvîrcolea ca viermele pînă ce reuşea să se ridice. După ce se ri- Prăginel 143 dica, îşi făcea o cruce largă, neregulată şi pleca mai departe. Se năcăjea numai cînd vreo potaie de cîne începea să bată la el, arătîndu-şi colţii. Atunci se oprea şi nu cuteza să se mişte pînă ce javra nu se sătura de lătrat. De trecea vreun om pe lîngă el şi-l întreba : «Ce-i, mă Prăginel, te latră cînele ?», Prăginel îi zicea : «Fă bine, strigă-i dumneata să se ducă». Cine-1 vedea mai întîi îl oprea în drum şi-l întreba : «Ce ai tu, măi băiete, de umbli aşa de rău ?» Şi Prăginel se răzima în bîtă, şi, temîndu-se parcă, începea să spuie... Vorba-i era încurcată şi slabă, în răstimpuri îi clămpănea numai limba şi nu pricepeai nimic. Dar din truda lui de vorbă, puteai desluşi înţelesul : — Eu am fost copil cu vitele pe munte. Şi păzeam vitele bine, şi nu eram bolnav. Da’ vezi că peste mine a dat vîntul turbat. Este prin aer un vînt, de spun că-i vînt turbat. Şi a dat de două ori peste mine. O dată m-a prins mîncînd, a doua oară stînd în casă. întîia oară mîncam mălai cu brînză ; cînd m-am sculat să plec după vite, văd numa că piciorul nu mi-1 pot trage. Ş-atunci odată m-am gîndit la Dumnezeu, să nu mă lase la rău. Şi nu m-a lăsat, că n-am murit. Şi mi s-a părut că trece prin aer cineva, şuierînd şi rîzînd rece. Pasămite era vîntul turbat, voios că-mi ologise piciorul. A doua oară, vezi dumneata, m-a apucat în casă. Nu ştiu pe unde întrase, pe horn ori pe unde, destul că m-a prins, m-a răsucit, cum suci gîtul unui pui, şi m-a izbit de cuptor. Şi iar m-am gîndit la Dumnezeu şi la Maica Preacurată, şi n-am murit. Da’ mi-a rămas, de-atunci, sacă şi mîna. Stăpînul nu m-a crezut. M-a bătut, m-a îmblătit, m-a bătucit, pînă veniră oamenii să-i zică : «Lasă-1, frate, nu-1 omorî, nu vezi că-i neputincios ?» Dumnealui credea 144 Prăginel că de leneş nu vreau să merg cu vitele pe cîmp. în urmă, apoi, m-am dus la o soră de-a mamei. — Da5 părinţii unde-ţi erau, măi Prăginel ? — Vezi că părinţi n-am avut. Zice că mama nu s-a măritat, ci m-a avut aşa, de prin sat. — N-ai avut tu altă boală, măi fîrtate ? — Boală-i asta dacă te-ajunge vîntul turbat ?... De-atunci eu l-am auzit de multe ori trecînd prin aer, şuierînd, vîjîind, s-a coborît de multe ori la cîţiva paşi înaintea mea, şi se-nvîrtea în chip de praf, în chip de fum. Da’ de mine nu s-a mai apropiat. C-am aflat leacul să-l alung. îmi fac cruce şi nu mă atinge Satana. Vezi, de ştiam eu leacul ăsta mai demult, nu mi se usca piciorul, şi mîna. Prăginel tăcea cutremurat. I se părea că iar aude vîjîitul prin aer şi-şi făcea crucea lui largă, pînă la genunchi. De multe ori înnopta pe drum, şi oamenii-1 întrebau : — Nu ţi-i frică, mă Prăginel, să umbli pe vreme de noapte ? — Nu, răspundea Prăginel, că-n lume numa un lucru rău este : vîntul turbat. Da’ de el nu mă mai tem, că este, mai sus, în cer, cineva mai tare decît el. Şi eu mă rog lui Dumnezeu, şi-mi fac cruce, şi nu mă tem de nimic. Vezi că eu acuma nu mai înjur. Cînd umblam cu vitele, cîtă frunză pe lemne, atîţia spurcaţi îmi ieşeau din gură. Da’ după ce m-am betegit, am durmit într-o noapte ca mort, şi, cînd durmeam mai tare, mi s-a arătat în vis o porumbiţă albă. Porumbiţa sta pe un stejar şi tot făcea .«grui-grui-grui-grui». Mă uitam la ea şi mă minunam. Deodată, văd că vine o femeie albă, ca zăpada, şi-mi zice : «Măi Prăginel, place-ţi porumbiţa ?» Prăginel 145 «Place, zic eu. Place tare.» Şi mi-a zis : «Vreai tu să fii ca porumbiţa ?» «Cum să fiu eu ca porumbiţa ?» «Aşa, curat, ca porumbiţa.» Ş-atunci mi s-a părut că-mi cade de pe trup piciorul cel uscat şi mîna cea sacă şi m-am simţit uşor, ca şi cînd aş fi fost din negură. Ş-am zis : «Vreau !» «Dacă vreai, de-aci încolo să nu sudui mai mult.» Ş-a fugit şi porumbiţa, şi Maica Domnului. De-atunci nu mai înjur, şi Necuratul nu mai are putere asupra mea. Prăginel o ducea mai rău iarna,, cînd se făcea lunecuş pe drum. Atunci cădea de multe ori, ca zăpada topită de pe-acoperişe, şi asuda mult pînă să se ridice. Trecea vreun creştin pe lîngă el, şi, cumu-s oamenii noştri, înjurau din glumă, ori aşa,-n treacăt, lunecuşul. Prăginel se năcăjea atunci, şi, ridicîndu-se, îşi da toată silinţa să nu mai alunece, ca să nu mai deie romînilor prilej de sudalmă. Pe orice vreme, cînd din pricina viscolului sau potopului de-afară biserica era aproape goală, Prăginel era în biserică. Bătea la cruci şi se zgîia la sfinţii din icoane ; din cînd în cînd ochii lui tulburi se umpleau de lacrămi, gura i se strîmba spre plîns. Şi cînd trecea preotul cu cădelniţa, nările i se lărgeau parcă, să poată simţi cît mai mult fum de tămîie. De căpăta bănuţi de la oameni, Prăginel îi aduna, şi, cînd venea Măriuţa, — o femeie ce vindea nuci, — cumpăra nuci. Ori ruga pe vreun om să între în prăvălie să-i cumpere gogoroane roşii de zahar. Că el pe trepte nu putea sui, şi la uşa prăvăliei erau trepte înalte. Apoi, cînd se întîlnea cu vreun copil, îi da o nucă sau o go-goroană. Şi copiilor, de la o vreme, nu le mai era frică de el, şi Prăginel se bucura din suflet. Adeseori, privind 10 146 Prăginel după copiii mărunţei, care se jucau pe drum, îşi uita de bîtă, îşi uita de picior, şi cădea, încurcîndu-se în mîni şi în picioare. Alte daţi, la praznice, cumpăra o luminiţă de ceară şi-o ducea la biserică. O aprindea, şi, pîn’ se mistuia lumina, buzele lui se tot băteau deolaltă. în primăvară, cînd să-mplinească treizeci de ani, Prăginel slăbise rău. Nu mai putea mînca nici cît o pasăre, şi n-ar fi avut la ce să mai umble prin sat. Că era şi tină mare, cleioasă, şi-abia se tîra pe drum. Dar sora mă-si n-avea să-i deie creiţari, şi, fără creiţari, Prăginel nu mai putea trăi. Se obişnuise să împartă cel puţin două nuci pe zi la copii, ori cîteva gogoroane. Şi astea nu le căpăta fără bani. Şi, astfel, acasă nu putea rămîne. Prin sat, pe-alocurea, erau bălţi mari de apă murdară, erau şanţuri pline cu apă. Şi, cum mergea pe-o hudiţă dosită, într-o zi, Prăginel nu-şi mai putu descleşta din cleiul drumului piciorul cel olog. S-a zbătut, s-a înieptat, şi-n urmă căzu mototol în şanţul mărginaş. Se zvîrcoli să se ridice, dar nu mai putu. Apa, murdară, bolborosi de cîteva ori, apoi se linişti. Prăginel rămase înţepenit în tulbureala din şanţ, ca o uriaşă pasăre de apă ce pes-cuieşte. L-au dus creştinii acasă, i-au aprins luminiţa de ceară, şi l-au pus pe laviţă, să hodinească. La-ngropare veniră puţini. Dar cît ce-au plecat cu mortul de-acasă, şi dintr-o uliţă, şi dintr-alta se strecurară copii subt opt anişori şi porniră cu pălăriuţele în mînă după sicriu. Cînd au ajuns la cimitir, şe adunaseră aproape toţi copilaşii satului. Şi stăteau tăcuţi, trişti, privind sicriul sărac, în care odihnea Prăginel. 19 0 9 TELEGUŢ Teleguţ trăise huiduit de toată lumea. La lucru era primit tare cu greu, ş-aproape ar fi putut număra pe degete zilele în care a muncit de dimineaţă pînă sara la vreun romîn. De cele mai multe ori i se dădea drumul după un ceas, două de muncă. Drept, că nu era în el vlagă decît aşa, ca-ntr-o găină ameţită. Ş-apoi avea el alte slăbiciuni. întreg obrazul stîng îi fusese opărit cu apă fierbinte, de mic copil, şi pieliţa era roşie, vie ; numai în gerul iernii se învineţea. Obrazul drept era umflat, plin de barbă încîlcită. Trupul, deşirat, se răzima anevoie pe picioarele subţiri şi lungi, iar mînile, cînd mergea, şi le purta ca nişte îmblăcii. Pe lîngă scăderile astea, mai avea un păcat: răsufla greu şi împrăştia cu 10' 148 Teleguţ scuipat în toate părţile cînd îşi despătură buzele galbene, să zică ceva. De altfel, tare cu greu se hotăra să spună o vorbă, două. Mai mult bombănea. In bordeiul lui, subt o rîpă, îşi aduna cojile ce le agonisea de prin sat, şi cînd îl răzbea foamea, deschidea o gură largă, ca de peşte, şi începea să roadă în măsele bucăţelele căpătate de pomană. Mînca încet, fără poftă, cu pleoapele pe jumătate închise. Numai cînd se înfrupta din cîştigul lui părea că simte şi el că mănîncă. Drept c-atunci înfuleca pîne moale de i se umfla şi obrazul cel cu pieliţa opărită, aproape să-ntreacă pe cel bărbos. De la o vreme începuse s-adune milă şi de prin satele vecine. Pleca dimineaţa în revărsat şi se întorcea tîrziu sara. Nu aducea traista mai plină ca din satul lui, dar era mai mulţămit şi bombănea mai puţin. Ş-odată, într-o toamnă, cînd se-ntorcea acasă dintr-un sat vecin, i se păru că aude un mîrîit lung sub drum, în vale. Teleguţ se opri, deschise gura şi ascultă. Dar nu mai auzi nimic. Dădu să plece, dar atunci se auzi din vale un lătrat scurt şi răguşit, un «ham» plîngător. Teleguţ tresări, îşi mişcă traista-n spate şi-şi zise : «Un cîne. De bună samă, un cîne.» Din vale începu iarăşi scîncetul de mai nainte, care în răstimpuri se-neca. Era întunerec, şi Teleguţ nu putea să vadă dobitocul. Se lăsă dar pe coastă la vale, încet, ca şi cînd s-ar fi temut să nu se strice. In răstimpuri se oprea, asculta cu gura căscată să-şi vadă de drum. Dar atunci îl înfiora un horcăit prelung. «Moare !» îşi zicea Teleguţ, şi pornea iar spre dobitoc. Nu peste mult, îl află. Era, într-adevăr, un cîne. Zăcea încolăcit şi gemea. Din cînd în cînd îşi întindea trupul, Teleguţ 149 îşi ridica cu greu capul, să urle, dar nu putea urla : mî-rîia numai. Teleguţ se aşeză lîngă el. Cînele dintîi nu-1 simţi, dar nu peste mult, într-o clipă de linişte, îşi ridică botul mirosind spre traista lui Teleguţ. — Aha, vei fi flămînd, măi sărace, zise Teleguţ, şi eu gîndeam că, — cine ştie ? — te-a fi puşcat vrun hoţ. Şi Teleguţ îşi încurcă repede mînile, le vîrî în traistă, scoase un bruş de mămăligă şi-l duse la botul cînelui. Dobitocul nu-şi deschise gura, dar din gît îi ieşi un sunet ciudat. — Aha, se vede că tu n-ai mîncat de zile-ntregi, măi sărace ! Şi-l netezi cu mîna pe trupul slab. Să se taie-n coastele lui, şi alta nu ! Teleguţ puse mămăliga-n traistă şi, ge-mînd din greu şi îndoindu-se, luă jigodia în braţe şi porni încet spre bordeiul lui. Cînd se ostenea, punea povara jos, răsufla şi iar mergea mai departe. Cînele mirosi cînd şi cînd după traistă, apoi se linişti în braţele lui Teleguţ. Acasă, în bordei, puse dobitocul lîngă vatră, aprinse o lumînare de său şi căută ceva prin ulcele. Nu găsi ce căuta. Deschise uşa, şi nu peste mult se-ntoarse cu o ulcică de lapte. Descleştă cu greu gura cînelui şi-i turnă din ulcică. Dobitocul întinse o dată gîtul să i se deşire, înghiţi cu greu, apoi tot mai uşor. Limba i se uşură, şi acum mînca şi din pînea muiată de Teleguţ în apă. La lumină, jigodia se desluşea mai bine. Era un cîne bătrîn, care, poate, simţindu-şi moartea, ieşise pe hotar, ori poate stăpînul, nemaiputîndu-i trage folosul, îl alungase, să-l ajungă moartea departe de casa lui. loO Teleguţ Din sara aceea sătenii băgară de samă că Teleguţ e mai prietenos, că vorbeşte mai mult şi că umblă bucuros după milă şi la casele de unde fusese de multe ori dat afară. Şi mai băgară de samă oamenii că pîrlitul primeşte şi lapte, şi de dulce de pe la creştini, cînd, mai nainte, afară de pîne şi mălai nu vroîâ să ieie nimic. Şi gîndeau că oare să-i fi venit lui Teleguţ, acum, la bătrî-neţe, poftă de mîncări de dulce, ori doar le-adună pentru altcineva ? L-au şi pîndit unii, dar Teleguţ îşi deşerta traista totdeauna în bordeiul său. Iar în bordei, de zece ani, n-a întrat picior de om străin, şi nici acum nu avea nime poftă să cerceteze vizuina aceea. Şi Teleguţ acuma mergea decuvreme acasă. Mergea cît putea de iute. Deschidea cu grijă uşa bordeiului şi se apropia de dobitocul ce sta lungit în cenuşă, subt vatră. Cînele îşi deschidea ochii suri, cu privirea obosită, încremenită, îşi ridica puţin botul în vînt şi mirosea. Teleguţ aduna bucăţelele cele mai moi, cele mai bune şi i le punea dinainte. Iar el sta în picioare, privea ţintă la dobitoc pînă ce isprăvea şi, obosit, adormea iarăşi, subt vatră. Atunci îşi lua şi el o coajă, îşi deschidea gura largă, ca de peşte, şi începea să roadă în măsele încet, dus pe gînduri. în răstimpuri se cobora de pe seîndu-rile patului hîrbuit şi asculta să vadă de mai suflă cînele. Apoi, liniştit şi mulţumit, se suia iar în pat. Dimineaţa îi punea mîncare pe toată ziua dinainte şi, cu traista-n spate, pornea prin sate. Numai că în sate depărtate nu cuteza acuma să se mai ducă. în toată clipa i se părea că cel de-acasă poate să aibă lipsă de ajutorul lui, şi astfel colinda mai mult prin satul său. Cînele, în urmă, se întremase, se obişnuise cu Teleguţ, şi cînd acesta deschidea uşa, îşi ridica botul de pe labe, Teleguţ 151 îl privea cu ochii lui suri şi-şi mişca încet coada lungă. Cînd începu să şi mîrîie de bucurie, ochii spălăciţi ai lui Teleguţ se umeziră în orbitele adînci, roşii, obrazul cel opărit se încreţi, iar cel bărbos se umflă parcă şi mai tare. Venise iarna, şi acum era tot mai greu. Cînele mînca tot mai bine, şi Teleguţ se zolea pe drum, pe gheaţă, pe zăpadă, să-i aducă destul. îi făcea foc cînd pleca de-acasă şi-l acoperea cu-o aripă de cojoc. Sara venea degerat pe jumătate şi-i trebuia multă vreme pînă aduna din traistă bucăţelele cele mai bune să le puie înaintea cînelui. Şi cînd gerul îl pătrundea mai tare, colindînd prin sat, îi venea în gînd că poate să meargă cineva la el acasă să-i fure cînele. Ş-atunci, mort de frică, degerat de ger, se întorcea la bordei, deschidea cu grijă uşa şi privea înăuntru. într-o zi un romîn îi ceru să-i taie lemne. îi făgădui o cupă de lapte dacă taie pînă sara. La amiazi fusese acasă, şi cînele era acolo, sănătos. Deci, se gîndea, pînă desară nu i-a fi nimic, şi desară a să-i ducă o cupă de lapte. îl va încălzi şi-i va da lapte cald. Cît are să fie de bun ! Şi se învoi. Se apucă să taie lemne. Şi taie el, şi-i îngheaţă mînile pe toporişte, dar nu se lasă, ci taie. Se gîndea la cupa cea de lapte şi se gîndea cum va clempăni cînele din limba Iui bătrînă, de bucuria băuturii călduţe. Dar sara, omul nu fu mulţumit cu sporul lui Teleguţ, şi-n loc de-o cupă de lapte, îi dădu un bruş de mămăligă. Teleguţ porni îndată cu bruşul în mînă. Bombănea rar, şi, cum bombănea, rupea din mămăligă şi arunca pe drum. 152 Teleguţ Cînd ajunse acasă, nu mai avea nimic din mămăiigă. Deschise încet uşa, se apropie de vatră şi ridică petecul de cojoc. Ascultă şi i se păru că n-aude nimic. Pipăi şi, deodată, sări în sus, drept, ţapan, cum nu stătuse nici-cxnd în toată viaţa lui. Rămase o vreme aşa, cu obrazul cel opărit supt, tras înlăuntru, cu cel bărbos parcă şi mai umflat, cu ochii morţi în orbitele roşii. Apoi luă funia cu care aducea lemne din pădure, o înghilţi, o legă de grindă, îşi vîrî grumajii subţiri în ghilţ şi se spînzură. ~ 19 0 9 COMOARA Era odată la noi în sat unul de-i ziceau Ionu Bodii, şi-şi avea cuibul pe Negrileasa, cît ţinea vara. De cînd era cît genunchele l-a luat Bodea, tată-său, să-i ajute la păscutul boilor. Cu traista de lînă vărgată roşu, cu bîta de corn lucie, măciucată, Ionu Bodii răsărea cînd ici, cînd colo, de după vreun fag, şi-ntorcea un bou răzleţit. Şi cînd boul privea boldiş la pitic, bîta se-nvîrtea şi suna săc între coarnele lungi, boltite. C-odată se pomeneau altfel de boi pe-aici. Acuma ce-s ? Ia, nişte sfîrleze. Da’ pe vremuri aveam boi cît urşii, aveam juncani nepuşi la jug pînă treceau de patru ani ! 154 Comoara Şi mai nainte era viaţă şi sus la munte, la Negrileasa. Astăzi mergi să tai un lemn, să-l furi, şi te globeşte de-ţi mînci o vită. Astăzi stau pădurile pustii, să le bată vîn-turile şi să mai croncănească din cînd în cînd corbii peste întunerecul fagilor bătrîni. Da’ mai de mult, cine nu auzea în toată sara buciumul lui Bodea şi a ficioru-so ? Şi cîte cîntece n-au trecut din sat în sat, aduse de vînt, de colo, de pe-nălţimile Negrilesii ? Pînă trăise Bodea bătrînul, încă n-a fost cine ştie ce, da’ cînd rămase ficiorul de capul lui, a-nceput să se răzbune în toată forma. Că Ion ăsta era o fire închisă. De mic copil se ferea de toată lumea. Avea vro cinci-şase boi în toată turma, pe care îi ducea la păşunea cea mai bună. îi sătura, îi scărpina pe bărbie, îi mîngîia. Şi boii ăştia erau totdeauna cei mai frumoşi din turmă. Pe ăştia şi-i alegea de pretini. Şi, la Sînziene, îi împodobea cu cercuri de flori, fura sare din colibă şi le-o aşăza în frunziş, într-un loc ascuns. Tată-său cerca de multe ori să-l mai înveţe cîte ceva, să nu rămîie ca ursul din pădure. Da’ copilul avea ochi de drac. Şi săgeta cu ei în toate părţile, şi deodată băga de samă vrun bou răzleţit şi o tundea pe-aci încolo. Cu bătrînul nu-i plăcea. Da’, cînd era singur, se punea pe-o dungă şi asculta murmurul depărtat al pădurilor. Şi, cînd bătea vîntul, se-ntindea pe spate, ochii i se aprindeau şi pieptul i se-nălţa plin de sănătate. N-a dat Dumnezeu vrodată să adoarmă şi să i se ducă boii în hotare oprite ; da’, cînd băteau vînturi mari, de multe ori trebuia să vie Bodea bătrînul să-l înghioldească cu bîta ferecată. Cît ce-a rămas singur boar, a trimis la stăpîni acasă boii care nu erau pe placul lui. Şi s-au pornit stăpînii Comoara 155 cu jalbe, cu ocări şi ameninţări de nu se mai sfîrşeau. Dar Ionu Bodii ţinea una, ca nebunul : — Cumpăraţi-vă şi voi dobitoc de cinste. Ăştia cad prin rîpi de nu-i mai culege nici muma-dracului. Cîţiva, înveninaţi rău, se hotărîră să meargă în pădurea Negrilesii, să-l pîndească, să-l prindă şi să-i deie o sfîntă de bătaie soră cu moartea. Erau şi gata să plece, dar auziră zvon : cică Ionu Bodii ar avea puşcă. Şi, într-adevăr, de cîteva zile, în locul glasului de bucium, de sus, peste păduri, pînă în munţi departe, trecea un buciumat metalic, de oţel. Un sunet aspru, tare, tăios. Dar Oanea Stăncuţii, un arţăgos de s-aprindea satul pe unde trecea, s-a bătut cu pumnul în pieptul păros, ameninţă apoi cu amîndoi pumnii în aer, îşi luă boii şi plecă spre Negrileasa. Ionu Bodii nu ştia nimic. Da’ cînd văzu boii şi pe Oanea, se opri deodată înlemnit, luă pe îndelete puşca din spate şi ochi. Inima într-a Stăncuţii se făcuse numa cît un purice. Da’ după două puşcături, ce se-mprăştiară prin păduri ca două alarme fulgerătoare, n-a căzut Oanea, ci boii lui. Ionu Bodii şi-a avîntat puşca în spate, ş-a pornit, şuierînd printre dinţi, pe-o călicică spre un ochi de pădure. Sătenii s-au frămîntat, s-au fiert, s-au certat, da-n urmă asupra Codii n-au hotărît nicicum. Rămase învingătoare vorba judelui: «Nu te prinde cu el ! Om harnic e. Furatu-s-a vrun bou din turma lui vrodată ? Nu s-a furat. Incolţit-a lupul vrun juncan ? N-a încolţit.» Şi drept, că pe atunci hoţii de vite aveau trecere. Erau nişte voinici noduroşi care se plimbau prin munţi ca pe 156 Comoara moşia lor. Beau în crîşme pe hotar, şi iar mai făceau vro plimbare. Da’ din turma lui Bodea n-au luat nici un cap de vită. Au cercat în două rînduri. Şi întîia oară s-au ales cu cîteva măciuci primite de-a zvîrlitelea, a doua oară unul s-a ales cu capul hodorogit de să-i pui cercuri. Că Ionu Bodii n-avea somn ca alţi creştini. El durmea iepureşte, şi cînele de pază nu simţea mai bine ca el apropierea duşmanului. Acuma, a crescut el şi a trăit el neînfricat mulţi ani. Cu oamenii care veneau din sat s-aducă sare la boi vorbea o vorbă, două, lua bruşul de sare şi-l izbea în colibă. Iar cînd treceau rumînii cu carăle după lemne se ferea din calea lor. Sara, însă, şi cînd era vremea rea de nu întră picior de om în pădure, Ionu Bodii s-apuca de cîntat. Să-l fi auzit de departe ori de-aproape, nime n-ar fi crezut să cînte ficiorul întunecat, cu privirea tulbure. Se părea altlocuri că-i glasul tinăr al unei fetiţe, se părea, iarăşi, că vine dintr-un suflet mlădios şi cald, din sufletul unui ficior de optsprezece ani. Numa-n răstimpuri, cînd doina se-nvolbura ca scăpată dintr-o vijelie de patimi, simţeai că nu-i nici tinărel ficior cel ce cîntă. Ş-atunci învia întreaga pădure. Toată coasta Negrilesii părea plină de fiinţe vii, ce trec suspinînd, înecîndu-se deodată, ca să suspine iarăşi şi iarăşi, într-o mie de locuri deodată. în răstimpuri, liniştea grea, întunecată îmbrăca pădurea. Ionu Bodii îşi tocmea puşca şi începea să buciume din ţăvi. Şi cum să-ţi spun eu că s-auzea sunetul acela ? Ca şi cînd ar fi o pasăre uriaşă, şi pasărea ceea ar avea aripile din oţel, şi într-un singur zvîcnet de aripă ar trece de pe-un munte pe altul. Comoara 157 Şi, în sat, ficiorii ascultau cu gura căscată, iar fetele tot prindeau cîte-un cîntec şi se mirau de unde ştie atîtea, şi toate noi, boarul acela de pe Negrileasa. Şi muierea, vezi dumneata, din gînduri de-acestea începe ceva. Şi era în sat o fată de-i zicea Marina. Da-n satele vecine îi ziceau Marina lui Cojoc, după tată-său. Şi fata asta a învăţat vro patru cîntece noi de la Ionu Bodii. Şi-i plăceau cîntecele. într-o duminică, ce-i trăz-neşte în cap ? Hai că merge, în locul slugii, cu sare la boi pe Negrileasa. Tată-său nu s-a codit. De ce să se codească ? Şi fata a pornit sprintenă ca o căprioară. Şi era în ziua aceea de duminică multă lumină în aer. Şi frunzişul pădurii lucea închis, în verde întunecat. Din cînd în cînd fluiera, umflîndu-şi guşa, vro mierlă, bătea toaca rar, răsunător vro gheunoaie. Şi, pe deasupra, prin boltitura de frunze, bîzîiau roiuri nevăzute de muscu-liţe. Fata apucase pe o cărăruşă pieloasă, umedă. în umbra pădurii se răcorea, ochii i se umezeau parcă, şi numa inima i se bătea tot mai tare. Ce va face ea dacă se va-ntîlni cu Ionu Bodii ? Şi trebuia să se-ntîlnească. Doar a plecat de-acasă să ducă sare la boi, şi sarea trebuia s-o deie în sama boarului. Ionu Bodii era în uşa colibei. Dresese o ţîţînă la uşă şi chiar cerceta să vadă de-i bine. Marina răsări deodată înaintea Iui. Ficiorul se întoarse la zgomotul paşilor ei, tresări şi întră în colibă. — Bună ziua, măi voinice Ionaş ! Iacă, am adus nişte sare, unde s-o pun ? Ionu Bodii se-ntoarse, luă sarea şi o aruncă în colibă. — Iată, aici o pun, zise el. 158 Comoara Apoi începu să-şi cerceteze măciuca. Părea că acum o are mai întîi în mînă. Fata sta tot locului, şi, din tăcerea flăcăului, se în-curajă. — Măi bădiţă Ionaş, zise ea, eu n-am venit aici numa pentru sare. Eu vreau să ştiu ceva. De astă dată, boarul îşi ridică privirile. — Şi ce-ai vrea tu să ştii anume ? — Aş vrea să ştiu de unde-ai învăţat tu cîntecele celea frumoase, pe care le cînţi aici, pe Negrileasa. Prin sat se zvoneşte c-ai fi în legătură c-o zînă din pădure* şi ea te-nvaţă. Zic oamenii că vine în toată sara, te alină, îţi cîntă şi fuge apoi în aer. — Tu vreai să-ţi baţi joc de mine, tu fată. Dacă-i aşa, mai bine n-ai fi venit niciodată aici, în ochii mei. Şi boarul luă bîta şi porni în urma turmei, ce se răzleţise. Marina lui Cojoc rămase cu ochii duşi după voinic. Cine-a pus-o pe ea să-l supere ? Da’ n-a vrut să-l supere. Povestea cu zîna nici ea nu ştia cum i-a venit pe limbă. în sat, de aşa ceva, nu se zvonea nimic. Da’ nici că ştiau ele fetele din sat ce cruce de voinic era Bodea ! Că iarna, cît tîndălea pe-acasă, nu era omul de-aici, din pădure. Marina venise c-un gînd şi se întorcea cu altul. Se gîndea acum la ficiorul acesta mîndru ca un lujer şi vedea că în sat nime nu-i ca el. Trecea aşa, cu gîndul împărţit, cu sufletul plin, cu ochii aproape închişi pe călicelele pădurii şi nu băgă de samă că apucase pe drumuri ce şerpuiau pe coasta Negrilesii, spre creştet. Tîrziu văzu că rătăcise, şi, înfiorată şi de umbrele în-sărării, începu s-alerge pe coastă înapoi. Comoara 159 Da’, nu peste mult, Ionu Bodii ieşi, de după un trunchi, înaintea ei. — Te-ai rătăcit, se vede, fată-fetiţă, te-ai rătăcit, ş-acum te prinde noaptea în pădure. Da’ dacă vreai, eu îţi arăt un drum mai scurt, îi zise el, privind în pămînt. Fata se împotrivi. Va afla ea drumul, zicea, şi în pădure nu i-i frică. Ionu Bodii pieri în desiş, şi Marina plecă într-un suflet. Da’ mintea parcă nu-i mai era trează. In Ioc să iasă undeva la luminiş, s-afunda tot mai tare în pădure. Şi, deodată, s-a trezit pe muchea unei prăpăstii, ce se deschidea întunecată ca o gură de iad. Se aprinsese fata în fugă, i se îmbujoraseră obrajii tinări, dar aici păli deodată şi inima îi stătu în loc, cum ai prinde în mînă o pasăre, să nu mai poată zvîcni din aripi. Atunci, în urma ei, Ionu Bodii zise : — Ţi-am spus eu că te rătăceşti ! Şi, de n-asculţi de mine, ai să te-ncurci tot mai tare. Şi, cine ştie, poate să se-abată pe-aici vrun făt-frumos, cum spuneai că vine la mine o zînă. Ionu Bodii zîmbi, şi zîmbetul îi stătu aşa de bine, cum îi stă de bine soarelui pe cer, cînd iasă de sub nourul negru. Marinei lui Cojoc îi trecu deodată frica. — Da’ boii unde i-ai lăsat, măi voinice lonaş ? Mie mi se-mpărea că tu ai plecat în urma turmei, spre Piatra-Arsă. Cum vii tu acuma să te-ntîlneşti cu mine ? — Eu n-am venit să mă-ntîlnesc cu tine, ci tu te-ai rătăcit. Da’ de boii mei nu purta grijă. Vreai să te scot la drumul mare ? Fata înclină din cap, şi ochii i se topiră parcă-n privirile jucăuşe ale boarului. Porniră amîndoi. 160 Comoara Frunzele uscate foşneau încet de pasul mărunt al copilei, sunau uscat de pasul îndesat al ficiorului. Coborau repede şi tăceau. Şi tăcea şi pădurea, numa vro boare venea ostenită să se culce, şoptind în boltitura de frunze. Ionu Bodii în pădure crescuse, şi niciodată nu i s-au părut căile aşa de grele ca atunci. Ar fi voit să meargă nainte, să rupă toate crengile ce i se puneau în cale Marinei, ar fi voit să fie aşternut pe jos un covor de muşchi verde, cumu-i pe culmea Negrilesii. Ş-ar fi dorit să ţie drumul ăsta veşnic. Da’ n-a ţinut, c-au ajuns îndată în Valea-lui-Ştefan, şi de-aici se deschidea drumul bătut. Cînd să se despartă, Ionu Bodii zise : — Ştii ce, tu Marino ? M-am tot gîndit la povestea cu zîna, ş-acum nu mă mai supăr. E tare frumoasă. Numa cît nu-i adevărată. Iar de-acuma ştii ce-am să fac ? Am s-o chem în toată sara, doar s-a-ndura să vie ! — Şi cum ai s-o chemi ? întrebă fata, cu inima strînsă. — Vezi că pentru asta am lipsă de ajutorul tău. Să-mi dai tu năfrămuţa ta, albă şi curată, şi-mi va fi de mare ajutor. Şi ce crezi dumneata ?! Fata cînd face o prostie se opreşte la una ?! Nici zece nu i-s multe ! Şi Marina i-a dat cîrpa de jolj, i-a dat-o fără să-l privească şi a pornit fuga spre sat. Iar Ionu Bodii s-a întors, a pătruns în pădure, şi nu peste mult, de sus, de pe culme, începu să adie cea mai frumoasă cîntare ce-a cîntat-o el vrodată. Din duminica aceea încolo slugile puteau sta pe-acasă. Unde era o fată mare, hop ! că ea merge cu sare la boi pe Negrileasa. Pe cele urîte Ionu Bodii le lăsa să rătă- Comoara 161 ceaşcă prin pădure, pe cele frumoase le petrecea la întors pînă la drumul bătut şi le lua năfrămuţele. Da’ nici o năfrămuţă nu i-a fost dragă lui Ionu Bodii ca cea dintîi. Pe-a Marinei o purta în sîn, celelalte le vîra după şerparul lat. Şi cînd îl ajungea dorul de cîntece frumoase, îşi pipăia năfrămuţă din sîn şi începea să cînte. Şi, cum cînta, se cobora tot mai jos, în vale, subt un stejar bătrîn. Aci nu mai cînta, ci aştepta numa. Şi Marina venea lunecînd, ca adusă de-un val de apă, venea pe poteci ascunse şi s-aşăza lîngă voinic. — Măi bădiţă Ionaş, îi zicea, tu iar ai luat o năfrămuţă de la fete ! Şi-şi încleşta mînile una într-alta. — Iar am luat, zicea boarul zîmbind. — Şi nu ţi-i frică de nimic ? Nu vor veni flăcăii din sat şi părinţii să tăbărască pe tine ? — Nu mi-i frică ! — Şi nu ţi-i păcat să ţii dragoste cu toată lumea ? — Nu mi-i păcat. Fata scrîşnea din dinţi şi zicea : — Atunci vin cu tine la colibă. — Ba nu veni. Şi se despărţeau. în sat se începu fierbere nouă. Părinţii cu fete mari umblau în ruptul capului să le mărite cît mai degrabă. Vedeau că boarul are să le vrăjească pe toate. Şi într-o duminică se mărita una, într-alta se cununa a doua. Şi peţitorii nu mai aveau aşăzare. Sus pe Negrileasa cîntecele nu mai conteneau însă. Şi mulţi ziceau că Ionu Bodii nu-i nici o primejdie pentru fetele lor şi se ciudeau că le măritaseră aşa de tinăre. H — I. Agîrbiceanu, Opere, 2 162 Comoara Dar iată, începu zvonul că şi Cojoc îşi mărită fata, pe Marina. Bun ginere, harnic ginere şi-a căpătat. Marina se albise, Marina se sfîrşea, Marina nu mai zicea o vorbă legănată. Da’ lui Bodea îi spunea în toată sara : — Vin cu tine la colibă ! Şi boarul îi poruncea : — Nu veni ! Şi ca mîne era să se cunune. La casa lui Cojoc, sara, erau adunate toate rubedeniile, era ginerele, vorbind de una şi de alta. Numai Marina sta mută pe o laviţă. Şi, după cină, iată numa că se deschide uşa şi întră în casă un voinic cu mustaţa neagră, cu ochi ca de drac, un ficior închelmat cumu-i zidul. — Bună sara să deie Dumnezeu ! zise străinul. — Bună să-ţi fie inima, Bodea, răspunse stăpînul casei, înlemnit după masă. — Cinarăţi, văd că, zise iar Ion. — Cinarăm, da. — Da’ nu toţi. Cineva n-a avut gust de cină. — Nu, Bodeo, drept ai. Aşa-s fetele cînd să se mă- • rite. Mîne se cunună Marina. Hai, închină-i şi tu un păhar de vin. — Cum nu, tare bucuros, socrule. Să trăiască mireasa şi să trăiască socrul, oameni de omenie ! zise el închi-nînd. Şi luă o cană de vin de pe masă şi o beu de jumătate. Apoi porni spre fată şi o luă de mînă. Şi cînd ea îşi pierdu simţirea, o luă în braţe ca pe-un prunc şi, lucin-du-şi oţelele pe spinare, ieşi poftindu-le bună sara. Comoara 163 Cei din casă rămaseră trăzniţi. Cînd le trecu ameţeala, boarul era departe cu Marina. La colibă, Ion se opri, aduse apă proaspătă, o deşteptă, şi numai acum putu răsufla în tihnă. S-aşăză lîngă ea şi o întrebă cît putu el de blînd : — Nu-ţi pare rău, Marino, că te-am adus aici ? Fata aştepta ceva. — Stai numai, am1 să-ţi spun. Eu cu fetele celelalte doar am glumit. Am glumit şi le-am luat năfrămuţele, ca să te vrăjesc pe tine. înţălegi tu ce-i vraja asta a mea ? — Ce va fi acum ? întrebă fata. — Nimic. De-acum n-ai să te mai temi de nimic. Mîne noapte ne cununăm. Fata începu să plîngă. Şi, cum plîngea, se scutura parcă de frică, de scîrba ce-o avusese faţă de mirele de-acasă, se scutura, se curăţa de toate relele, şi ochii ei se făceau tot mai luminoşi. Şi cu privirea înlăcrămată învăluia pe boar într-o mare fericire a inimii. — Mă Ionaş, mă, măi drăguţ Ion !... îi zicea mereu. Iar boarul sta încremenit, cu mînile legate pe genunche, cu ochii aiuriţi. N-avea decît un singur gînd : s-o alunge pe Marina, s-o alunge de la dînsul, apoi să fugă după ea, s-o prindă în braţe şi s-o aducă înapoi. Dar a stat mult aşa încremenit. Simţirea adîncă ce-1 cuprinsese abia-1 lăsa să-şi vie în fire. Incet-încet, îl pătrunse o căldură dulce, revărsîndu-i-se în trup, în suflet, în ochi, pînă cînd se-ndulci parcă şi aerul din jurul său. în noaptea următoare se cununară la un preot bătrîn, care întineri cînd Bodea-i puse în palmă un galben nou, cu zimţi. 11’ 164 Comoara Şi încă în noaptea aceea turma boilor din Negrileasa a rămas fără stăpîn. N-au ştiut oamenii deocamdată nimic, da’ veneau creştini din satele vecine să spuie că pe la ei au dat în hotar boi străini. Cojoc bătrînul ce n-a făcut să-şi afle fata ? Da’ suflet de om n-a mai ştiut să le spuie de urma lui Bodea şi a Marinei. Trecuseră ani mulţi, — o viaţă de om, — şi prin sat nu se mai vorbea nimic de Marina şi de boar. Da’, de la o vreme, copiii care umblau cu vitele pe Negrileasa, — nu prin poienile pline de iarbă, ci sus, pe unde-s numa muşuroaie şi mărul-lupului, — copiii, zic, spuneau prin sat că, prin poienile pădurii, se tot iveşte un moş bătrîn. Umblă-ncet, stă pe loc, se pierde prin pădure şi iară iasă la lumină, într-altă poiană. în sat nu cobora, muchea dealului n-o trecea, ci hoinărea aşa, uitat, prin poieni. De la o vreme, nu-1 mai văzură. Ci ‘ acum au început să vorbească oamenii din sat că ' văd arzînd în pădurea Negrilesii ca o limbă vineţie de foc. Se saltă limba aceea, se stinge şi iar se saltă. Aşa în toată noaptea. Şi au început să creadă că de bună samă e o comoară. Comori sînt ele în pămînt destule, da-i vorba, cine le sapă ? Şi s-au aflat în sat doi rumîni care, luîndu-se după spusele oamenilor, au plecat într-o noapte să-şi încerce norocul. Şi para spuneau că iar se ivise, drept deasupra unei muchii de prăpastie. Şi, pe dibuite, ajunseră acolo, şi, cu inima strînsă, începură să sape. Şi n-au săpat mult şi dădură de o lădiţă de lemn Comoara 165 văpsită. O deschiseră. înăuntru era o cutiuţă de aur, şi în cutia aceea, ce să afle ? O năfrămuţă de care poartă fetele la joc ! Oamenii se cruciră. O puseră la loc, cutremuraţi ca în faţa unei taine, şi îngropară iar lădiţa. Vezi bine că nu era comoară, şi totuşi a fost comoară. Ş-acum se zice că noaptea se vede din cînd în cînd limba aceea de foc săltînd în pădurea Negrilesii, dar o văd numa copilele tinăre... 19 0 9 GHEORGHIUŢ Regulat, de două ori pe an, primăvara şi toamna, mă cercetează un moşuţ uscat şi înalt, îmbrăcat în zdrenţe, ca o sperietoare de vrăbii pe care o pun oamenii în grîne. îmi iasă înainte, totdeauna surîzînd, iar ochii albaştri, spălăciţi, i-s plini de bucurie. — Am venit să văd ce mai faci, că tare mi-a fost dor de dumneata, zice el, şi se aşază pe laviţă lîngă mine. — Sănătos, moş Gheorghiuţ, sănătos şi sprinten ca un junişan. — D-apoi că mi-s uşoare şi hainele ! Mi le-a dat acum un rumîn. Aşa-s de uşor în ele, ca pasărea în pene. Gheorghiuţ 167 — Da’ bine, moşule, pe unde-ai mai umblat dumneata de astă toamnă ? Unde-ai iernat ? El îşi desprinde traista de după gît, o pune pe laviţă şi mă priveşte dulceag. — Eu, cum mă ştii • dumneata, tot cuprind la sate. Că am carte de la împărăţie precum că toate satele-s ale mele, pînă-n Ţara Ungurească. Acuma, eu ce fac ? Acuma, eu cutreier satele, şi tot cuprind la sate. Toţi oamenii îmi dau, pe unde întru, o bucată de pîne, un bruş de mămăligă. Acuma, mie mi-i de-ajuns atîta. Capăt cît să mînc într-o zi. Că şi-n rugăciune zicem să ne deie Dumnezeu pînea cea de' toate zilele. Nu vorbesc eu bine ? — Ba bine, moşule, da’ nu-mi spuseşi unde-ai iernat iarna trecută. — într-un sat, aci, peste munte. Vezi că eu iarna mă trag de la munte şi cuprind satele de la ţară. Acuma, în satul acela este un popă. Şi dacă este un popă, popa acela are vin în pivniţă. Mă duc la el, — că-i bun rumî-nul, — şi cît vin voi cere, atîta îmi dă. Că are un maţ, şi maţul acela îl vîră-n bute, trage o dată şi se umple o litră, trage de două ori şi se umple două litre. Gheorghiuţ îşi supse obrajii, să-mi arate cum trage popa din maţ, şi-şi arătă dinţii rari. — Pare că, de-acumu-i anul, ai mai pierdut un dinte, moşule. — Pierdut, da. Şi era la noi în sat, de unde-s eu, un popă, şi acela avea dinţii înşiraţi ca mărgelele, şi îi punea în gură, că era ştirb. Da’ cînd bea lapte, nu-i punea, numa cînd mînca pîne şi carne. I-am zis eu să-mi deie mie dinţii ceia, dar el nu, că nu-i mai place la preu-teasă de el dacă-şi dă dinţii. Da’ mi-a zis că-mi dă el 168 Gheorghiuţ nişte dinţi de cal, să-mi pun. Eu am rîs ş-am zis : «Ba, la dracu, părinte, eu lucru spurcat nu pun în gura mea !» — Te-ajuţi, se vede, şi fără dinţi, că nu eşti slab. — Am fost şi slab. An iarnă venise moartea să mă ducă. Uitasem fereastra deschisă, şi amărîta de moarte se şi strecurase în casă. S-o vezi, nepoate, că-i mică, numa cît un pui de găină la trup, şi are nişte picioruţe şi nişte mîni ca nişte găteje subţiri. Ea, cînd vine la om, vine cu păhărelul de rachiu dulce în mînă şi zice : «Să-ţi deie Dumnezeu noroc !» — şi închină cu păharul. Dacă-ţi uiţi de tine şi iei păharul, s-a isprăvit: ai căzut în stă-pînirea ei. Dar eu nu l-am luat. Sta, încîrligată de spate, înaintea mea şi vrea să mă ducă. Dar eu i-am zis : «Stăi puţin, să deschid uşa, că, vezi dumneata, fereastra-i mică, şi eu nu încap pe fereastră». Stă ea, şi deschid eu uşa. Da’ cînd a trecut de pe prag, — treptele erau rele, — amărîta de moarte s-a împiedecat ş-a căzut. Pesămne îşi frînsese picioruşele uscate, că tot gemînd s-a dus. — Da’ bine, moş Gheorghiuţ, omul poate vedea moartea cu ochii ? — Cum să nu ! Şi poate s-o şi alunge, numa să ştie cum. Nu ştiu, cînd va mai'veni, ce voi face cu ea, ce să mai iscodesc. Adecă aş şti eu un leac1 bun, numa ce folos, că nu se poate ! — Ce leac, moşule ? Gheorghiuţ surîde, îşi ia traista pe genunchi şi zice : j— I-am spus şi cantorului, că mi se plîngea mereu că are năduşală şi că i-i frică de moarte. I-am spus să soarbă-n toată ziua trei blide de năcreală şi o doniţă de lapte de oaie. Mai bun leac nu se poate ! Că moartea, piţigăită cum e, dacă te vede aşa de hrănit, se sperie de tine şi nu s-apropie, că nu te poate duce, greu cum Gheorghiuţ 169 eşti. Da’ de-mbuci numa o feliuţă de carne şi una de pîne, cum fac domnii, te ia şi te duce, cum duce viespele o muscă. Ştiam despre o tocmeală a lui şi-i zic : — Am rămas fără balmoş, vara trecuta, moşule. Şi toată vara i-am dus dorul. — Vezi că nu-i om de cuvînt cantorul ! Am făcut tocmeala că la Constantin şi Ilina să vin la el păcurar. Văz’t-ai, că ţi-am fost spus şi ţie ? Cînd mă duc, zice că şi-a uitat şi a pus alt păcurar. Acuma, şi mie-mi pare rău de balmoş. Că nu-i nimic pe lume mai bun decît balmoşul, şi să-l mînci pînă nu dă căldura soarelui. Cînd dă căldura soarelui, ce să faci ? Ia, să te tragi la umbră de copac şi să zăcăreşti aşa pînă dă-nsăratul. Că oaia de-aceea-i dobitoc minunat, că nu te face s-alergi prin căldură, că stă şi ea la umbră. De-aceea aş fi tot vrut să fiu şi eu păcurar. Moş Gheorghiuţ, de cîte ori vine la mine, aduce vorba despre cătănie. Ştie ş-acuma mustra, mustră ungurească — a făcut armata la honvezi. Se ridică şi-mi face cîteva întorsături, spunînd silabe de comandă, pe care abia le poţi înţălege. — Vai de mine, moşule, dumneata se vede că nu mai uiţi ce-ai învăţat odată ! — Nu, nepoate, c-a fost ş-o învăţătură a dracului l Vorba şi palma, întorsătura şi pumnul, salutirul şi patul puştii. Cîtă bătaie am mîncat acolo era destulă la u» sat de oameni, să-i bolnăvească pe toţi ! Şi în zece rîn-duri m-au chemat, tot cîte opt săptămîni. Cînd m-am dus a doua oară, m-am spovedit la popa de la noi şi m-am cuminecat; m-am gătat ca de moarte. Şi, de-aici încolo, de cîte ori m-au chemat, tot aşa am făcut. Cînd 170 Gheorghiuţ scăpăm, plîngeam de bucurie şi nu puneam nimic în gură pîn-acasă. După ce i se pare lui că mi-a povestit destul, se gată e grumazul încomat al Surei, îşi răsuceşte o ţigară, şi, după fumul cel dintîi, Sura porneşte în trap larg,, strînsă de călcîiele bădicului. Lâtureanul Gligoraş n-a fost de o săptămînă în sat şi-i pare un veac de om. Se gîndise la popa, la biserica din vale, la slujba de azi, dar tot mai mult îl bătuse un gînd : ce-a face, oare, cumnatul Ilie ? Ilie ăsta ţine pe sora cea mai mare a lui Gligoraş. La el trage de cîte ori merge în sat. Uie-1 aşteaptă în toată duminica dimineaţa cu vinars de prune şi cu pîne moale. Ilie n-are copii, şi-i gazdă bună, iar Gligoraş ţine tare mult la el. — Pe tine ştiu că te-am măritat, Măriucă ! Copila mea să fi fost şi nu te puteam aşăza mai bine, îi zice bădicul în fiecare duminică. Merge-n trapul calului, îi adie în jurul feţei roşcovane răcoarea umedă a dimineţii, şi, cum înaintează acum pe muchea dealului, îi vine să cînte încet un cîntec de demult. Grozav se simte de uşor, de întinerit cînd trece prin părţile astea dimineaţa ! Cîtu-i săptămîna de mare — larmă în casă, sfadă în curte, griji pe-afară. Copleşit de muncă, i se pare de multe ori, în trecerea unei săptămîni, că se îngreuiază, se turteşte, se face una cu pămîntul. Aici, pe culmea dealului, în răcoarea proaspătă, cum merge spre sat, îi vin în minte anii tinereţii, şi ce-a mai rămas din sufletul lui de-atunci se trezeşte. De multe ori a trecut măgura mare pînă ce-a adus-o pe Ileana lui aici pe hotar, în aşezarea lor cea veche. Pe-atunci umblau cîntece frumoase în sat, pe-atunci se ţineau lanţ şezătorile. Cînd începea să scoboare spre sat, ducînd calul de căpăstru, totdeauna îi părea rău că n-a luat-o şi pe Ileana cu el. Să între pe uliţa măgurii, gătiţi de sărbătoare, — nevastă-sa : cu năframele cele scumpe, el : cu Lătureanul 385 iţarii albi ca laptele, cu cămaşa frumos împăturată. Să steie pe la portiţă oamenii, să-i privească prin crăpăturile gardului, să se cotească şi să zică : — Uite, mă, lăturenii, da-i-aş dracului !... Ăştia să ştii că trăiesc uşor în lume... Aşa să-şi şoptească oamenii, dar pe faţă, — pe uliţe şi la portiţe, — să le deie bineţele ca la un neam fruntaş şi să-i întrebe : — Aţi mai venit şi dumneavoastră pe la biserică ? Părerea de rău că nu-i şi nevasta cu el nu ţine însă decît cîteva clipe. De cîte ori a fost cu nevasta în sat, bădicul Gligoraş nu şi-a petrecut niciodată ca lumea. Că, după ce ajungeau în sat, nici nu trăgea bine întîia oară la biserică, şi femeia îl şi lua de mînecă : «Să mergem, bărbate, că întîrziem». Nu-1 lăsa, pentru toată lumea, să beie, înainte de liturghie, să beie păhărelul de vinars cu care-1 îmbia cumnatu-său Ilie. — Lasă-1, tu muiere, să beie, că doar nu vei vrea să-l vezi sfînt!? Ştii tu că sfinţii se ţintuiesc pe părete, zicea Ilie, şi-l ducea prin vreun ungher, prin cea cămară, pe bădicul Gligoraş, să guste bunătatea băuturii. Cît ce da o geana de însărare, Ileana : «Hai şi hai, să nu mai stăm, că ne apucă noaptea». — Du-te singură, îi zicea Gligoraş, cu paharul de vin în mînă. Doar nu ţi-o fi frică ! — Ba mi-i frică. — Ei, n-are la ce să-ţi fie, se-ncrunta cumnatul Ilie. Tinărică nu mai eşti, lupi nu mai umblă pe hotarele noastre... Dar muierea nu se da bătută. îşi punea desagii în spate şi sta înfiptă în mijlocul casei : nici bea, nici mînca, ci meliţa din gură. în urmă, Gligoraş se scula cătrănit 25 — I. Agîrbiceanu, Opere, 2 386 Lătureanul mînia lui Dumnezeu, încăleca şi nu-1 mai ajungea nevasta pînă în vîrful măgurii, pe unde-i cam trecea mînia bădicului. De-aceea s-a dezbărat de ea şi n-o mai aduce. Cînd vine dumneaei, nu vine dumnealui. Amîndoi întră-n biserică de trei ori pe an : la Crăciun, la Paşti şi la Rusalii. Şi Ilenei îi mai place astfel. — îi mai de haznă slujba de sărbătoare, spune dumneaei. Bădicul Gligoraş n-are atîta cu slujba. El vine, o dată pe săptămînă, să se mai răzbune, să mai audă noutăţile satului, să beie vin vechi şi s-asculte cîntecele noi, care mai umblă prin lume. La liturghie, chiar de vrea să meargă, o scapă : popa întră prea de dimineaţă în biserică. în casă la cumnatul Ilie, însă, ajunge totdeauna la vreme potrivită. De-i dimineaţă tare, beau vinars, de-i pe după prînz, beau vin, şi-ncep poveştile, şi pun ţara la cale... Soru-sa, nevasta lui Ilie, le zice de multe ori: — Doamne, mult mă mir cum mai puteţi bea ! — Miră-te, că şi aşa n-ai alta de făcut. Copii n-ai, să ţi-i grijeşti, jucăuşă nu eşti, să mergi la joc, zicea bărbatu-său. Dar, an de an, ospătîndu-se mereu, dedarea s-a schimbat în patimă, şi cînd vedeau creştinii pe Gligoraş că întră-n sat, ştiau că nu vine la biserică, ci să mai tragă un chef în casa lui Ilie. Odată, într-o toamnă, Gligoraş duse doi boi la tîrg, doi boi să muţi casa cu ei. Luase la patru sute de arginţi, că se nimeriseră vitele scumpe de mama-focului. Se opri în sat sîmbătă sara, şi-l ardea ca niciodată argintul în Lătureanul 387 şerpar. Se abătu pe la Ilie, schimbară trei vorbe, şi el se duse. Nu trecu însă spre hotar, ci se abătu în crîşmă satului. Porunci vin, se aşeză pe laviţă şi-l aşteptă pe Ilie. Acesta veni cu alţi doi cumnaţi ai lui Gligoraş, pe al treilea nu-1 aflase. — Da’ pe Sîvu nu l-aţi adus ? — I-am poruncit la muiere să ni-1 trimită, cît ce-o pica de la pădure. — Şi trăbă să vie ! Am o voie grozavă astă-sară ! Vreau să-mi omenesc cumnaţii. Ia şădeţi. \ Şed ei şi beau. Povestesc şi beau, şi trec litrele una după alta. Venise el Gligoraş cam băut din oraş şi umplea tot mai des paharele. — Mă sărîntocilor, zise, — acuma voi să nu vă supăraţi că vă zic sărîntoci. Măi sărîntocilor, v-am chemat să vă omenesc ca pe nişte cumnaţi ce-mi sînteţi. Spu-neţi-mi voi, mulţămiţi sînteţi cu nevestele ? — Iacă ce mai vorbă ! Acuma, după cîte cincispre-zece-douăzeci de ani ne întrebi tu dacă sîntem mulţămiţi ?! — Eu vorbesc după adevăr, mă Ilie. Că muierea, pînă-i tinără, îi a dracului şi te face de-ţi place de ea. Da’ după ce se mai trece, şi tot te ai bine cu ea, atunci se cheamă că v-aţi avut dragi de la început. — Bune femei, cumnate, din partea lor n-avem nici o greutate. Iaca, sînt ele alte năcazuri, zise cumnatul său Niculae. — Măi, dacă te ai bine cu nevasta, alt năcaz nu mai este în lume ! Da’ tu mereu te tîngui. Ai doi copii, şi eu — opt. Iaca, îţi dau, — şi el vîrî mîna în şerpar, — 25* 388 Lătureamî îţi dau o sută de zloţi, să nu te mai aud plîngîndu-te ca o babă. Dar cumnatul nu luă banii. — îţi baţi joc de mine ? Hai ? Ei, da’ nu te-am ştiut aşa, zise înseninat Gligoraş. — Nu-i nimic, cumnate, nu te mînia ! N-am lipsă de bani, atîta tot. Gligoraş se ridică deodată şi-şi roti privirea pe la cumnaţi. — Mă credeţi voi cerşitor pe mine ? Credeţi că sărăcesc dacă dau o sută de zloţi ? Să fiţi voi ai dracului dacă mă batjocoriţi pe mine ! Cu mare greutate l-au potolit cumnaţii, şi numai pe lîngă o învoială : să beie în noaptea aceea toate cele trei sute, să vadă ei că lui nu-i pasă. Ceata li s-a mărit mereu, pînă ce, în urmă, crîşmă întreagă, plină, bea din cele trei sute. A fost un chef şi o beţie cum nu s-a mai pomenit pînă atunci în sat. Dimineaţă toca, şi unii, în frunte cu lătureanul, mai goleau paharele. Popa, cînd trecu la biserică, deschise uşa să vadă cine-s «păgînii». îşi făcu cruce. — Dumneata aici, bade Gligoraş ?! — Acuma, să ierţi, părinte, am făcut şi eu o cinste. Da’ nu-i nimic. Nu sîntem oameni ticăloşi. Popa ar mai fi zis ceva, dar îşi aduse aminte că-n primăvara aceea Gligoraş se făgăduise ca va da paştile. Cînd să-nchidă uşa, un glas gros îl mai opri o clipă ; diacul, beat mort, tot cerca să-i spuie că nu va putea veni la biserică. Chef, să împrăştie atîţia bani ca atunci, n-a mai făcut Lătureanul 389 bădicul Gligoraş, dar, cu cît treceau anii, se lega tot mai cu patimă de băutură. Cînd pleca, duminica sara, pe-nnoptate, spre casă, îşi umplea plosca, şi, călare, ieşea din sat cîntînd ca un junişan : — Foicica, tămîiuţă, Pe la noi prin grădinuţă S-a pierdut o Măriuţă. Cînta şi gusta din răcoarea înviorătoare a vasului de lemn. De la o vreme, cînd se abătea pe la crîşmă, oamenii mai iubitori de vin şi de cîntece se coteau : — Măi, e înlăuntru lătureanul ! — Şi se strecurau şi ei. — Să vedem de un păhar de vin, că nu-i păcat ! Dumnezeu i-a dat, şi-i acolo la largul lui. Cine să-l mai întrebe unde-şi paşte boii şi caii, de unde-aduce lemnele ? Noi sîntem mai strînşi în obezi. Lumea lui e mai bună şi mai darnică. Femeia nu se mai supăra tare cînd pleca bădicul de-a-casă. Dar nu-i plăcea cînd sosea beat, în toată clipa gata să se răstoarne de pe cal. — Ia sama, Gligoraş, că odată ai s-o păţeşti ! Nu pleca vinos ! Stăi mai bine toată noaptea acolo, la Ilie ! Gligoraş nu era prost şi nu se mînia cînd vedea că muierea are dreptate. Dar zadarnic, el, aşa, vinos, se simţea mai bine afară, pe hotar, în bătaia vîntului. Şi, într-o duminică sara, — era prin făurar, — plecase iar călare, cu plosca atîrnata, din sat. Era bură deasă şi nu se vedea nici unde păşeşte calul. Dar dobitocul cunoştea drumul şi mergea fără greş. După cît putea el socoti, va fi fost ajuns pe măgură, cînd calul 390 Lâtureanul i se opri deodată sforăind. Sforăia şi tremura şi nu mai voia să meargă. Omul îl împintenă, îl atinse cu capătul căpăstrului. Calul, izbit, porni, dar îndărăt, într-o goană nebună. Gligoraş văzu în noapte două puncte de jar licărind în ceaţă. — Lupul ! zise el tare. Sînt lupi pe-aici ! şi-i trecu, beţia într-o clipă. Dar acum nici cal, nici călăreţ nu mai cunoşteau calea. Şi deodată, din puterea nopţii, începură urlete prelungi, fioroase. Şi urletele se apropiau, îi înconjurau. Deodată, calul întră pînă la flămînzări într-un nămete de zăpadă. — Hei, am dat în huzdoape, frăţioare ! zise Gligoraş tare. De-acum s-a isprăvit cu noi ! Cercă să ridice calul, se opinti, dar, înglodat în zăpadă şi el, simţi undă de aer călduţ la ceafă... Peste două zile aflară doi vînători plosca plină cu vin., acolo, în huzdoape, pe zăpada însîngerată. 19 10 A PATRA — Să fie cu iertare că mă-mbulzesc aşa, dar aş avea o vorbă. Căută cu ochii unde să-şi puie căciula. — Pune-o, bădicule, iac-aci, pe scaun. Şi şăzi ! — Că voi şădea. Omul bătrîn tot spre pămînt trage, zise el, şi se puse pe marginea unui scaun. îşi aşăză mî-nile pe genunchi şi, privind la mine, clipi din ochi. Acuma, eu sînt puţin beut, dar asta să nu te supere pe dumneata. Să fie cu iertare. Mai bem cîte-un păhar. Şi noi, bătrînii, sîntem slabi la cap, ca găinile. Odată ne ameţim. Da’ să nu-mi uit vorba : îţi place pe la noi ? — Place. 392 A patra — Poate să-ţi şi placă. Ce mai sat ! Uite, că de la dumneata se vede în toate părţile. Case de piatră, case noi. Şi oamenii, ce mai oameni ! D-apoi muierile ! — Bădicul clipi din ochi, şi sub mustaţa-i tunsă se desfăcu un zîmbet care-i lărgi gura. — Să ştii dumneata că ai de-a face cu oameni vrednici în satul nostru. Dacă se mai trage cîte-o petrecanie, duminica şi-n sărbători, nu strică : şi petrecania-i de la Dumnezeu. Dumneata ce zici ? — Zic că-i bine aşa. Să fie numa omul cu minte. — Ba, eu zic într-alt fel. Să fie omul voios, pînă trăieşte. Că, după ce-1 astupă cu pămînt, ştiu că n-a mai fi... De-aceea-mi place mie de rumîn. îl vezi iute, harnic, cu gura plină de cîntece şi cu inima de voie bună. De-aceea sînt înflorite feţele copiilor noştri, şi fetele sînt rumene. Uite, de-o pildă, în satul vecin sînt saşi. Nu auzi tu cîntec, nici chiote de bucurie, cînd treci pe hotarul lor ori pe uliţele satului. Bărbaţii-s deşiraţi, frîuele-s grele. Cînd întri la ei în sat gîndeşti c-ai ajuns în cimitir. Şi se şi prăpădesc din zi în zi, pentru că nu este-n ei viaţă ! — Se împuţinează, zici ? — Se sting, pentru că-s lipsiţi de vlagă. I-ai văzut vreodată jucînd ? Nu ? Hm ! făcu omul şi privi prin odaie. D-apoi se prind cîte doi, de sar cu paşi largi şi le tropotesc cizmele pe podele. Şi mai este ceva. Gîndeşti că sar de silă. Asta-i. Joacă supăraţi, ca şi cînd i-ar fi pus cineva la o pedeapsă. Aşa, de ce să trăieşti în lume, ia spune-mi dumneata ! — Ei sînt mai domoli la fire, bădicule. Tot ce fac e bine cumpănit. — Ba că chiar ! Să-i vezi jucînd, ş-apoi să vorbeşti de cumpănă ! Ei se chinuie şi-şi chinuiesc toată viaţa. Că. A patra 393 dacă stai să te gîndeşti cu de-amănuntul la tot ce faci, atunci ce plăcere mai poţi avea în lume ? Gîndul e cel mai mare duşman al omului. Las’, că ştiu ! Cine se gîn-deşte se ofileşte. Da’ să nu-mi uit vorba. Eu am venit să-ţi arăt o hîrtie. Bine că-ţi place la noi, vei vedea ce oameni vrednici sînt. — Şi, în vreme ce vorbea, căuta cu mîna în şerpar. Scoase o hîrtie smolită. — Să vezi şi dumneata, îmi mai zise, şi, cînd mi-o întinse, mă privi ţintă. în hîrtia smolită era alta, mai curată, şi aceasta, scrisă. «Eu, Ion Bucur, cu mila Tatălui, cu puterea Fiului, cu darul Duhului Sfînt, om în toată firea, unduiesc cele ce urmează : casa-n care-mi duc bătrîneţele să rămîie bisericii. La ficior i-am făcut altă rînduială scrisa. Sfîntă maică biserică să vîndă casa cu loc cu tot, după ce voi fi fost eu îngropat, şi, pe banii ce-i va lua, să cumpere un clopot nou-nouţ şi să-l ridice în turn. Să aibă clopotul glas bun, care să răzbată departe. Am pus de-acum deoparte, pentru îngroparea mea, o sută de zloţi. Banii aceştia toţi să se cheltuiască pentru mine. Popii să i se plătească douăzeci de argint, să ştie şi dumnealui c-a murit un om. Diacului, doi de argint, iar clopotarului să i se deie cinci. Ce mai rămîne să se plătească sicriul şi groparii, şi ceilalţi toţi, pentru pomană. Amin !» — Se vede treaba că tot te gîndeşti şi dumneata la moarte, bădicule ! Cum văd, aici e testamentul dumitale. — îţi place ? întrebă, clipind repede din ochi. — A să vedem... Te-ai înţăles cu ficiorul pentru casă ? — I-am dat moşie destulă, n-are ce să mai zică. Ş-apoi, de mult nu mai trăieşte cu mine. S-a mutat la socri. Are o nevastă, ştii, para focului ! Da* s-o lăsăm. Ce-a fost a trecut. Acuma pe mine mă-ngrijeşte o vecină. 394 A patra — Mai este ceva în hîrtie ce... El îmi tăie vorba : — Cu diacul vreai să zici. Că-i las doi zloţi, şi la clopotar cinci. Dar asta n-o schimb odată cu capul. Că dumneata încă nu-i cunoşti năravul. în biserică mai cîntă el ce cîntă, la morţi, însă, numa bornăie şi le mestecă toate, de nu mai poţi pricepe nimica. Las5, să-i fie de-nvăţătură că sînt oameni care văd ticăloşia lui ! Luă hîrtia împăturată, da’ nu o puse în şerpar. Sta cu ea în mînă şi voia să zică ceva. — Aş avea o rugare, spuse cu greu. Aş vrea să se mai adaoge ceva în hîrtie. Dac-ai face dumneata bine să în-sămni. La noi, cum ştii, cînd duci mortul la groapă, te opreşti de trei ori şi ceteşti trei evanghelii. Acuma, eu aş vrea să mi se cetească patru. — Asta se poate. — Ştiu eu că se poate. Da’ nu aici e greutatea. De la mine spre cimitir trecem pe lîngă crîşmă. Eu aş dori să se însămne în hîrtie ca evanghelia a patra să se cetească aici, lîngă crîşmă. Să se oprească oamenii, să-n-genunche, şi popa să cetească evanghelia. Nu vreau nici o batjocoră pentru celea sfinte. Dar am eu ceva la inimă. — Se aşeză mai bine pe scaun. — Eu am fost om harnic şi muncitor. Da’ de fire sînt aspru şi mă mîniu iute. Nevasta mi-a murit de mult, ş-am rămas cu copil mic la casă. M-am zbătut, am alergat ş-am scos om din el. Şi-mi era drag de el ca de lumina ochilor. S-a însurat, în urmă, ş-a adus în casă o femeie. Nora dc la început mă privi cu duşmănie. Părea că-i stau mereu în cale şi se-mpiedeca de mine. Eu tăceam, răbdam, dar inima mi se-mpietrea pentru ficior. Nu pentru ea, — dînsa-mi era străină, — da’ toată ziua A patra 395 mă gîndeam : ficiorul mi-a alungat liniştea bătrîne-ţelor. Şi el părea că nu vede nimic. îi plăcea de muiere, şi pe mine începu să mă privească ca pe-un străin. Pă- -rea că împrumută ochii nevestei, şi cu aceia se uită la mine. Acuma, să vezi dumneata, a fost să fie lucru mare ! într-o noapte, cînd n-am mai putut răbda, m-am sculat din tindă, — că durmeam în tindă, — ş-am intrat tiptil în casă, c-un gînd hotărît. Gînd negru, părinte ! Mi s-a părut, însă, că ficiorul nu doarme adînc. Am ieşit să mai aştept şi m-am trezit deodată în crîşmă aceea. Am beut vin, mult vin. Şi, cum beam, mă dezgheţam, şi gîndul acela negru se tot depărta de mine. Beutura, se zice, îndobitoceşte pe om. Nu ştiu cum va fi la alţii, da’ pe mine, în noaptea ceea, vinul m-a scăpat. Cum am spus, m-am dezgheţat la inimă, că eram în-vîrtoşat cumu-i cremenea. Gîndurile mi s-au luminat ş-am întrezărit puţin, ara înţăles puţin pe băiat şi pe noră. Nu m-am dus acasă pînă dimineaţa. Şi dimineaţa am dat drumul copiilor să se ducă la socri. Le-am spus că într-o casă nu mai putem sta. Nu s-au mîniat. S-au dus. Se iubeau. Gîndul cel negru se depărtă de la mine, da’ nu mă părăsi cu totul. Cercară nănaşii, cercară părinţii fetei să mă-mbune. Da’ vorbele lor iarăşi mi-a-duceau gîndul cel negru aproape. Ş-atunci fugeam de toţi şi întrăm în crîşmă. Şi după ce întram în crîşmă, beam un cop, două de vin şi-ncepeam să-i înţăleg pe băieţi, începeam să le pricep tinereţea lor, şi gîndul cel păgîn fugea. Hei, nu poţi să ştii dumneata ce uşor mă simţeam, cînd mă părăsea gîndul acela ! Cum îmi iubeam atunci băiatul, cum mă bucuram de el, ca şi cînd l-aş fi scăpat de vro primejdie de moarte ! Se-nsenina atunci în jurul meu şî era cald şi bine. Vedeam pe ficior 390 A patra şi pe nevastă voioşi. «Bine fac, iubesc viaţa !» îmi ziceam, şi mai ceream un cop de vin. De doi ani m-am împăcat cu ei. Mi-s dragi amîndoi. Da’ casa nu le-o pot da. Casa ceea, unde s-a deşteptat în mine ghiavolul, nu le-ar aduce noroc. în casă nici nu-i las să între, nici acum. Mă grijeşte o femeie bătrînă, din vecini. Iată, adaose el, pentru ce-aş vrea să se cetească o evanghelie în faţa crîşmei. — Bine, bădicule. Se va ceti a patra evanghelie, aşa cum spui. - Faţa i se lumină deodată. — Se poate ? Atunci însamnă aici. Făcui însămnarea. — Aşa, zise, sculîndu-se să plece. Acum sînt liniştit. Gîndul ăsta mă mai neliniştea. Acuma, să nu fie cu supărare că m-am îmbulzit. Acum merg să beau un cop de vin, să fiu pe deplin fericit. Şi se strecură pe uşă, trecu uliţa şi întră în crîşmă. 19 10 O ANA PRECUPEAŢA înfofolită-n veşminte şi-mbrobodită-n şaluri, Oana stă pe scăunaş, colo, lîngă zidul roşu al şcolii, ca o grămadă de haine vechi. Aşteaptă. în răstimpuri, scoate dintr-un buzunar o bucată de pîne, ia din co-şarca din faţă un măr şi muşcă — o dată din pîne, o dată din măr. Şi molfăie mestecînd îmbucăturile. Gîndindu-se la visurile ei de peste noapte, nici nu ştie cînd trece vremea şi cînd se luminează. Se trezeşte numai că cineva îi dă bineţe : — Mulţămim dumitale, da-ncotro ? — Iaca, pînă colea numa, răspunde omul, în vreme ce priveşte spre coşarcă. — Ai lua un măr ? face bătrîna. 398 Oana precupeaţa — E de dimineaţă, dar iau unul. Să-ţi fie cu noroc pe azi ! Ia mărul, îi întinde bătrînei creiţarul şi se duce. Dar Oana nu e totdeauna bucuroasă cînd pune în năfrămuţă cel dintîi ban. Pe lîngă prevestirile ce le scoate din visuri, ea se mai leagă şi de alte semne cînd vrea să ştie ce noroc îi va aduce ziua. Aşa, de-o pildă, dacă cel dintîi cumpărător e bălan, cu ochi blînzi, precupeaţa îi mai dă un măr pe deasupra, bucuroasă că a-nceput ziua bine. Dacă însă cumpărătorul e oacheş, nu nădăjduieşte la mare cîştig în ziua aceea. De la trecătorii oameni mari nu prea aşteaptă ea creiţăraşul. Dar cînd se-apropie timpul de şcoală şi încep să apară copilaşii cu cărţile la subsuoară, bătrîna se mişcă în mormanul de haine, se-apleacă şi rînduieşte merele-n coşarcă. Sînt băieţii care, în toată dimineaţa, i-aduc creiţăraşul. Sînt aceia care-i dau şi trei-patru pe zi. Cu ăştia stă bătrîna bucuros de vorbă, îi întreabă de părinţi, de fraţi. Sînt aceştia «copii de omenie», cum le zice precupeaţa, şi i-s dragi ca şi cînd ar fi ai ei. Cu ochii, însă, cată mereu în jur, cînd vorbeşte, căci sînt «golani», care-atîta aşteaptă : să vorbească Oana cu cineva, ca să-i fure din mere. Precupeaţa, în privinţa asta, e mare cunoscătoare, între copiii pe care nu i-a mai văzut, deosebeşte îndată pe «ştrengarul», pe «hoţul» de mai tîrziu. îl cunoaşte Oana după cum stă, după cum schimbă din picioruşele subţiri, dar mai ales din privirea ochilor. Şi, cît ce simte pe cîte unul din ăştia, îşi zice în gînd : «înc-un Oana precupeaţa 399 drac !» Şi se păzeşte de el, deşi băiatul n-a dat încă nici un semn c-ar vrea s-o hoţească. Dar, nu peste mult, ce-a prevăzut bătrîna se-ntîmplă : băiatul întinde mîna în coşarcă şi fură. — N-am spus eu ? strigă Oana, aproape mulţumită de împlinirea profeţiei. N-am spus eu că se-nmulţesc mişeii cu unul ? zicea, privind după cel ce-i scăpărau picioarele pe drum. Cîteodată se-nşeală bătrîna. Urmăreşte cu săptămînile pe cîte-un băiat mai molcău, care veghează veşnic, în timpul liber, lîngă coşarcă. După priviri, i se pare ei c-ar fi hoţ, dar se-ntîmplă ca băiatul să nu-şi întindă mîna deloc unde nu-i fierbe oala. Atunci, precupeaţa se-nduioşează că l-a nedreptăţit în gînd. — Ai mînca un măr, voinice ? îl întreabă, cînd se satură să-l mai observe. — Mînca ! zice băiatul, oftînd. — Da’ n-ai bani deloc ? — Nu, n-am bănuţ. — Nu face nimic ! Tu eşti un copil detreabă ! Ţie îţi dă lelea cîte-un măr şi de cinste. Şi, din băieţi de felul acesta, şi-a făcut Oana precupeaţa o gardă care să prindă pe hoţii de mere. Numai nu se prea ajută cu ei, căci cei ce fură sînt totdeauna mai iuţi de picioare decît cei din garda ei de pază. Se întîmplă să împace, de multe ori, pe copiii care vin întîi la şcoală, cu bunătăţile ei de mere. De multe ori, cînd vinde mai mult, dă de cinste, dă de pomană pentru sufletul răposatului Dincă. Să ferească Dumnezeu, însă, să vie şi altă precupeaţă să se aşeze cu scăunaşul şi coşarca înaintea şcolii! Oana, 400 Oana precupeaţa atunci, se ridică, — o furtună, nu alta, — şi aleargă să-i scoată ochii. — Da’ cin’ te-a adus pe tine aici ? întreabă dînsa, ri-dicîndu-şi cu greu mînile în şolduri. — Nu m-a adus nimeni ! făcea aceea, nepăsătoare. — Ba te-a adus! — Ba nu m-a adus ! — îţi spun eu, te-a adus cineva : Dracu ! Dar aici nu ai ce căuta, auzi, soro-mosoro ?! Ia-ţi calabalîcul şi te cară ! — Dă-mi pace, Oano, nu te-aprinde degeaba ! — Nu-ţi dau ! Duci-te ? — Nu mă duc ! Atunci, Oana îşi strînge de cîteva ori gura pungă, adună un ban lat de scuipat şi-l îndreaptă şi-l tipăreşte pe fruntea precupeţei. — Na, neruşinato, ticăloaso ! Dar cealaltă încă nu se dă. Se ridică, — curcan în-foiat, — şi începe păruiala, adică mai mult se-ndeasă una-ntr-alta, căci amîndouă au multe straie şi-s grase de nu-şi prea ajung la ochi să şi-i scoată. în schimb, însă, fac o gură de parcă arde şcoala. Directorul, ştiind ce-i afară, iese, se apropie cu paşi domoli de cele două matahale, ce se strîmtorează pe lîngă zid şi-ntreabă : — Ce-i, lele Oano ? Iar a venit una să-ţi ieie locul ? — Apoi, celeilalte, care se liniştea în grabă : Să-ţi iai catrafusele de-aici ! Ni-e destul o precupeaţă la poartă ! Oana e aici de cînd m-am trezit eu. — Aşa-i, ticăloaso ! Nu ţi-am spus că-i dreptul meu aici ? zice Oana, aşezîndu-se pe scăunaşul ei. Oana precupeaţa 401 Şi, pe cînd cealaltă se găteşte de ducă şi pleacă pe stradă în jos, Oana bate în pumni şi strigă în urma ei voioasă : — Ciudă ţi-i, Ciuda te mînce, Vezi cu ochii, N-ai ce zice ! Iar după ce se linişteşte îşi aduce aminte din noaptea trecută. Văzuse pe Necuratul, în chip de ţap, cum se căţăra pe o stîncă şi cum duriga cu picioarele ascuţite bolovani, care veneau sărind în salturi mari şi se sfă-rîmau în vîlceaua limpede de la poalele stîncii, tulbu-rînd apa. «Iată că mi s-a împlinit visul !» se gîndeşte Oana. De cîte ori visează aşa, cu Necuratul, nu se poate să nu aibă, peste zi, o sfadă cu cineva. în căsuţa ei Oana numai peste noapte se-adăposteşte. Ziua e afară mereu. Cînd dă vreo ploaie, se trage cu coşarca, cu scăunaşul subt poarta şcolii şi aşteaptă să treacă viforul. De zăpadă, însă, nu fuge niciodată. Iarna o poţi vedea veşnic în acelaşi ioc. Şi cîteodată neaua pică grea şi multă şi-o acoperă ca pe-o căpiţă de fîn, al cărui cap, din cînd în cînd, se mişcă domol. Merele nu suferă de zăpadă. încă-i pare Oanei că ies mai curate din pufu! alb, mai roşii, mai sănătoase. Numai cînd e ger mare, de crapă gheaţa pe rîu, şi în pomii de pe marginea drumului scînteie steluţe cîtu-i draga de zi, numai atunci îi mai greu. Că merele-i degeră oricît le-ar înveli în cojocul spart, şi obrajii ei, nasul ei se învineţesc cumu-i moţul curcanului. Atunci, de se ridică, picioarele i-s grele ca de plumb, şi palma 26 402 Oana precupeaţa ei, cînd ia banul, e adunată ca o mînă de om mort în zgîrcituri. Atunci îşi simte capul gol, şi nu se mai poate gîndi nici la visurile din noaptea trecută, li trece aşa, din cînd în cînd, prin minte chipul bărbatului, al lui Dincă, îi trec repede prin cap cîteva frînturi de gînd : «Cîtu-i de frig !» «Ce grea e viaţa !» «Cîtu-i de bine să mori!» Se zguleşte în straie, se mişcă să se dezmorţească şi îşi zice : «Măi Dincă, mă ! Da’ bine-i de tine !» Dar cît ce se încălzeşte puţin, uită şi de moarte, şi de bărbat, şi aşteaptă cu nerăbdare să iasă copiii din şcoală... 19 10 COMAN PETRA — Iar eşti supărată, Anastasio ! Iar plîngi! Ar fi vremea, cred, să-mi mai dai o dată pace. Să am şi eu o clipă de linişte, o clipă de bucurie. Omul se ridică de la masă, îşi săltă o bundiţă pe umeri. — Mă reped şi eu pe-un ceas, două acasă. Mă gîn-desc cu ceasuri înainte : «Azi am s-o aflu voioasă pe Anastasia ?» Da’ la mine-n casă e veşnic frig şi întunerec. Spune-mi o dată, ce ai ? Femeia, cum dereteca prin casă, se opri o clipă şi îşi întoarse capul spre bărbat. — N-am nimic, Comane ! De cîte ori nu ţi-am spus că n-am nimic. Plîng după mama. Mi-e dor de ea. 26* 404 Comaţi Petra Ochii mari, albaştri i se umeziră de lacrămi. — Hei, asta-i ! oftă Coman, îndreptîndu-se spre uşă. Dac-ar fi să ne plîngem morţii cu anii, ce s-ar alege de lumea asta ? Mi te-ascunzi tu, muiere, mereu, mi te-ascunzi cu sufletul !... Nu mi-ar păsa, dacă de doi ani n-aş bănui ce-mi ascunzi. Aş zice : i-i firea plîngă-toare. Şi aş şti să aflu un farmec şi în tristeţa ta. Anastasia se opri iar, măsurîndu-1 cu ochii. — Tu spui că-mi ştii taina ? Atunci de ce mă-n-trebi ? — Pentru c-aş vrea să mă-nşăl. Femeia-1 privi cu ochii plini de dispreţ şi-şi văzu de lucru. Coman Petra se apropie încet şi cercă s-o îmbrăţişeze. Femeia zvîcni din mînile lui. — Lasă-mă! Nu-mi arde mie de dragoste acum! Ochii lui Coman o priviră flămînzi, cu ură. — Niciodată nu ţi-a fost drag de mine ! Nu-ţi mai întoarce capul ! Eu văd în suflete ! — Ceteşti în suflete ? Sărace Comane ! Inima bărbatului se muie îndată, ca o cîrpă. — Anastasio, mă chinuieşti, înţălegi tu ? Prea mă. chinuieşti, şi are să fie păcat ! Mare păcat ! Femeia rîse. Un zîmbet îi lumină faţa albă. — Păcat ?! Tu vorbeşti de păcat ?! Tu nu ştii ce-t păcatul ?! îţi aduci aminte cum bateai slugile, cu biciul de curele ? Tu n-ai milă, Comane, şi cine nu cunoaşte mila nu ştie ce-i păcatul ! Un zîmbet sărac se strecură pe buzele groase ale lui Coman. — Cu slugile e altceva. Dacă nu ridici biciul, ridică ei parul. Aici nu te pricepi tu, Anastasio. Dar iată ce Coman Petra 405 era să-ţi spun : ai putea să fii mai bună cu mine. Tot ce fac eu e pentru tine, — Pentru mine ? — Da. — Stai nemîncat cîte-o zi; degeri de frig, iarna, în blăstămata ta de baracă de scînduri; despoi pe tot trecătorul de cele două parale, ca un cerşetor... Pentru mine ?! — Da, da, Anastasio, pentru tine ! — Te-nşăli, sărmane ! zise oftînd Anastasia. Pentru tine, pentru patima ta ţii şi acum urîcioasa slujbă de vameş. Am eu nevoie de banii tăi, de averea ta ? Ce mi-a rămas de la tătuca mi-e de-ajuns. Copii n-am, adaose înfiorată. Crezi că pentru mine e o plăcere să stau aici, în pustietatea cîmpului, ca să fiu mai aproape de baraca ta, de arama şi de argintul pe care-1 cerşeşti trecătorilor ? — Şi tot pentru tine muncesc eu, Anastasio. Crezi că eu n-am băgat de samă că ţi-i urît în pustietatea asta ? Ce vreau eu ? Vreau să adun bani, bani mulţi, cîţi ne trăbă, şi să ne mutăm la oraş. Să petreci, să ai bucurii. Să mai răsară soarele şi-n casa noastră. Anastasia îl privi întunecată, c-un zîmbet amar. — Asta nu va fi cu putinţă, Comane ! N-are de unde răsări soarele !... Ea luă o horbotă, şezu pe un scaun, şi, palidă, începu să lucreze. Pe faţa lui Coman trecură umbre repezi. Apoi din ochii lui licări o ură adîncă. Sta nemişcat, cu faţa aspră, cu răsuflarea pripită. Zise, cu glasul schimbat, răguşit: — Nu-ţi mai uiţi de ticălosul de Florian, nevastă ! EI ar fi pentru tine soarele. 400 Coman Petra. Ochii senini, albaştri ai femeii se uscară, se întunecară. — Ce-ai zis, Comane ? şi-şi lăsă cusătura, ridicîn-du-se. Coman Petra n-a mai apucat să repete. Ieşi în aerul umed, rece al toamnei şi, strîngîndu-şi bundiţa, se grăbi spre baraca lui de vameş. Anastasia rămase singură în odaia pustie. însărarea se cernea mohorîtă prin geamuri, şi un fior de frig o făcu să se cutremure. Venea a treia toamnă de cînd era măritată după Coman Petra. Vremea se scursese încet, greoaie, tîrîn-du-se. în pustietatea cîmpului, zilele erau nesfîrşite, şi nopţile — chinuitoare. Coman Petra, de doi ani, trăieşte mai mult în baraca de scînduri, lîngă podul rîului, decît acasă. Anastasia nu l-a putut suferi niciodată. E puţin la trup, cu ochii mici, cu privirea nestatornică, adulmecă parcă mereu urmele trecătorilor. Merge grăbit, cu capul veşnic plecat, ca subt o povară. Anastasia cîteodată cearcă anume să-l mînie. Ştie că, pentru ea, n-are să urmeze nimic rău. A doua, ori a treia zi, ştie că va veni umilit, linguşitor, ca să-i cerşească o vorbă bună. Aşa l-a cunoscut pe Coman de cînd era fată. Răzbunător cu cei mici, plin de venin, ca viespea, faţă de cei ce-i ţineau calea, dar umil pînă la înjosire faţă de cei mai mari, care-i puteau face un bine. Era cel mai harnic muncitor în prăvălia tatălui ei, şi bătrînul Ioachim ţinea morţiş s-o deie pe Anastasia lui după Petra. — Din ăsta are să se aleagă om, fetiţo ! Coman umbla de mult cu ochii după fată. Cînd cu ochi flămînzi, de lup, cînd cu priviri umile, bolnăvi- Coman Petra 407 cioase. Anastasia-1 înconjura şi nu putea pricepe pe tatăl său. Se închidea ziua întreagă în casă, să scape de privirile lui Petra. Şi în sara asta de toamnă tîrzie, Anastasia se gîndeşte la trecut cu inima plină de tristeţă. Cu cinci ani mai nainte, întrase Coman Petra în slujbă la Ioachim. Era aşa, într-o sară de toamnă, ca acum. Tatăl său întîrziase cu-o jumătate de ceas la cină. Cînd a venit, era voios şi a poruncit s-aducă vin pe masă. — Am făcut ispravă bună, nevastă ! zise el. Am luat în slujbă un om care plăteşte cît zece. La început nici nu voiam să-i ascult propunerea. Da’, cît ce-a întrat în prăvălie, din pasul întîi pe care l-a făcut, din îuţimea ochilor, am văzut că-i om de preţ. Şi, cu toate-acestea, l-am tocmit foarte ieftin. Anastasia avea şaisprezece ani. îşi aduce aminte că-1 întrebase pe tatăl său : — E băiat frumos ? Bătrînul a rîs şi ea s-a-nroşit, dîndu-şi sama abia atunci ce întrebare pusese. — Nu-i pot zice frumos, fetiţo. Da-i deştept şi vioi. Dimineaţa, Anastasia îşi făcu de lucru în prăvălie, să-l vadă. Impresia dintîi o are şi acum în suflet: i s-a părut grozav de ridicol. Coman, cînd a zărit-o, a stat uimit; îşi scăpase buza de jos şi clipea des din ochi. De-aici încolo ochii lui o urmăriseră pretutindeni. Şi, fără să poată citi ce-i într-înşii, fata începu să-l înconjure. Peste un an, însă, îl înţelese. Era o zi călduţă de 408 Coman Petra octombrie, cu cerul senin, verziu deasupra culmilor. Anastasia citea la fereastră, cu capul răzimat în palma albă. Deodată simţi o durere în frunte. îşi ridică ochii. Din curte, de jos, o privea Coman Petra. Nu avea ochi, avea două picături fierbinţi, topite, de metal. Ea pălise, se retrăsese, şi, de-atunci, de cîte ori pomenea tată-său de Coman Petra, se făcea ca de ceară. într-o iarnă, Anastasia se-mbolnăvise. Bătrînul Ioa-chim ţinea foarte mult la fată. Adusese în grabă doctori, leacuri, îngrijitoare. Sara, la cină, era veşnic nemulţumit. Vorbea cu nevastă-sa despre nenorocirea fetei şi pomenea şi de-o altă nenorocire. — închipuieşte-ţi, îi zicea femeii, de cînd mi-i bolnavă fata, Coman Petra nu mai plăteşte o ceapă degerată. Se-ncurcă-n socoteli, — şi aici era cel mai tare, — nu mai poate scrie o comandă, nu mai aude ce-i cer muşteriii. Umblă ca beat, şi-n răstimpuri se zguduie. Să-l vezi cum a slăbit! Ah ! pe cinstea mea, aşa cum e acum e înfiorător. Nu trece-o clipă să nu caute în ochii mei, mereu vrea să-mi spuie ceva, să mă-ntrebe. Dar nu cutează. Nu e însă băiat din prăvălie pe care să nu-1 descoase : «Ce-i sus ? I-i mai bine ?» E o adevărată nebunie aici ! Din odaia vecină, bolnava auzea şi-i înviau rădăcinile părului, făcînd-o să-i pară că-n pernă mişună mii de vietăţi. Nu-i trecuse boala cînd se sculă din pat. Nu putea să-l mai audă pe Ioachim vorbind despre Coman. Cu scularea ei din pat, începu să învie şi Coman Petra. Bătrînul Ioachim nu se putea minuna destul, bătea din palme, rîdea. \ Coman Petra 409 — Era jigărit, soro, ca un căţel, ş-acum se întremează văzînd cu ochii ! Odată slugile aduseseră lăzi multe de la gară. La descărcat, alunecaseră două lăzi cu sticlărie. Coman se înfuriase, luase biciul şi-ncepuse să-i îmblătească. Se strînsese lume şi se mira cum de cutează omul acela mărunţel să se prindă cu doi uriaşi. Abia l-a putut domoli Ioachim. Sara, bătrînul spusese, întunecat : — Tare mă mir de omul ăsta ! Cîteodată are-un curaj grozav. în prăvălie are mare tragere de inimă. Dar e ceva tainic în el. Cînd tună, îngălbineşte şi-i vine să se pituleze după tarabă. Priveşte speriat, cînd fulgeră, şi-şi face mereu la cruci. Mi se pare că şi vorbeşte singur. Atunci cred că nu-i în toate minţile. Are o slăbiciune, dar încolo,-i foarte bun băiat. Cînd povestea despre firea lui fricoasă, erau singurele clipe plăcute pentru Anastasia. în anul al treilea de cînd era Coman Petra în slujba lor, bătrînul Ioachim dădu faliment. Era văduv acum, şi nenorocirea, căzînd năprasnic asupra lui, îl apropie de groapă. Abia putuse mîntui puţin din avere pentru zestrea fetei. Ioachim îi vorbea acum Anastasiei în fiecare sară : — Tot razimul tău, fată, e Coman Petra. Adevărat că nu-i frumos ca Florian, da’ Florian e sărac lipit. Poate nici nu-i în stare să se jertfească pentru tine. Pe cînd Coman ăsta s-aruncă-n foc pentru tine ! El are să fie cînele pe care-1 vei duce de lanţ toată viaţa. Privind numa la el, nu va cuteza nici să rnîrîie. Fata nu se gîndise însă la căsătorie. Dar în sările acelea grele şi mocnite, cînd tată-său cerca s-o apropie de •410 Coman Petra Petra, Florian, prietenul ei încă din anii şcolii, îi apărea luminos şi zîmbitor, ca un zeu al mîntuirii. — Ce zici, fata mea ? — Tată ! suspina Anastasia. — Ştiu că nu-1 iubeşti. Asta însă nu trage mult în cumpănă. E om de afaceri Coman ăsta. Să-l fi avut de mult în prăvălia mea, n-ajungeam aici ! Odată poate să aveţi o prăvălie mai bogată ca a noastră... sfîrşea «ftînd bătrînul. — Cum crezi dumneata că-1 pot lua pe Coman ? N-aş muri ?! — Nu, fetiţo. Ţi-am spus că-1 poţi duce de lanţ toată viaţa. Dar deocamdată e singurul tău razim. încet-încet, Anastasia şi-a închis inima. Asculta, cu buzele strînse, sări după sări, îndemnurile lui Ioachim. Nu mai răspundea, nu mai suspina. Sta nemişcată pe -scaun. într-o sară zise : — Cheamă-1 pe Coman, să isprăvim odată ! Răceala glasului îl străpunse pe bătrîn ca o suliţă. — Ce să isprăvim ? — Să ne cununăm, răspunse Anastasia, îngheţată. Ioachim n-a mai trăit mult. La două luni după cununia fetei s-a stins. O întrebare-i încremenise în ochii sticloşi, cum privea la Anastasia, care-i veghea la pat. Anastasia îşi aminti apoi cei doi ani de cînd Coman Petra e vameş. în toată viaţa ei din urmă numai chipul lui Ioan Florian îi mai dădea lumină. îl vedea din cînd în cînd, în oraş. El o saluta, ea trecea ca-ntr-un vis pe lîngă dînsul. în inima ei se pogorau lumina şi căldura, şi obrajii i se făceau trandafirii. în trei ani n-au vorbit o singură dată. Ioan Florian e astăzi cu diploma în Coman Petra 411 mînă, poate nici nu-şi mai aminteşte de dragostea copilăriei. Anastasia, de cîte ori se gîndeşte la el, îşi simte tot mai adînc nenorocirea. Coman Petra a simţit îndată pe unde-i umbla gînduî femeii, şi-n puterea nopţii venea de multe ori, pără-sindu-şi baraca, să iscodească în jurul casei, să asculte pe Ia fereşti. Coman Petra, în baraca lui de scînduri de la capătul podului, are un ortac, care-i ţine, în toate sările, de urît. Un comerciant scăpătat, care stă la marginea oraşului, vine în fiecare sară la Petra, la un pahar ele vin. Coman i se tînguie mereu de traiul ce-1 duce cu nevasta, şi prietenul încercă să-l îmbune. în el, Petra are o încredere nemărginită. — De inima femeii te-apropii cu aurul, pretine. Spu-nîndu-ţi însă drept, eu, în locul tău, aş părăsi-o. Pentru ce să verşi aur în calea ei ? Cu banul;poţi face ceva mai bun. Ai bani mulţi ? — Am, da’ nu-s destui încă. Peste un an crcd că pot să-ţi urmez sfatul. — S-o părăseşti ? — Nu, asta nu se poate ! Ci să mă apropii de ea cu aur. Aşa crezi că s-ar putea ? — Nu-i femeie care să nu se-nchine bogăţiei. Cum spui, mai ales, că-i;a ta, fată de oameni avuţi, deprinsă cu luxul. Sînt chiar încredinţat că numai pentru sărăcia ta te dispreţuieşte. îi e ruşine că ţi-i soţie. Nevasta unui vameş, care adună para cu para, care se cearta cu trecătorii. Dar ia să ai în oraş o casă bogată, să-i cumperi pietre, să-i comanzi rochii !... He-hei, atunci s-ar 412 Coman Petra schimba îndată femeia ! Că frumuseţa nu-i în mare cinste înaintea muierii. Ea se-nchină la ceea ce-o poate face pe ea frumoasă. De multe ori cuvintele acestea ale prietenului i-au pus lui Coman Petra un ghimpe la inimă. Dac-or fi adevărate ? Ah ! De-ar avea dreptate ! S-o vadă o dată zîmbind ! S-o vadă că-1 priveşte o singură dată, blînd, cu ochii ei mari, înlăcrămaţi. Se da un bal în oraşul de peste rîu, şi el hotărî s-o ducă pe Anastasia. Femeia-1 privi mirată. Voi mai întîi să nu primească, dar, ca un fulger, îi trecu prin minte că acolo se va-ntîlni, poate, cu Ioan Florian. Coman Petra văzu ro-şeaţa ce i se ridicase în obraji. — Vreai să mergi ? — Da. — Atunci, iată, îţi dau patru sute de franci. Să te găteşti cum îţi va plăcea ţie. Şi-i întinse, tremurînd, respirînd des, banii. Femeia se feri. — N-am nevoie de-agoniseala ta. Atîta voi fi avînd şi eu. Coman Petra se întunecă. «Or fi ele unele femei care se bucură de bani, da’ nu toate», îşi zise el, mergînd spre baraca lui. Un gînd nou însă-1 lumină deodată. Trecu podul, merse în oraş şi cumpără aurituri : o brăţară şi un inel. Se întorcea spre casă, strîngînd comoara ce-o purta, ca şi cînd ar fi furat-o. Căzuse neaua, şi Coman Petra lăsa urme mărunte pe cîmpul alb. Ini-ma-i zvîcnea şi, în răstimpuri, bătăile ei îi opreau paşii. Coman Petra 413 Dar Anastasia nu primi aurul. — Du-le înapoi, nenorocitule ! Are să-ţi pară rău toată viaţa după ele ! Ai să degeri încă două ierni pîn-ai să pui la loc banii risipiţi. Coman Petra se întunecă şi mai tare. Privi la muiere cu ochii tulburi, îngheţaţi, ca la un duşman de moarte şi ieşi, încovoiat de spate, în gerul de-afară. Nu se mai opri la pod, ci în oraş, şi se strecură într-o crîşmă. Pînă-n ziua petrecerii n-a mai dat pe-acasă. Atunci, spre sară, veni, slab şi abătut. Anastasia se înfioră de el. Umerii obrajilor îi împungeau prin pieliţa vineţie, ochii-i erau cufundaţi în cap. Umbla ca beat prin casă şi nu zicea nimic. — Ce-i cu tine, Comane ? Eşti bolnav ? — Am venit să te duc la bal. — Şi pe unde-ai fost de vro patru zile ? — Am fost în slujba mea. E frig afară. E ger. Şi el începu să-şi frece pumnii înroşiţi. în sara aceea, la bal, Coman nu şi-a mai luat ochii de la nevastă-sa. în adierile muzicii trecea de la un jucător la altul, uşoară, mlădioasă, îmbujorată, fericită, în rochia ei albă, cu umerii goi, cu sînul bogat, lui Coman i se părea că Anastasia răspîndeşte în întreaga sală o beţie ameţitoare. Ah ! frumoasă era ! El încă n-o văzuse aşa niciodată. Mulţi ochi o urmăreau, mulţi tineri se apropiau de ea, îi cuprindeau talia. El nicicînd n-a cuprins-o aşa ! în vîrtejul jocului, capul, — hei, acum vede el bine! — capul lui loan Florian se-apleacă aproape de umărul ei gol. El niciodată nu s-a apropiat aşa de umărul ei ! Şi iată că de-aci înainte Anastasia e mereu lîngă loan Florian. într-un ceas i-a vorbit mai mult decît îi vorbise lui în trei ani de zile. Şi ■114 Coman Petra cc vorbă ! Şoaptă! Şoaptă caldă, dulce, surîzătoare. Viaţă, nu vorbă ! Şi uite, ochii ei, ochii Anastasiei, niciodată n-au strălucit atît de frumos ! Şi iată, Florian îi sărută mîna ! Ah ! ce frumoasă e această sărutare de mînă ! în urmă, i-a pierdut din vedere. Coman era gata să strige, s-alerge, să-i caute, dar picioarele nu-1 mai slujeau. Doi vecini îl ţinură să nu cadă. Cînd se dezmetici, îi văzu într-un colţ, şezînd lîngă-olaltă, şoptind. în inima lui Coman Petra zvîcni ceva. Şi, îndată, simţi în trupul lui slab şi ofilit o putere de •uriaş, care-i oţelea toată fiinţa. Ieşi în grabă. Aşteptă mult subt pod, în gerul ce îngheţa răsuflarea, pînă ce auzi şoapte. «Vine de-o duce acasă», îşi zise Petra. Paşii se opriră înaintea barăcii. Uşa se deschise. — Nu-i aici, se auzi glasul Anastasiei. — O fi acasă, spuse celălalt. — Nu. O fi în vro crîşmă. Te rog să mă însoţeşti cîţiva paşi încă. Soseşte şi el îndată. Nu facem nimic rău. De altfel, bărbatul meu n-are curajul să-mi spuie o vorbă aspră. Ah ! Dumnezeule ! Şi se auziră suspine. Porniră. Scîrţîitul zăpezii se stinse. Coman Petra întră în baracă. îi era grozav de cald. Parcă-i curgeau flăcări prin vine. îi păru că însăşi ba-raca-i în flăcări. Ochii-i ardeau, usturîndu-1. în curînd se auziră iar paşi. Erau paşi de bărbat. Erau paşii lui Florian. Cînd să treacă pe dinaintea barăcii, Coman Petra-i sări în spate şi-l prăvăli, azvîr-lindu-i în ceafă o răsuflare de foc, grea. Dar, în clipa următoare, Florian fu în picioare, cu uriaşa pisică ghe- Coman Petra 415 muită sălbatec în spatele lui. Se zbătu cumplit pînă ce reuşi să-i descleşteze ghearele de pe grumaji. Povara din spate căzu bubuind pe blane. Omul privi o clipă mototolul nemişcat de pe pod, scuipă cu greaţă, apoi dispăru în noapte. După o vreme, Coman se ridică, întră în baracă, luă ceva şi dispăru subt pod. Dimineaţă, atîrna deasupra rîului îngheţat, spînzu-rat de-o grindă a podului. 19 10 \ ÎN DRUM SPRE BĂI Plecasem de-acasă într-o dimineaţă răcoroasă. Caii aveau patru ceasuri de fugă pînă la gară, şi căruţaşul, care stătea pe capră, învălit în cojocel, cu pălăria mică trasă pe urechi, moţăia de somn şi nu prea îndemna căluţii lui mărunţei. De altfel, căruţaşul Culae nu grăbea niciodată la drum. în tot satul, numa el avea căruţ pe arcuri. Ştia, că, de voie, de nevoie, drumeţul trăbă să-i ceară ajutorul. Căci patru ceasuri, pe drumul pietros, numa-n căruţa lui puteai merge, fără să-ţi fărîmi oasele. Astfel, oricît l-ai fi îndemnat să atingă fugarii, el se făcea că nu aude, ori, în cazul cel mai bun, ridica biciul şi zicea cu glas moale, somnoros : «Ghii, mă !» Da’ niciodată nu l-am văzut biciuind căluţii lui. Cîte- In drum spre băi 417 odată, dacă nu-1 mai slăbeai cu îndemnul, îşi întorcea capul şi zicea : —*■ Las’, domnule, ştim noi cum să mînăm ! Dar este-o vorbă : graba strică treaba. Se poate-ntîmpla să-mi rup un arc, să-mi sară o spiţă de la roată. Atunci, ce ne facem ? Atunci, apoi zic şi eu că ai să scapi trenul. Astfel, trebuia să te mulţămeşti cu mersul domol al cailor, şi să întîrzii mai totdeauna de la tren. în dimineaţa asta Culae e deosebit de somnoros. Caii lui abia înaintează, cu capetele plecate, împrăştiindu-şi, din vreme în vreme, coada lungă pe spinarea ieşită ca o muche. Răcoarea pădurilor mari, printre care şerpuie drumul, pătrunde în trup, uşurîndu-1 parcă ; şi, totuşi, în mersul acesta domol, pleoapele se-ngreuiază. Abia am avut timp să-mi iau bilet, cînd am sosit la gară. Trenul sta să plece. Făceam un drum mai lung, şi intrasem într-un cupeu de clasa a treia. în fund, erau vro cîţiva ţărani, iar lîngă mine începu a pufăi un domn gras, care părea că respiră prin ochi şi prin toată faţa. Prin fereastră se vedea cerul limpede, senin în dimineaţa aceea de iunie. — Azi avem să ne topim de căldură ! zise deodată domnul cel gras. Mă întorsei. Credeam că mie-mi vorbeşte. Da’, pe alt loc, aproape de el, era un surtucar mai tinăr. Ţinea pe genunchi un băieţel ca de cinci ani, care ronţăia la un corn uscat. — Aşa cred şi eu, zise surtucarul, privind pe fereastră. Vremea s-arată senină, şi nu adie nici o boare. — A dracului treabă, începu cel gras, chinuindu-se să-şi dezbrace paltonul. Cînd am plecat de-acasă, era frig ca toamna. Pe deal, în sus, mi-a amorţit un picior. 27 — I. Agîrbiceanu, Opere, 2 418 în drum spre băi — Aşa-i la munte, nănaşule, totdeauna sînt reci dimineţile, zise cel tinăr, ajutîndu-i să-şi scoată paltonul, o haină grozav de largă, şi, după cît puteam înţăiege din opintirile tinărului ca să-l anine în cui, şi foarte grea. — Eu niciodată nu plec la drum fără haină de iarnă, finule. Eu mă asigur totdeauna. Ce vreai ? Cu clima de pe la noi poţi glumi ? Poţi pe dracu ! Că unde nu se poate porni, cînd ţi-i lumea mai dragă, un vînt ascuţit, un vînt cu ghimpi, domnule, de-ţi dîrdîie dinţii în gură. Ce ? Am pomenit eu de-astea. Pe la Sînpetru, finule, pe la Sînzîiene, am pomenit nea pe la noi. Se aşăză mai bine pe bancheta tare, de lemn văpsit castaniu, şi-şi desfăcu picioarele. Finul făcu mirat: — Şi pe la Sînpetru ?! Atunci putem spune că nu sîntem departe de zona gheţoasă, zise el zîmbind. ;— Ce gheţoasă, ce zonă, finule ?! zise nănaşul, tră-gînd cu coada ochiului, să vadă dacă-1 observ şi eu. Gerul Bobotezii, domnule, cîteodată ! S-a-ntîmplat, în miezul verii, ca trecînd vîrful muntelui, să-nceapă un vînt de celea turbate. Şi unde nu te frigea, unde nu te tăia ca cu plezne de mătase peste faţă, şi te scuipa cu lapoviţă şi cu mieluşei... Privii acum la dînsul. Avea o faţă lată, slobozită pînă pe piept, şi nişte ochi mici ca două buburuze gălbii ce-ar sta înglodate într-o mare de grăsime. — Ei bine, începu el din nou, bucuros că-1 observ, pe-aşa climă să plec de-acasă nepregătit ? De ce dăm bani pe veşminte calde ? Acuma, e drept, pentru alţii e greu pe la gări să poarte atîta povară. Eu de asta una nu mă-ngrijesc ! Ies în uşa cupeului, strig odată «Hordar !» In drum spre băi 419 şi vine-o slugă de cei cu număr pe chipiu, şi-i dau pachetele. Ce face? Nu se plăteşte să-ntinzi de toate pachetele, pentru cîţiva bani! — Dumitale ţi-i uşor, nănaşule, ai de unde da, zise finul, cu blîndeţe. — Asta-i drept, răspunse măgulit nănaşul, trăgînd cu coada ochiului iar la mine. Dar ia să vedem de-un pic de mîncare, finule. Mi-am pus ceva pe drum, că pe la gări nu-mi place să mînc. Bucata de-acasă totdeauna-i mai bună. Se ridică, privi pe poliţă şi înşfăcă o geantă mare, veche, pîntecoasă, o coborî gîfîind, o puse dinainte-i ş-o deschise. Eu stăteam la fereastră. Priveam sămănăturile înspicate, cum alergau, cum se-nvîrteau domol în depărtări. Din cînd în cînd aruncam ochii spre omul cel gras. El desfăcu o gazetă unsuroasă, luă un picior de raţă friptă şi începu să-mbuce. îşi scoase apoi o sticlă vineţie, plină cu vinars, trase cîteva gîturi şi o întinse finului. — Iacă, să guşti şi dumneata. Să vezi numa ce bunătate de vinars ! Ăsta te-ncălzeşte, umblă, frate, ca ar-gintul-viu, prin trupul omului, zise el, tresărind puţin şi încordîndu-şi gîtul. Finul luă, beu şi-i întinse sticla. — Ăsta-i mama beuturii, nănaşule ! Din pivniţa dumitale ? — D-apoi ce crezi ?! făcu nănaşul, rămînînd cu gura căscată. Crezi dumneata că eu iau beutura din crîşmă ? Ferit-ai, Doamne ! Alea-s rachiuri otrăvite ! Privi sticla în zarea luminii şi mai trase două înghiţituri. Apoi se apucă liniştit de mîncare. înfuleca bucată după bucată, toată faţa i se mişca, lărgindu-se, lăţin- 27* 420 In drum spre băi du-se, umflîndu-se; numa cele două buburuze gălbii străjuiau adînc subt frunte, neclintite, lucind o lumină bolnavă. Cît mîncă, băieţelul cel de cinci ani privi dornic la bunătăţile din gazetă, dar finul se strădui să-i întoarcă într-altă parte ochii, arătîndu-i, pe fereastră, cînd un car cu boi, cînd o cireadă de vite albe. Nănaşului nu i-a trebuit mult pînă ce-a isprăvit friptura : o raţă întreagă, şi o jumătate de pui de găină. Cealaltă jumătate o devorase, pesămne, pe drum, în trăsură. Ciupărase, ca o cioară, toată bucăţica de carne de pe raţă, şi, acum, scheletul nenorocitei pasări stătea împrăştiat pe gazetă. Nănaşul oftă, învăli oscioarele, se ridică cu greu, şi, deschizînd fereastra, aruncă pacheţelul. Supse puţin din sticlă, şi zise : — Ei, m-am stîmpărat puţin. Am plecat de-acasă pe fugă. Muierea — după mine, să stau să-mbuc ceva. Da’ nu se putea ! Trăsura era la poartă, şi trebuia să pornesc odată. Finul se întoarse iar spre dînsul. — Am auzit c-a fost bolnavă nănaşa, zise. — Iac-aşa ! Boală la muiere ! Muierea, cînd vrea, atunci e bolnavă. Nu se-nsănătoşează, să beie toată apo-teca, dacă nu vrea. La muiere să nu-i crezi niciodată, finule ! Ochii lui cătau, acum, în geanta uriaşă, după alt pacheţel. îl găsi, îl desfăcu. — Am o bunătate de peşte !... Proaspăt! Ieri veniră nişte munteni de pe ape. Am cumpărat patru. Ptiii, ce mîncare ! Ai cumpărat şi dumneata, finule ? In drum spre băi 421 — N-am cumpărat, nici n-am ştiut de peşti proaspeţi. — Vin rar, ce-i drept, dar eu totdeauna nu mă las să nu cumpăr. Ia, placă-ţi, şi gustă, să vezi ce carne, frate ! Ţi se topeşte-n gură ! Finul luă, dădu şi băieţelului, care începu să mînce îndată, cu ochi rîzători. Peştele era mare, era un somn fript în ou. Nănaşul rupse o bucată, şi zise, întorcîndu-se spre mine : — Să pofteşti şi dumneata, domnule. Peşte de ăsta, mai rar ! — Mulţămesc, zic eu, surprins de invitarea lui, da’ nu obişnuiesc să mînc peşte, şi mai ales înainte de prînz. — Nu mînci peşte ?! făcu el mirat. Asta-i mare minune ! Carne ca de peşte nu se mai află ! Ei, eu — zise dispreţuitor, — habar n-am că-i înainte de prînz. Eu n-aleg. Şi începu să molfăie liniştit. — Şi dumneata mergi la băi ? mă întrebă el pe neaşteptate. — Nu, zic, eu călătoresc cu nişte afaceri. Da’ dumneata la băi te duci ? — Da, îmi răspunse mîncînd, eu în tot anul cercetez nişte băi. Am reumatism şi trăbă să-mi dau de leac. Da-s a dracului de scumpe ! Dacă n-ai fost pîn-a-cuma, nici să nu mergi ! Acolo, într-o săptămînă te sacă de parale. Eu în tot anul stau o săptămînă, şi ştii dumneata cît mă costă ? Nici idee nu poţi avea ! Pa-tru-zeci de co-roa-ne ! — Mulţi bani ! răspunsei eu. — N-ar fi mulţi, dacă ţi-ar da de toate din belşug. Da’ te poţi sătura o dată cumsecade ? Ferit-a sfîntul ! 422 In drum spre bai Şi vinul — rău, şi berea — răsuflată, să-i ieie muma-dracului de şarlatani! — Dacă nu-ţi place acolo, de ce nu schimbi cu alte băi ?! — Cum ?! făcu el, mai sînt şi alte băi de sare ?! — Sînt destule ! — Apoi crezi dumneata, zise, recules deodată, că acolo va fi mai ieftin ? Tot un drac ! îi cunosc eu. Cînd te văd că vii din provinţă, îndată-ncep a te şpiona, în-dată-ncep a-şi şopti la ureche : «Ăsta-i cu bani, ai grijă !» Peste tot locul te-nşală, îi cunosc eu ! Peştele se mistuia văzînd cu ochii. Nici pe finul său, nici pe băiat nu-i mai îmbie, deşi-şi isprăviseră de mult bucăţelele. Cu cît ne coboram spre Ţară, de pe la toate gările se urca o groază de lume în cupelele de clasa treia. Ţărani de-ai noştri, cu dăsagii vărgaţi în spate, c-o traistă, ori o coşarcă în mînă. îmbulzeala în cupeul nostru era tot mai mare, şi cum soarele se ridicase sus, căldura zilei de iunie începea să ne copleşească. Privii cu groază cum domnul cel gras mai desfăcu un pacheţel. — Nişte proaspătă de porc, zise el cătră fin. îl îmbie pe el, mă-mbie pe mine, dar în zăpuşala dinlăuntru, numa chef de mîncare n-aveam. începu deci să-nghită singur, oftînd din cînd în cînd, respirînd adînc, ca un foi. Mă gîndeam : «Omul ăsta are să pleznească de căldură !» Priveam la el. începu să-şi scoată batista, să-şi zbicească obrajii laţi, pămîntii, ca o plăcintă de grîu. — Are să fie năduşală mare !... zise el, privind pe fereastră. In drum spre băi 423 — Da, astăzi a să fie cald, zic eu. Nici nu-i de mirare. în iunie doar se-ncepe secerea. El îşi închise geanta, o puse, gîfîind, pe poliţă, aruncă gazetele unsuroase pe fereastra deschisă, şi, pufăind, şăzu la loc, aprinzîndu-şi o ţigară de foi. Cu cît se ridica soarele, fierbinţeala era tot mai de nesuferit. Deschiserăm uşa, toate ferestrele, dar în zadar, căci de afară numa răcoare nu venea. Omul meu începu să se neliniştească. îşi mişca acum picioarele, acum umărul, da să se aşăze mai bine pe scaun. \ — Ţi-i cald, zic eu, văzîndu-1 că-şi aruncă dezgustat ţigara pe fereastră. — Foarte cald, şi nu ştiu, îmi pare că nu mi-ar fi chiar bine, zise el neliniştit. — Nu face nimic ! Eşti om cam gras, şi arde soarele tare. Asta-i tot. — Vezi bine că asta va fi. Abia aştept s-ajung la gara. Am să sorb o sticlă de bere. — Numa cît la gara unde ajungem nu-i berea bună. Ştiu eu. E gară mică, beutura nu trece, şi astfel, mai ales berea, n-o afli niciodată proaspătă, îi zic eu. — Acuma, numa s-ajung, am să sorb una, ori două, după cum m-a stîmpăra, âdaose el, c-o privire nenorocită. I se ridica acum pieptul lat, acum burta rotundă, ca două poveri grele, iar el, cu capul răzimat înapoi, pufăia pe nările largi, pe gura deschisă. — Am să-ţi dau un sfat, îi zic. Cu berea nu-ţi stîm-peri setea. Pe călduri mari, dacă nu vreai să doreşti apa, bea un ciocan de rachiu. Acela stîmpără mai bine. 424 în drum spre băi — Asta nu se poate ! îmi răspunse. Rachiul totdeauna încălzeşte ! Mai aveam un ceas şi jumătate pînă să ajungem la gara cu bere, unde trebuia să schimbăm trenul. Nănaşul, în vremea asta, făcu toate manevrele ce-i veniră în minte. Aruncă rînd pe rînd cîte-o haină de pe dînsul, pîn’ rămase numa în cămaşa brăzdată cu vînăt. O descheie şi pe asta. Apoi ieşi în uşa deschisă (o umplu întreagă), stătu cu faţa-n curentul ce-1 făcea trenul. Veni înapoi, îşi vîrî capul pe fereastră, se aşăză pe banchetă. Dar, zadarnic ! Căldurile nu-1 mai slăbeau, şi sudorile îl năpădeau mereu. — Nu-i mult, ca pînă la trei ceasuri, cînd am să întru în baie. Dar atunci ştiu c-am să mă răzbim ! Nu, ca două ceasuri. Se poate, adaose el, că nu numa căldura soarelui e de vină. Mi se pare mie că oi fi şi mîncat prea mult. — Şi asta se poate, zic eu. — Da5 n-aveam ce face ! Luasem bucatele de-acasă ! Să le-arunc ? Da’ pînă desară n-am să mai bag nimic în gură. De-am ajunge numa odată la gară ! Ptiii, cum am să zvînt o bere ! făcu el, mînios parcă. Ajunserăm, în fine. O gară mică, ferită de sate, de oraşe, undeva afară pe hotar. Aici trebuia să mă despart de omul meu, dar amîndoi aveam de aşteptat vro jumătate de ceas. Intrarăm în restaurantul cît un cuib, şi nănaşul ceru îndată berea, zbierînd la băiat ca la un duşman. A beut trei păhară dup-olaltă, şi, mulţămit, îmi zise : — Acum e bine ! Acum pot răsufla mai uşor ! N-ai avut dumneata drept cu berea de-aici ! E minunată ! — In drum spre băi 425 îşi aprinse, voios, o ţigară şi adaose : Unde spuneai că te duci ? — Nu departe. în nişte afaceri. — Ei, aşa-i. Mi-aduc aminte. Dar eu acum, peste două ceasuri, întru în apă. Ptiii, ce bine a să-mi cadă, după drumul ăsta ! M-aşteaptă acolo un pretin. Ne-n-tîlnim în tot anul la băi. El mi-a ţinut un cvartir, o odăiţă. Ce-mi trăbă mie mai multe ? — Vezi bine, fac eu, privind la el cum ridică şi al patrulea păhar de bere. Eu plecam mai devreme. Ieşii pe peron. Aşteptam să sosească trenul. Da’ nu m-am plimbat mult, şi văd pe nănaşul, deznădăjduit, cum iasă din restaurant, cu mînile lanţ peste pîntece. Nu s-a mai uitat la mine, nui mi-a mai zis o vorbă, ci se puse pe o bancă, la aer. Cînd trenul meu şuieră de plecare, îl văzui tot acolo, îmbrăţişîndu-şi pîntecele uriaş şi privindu-mă cu durere... 19 10 OM RĂTĂCITOR L-am cunoscut într-o sară de iunie. Stăteam în grădinuţa de flori, în aerul plin de miresme, cînd deodată aud la portiţă un glas moale, dulciu : — Bună sara. — Bună sara să deie Dumnezeu, zic eu, privind întrebător la omul necunoscut — un bătrîn mărunţel, îmbrăcat în straie nemţeşti, pline de praf. Era drumeţ. îl poftesc în grădină. El deschide sfios portiţa, întră şi se opreşte înaintea unui grup de flori. — Frumoase pene ai ! zice. Uite viorele învoalte, rumene şi fragede. Ai pămîntul gras. Garoafele nu-mi plac. Garoafa-i ca un ochi de sînge. Da-mi tare place rezeda. Mireasma ei e-un cîntec dulce, adormitor. Otn rătăcitor 427 Vorbea domol, cu ochii la flori, răzimat în cîrjă. Abia acum puteam să-l observ mai bine. Să fi fost trecut de şaptezeci de ani. îi tremurau picioarele slăbite, obrajii-i erau mîncaţi de părăiaşe multe, şi vinele, pe subt pielea surie, pe mîni, i se-ngroşaseră. Ochii însă-i ardeau domol şi-aveau priviri rătăcite. îl poftesc să şadă pe laviţă, lîngă mine. — Eu, nepoate, zice, voi şădea, dar am o rugăminte : să-mi dai sălaş de noapte. Că, iată,-s zdrobit de drumuri şi nu mai pot alerga. Ş-acum să-mi dai voie să mă prezint: Vasile Oprean, om rătăcitor prin lume. — îmi pare bine, domnule Oprean, te văd cu plăcere. Nici nu mai încape vorbă că vei durmi la mine. — Asta să n-o zici încă, nepoate. Poate să nu-ţi pară bine şi poate să nu dorm la tine peste noapte. îl privii nedumerit. Dar el nu zise nimic, ci scoase o tabacheră de tinichea, îngălbinită de vremuri, şi-şi răsuci anevoie cu degetele noduroase o ţigară. — Vorbesc aşa, spuse el, după ce-şi aprinse ţigara, ca să nu te sperii. Unii oameni nu mă văd bucuros, şi, peste noapte, nu-mi prea dau sălaş. Că, uite, eu noaptea nu prea pot durmi. Am eu un cîntec, şi-mi vine cîntecul acela în minte, noaptea mai ales, şi-ncep să mi-1 cînt. Noaptea eu tresar din somn şi n-am hodină, ca alţi creştini. Vezi, că eu am un cîntec... Omul tăcu şi privi aiurit în departe, uitîndu-şi de ţigară. Mă gîndeam să-l duc în casă, sa-i dau ceva de mîncare, să-l îmbiu c-un păhar de vin. — Eu îs om vechi, nepoate ! Eu am apucat vremuri mari! De vremile-acelea vorbeşte cîntecul meu. Da-î pagubă că mi s-a isprăvit glasul ! Ce să mai poată cînta ■428 Om rătăcitor un bătrîn neputincios ca mine ? La cîntec trăbă inimă şi glas. Inimă aş mai avea eu, da’ glasul s-a stins de mult. — Se întoarse deodată spre mine, cu faţa luminoasă. — Tu eşti tinăr, nepoate. Aşa un glas tinăr ar trebui la cîntecul meu. N-ai cerca să vezi cum merge ? — Eu nu cunosc cîntecu-acela, domnule Oprean. Păru că nu m-aude şi începu să mormăie o melodie. Tăcu, apoi, şi mă privi iar. — Dar eu să nu te opăcesc pe dumneata. Vei avea trebile dumitale. Dacă nu ştii cînta, am să plec chiar acum. — Dumneata să-mi faci cinstea să bei un păhar de vin la casa mea. Zici că eşti obosit. Te vei hodini un strop. îl dusei în casă, da’ bătrînul mîncă în silă. La vin începu să-mi spuie sentinţe latineşti şi mă uimi cu multele lui cunoştinţe. La vîrsta lui cetea şi acum gazeta şi ştia să judece adînc multe din chestiile care mă frămîn-tau şi pe mine. — Eu, nepoate, zise în urmă, am avut rostul meu pe vremuri. Am însămnat şi eu ceva în viaţă. Da’ de cîţiva ani a dat o boală grea peste mine. Am zăcut eu în boala aceea, între moarte şi viaţă, patru luni de zile, şi cînd m-am trezit mi s-a părut că-i altă 'lume şi-s alţi oameni. Vro cîţiva tinări din oraş, după ce m-am făcut mai bine, veniră să mă vadă. Era între-aceştia unui Braţu cu numele, ş-avea un glas — privighetoarea raiului ! Ş-a zis Bratu acela: «Moş Oprean, am să-ţi cînt o cîntare nouă». «Cînt-o», zic. Şi el s-a răzimat de spatele scaunului, a privit în podele ş-a început cîntecul. Eu Om rătăcitor 429 eram iubitor de romanţe, de doine, de tot felul de cîn-tece. Am avut glas bun odată, da’ ca atunci n-am cîn-tat niciodată aşa de frumos. Că Bratu-acela numa cît a deschis gura ş-a dat să cînte, şi eu i-am prins melodia, din gît i-am smuls-o ş-am cîntat aşa cum nu s-a mai pomenit. Cîntînd atunci, m-am pomenit într-alte vremi, între alţi oameni, între alţi rumîni. Ş-acela mi-a rămas de-atunci cîntecul meu. Venise Bratu la mine, chipurile, să mă-nşăle : «Moşule, să-ţi spun o cîntare nouă». Dar eu am cîntat-o, eu am compus cîntarea aceea. O ştii şi tu ? Şi bătrînul mă privi blînd, duios, cu mare dragoste. Nu ştiam ce să cred. Vedeam că-i un nenorocit, da’ nu-1 pricepeam. îi umplui păharul şi beu. Deodată ridică fruntea, privi speriat în jur şi-mi zise şoptind : — Eu am o vedenie. Cît ce se-nsară, vedenia mi s-arată. Numa nu mi s-arată totdeauna pe-o formăm Cîteodată-1 văd cu flinta-n spate, alteori cu lancea-n mînă, da’ celea mai adeseori cu cuşmă de oaie în cap. S-apropie vedenia de mine şi mă cunoaşte. îmi dă bună sara şi-mi face sămn din cap ori din mînă. Nu mi-i frică de el, că ne cunoaştem de mult, dar aşa, ca o jale grea, mi se lasă pe suflet de cîte ori îl văd, încît mai bine aş vrea să mor decît să mai am inima aşa de amară. Trec, nepoate, de multe ori, noaptea, peste munţi. Şi-i lumină albă de lună, şi stau pădurile negre, încremenite. Şi-n liniştea ceea mare mi s-arată vedenia. De multe ori stăm de vorbă ceasuri întregi. Grozav doreşte să ştie veşti noi din ţară ! Văd cum i se umflă pieptul, aud cum îi bate inima. Mă priveşte cu ochii mari şi umezi. Sînt ochii lui, aşa cum îi cunoşteam în 4S0 Om rătăcitor viaţă. Eu îi spun, îi spun mereu. Şi el vine uşor pe lîngă mine, oftează, şi cîteodată se opreşte dintr-una. «îmi spui tu drept, Vasile ?» «Drept, pretine, nu te-oi minţi eu pe tine.» Să vezi, nepoate, vorbim amîndoi ca-n viaţă, zise, zîmbindu-mi, moşneagul, îşi muie mustăţile în vin, sorbi un strop, şi-mi spuse : — Se tulbură rău cînd îi spun veşti rele de pe la noi. Da’ ce să-i fac, nepoate, din cît pot le încunjur, însă cîteodată îmi porunceşte aspru, şi trăbă să-l ascult. Pe comandantul mai mare trăbă să-l asculte ostaşul de rînd. Aşa, îi spun cîteodată veşti neplăcute. Atunci, c-un geamăt scurt, dispare şi nu mi se mai arată cine ştie pînă cînd. Da’ m-a legat sub jurămînt, odată, să-i spun tot ce se întîmplă între rumînii lui. Acuma, eu cetesc prin foi, da’ tot nu le pot şti toate. Aşa am ajuns un om rătăcitor, căci trăbă să călătoresc mereu, ca să aud veşti noi şi să i le spun. — Tăcu şi mă privi cu bucurie. — Şi mai umblu pentru ceva, zise iar ; îmi port cîntecul prin lume. Nu-1 mai pot cînta, că mi s-a stins glasul. Numai atunci, cînd a venit Bratu acela la mine, mi s-a dezlegat. Da’ spun textul. Şi se află pe-a-iurea vrun tinăr, şi-i fluier melodia, şi-nvaţă şi melodia. Şi cîntecul începe să trăiască, încep să-i crească aripi, începe să cuprindă tot Ardealul, şi-n cîntecu-acela e puterea noastră, pentru că-n el e nădejdea noastră. Moşneagul tăcu iar. Priveam cu înfiorare şi cu mila la dînsul. Era slab şi abătut, parcă numa ochii-i erau vii, numa ochii, în toată fiinţa lui. Mă gîndeam la păcatul rudeniilor care-1 lasă pe-un biet nenorocit să cutreiere satele şi oraşele, la o vîrstă aşa de veche. îl poftii să şe culce. El îmi mulţămi. Om rătăcitor 431 — O să-ncerc. Da’ de mi s-arată vedenia, să nu fie cu supărare, va trebui să plec în puterea nopţii. Numai afară poate sta de vorbă cu mine şi-i pot spune veştile ce mi le cere din lumea noastră. Da’ mai stai puţin, nepoate. Ia-ţi creionul ş-o foaie de hîrtie. Trăbă nesmintit să-i scrii textul. Iau hîrtia şi aştept. El clipi din gene. — Scrie-acolo, zise, ridicînd un deget. Colo,-n munţii Ţebii, unde Horia-odată îşi strîngea oştirea subt falnic gorun, Se vede-o movilă ş-o cruce uitată A lui Avram Iancu, eroul tribun. Bătrînul se opri aici, ochii i se umplură de lacrămi, limba i se înnoda şi nu mai putu să continue. îl slăbise, pesămne, şi vinul ce-1 beuse. Da’ cîntarea îmi era cunoscută. Nu ştiu de cine-i poezia asta, destul de săracă de altfel, dar îmi aduc aminte că vin mai deoparte şi versurile : Dormi etern în pace, eroule mare, Că şi de-a ta umbră duşmanii se tem. Melodia ce-o îmbrăca era, însă, după cît îmi aduceam aminte, plină de adîncimi dureroase şi de înălţimi înfiorătoare. Privii la moşneag, care suspina încă, şi, ca-ntr-o depărtare ceţoasă, părea că înţăleg. — Voi mai veni odată pe la tine, nepoate. Acum mi-am uitat textul. Şi trăbă să-l ştii şi tu ! Trăbă să-l ştie tot rumînul ! Da’ să vii odată la mine. Acolo am să-l aduc pe Bratu să ţi-1 cînte. Atunci să te-aud, atunci să te văd cum ţi-or da lăcrămile, cum ţî-a creşte şi ţi s-a strînge inima. Acuma, noapte bună ! 482 Om rătăcitor II lăsai singur în odaie şi trecui într-alta. Mă temeam să nu-i fie rău peste noapte şi n-am adurmit pînă tîrziu. Dimineaţa, cînd l-am văzut, era foarte trist şi foarte abătut. Abia îmbucă ceva şi se şi pregăti de plecare. Cînd trecu pe lîngă grădinuţa de flori, îmi zise : — Ai frumoase pene, da’ smulge garoafele. Garoafa e ca un ochi de sînge, şi mie nu-mi place... 19 10 DOI PRIETENI Vasile Tufariu citi telegrama încremenit, cu ochii sticloşi: «Fetiţa grav bolnavă. Amalia.» Fără nici o emoţie, dădu două coroane omului care venise cu vestea. îl privi amănunţit: îmbrăcat în haine petecite, cu faţa roşie, cu nasul vînăt de frig. Vreun măturător din oraş. în răstimpuri se cutremura subt fiorii căldurii din casă, şi Vasile Tufariu îi zise : — Amar de tine ! Ai degerat pe drum. îl duse în culină şi-i dădu de mîncare. Fetiţa lui era de trei luni la oraş, la şcoală. Nu-i scrisese nimeni înainte că e bolnavă. Acum, Vasile Tufariu citi din nou telegrama. Rămase fără gînduri, pînă 28 434 Doi prieteni ce în culină servitoarea ţipă, speriată de chipul omului străin. Atunci Vasile se sculă, ieşi pe uliţă şi deschise în şir portiţele curţilor, pînă ce nimeri la un romîn care avea sanie şi cai. în casă, lumina era stinsă. Bătu domol la fereastră, şi dinlăuntru se auzi un glas înfundat: — Cine-i ? — Eu, bade Niculae. Aş avea o grabă mare. N-aî putea să-mi dai sania pînă la oraş ? Am o grabă foarte mare. — Dumneata erai, domnule Tufariu ? Apoi e întu-nerec amarnic şi sînt nămeţi mari pe drum. Da5 dacă zici că-i grabă mare, tot vom face. Doar oameni sîntem ! în întunerecul odăii scăpără un chibrit, un beţigaş de său se aprinse îndată, şi omul ieşi în curte. — Plecăm acum ? — îndată ce vei fi prins caii. Vasile Tufariu era acum şi mai liniştit. Cînd citise telegrama, nenorocirea copilului nu-I neliniştise atîta cît gîndul : «Cum să ajung eu, pe mîne la amiazi, la fetiţă ? Şi trăbă s-ajung !» îndată ce şi-a aflat un cărăuş» gîndul i se limpezi: «Pînă la miezul nopţii ajung în oraşul vecin, la pretinul Niculae Marele. Aici, în casa lui, aştept trenul de la 2 după miezul nopţii. Şi, pe la amiazi, îmi văd fetiţa.» Dar îndată ce şi-a văzut drumul asigurat, urcînd în sanie, gîndurile începură să-l chinuie. Ce boală să aibă? Cum i-a venit aşa, dintr-odată ? Mătuşa lui, Amalia, de ce nu l-a înştiinţat din bună vreme ? Ce muiere şi Amalia aceea ! Poi prieteni 435 Caii, luaţi de adierea subţire a nopţii de făurar, alergau în galop. Stăpînul zise : — De merg căluţii tot aşa, în trei ceasuri sîntem în oraş, domnule. Numa de nu ne-ar fi grămădit viscolele nămeţi în cale. — Poate nu vom da de nămeţi, zise Vasile. Dumneata îndeamnă-i mereu. Drumul, cît ce ieşiră din sat, era însă tot mai anevoios. Stăpînul mîna cu grijă, înconjura nămeţii tari şi vorbea cu căluţii. Vasile Tufariu, în sanie, se gîndea : «Da’ de nu voi afla acasă pe pretinul Niculiţă ? în orăşel nu e nici un birt unde să poţi sta pe vremea asta. Gara e încuiată.» Se gîndea acum la Niculiţă. Au fost camarazi de şcoală, şi Niculiţă se alipea cu mare prietenie de Vasile Tufariu. Zîmbind dulceag, îi copia temele din caiet, şedeau lîngăolaltă în bancă, şi tot zîmbind îi vorbea de reuşita lucrărilor, de lauda profesorilor. Niculiţă era un băiat subţirel şi elegant, cu faţa palidă şi ochi bolnăvicioşi. Cîteodată cerca să-i strecoare lui Tufariu o hîrtie de zece coroane, pe care i le făgăduise acestuia tatăl "băiatului subţire. Dar Vasile nu primea. El instrucţia i-o da gratuit ; se roşea numai cînd Niculiţă îi fura temele pe de-a-ntregul. Dar se liniştea atunci, judecînd : «Cartea nu-i pentru tot omul. în viaţă poţi trăi şi dacă nu ştii cu de-amănuntul logaritmi.» Şi iată că Niculiţă Marele trăia bine în viaţă. Odată a trecut Tufariu în fugă pe lîngă casele lui: un întreg palat. Fie, că lui Tufariu nu-i pare rău. Niculiţă nu-i ca alţii care apucă bine în viaţă. El nu s-a-nfumurat, are ş-acum zîmbetul dulceag din tinereţe, zîmbetul cu care s-a apropiat în fiecare zi de Tufariu. 28* 436 Doi prieteni Da, Niculiţă nu s-a sumeţit. Chiar în vara trecută l-a vizitat pe Tufariu în satul lui. Venea cu doi domni mari, să facă o excursie prin părţile locului, şi nu s-a pregetat. A venit şi în casa lui. Ba s-a simţit foarte bine la el, i-a lăudat mîncările, i-a lăudat nevasta şi frumuseţea copiilor, şi mereu împărţea zîmbetul lui cunoscut în toate părţile. Vasile Tufariu aude şi acum cuvintele cu care s-a despărţit Niculiţă : «Frate Vasile, de mai vii pe la oraş şi nu mă cauţi, să ştii că mă supăr amarnic !» El, ce-i drept, umblă puţin pe la oraş. In optsprezece ani de muncă la sate abia de patru ori a ieşit între oameni. Dar acum are să se folosească de invitaţia lui Niculiţă. Acum are lipsă de casa lui, şi mai ales trebuie să steie cu cineva de vorbă pînă va pleca trenul. Frigul îl pătrunsese pîn’ la oase, mustaţa-i îngheţase strîngîndu-1 sub nas, şi-i părea abia acum că judecă limpede. Da, ar fi o mare nenorocire să-i fie bolnavă fetiţa. Poate că mătuşa exagerează. Poate că fetiţei i s-o fi făcut dor de el. «Hoho, îşi zise el, e peste putinţă să fie bolnavă ! M-ar fi avizat de la direcţia şcolară.» Sania luneca acum pe un drum mai umblat, şi caii începură să galopeze. — De-acum am trecut de primejdie, domnule Vasile. Pe-aici nu mai sînt nămeţi. într-o jumătate de ceas ajungem. Vasile însă, îndată ce sania lunecă mai neted, văzu odăiţa mătuşii Amalia, odăiţă puţin luminoasă, şi în fund, pe un păcel, îşi văzu fetiţa, palidă, ca de ceară. — Mînă, bădie Niculae, arde-i, s-ajungem ! zise el cutremurat de arătare. Nu mai dăm prin oraş. Mergem de-a una la gară. Doi prieteni 437 — Cîte ceasuri să fie acum ? întrebă romînul, întor-cîndu-şi puţin capul. — Zece şi jumătate. — Ei bine, la 11 sîntem la gară. Ce vreai dumneata să faci în gerul ăsta, vreme de trei ceasuri ? Acolo nu descuie nime. — Ştiu că nu descuie. Vasile Tufariu se hotărî dintr-una : «N-am să-mi las fetiţa acolo ! Am s-o aduc cu mine ! La mine are să se facă bine ! Atunci, tot trăbă să dau pe la prietenul Niculiţă. Cînd mă voi înapoia cu copila, să-l ştiu cu siguranţă acasă.» — Să tragi totuşi în oraş, bădicule. Ştii unde stă domnul Niculae Marele ? — Cum să nu, domnule, la casa cea cu două rînduri. — Acolo să tragi ! — Facem, zise stăpînul, şi dădu bici cailor. Ajunşi la locuinţa lui Marele, Vasile plăti bădicului şi-i spuse să plece. Apoi sună. Aştepta la poartă şi băgă de samă că ferestrele sînt luminate încă. «Ştiam eu că nu s-au culcat. Niculiţă tot om muncitor a rămas», îşi zise Vasile. Dar nime nu venea să-i deschidă. Sună a doua, a treia oară. Tîrziu, paşi înceţi se auziră coborînd treptele. Cheia scîrţîi în broasca mare. In întunerec, o femeie învăluită, numai ochii i se zăreau, îl întrebă : — Pe cine cauţi ? — Pe pretinul Marele. — Ai ceva cu dînsul, acum, urgent ? — Da, da, stai, nu-i spune, să-i fac o surpriză. — Ba, te rog să rămîi puţin. Merg să te anunţ. Numele dumitale ? 438 Doi prieteni — Ei, drăcie ca asta ! Parcă se mai întreabă de nume cînd vii la un pretin !? Dacă cliiar vreai să ştii, sînt Vasile Tufariu, pretin de şcoală cu stăpînul dumitale. Femeia plecă grăbită pe scări, înfricată puţin de omul acesta cu mustăţile şi barba îngheţate. Dar Vasile nu mai aşteptă. Plecă în grabă după femeie şi se opri sus, lîngă uşa prin care dispăru servitoarea. Gîndea să-l surprindă pe Niculiţă. în casă se auziră trei glasuri: — Cine spui că-i afară ? întrebă glasul lui Niculiţă. Pe acesta-1 cunoştea Vasile. — Un om cu mustaţa îngheţată. Se vede că vine de pe drum îndelungat. Zice că vă cunoaşte de la şcoală. — Spune odată numele, femeie, cine-i ? — Zice că-1 cheamă Vasile Tufariu. Aici urmă un răstimp de linişte. Apoi, acelaşi glas, mai poruncitor, se auzi: — Ei bine, şi ce vrea ? Nu l-ai întrebat ce vrea ? — Eu nu. — Ce dobitocie ! Pe vremea asta aşa de înaintată J Acum se auzi şi un glas mai subţire : — Dă-1 afară, Safto ! Ce obraznici sînt sătenii ăştia, şi necrescuţi!... — Stai, Safto, spune-i că ne-am culcat. Ori, mai bine, spune-i că nu-s acasă. Servitoarea ieşi, dar Vasile Tufariu nu mai era în curte. Pe peronul gării, Vasile Tufariu se plimbă trei ceasuri pînă să sosească trenul. Gîndurile i se învăluiau, ca purtate de furtună. îşi vedea fetiţa bolnavă, palidă, cu ochii căzuţi în orbite. Vedea apoi pe Niculiţă cum se apropie, cu zîmbetul lui dulceag, să-i fure temele, sau Doi prieteni 439 cum cerca să-i strecoare o hîrtie de zece în mînă. îi auzea cuvintele de despărţire, de astă-vară : «Să nu cumva să nu mă cercetezi cînd mai vii la oraş!» Deodată începu să-l urmărească o senzaţie urîtă, dezgustătoare : i se părea că un parazit greu, enorm i-a stat o grămadă de ani în spate. Acum se scuturase de el şi-l privea cu scîrbă, cu dezgust, cum se tăvăleşte în pulbere şi nu se mai poate ridica. Cînd fluieră trenul, se sui uşurat, ca şi cînd ar fi scăpat de o mare primejdie. 19 10 INVULNERABILUL Cu sclipirea ochilor, cu acea privire jucăuşă care nu te lasă nici pe o clipă să te apropii de suflet, stă la o masă şi-şi bea, sorbind puţin cîte puţin, paharul cu bere. Privirea ce joacă şi se schimbă mereu nu-i o privire întreagă şi se spune că-i caracteristica oamenilor falşi. Nici ei nu-s oameni întregi, ci biete suflete naufragiate, sparte în mii de bucăţi. Şi, după cum orice bucăţică din naia lovită de stîncă e lemn, dar nu mai samănă a naie, astfel, micile licăriri de viaţă sufletească ale omului fals sînt frînturi dintr-un suflet, dar nu mai samănă a suflet omenesc. Se vede că de aceea încearcă mereu omul fals să-ţi ieie vederea, ca să nu poţi vedea că n-are suflet. Invulnerabilul 441 Omul meu, străinul, stătea la masă în societatea a doi prieteni. în vorbă ayea ceva uleios şi lunecos, părea că-i lunecă limba pe începutul şi pe sfîrşitul ideilor, nu-1 puteai pricepe. Mai mult chiar : parcă se silea să spuie cuvinte fără nici o legătură, fără nici un înţeles. Cei doi mi-erau prieteni, şi-mi făcură semn că vor să-mi spuie ceva. M-am dus. Mi-1 prezentară. Era un om cu o frumoasă poziţie socială. Şi era tinăr, bărbierit proaspăt, cu mustaţa la locul ei : împungea obraznic. Se vedea îndată ca-i bine hrănit, deşi nu părea un om tihnit. Fumul de ţigară îl slobozea subţirel, întrerupt. N-am văzut niciodată astfel de fumat de ţigară : părea că-nghite fumul şi că numai umbra lui o mai expiră, în firicele ca de aţă alburie. Vorbeau despre caractere. Despre caracterele ce ne trebuiesc în viaţa socială, politică, literară. — Tăria noastră nu s-a bizuit atîta pe principii, cît mai cu samă pe personalităţi, pe caractere întregi, zise unul dintre prieteni. Toate programele, chiar cele ideale, cele mai perfecte, le fac odioase ori chiar le răstoarnă caracterele slabe. Şi, iarăşi, o personalitate e, ea însăşi, un program de muncă. Celălalt prieten îşi bău repede berea şi zise : — Nu-i aşa, frate ! Stai numa să vezi. Acuma, e drept, în orice acţiune avem lipsă de caractere întregi. Da’, pentru aceea, lipsa unui program nu e totdeauna necesară. întîi, pentru că un program e stabilit de mai mulţi, de reprezentanţii unui popor, sau, chiar cînd a ieşit din mintea unuia singur, e supus spre aprobare mulţimii. Astfel, greşelile, cîte omeneşte sînt posibile, pot fi mai lesne înconjurate. Pe cînd un om singur, o persona- 442 Invulnerabilul litate, oricît ar fi de însămnată, poate greşi mai uşor. Şi mai ales nu poţi avea încredere în ea. Pentru că niciodată nu poţi şti, — deşi te încrezi în cutare om, în caracterul lui, —■ după pasul dintîi pe care l-a făcut, care va fi al doilea sau al treilea. Omul, străinul, se mişca deosebit de vioi pe scaun şi părea că nu numai ochii, ci şi faţa lui îşi schimbă mereu expresia. — Ce zici dumneata, domnule Buzdugan ? îl întrebă deodată prietenul ce vorbise mai pe urmă, care-i părerea dumitale, adaose, văzînd că acela întîrzie cu răspunsul. Domnul Buzdugan clipi repede de cîteva ori, pe bu-ze-i trecură repede trei tipuri de zîmbet. La al patrulea păru a se stabili. — Dumneavoastră faceţi politică înaltă. Eu cum să mă pricep ? Eu ce să zic ? Eu zic că-i de apreciat caracterul. Da’ şi programul. Mai mult, însă, caracterul. Şi... Mă aşteptam să mai spuie ceva, dar tăcu şi sorbi din pahar, sorbi subţire, abia cîteva picături. — Da’ dacă nu sînt caractere, înţălegi dumneata, dacă azi suferim mai mult ca înainte de lipsa sufletelor întregi ? — Sînt suflete întregi, răspunse el, privind în pahar, cla’ de, după om. După cum le luăm. — Nu, domnule Buzdugan, un caracter, şi în ochii mei şi într-ai dumitale, trăbă să rămîie acelaşi. îndată ce are mai multe feţe, nu mai e caracter. Domnul Buzdugan rîse, bău şi zise : — Ei, bravo ! Invulnerabilul 443 Chestia deveni, ca mai totdeauna între tineri, personală. Adică nu mai vorbeau de principii abstracte, ci de oameni reali, care slujesc diferitelor principii. Vorbeau cei doi, şi băgăm de samă deosebita atenţie cu care-i asculta domnul Buzdugan. Erau clipe cînd zîm-betele i se ştergeau de pe faţă, cînd privirile nu-i mai luceau jucăuşe. Şi atunci arăta doi ochi reci, morţi, de nepătruns, ca un mister. Vedeam, simţeam că-i nespus de mulţumitor celor doi, pentru că amintesc nume. Aproba şi pe unul, şi pe celălalt, mişcîndu-se deosebit de vioi pe scaun. Cînd activitatea cutăruia din cei pomeniţi era atacată în punctele ei mai delicate, îmi părea că ascultă cu deliciu. îmi făcea impresia c-ar fi voit să-şi lingă buzele, ca după o băutură dulce. Mă gîndeam : De ce se bucură omul ăsta auzind vorbe rele despre alţii, auzind critice aspre ? A cunoscut şi el de mai demult aceste slăbiciuni ale oamenilor de care se vorbea, şi acum îi pare bine că le-aude şi din gura altora şi are astfel o probă că nu s-a înşelat în aprecierile proprii ? Se bucură, oare, sim-ţindu-se însuşi slab şi vulnerabil şi auzind că şi alţii sînt ca el ? Ori se bucură ştiind că va profita din conversaţia asta ? Şi cum să profite ? Să se îndrepte pe sine, ori să-şi cîştige razim, denunţînd secretele unei convorbiri prieteneşti ? Nu ştiam ce să cred şi nu voiam să-l judec. Dar vedeam cum devine tot mai impacient, cum ar fi vrut să scoată cît mai repede ştirea senzaţională din gîtlejul celui care vorbea. Din cînd în cînd se mira, se-apleca mai tare spre cei doi prieteni, se retrăgea brusc, mirat, încremenit, şi, repede, mai multe tipuri de zîmbete îi 444 Invulnerabilul treceau peste faţă. în răstimpuri spunea cîte-o vorbă, cîte-o vorbă grasă, lunecoasă, rotundă parcă. Nu puteam să fac o comparaţie între aceşti trei oameni. Cei doi prieteni, în focul discuţiei, nu mai vedeau, nu mai simţeau decît dorinţa firească de a infirma părerea contrară. Atacurile personale la care se dedau erau urîte, greţoase chiar, dar vedeam că ei nu se gîndeau la asta. Lor le trebuiau probe pentru a se combate reciproc. Al treilea, dimpotrivă. Pe el nu-1 interesa discuţia, cele două păreri, ci personalităţile ce se făceau. Ar fi fost bun bucuros ca discuţia să se continue numai prin atacuri personale. Şi părea că nasul lui cărnos şi cîrn respiră aerul cel mai curat, aerul de munte. Chiar şi de băut începu să beie mai omeneşte. O halbă din două. Obrajii i se însîngeraseră. Părea foarte mulţumit. Cînd cei doi isprăviră, îi felicită pe amîndoi cu aceeaşi bunăvoinţă, cu acelaşi surîs. Dar prietenul învins irumpse îndată : — Ei, lasă-ne dracului, domnule Buzdugan ! Dumitale îţi place să asişti, îţi place să te delectezi, da5 de ce nu te legi de-o părere, de ce n-o aperi ? Un zîmbet, mai mult, o lumină de deosebită mulţumire trecu pe faţa domnului Buzdugan. — Eu, domnilor, eu ce să zic ? Eu nu mă pricep la astfel de discuţii. Dar cînd întîlnesc tipuri inteligente, ca dumneavoastră, ascult bucuros. învăţ şi eu cîte ceva. Apoi tăcu şi rămase deodată gînditor. Părea că vrea să-şi însemne adînc în creieri, s-ascundă tot ce auzise despre cutare sau cutare în discuţia celor doi prieteni. Şi, parcă însemnîndu-şi bine, se ridică mulţumit, plăti şi plecă. Privindu-1 de la spate, părea să nu mai fie omul ce şezuse la masă ; părea impunător, nu mai părea ridi- Invulnerabilul 445 col. Da, ridicol ! Sînt oameni pe care pînă-i priveşti în faţă nu-ţi fac impresia aceasta, dar îndată ce nu le mai vezi ochii, faţa, gura, îndată ce-ţi întorc spatele, le simţi acea calitate care nu-i deloc periculoasă pentru alţii, ci dureroasă. — Cine-i dumnealui ? întreb, după ce rămînem singuri. — Cine să fie ? Ia, un tip, un tip foarte respingător. Parcă s-ar hrăni cu mortăciuni. Unde discută doi-trei, se-alătură, ascultă. Nime nu-1 poate suferi, şi totuşi, e pretutindenea. Parc-ar avea un acumulator de înmagazinat toate răutăţile cîte se vorbesc. Şi, vai, are un nărav urîcios : orice aude despre alţii merge şi le spune în taină. Şi totuşi n-are nici un pretin. Nime nu se lipeşte de el. — îl cunoaşteţi de mult ? — De vro doi ani. Şi, măi, ştie că noi îi cunoaştem poveştile ce le poartă-n lume, că-i cunoaştem năravul, şi totuşi ne urmăreşte. De-o pildă, ce-am vorbit-acom, mîne vor auzi toţi cei interesaţi. — De ce nu-1 evitaţi ? — Nu se poate ! N-ai idee cum se bagă ! Să-i spui în faţă că vreai să te lase-n pace, se face că nu-nţălege. Zîmbeşte, clipeşte ciudat din ochi şi se aşază la masă cu tine. — Şi nu-1 poţi atinge cu nimic, nu-1 poţi jigni în nici un fel? — Nu, e invulnerabil ! Despărţindu-ne, m-am gîndit multă vreme la omul acesta ciudat. Nu-mi venea să rid, ci simţeam aşa, ca o revoltă împotriva acestei nemernice firi omeneşti. 19 10 VECINA Vecina-i o muiere bătrîna, mărunţică, uscată, îngîrbojată ca o cîrjă popească. Are o casă veche, cu păreţii cufundaţi, cu geamuri mici şi somnoroase. Prin curte ciugulesc, în linişte, găinile. în răstimpuri bate cocoşul din aripi, şi cucurigă de pe streaşina de spini a gardului. Vecina e muierea lui Dumnezeu. A ţinut, de cînd s-a pomenit, toate posturile şi zilele de ajun. Şi acum, dacă te-ntîlneşte la poartă ori pe uliţă, în vreme de post, nu se poate răbda să nu-ţi spuie : — Văleo, nepoate, cum ne păgînim ! Ia să treci prin sat, tot de la a treia casă pătrunde miros de coaste Vecina 447 fripte !... Acum, în Paresimi, măcelarul îşi ţine baraca deschisă !... Şi vin muierile pe furiş şi cumpără carne!... Vecina vorbeşte cu durere şi îşi descoperă cei doi colţi ce i-au mai rămas în gură. Aşa vorbeşte de cu durere, de-i dau lacrămile şi-şi uită cei doi dinţi răzimaţi pe buza de jos. Dacă te simte că ai mai vrea să stai un strop, începe să-ţi spuie despre folosul postului: — Eu, zice, am postit toate posturile şi m-a ferit Dumnezeu de toate relele. Duh necurat n-a încercat să se apropie de mine. Postul, şi frica, şi mila te apără de toate nenorocirile. — Şi-şi ţine ridicate trei degete zbîr-cite, pămîntii, cum ar însămna cele trei virtuţi. — Eu, în tinereţele mele, mă gîndeam, odată, să mînc, în nişte Paresimi, lapte. Aveam copil mic, şi eram slabă. O zi m-am luptat cu ispita ! Şi noaptea am visat un vis. Mi s-a arătat în vis popa cel bătrîn. Era supărat şi mă privea cu mînie : «Stano, zicea, nu te spurca ! Dumnezeu ţi-a dat copilul, tot el a pus rînduiala postului. Teme-te de Domnul, fie-ţi milă de copil şi nu te spurca !» Şi s-a dus ca luat de apă. Şi n-am mîncat de dulce, şi binie am făcut! Am rămas sănătoasă, copilul mi-a crescut voinic. Postul, frica şi mila ! adaose, ridicîndu-şi iar trei degete. Vecina e femeie cuvioasă. Rugăciunea ei e ascultată mai altcum decît a popii. Că odată dase o secetă mare pe hotar şi pe hotarele învecinate. Se uscau sămănătu-rile, şi cerul rămînea mereu neclintit. Adia o boare călduţă, sara şi dimineaţa, jos pe pămînt, dar sus în cer era mereu linişte. Şapte popi din şapte sate, îmbrăcaţi în sfintele odăjdii, au ieşit cu icoanele şi cu tot poporul să facă rugăciuni în şapte părţi din hotarul fiecărui sat. Cerul, însă, a rămas încuiat. 448 Vecina — Atunci, ce m-am gîndit ? zice vecina. M-am gîndit să mă pun pe rugăciuni, ziua şi noaptea. Ajunam şi mă rugam. Şi-n noaptea a treia iar mi se arătă popa cel bătrîn, — vezi că i-am fost prescurăriţă treizeci şi cinci de ani, — mi se arătă în umbră şi-mi zise : «Stano, ia cu tine nouă femei văduve, postelnice şi roagă-te cu ele, că vei izbîndi». Şi-n crepatul zorilor am adunat cele nouă văduve postelnice, şi ne-am pus pe rugăciuni, aici, la mine în casă. Ziua întreagă n-am pus nimic în gură, nici pe-afară n-am ieşit. Şi, sara, unde nu începe o ploaie liniştită şi domoală, şi unde nu se varsă trei zile necurmat. Că rugăciunea celui postelnic e totdeauna bine primită. Că popa-i bun dacă face slujba cu patrafir, da’ dacă nu-i postelnic, n-ajută nimic ! Postul ! zicea vecina ridicîndu-şi un deget. Vecina e femeie miloasă. Cînd dă peste cineva în sat vro boală grea, de nu se mai tămăduieşte cu săptă-mînile, cine colindă pe la o sută douăzeci de uşi, să adune o sută douăzeci de creiţari pentru maslu ? Vecina. De-i tină, se împlîntă cu cizmele-i grele în hlei, pare că înoată, aşa se clatină şi dă din mîni. De-i ger şi lune-cuş, merge pipăit, mărunţel şi se razimă în cîrjă. Mai strigă pe la porţi, mai blastămă vrun cîne, da’, sara, năfrămuţă ei e mototol din care, pe masa bolnavului, se varsă cei o sută douăzeci de creiţari, strînşi de milă. — Mila, zicea bătrîna, ridicîndu-şi cu greu degetul, deschide izvorul vindecărilor ! Oamenii din sat erau vestiţi odată ca mari bătăuşi. Nu trecea duminică şi sărbătoare fără împunsături de cuţit. Nu era frică de Dumnezeu. De cîţiva ani sînt stabiliţi jandarmi în sat, şi mulţi cred că liniştea de-acum ei au adus-o. Vecina însă zice altcum. Ea a postit un Vecina 449 an în fiecare luni, anume ca Dumnezeu să le umple sufletele oamenilor cu frică. — Frica, zicea vecina, ridicîndu-şi încet degetul, e începutul mîntuirii ! Rar vorbeşte vecina despre năcazurile sale. Numa :înd se-ntîmplă s-o cerceteze fata, măritată aci în sat. Da’ fata nu vine des. Bătrîna nu i-a dat nici acuma partea de moşie ce i-a făgăduit-o la măritiş. — Vrea să-mi ieie, nepoate, tot! Vrea să mă scoată din casă ! Acuma, n-are ea suflet s-aştepte pînă voi muri ? Ale ei vor rămînea toate, că pe ficiori i-am împăcat. Eu, o muiere bătrîna, din ce să trăiesc ? Da’ vezi că nu-i la ea nici frică de Dumnezeu, nici milă de părinte. Şi cearcă să-şi ridice două degete. îi zici : — Lasă, lele Stană, că drept are fata. De cincisprezece ani tot aşteaptă să-i dai ceva. Are trai rău cu bărbatul pentru asta, şi dumneata nu vreai să-nţălegi. Pentru ce nu te duci să stai cu ei ? Ori să vie dînşii aici. Vecina clatină din cap cu tristeţă, te priveşte cu compătimire. — Doamne, Doamne, nepoate, da’ cum crezi că se poate una ca asta ?! Eu am lipsă de linişte, să-mi pot zice rugăciunile. La ei e casa plină de copii. — Te vei ruga mai puţin, lele Stano, şi te vei ruga cu nepoţii... E o rugăciune şi asta. Vecina îşi ridică atunci palma dreaptă, şi, ţinînd-o de jumătate deschisă, îţi zice : — Aici greşeşti rău, copile. Eu trăbă să mă rog mult, eu mă rog pentru tot satul. Ce crezi tu, grindina, şi lăcusta, şi ciuma ne încunjură satul aşa numa, de flori 29 — I. Agîrbiceanu, Opere, 2 450 Vecina de măr ? Ne încunjură alungate de puterile rugăciunilor oamenilor postelnici ! Că dacă spui o rugăciune de la inimă, e ca şi cînd ai bate-un cui duşmanului în piept şi l-ai ţintui de-un stîlp. Acuma, fata mea mai poate s-aştepte. Să-i pară bine că nu vin nenorocirile cele mari. ■— Da’ popii, lele Stană, pentru ce mai sînt ei atunci, dacă slujba lor o faceţi dumneavoastră, bătrînele ? — Ha ? Popii ? Fac şi ei, dar ăştia mai tinări sînt toţi domni şi nu mai postesc. Şi unde nu-i post, nici viaţa creştinească nu este ! li spui: — Aş crede, lele Stană, că dumneata ai face mai pe placul lui Dumnezeu dac-ai sta la fată, povestind cu nepoţii, grijind de ei. Slujba asta a lăsat-o Dumnezeu femeilor bătrîne. Vecina oftează, te priveşte cu ciudă, şi să nu deie Dumnezeu să ştie ceva rău despre tine, că te lasă-n drum, porneşte pe uliţă, şi mîne ştie tot satul de zece ori mai mult decît a ştiut lelea Stana. De vro jumătate de an are o păreche de mătănii. Le-a cumpărat de la un călugăr lung în păr, încîlcit în barbă, soios la haină, nespălat pe cinstita dreaptă, cum e călugărul mai cuvios. Vecina le poartă veşnic cu ea, şi zice pe zi atîtea rugăciuni, de parcă-i şuieră ceva mereu pe la urechi, iar în cap i se-nvîrte un vîrtej de vînt. Şi cînd adună creiţarii de maslu, de la o poartă la alta, tot sporeşte cu degetele, trecînd de la o boabă mare, neagră, la alta. De cînd se adună în chipul acesta banii pentru maslu, vecina spune că bolnavii se vindecă mai grabnic. De curînd fata şi ficiorul au apucat-o în grădină. Erau poamele coapte, şi vecina ciupăra crenguţele mai Vecina 451 joase. I se mişca faţa întreagă spre frunte, pe cînd degetele pipăiau pe cele mai coapte. Fata şi ginerele aduseră iar vorba despre împărţirea moşiei. Spuneau că li-i greu, că au copii mulţi, că iarna trecută au trebuit să cumpere grăunţe de cinzeci de arginţi. Că vorbeşte satul întreg de încăpăţînarea ei. — Nu-mi pasă ! zise bătrîna, înghiţind cu lăcomie prunele moi şi aromate. — Nu-ţi pasă dumitale, zise fata, da’ ne pasă nouă. Dumneata iai o sută de zloţi de la oamenii care lucră moşioara noastră. Ne-am gîndit, cu Niculaie, să-ţi dăm noi pe an atîţia bani, şi să lucrăm moşia. Aduce de trei ori atîta. Pentru ce să îmbogăţeşti pe un străin ? Vecina păru că se gîndeşte puţin ; nu mai amesteca din fălci, şi degetele-i nu mai culegeau. Dar se hotărî îndată. — Nu vi-1 dau ! zise, începînd să culeagă iar din clombiţele plecate. — Şi pentru ce, ne-am ruga ? Nu-s şi banii noştri ca şi alţii ? Te-am rugat să vii la noi. Te ţinem bucuros. N-ai vrut. Se vede că ne duşmăneşti. Ce rău ţi-aro făcut ? Ginerele o privea cu mînie. — Lăsaţi-mă, că nu vreau ! Nu-mi amărîţi zilele ! Ar trebui să aveţi frică de Dumnezeu şi milă de o muiere bătrînă. Ginerele, însă, de data asta n-o lăsă : — Unde crezi dumneata că vei ajunge după moarte ? în rai ? Dumneata te crezi o călugăriţă şi crezi că ţi-i deschis raiul ? Da’ stai să-ţi spun eu unde vei merge. — Se apropie de bătrînă şi-i strigă la ureche : Talpa-iadului ! Dumneata tot : «Postul, frica, mila...», dar 29* 452 Vecina iată, mînci cu lăcomie, nu ţi-i milă de nedreptatea ce-i faci fetei, şi nu ţi-i milă de nepoţii dumitale ! îşi luă muierea de mînă şi-i zise : — Să mergem ! Să nu-i mai călcăm pragul ! — Duceţi-vă ! zise bătrîna. Pentru c-aţi supărat pe Dumnezeu, voi lua de nouă ori şiragul de mătănii, şi Domnul vă va fi milostiv. Şi începu să culeagă în şorţul negru prunele vineţii. 19 11 OM NĂCĂJIT îmi sapă în grădină de cîteva zile. Are şi mînă, şi vorbă domoală. Dar spor totuşi are. Zice el : — Că nu-s pipaş. Să fiu pipaş... aş mai sta ş-aş pierde vremea. Pînă scoţi tabachera, pînă dezlipeşti hîrtia, pînă răsuceşti ţigara... Că muncitorii avem deşte groase, şi nu-s dedate cu hîrtii subţiri. El, deci, munceşte mereu. Şi, muncind, nu fluieră, nu cîntă, ci parcă se tot gîndeşte. Are un ochi cu hibă. De te priveşte cu ochiul acela, ţi se pare că te ia în batjocoră. Noroc de ochiul cel sănătos. Acela cată cu blîndeţe, cu melancolie la om. Sapă necurmat şi, de ştie pe cineva prin grădină, aruncă, în răstimpuri, cîte-o vorbă. O vorbă domoală 464 Om năcăjit şi moale. Se-ntîmplă să nu-1 înţălegi bine, şi nu-i răspunzi. El bagă de samă, tace şi cine ştie cînd mai sloboade o vorbă. Are femeie şi copii şi spune că fetiţa i-i foarte deşteaptă. — Acuma sînt copiii mai deştepţi ca mai nainte. Pe vremea mea erau mulţi hăbăuci. — Sînt mai sănătoşi, Petre. — Ba că se-ncuminţesc oamenii, pentru că sînt năcazuri mai multe, şi oamenii trăbă să se ştie apăra de năcazuri. — De la Dumnezeu sînt toate, Petre ! Tace. întru tîrziu te trezeşti că-ţi zice : — Şi cei care se nasc pricolici, ori cu putere de vrăjitor, tot de la Dumnezeu sînt ? — Tu crezi în pricolici, Petre ? El tace puţin, apoi, pe-o clipă, opreşte sapa. — Vezi bine, dac-am auzit. Şi acuma trăieşte la noi un om bătrîn, care a fost pricolici. — Şi cine să fie acela ? — Nu se poate spune ! Cine spune ce-a auzit, se face stana de chiatră. Dar este ! Cei ce l-au văzut au spus. Cei ce-1 văd cu ochii pot să spuie, da’ cei ce-au auzit, ba. Străjerii de noapte l-au văzut. Umblau somnoroşi, noaptea, pe uliţă, cu cojoacele pe ei, cu furci de fier în mînă, cînd iacătă-1 numa : un cîne mare vine aţă-n ei. A sărit să-i rupă, avea dinţi lungi şi arcuiţi ca la porcii sălbateci. Da’ străjerii l-au înţăpat cu furcile, de a pornit sîngele părău. Un sînge negru, stricat, care se închega îndată. Ş-atunci cînele s-a dat peste cap şi, iată, înaintea străjerilor stă un om din sat cu pălăria Om năcăjit 455 în mînă. Gemea că l-au vindecat de boala care pătimea. — Hei, Petre, cîte poveşti de astea n-am auzit şi eu! Zîmbeşte liniştit şi larg. — Poveşti, zici dumneata, da’ să păţeşti o dată... îl laşi în pace, să sape, da’, după un răstimp, urmîn-du-şi gîndurile lui, se trezeşte iar: — Strigoi a fost şi moşul nevestei mele. Strigoi de sămănături. Că sînt strigoi care n-au altă putere decît să ieie laptele de la vaci. Da’ neniu era de sămănături. Cît a lucrat el moşia, n-a fost an să nu-i deie claia de grîu şase ferdele. De era cu secetă, de era cu ploaie. Cînd la alţii nu da o ferdelă, la el asta era măsură ştiută. Nu făcea ogor, nu diregea locul. Da’ nopţile, după ce înflorea grîul, una cu alta, neniu le petrecea pe hotar. Şi umbla ca o nălucă de la o holdă la alta ; aduna mana grînelor în pumni şi o vărsa pe holda lui. Vezi, asta s-a-ntîmplat cu neniu. O ştie tot satul. — Aşadar, tu ai fost avut dinspre nevastă, Petre. El tace iar un răstimp. Te depărtezi. Intru tîrziu, 24 Vînătorul popularităţii că-şi măreşte prin aceasta popularitatea, ar sări de la tribună drept în cap şi ar muri bucuros, în chinurile cele mai mari. Vînătorul popularităţii e un prieten primejdios. De te-ntîlneşti cu el zilnic, foarte uşor se poate întîmpla să ţi se zăpăcească mintea şi să calci pe urmele lui. Apoi, tot ce observă că ţi-ar putea folosi ţie, popularităţii tale cearcă să-ţi fure, şi, dacă nu poate fura, te părăseşte. Să aibă numai o umbră de bănuială că i-ai putea întuneca aureola, ţi se face cel mai neîmpăcat duşman. Vînătorii popularităţii sînt nebuni de legat. 19 11 JUDECĂTORUL SUPREM Să nu-1 cauţi în şirurile noastre, în societatea noastră, că nu-i de pe la noi. Noi sîntem, cu toţii, fiecare, «cel mai umilit», «cel mai neînsemnat», «cel mai mic între cei mici». Noi încă nu ştim «să ne luăm aere», sîntem, cu toţii, «modeşti». Dar prin alte meleaguri a răsărit, se vede, de mult, sămînţa Judecătorului Suprem. El păşeşte ca un zeu printre oameni. Te uimeşte prin-tr-un gest, te turteşte cu pieptu-i larg, de-i răsări în cale, te fulgeră cu ochii, cu mînia, cu dispreţul, cu însufleţirea sa. Te asurzeşte cu tunetul glasului său. I se pare lui c-ar fi căzut din cer spre mîntuirea neamului. Judecătorul Suprem, în chestiile politice ori sociale ale unui neam, se simte alfa şi omega. El e totul. Fără 526 Judecătorul Suprem de dînsul nici neam, nici chestiuni nu există. Iar neamul există dacă vrea el şi aşa cum îl vrea. în personalitatea, — ori poate chiar în persoana lui, — e înmagazinat trecutul şi viitorul, ca astfel poporul să i se poată închina ca la o icoană făcătoare de minuni. De Judecătorul Suprem nu cerca să te apropii! Zeu fiind, prăpăstiile ce te despart de el sînt imense, şi primejdia de a-ţi rupe capul te pîndeşte în fiece clipă... Să-ţi fie destul dacă-1 poţi zări din depărtare. Mai ales dacă eşti din şirurile muritorilor de rînd. Să-i priveşti chipul plin, strălucitor, — dacă zeul e în voie bună, după prînzu-i stropit cu nectar ; să-i admiri zîmbetul larg, superior, plin de bunăvoinţă. Dar să te cutremuri de greutatea furtunii ce se desprinde de pe faţa lui întunecată şi din ochii-i tulburi, — dacă e rău dispus. Iar dacă ştie că i te-nchini întru toate şi că eşti dintre muritorii de rînd, cutează, fericitule, şi te apropie de zeu. Privirile ochilor lui te vor încălzi ca un soare, zîmbetul lui îţi va trece pînă-n adîncul sufletului, lu-minîndu-ţi-1. Cînd îţi va întinde dreapta, să ştii că ţi-a dăruit fericirea supremă. Ridică-te, atunci, cît poţi, în vîrful degetelor, să vadă lumea cu cine vorbeşti, să te invidieze şi să-ţi însemne numele în şirul bărbaţilor mari ai neamului. Fii sigur : cît va vorbi cu tine, Judecătorul Suprem va căuta mai mult la mulţime, să vadă cîţi ochi sînt aţintiţi asupra voastră. Nu va uita niciodată că ţi-a dăruit această fericire. Oricît te-i bizui pe tine, chiar de-i eşti prieten, nu cuteza să-l contrazici. în omul acesta totul e sfînt, sau cel puţin consacrat — idee, gînd, vorbă, simţimînt, vederi politice, sociale ori culturale. E un zeu ! N-ai ştiut ? Nu cerca să afli, dacă vrei să nu-î pierzi prietenia pen- Judecătorul Suprem tru totdeauna. Un singur adevăr există : el. O singură judecată : a lui. Cum a putut înmagazina cineva atîta potop de infailibilitate ?... te vei întreba. Dar în faţa Judecătorului Suprem e bine să nu te-ntrebi nimic. Ci să admiri. Să-l admiri pe el, cum străluceşte, ca un soare, de conştiinţa superiorităţii şi-a infailibilităţii sale. Cum se delectează, simţind că fiecare vorbă pe carc-o spune are o însemnătate capitală, simţind că e centrul magnetic al atîtor priviri. Şi să te admiri pe tine însuţi, şi lumea, care, uimită ca şi tine, adoră icoana lui. Judecătorul Suprem e omul cel mai sigur de sine şi de tot ce face. Dacă ai cutezat o singură dată să ai alte idei şi alte convingeri decît ale lui, eşti nenorocit pentru totdeauna. Chiar de i-ai fost prieten, chiar de-ai băut cu el la o masă, nu-ţi mai rămîne nici o scăpare. Trebuie să te retragi şi să mori în întunerec, cu lin ncmcrnic. Vei mai cerca tu, sărmane fiu al morţii, aă icyi din bîr-logul tău, să te arăţi între oameni, ba chiar să te apropii de Judecătorul Suprem. Dar o singură privire peste umăr, ori împungace, a zeului, te va ucide pe loc ji definitiv, ca şi cînd ai fi fost străpuns într-o clipă de sute de pumnale. Cel puţin aşa de puternică λ1 crede Judecătorul Suprem uitătura sa de dispreţ. Şi chiar tic vei fi mai modest şi nu vei cerca să te apropii de ol, ci vei ieşi amestecat între oameni, gîdele tău te va alc^o cu ochii şi va griji să-i cadă privirea ucigayă aiupra ta. Judecătorul Suprem se simte bine numai fn cercurile înalte. Poporului îi vorbeşte tnvklult tn *®re de protector, ca şi cum din el s-ar fi nXicut toţi |1 toate. 628 Judecătorul Suprem Acest tip de zeu modern crede că-i sînt spionate toate mişcările, toate cuvintele. E mîndru şi respingător în aceeaşi vreme. Şi, — băgaţi de samă, — după ce lumea a început să-i deie importanţă, fără să ştie de ce, numaidecît se ridică şi nevasta şi copiii Judecătorului Suprem şi te privesc, deodată, şi ei, din înălţimi ameţitoare. A ! E un deliciu să-i observi ! La întruniri politice, la festivităţi, peste tot unde-i lume mai multă, consoarta Judecătorului Suprem apare totdeauna într-o haină pompoasă, cu faţa deosebit de radioasă. Un zîmbet încîntător îi joacă mereu pe buzele trandafirii, înclină din cap la dreapta, la stînga, fără să privească şi fără să recunoască pe nimeni. în schimb, pe dînsa lumea-ntreagă trebuie s-o cunoască. Ea simte că privirile tuturor o urmăresc, de aceea obrajii i se-aprind de plăcere şi ochii-i strălucesc fosforescenţi. Inima ei ar dori să ţie veşnic această strecurare prin mulţime, ce i se pare un drum triumfal. Şi, oricît de mare-ar fi îmbulzeala, ea răzbeşte mereu înainte, tot mai nainte, zîmbind fermecător şi salutînd abstract. Şi odată ajunsă-n frunte, începe flirtul. întîi întră în acţiune, jucîndu-şi rolurile multiple, ochii. Priviri semeţe, galeşe, dulci, aspre, majestuoase; închiderea extatică, pe jumătate, a pleoapelor... Doamne, ce teatru ! Apoi surî-suri, înclinări din cap, aşezarea unei cute la rochie, — ca să se poată vedea mai bine inelele, braţele, brăţările, aurul. Se poate spune că vaza de care se bucură Judecătorul Suprem, soţia lui o gustă, o simte însutit. Şi poate, în măsură şi mai mare, o gustă copiii Judecătorului Suprem. Pentru că ei au o ambiţie mai mult decît părinţii : s-ajungă odată şi-odată mai mult decît tata. Judecătorul Suprem 529 Dacă ne-am întreba cum se nasc, pe alte plaiuri, aceste tipuri de Judecători Supremi, care cred că-s osia lumii întregi, n-am prea şti ce sa răspundem. Cel mult am spune că-i o boală socială născută din judecata superficială a oamenilor şi din concursul nenorocit al împrejurărilor. Am spune că unui popor din sînul căruia răsar astfel de tipuri îi lipseşte simţul critic. Societatea noastră, însă, — har Domnului ! — e scutită pînă acum de astfel de tipuri. Noi sîntem modeşti şi nu ne îmbulzim. La noi oricine-şi poate spune liber părerile. Noi respectăm ideile şi convingerile semenilor noştri. Le lăsăm să trăiască — care sînt vrednice de trăit. Credem, pînă azi, că fiecare om are un cap şi o judecată. Şi să ne ferească Dumnezeu de vremurile cînd ar fi să avem unul ori mai mulţi Judecători Supremi ! Pentru că aceştia nu sînt altceva decît oameni de ceară, şi, puşi pe scenă, nu ne-ar oferi decît momente de care să ne plecăm, ruşinaţi, fruntea. 19 11 CUPRINS 5.................................................... Mărie 13.....................................................Pîra 18..............................Bunica Iova 27.............................. Intre miei 32........................Doamna Cătălină 42........................O floare sălbatecă 51................................................ Costinaş 59................................................... Moşul 63.............................. Ghiuţu 72.................................Fefeleaga 83............................................ Luminiţa ■ j 92.............................................. Vîrvoara < 100.............................Bădicul Pătruţ 108.............................................Intîrziatul 115....................................................Lina 120.............................Vîlva-băilor 130.................................................. Lupul 136.................................................. Miluc -032 Cuprins 142.............................. Prăginel 147........................................Teleguţ 153.............................. Comoara 166.............................. Gheorghiuţ 172..............................Iarnă grea 178.......................O poveste din sat 189........................................Ursitul 198..........................Copilul Chivei 206 ......................... O întimplare 215...........................................Nica 222 .........................Valea-Dracului 237 ............................. Fişpanul r > n 245 ................................... La o nuntă , 251....................................... Sănduţa 259 ......................................Angheluş 269 .................................... Frăsinica 281...................................Duhul-băilor 290 ..........................................Lada 299 ....................................Melentea ■ 310.................Vecinul nostru Hudri 319.......................... Gura satului 326 ........................................Neguri 332 ................La moartea dănciucului 338 ................................... Răzbunarea 347 .......................................Morarul 355 ......................................Străinul 362 .............................Săracul Toni 369 ....................................... Adieri 376 ...................................... Vedenii 382 ....................................Lătureanul 391..................................A patra 397 ...................... Oana-precupeaţa 403 .............................Coman Petra 416.......................în drum spre băi 426 .............................Om rătăcitor 433 .............................Doi prieteni 440 ......................... Invulnerabilul 446.........................................Vecina Cuprins 453 ..................................Om năcăjit 458 ......................................Revărsare 464 .................................. O patimă 469 ..................................Superstiţie 474 .......................................Vecini . 479 ...................................Cerşitorul 484 ....................................... Marin 496 ......................................... Năcaz 501..................Vizitele lui nenea Iancu 510.....................Domnişoara Lăurica 516..............................Învăţăminte 521..................Vînătorul popularităţii 525.....................Judecătorul Suprem Redactor responsabil : PIENESCU G. Tehnoredactor : CANTEMIR MINA IXa/ la cules 05.07.1962. Bun de tipar 30.10.1962, Apărui 1962. Tiraj 12.195 ex. 111 legate. Hîrtie velină mată