CURS DE LIMBA ROMÂNĂ PENTRU CLASA V SECUNDARĂ MANUAL DE RETORICA DE GHEORGHE ADAMESCU P/'of'rso)- Ia (lianuizial «Ş’mcai» P> U G U R E S C I EDITURA LIBRĂRIEI H. STEINBERG 10, Strada (Iarroykxi, 10. 1899. TIPOGRAFIA piARULUI „VOINŢA NAŢIONALA" îXĂDBĂ^*’ l% biblioteca ^ '-‘ţllHCU u tH ***!*' PREFAŢA Acest manual de retorică este alcătuit clupă noul pro-gram al şcoalelor, dar socotesc că se poate utiliza cu folos si după vechia programă. Această credinţă m’a îndemnat să-l dau la lumină chiar acum cinci programul nou se aplică numai la cîte-va şcoli. Principiul după care e întocmit manualul de faţă este principiul care a prezidat la întocmirea programului de limba romînă, adică: să citească elevii cit mai mult; să se reducă partea de memorizat; regalele şi observările de ori-ce natură să se formuleze pe cit e posibil de elevi9 după îndrumările profesorului. Manualele de retorică de pînă aci cuprindeau foarte mult material; definiţii, diviziuni şi subdiviziuni, regale de tot felul. Şcolarul putea înveţa singur şi se putea prezenta la un examen la care să răspunză oral foarte bine. Desigur însă că nu acesta era scopul pentru care retorica era pusă în programul liceului. Nu e vorba să se cunoască regalele genurilor literare, ci să se citească bucăţi de diferite genuri pentru ca elevul după propria lui constatare să-şi facă ideîe de acele genuri. Lucrarea de faţă cuprinde genul oratoric şi.genul istoric. Manualul, în loc de a începe printro definiţie, începe II cu un discurs. Aşi fi clorit să aleg din literatura noastră, clar nu am aflat unul potrivit. Discursul lui Massillon are calitatea că se poate înţelege fără a fi nevoie de o introducere istorică. Făcîndu-se analiza literară a lui, citindu-se şi aplicindu-se, pasagiu cu pasagiu, observările relative la plan, elevii vor putea înţelege care este rnecanizmul unui discurs şi vor putea citi cu folos observările generale, cari alcâtuesc prima, lecţie de teorie. Celelalte două discursuri cari urmează (al lui Cicerone şi al lui BărnuţJ aii un îndoit scop : a aplica regiile le învăţate despre planul discursului (pentru care scop sînt date si temele); a procura elevilor cunoştinţe istorice, de o parte cu privire la istoria romană, de alta cu privire la fraţii noştri de peste munţi, a căror întreagă aproape viaţă politică se oglindeşte în opera magistrală a lui Bărnuţ. Tot pentru lămurirea regalelor servesc exemplele de diferite părţi de discursuri. Capitolul II cuprinde exemple de deosebite specii de discursuri. Fie-care exemplu e urmat de o serie lle observări după cari profesorul se poate conduce pentru a face pe elevi să formuleze singuri definiţiile. Aceste observări ating, afară de partea de teorie retorică, şi diferite chestiuni de istorie naţională (căci cele mai multe sint luate din literatura noastră); astfel că cu fie-ccvre discurs se pot face lecţiunî pline de interes din o sumă de puncte de vedere. Toată partea relativă la «conditiunile oratorului» e tractată prin mici biografii sau caracterizări de oratori. Capitolul relativ la ((acţiune» e lăsat, cum înţelege programa, la iniţiativa profesorului, pentru care s’aiî dat destule indicaţiunî. Partea a doua începe, conform noului program, cu magistralul discurs al lui Cogălniceanu. Analiza literară nu este făcută, ci sînt indicate numai punctele principale III sub formă de întrebări ca să poată elevii singuri s'o redacteze. Pentru o mai deplină pătrundere a importanţei istoriei am formulat două teme de lucrat : însemnătatea istoriei naţionale,—cum trebuie scrisă istoria. Speciile genului istoric s’au dispus după aceiaşi metodă, cu observări cari să dea prilej la lecţiunl interesante despre fapte clin trecutul .nostru. Cu acest chip întregul curs este numai intro mică parte destinat teoriei, iar în cea mai mare este alcătuit in vederea scopului principal al invăţămîntuluî limbii romîne : cultivarea sentimentului naţional. Ultimul capitol este intru cit-va schimbat faţă de noua programă, căci in loc de a pune biografii, am pus o revistă a celor mai însemnaţi autori ele istorie. Negreşit, cinci o cale nouă se deschide pentru invăţâmint, cinci partea ele încercare are un rol aşa de mare, este nevoie ele tot concursul binevoitor al colegilor, ale căror observări in privinţe^ întrebuinţării acestui manual îmi vor fi de cel mai mare preţ. G. A. -33^- TABLA MATERIEI Partea I. Genul oratoric I. Discursul. Părţile discursului. Despre (floria omenească, discurs de Massillon................ 5 Analiza literară a acestui discurs........................... 13 Inşirarea ideilor principale din acest discurs...............-15 Planul acestui discurs........................................16 Observări asupra planului acestui discurs.....................18 Observări generale........................................... 19 Primul discurs contra Iul Catilina, de Cicerone . . . . 22 Analiza literară a acestui discurs .......... 36 Inşirarea ideilor principale..................................39 Temă de lucrat................................................40 Romînii şi Ungurii, de S. Bărnuţ............................. 41 Analiza literară..............................................70 Teme de lucrat.............................................. 74 Exemple de diverse părţi de discursuri. 1. Exordiu simplu: Către regele Poloniei, de Luca Cîrjă . 75 2. Exordiu ex abrupto : îndemn la unire, de V. Boerescu. . 76 3. Exordiu insinuant : Pentru Ludovic XVI, de De Seze. . 77 4. Exordiu dezvoltat: Legea rurală, de M. Cogălniceanu . . 79 . 5. Ordinea Probelor: Pacuviu către fiul seu, din Titu Liviu . 85 6. Peroraţiune : In cestiunea legii rurale, de M. Cogălniceanu. 88 VI Pagina II. Speciile de discursuri. 1. Discursul lui Miliaiu la Călugăreni, de Bălccsm .... 95 2. Proclamaţiile principelui Carol după luptele de la Griviţa . 98 3. La moartea Ilenrieteî, de Bossuet ........ 100 4. Cu ocazia medaliei, de Anastasie Pana..................rl'10 5. După alegerea lui Cuza, de M. Cogălniceanu.............113 - 6. La unirea definitivă, de Bărbii Catarg iu..............11G ~ 7. Trecutul şi viitorul Itominiei, de C. Negri...........119 8. Discurs despre impozitul pe sfertul venitului, de Mirabeau . 122 9. Puterea de viaţă a naţiunii romine, de Cipariu .... 127 - 10. Elogiul lui Papiu Ilarian, de G. Baril...................132- 11. Dezbaterile unui proces..................................137' Observări generale........................................119 Notiţe istorice...........................................153 III. Condiţiunile oratorului. Din viaţa lui Demostene................. 101 Elocuenţa lui Antoniu................... 103 Despre elocuenţa lui Cicerone ... 165- Sfintul Ioan Ghrisostom................... 107 Bossuet................................. . 171 Elocuenţa lui Mirabeau.............................. 172 Viaţa lordului Macaulay................................ 173 Părerile lui Cicerone despre condiţiunile oratorului . . . 177 — Observări generale............................................179 IV. Acţiunea. Acţiunea................................ ... 185 Sfaturi pentru acţiune.............................. 180 Aplicaţiuni......................................... 188 PARTEA II. Genul istoric I. Caracterele şi importanţa genului istoric. Cuvint introductiv la cursul dc istorie naţională rostit de di. Cogălniceanu.................................................193 Teme de lucrat.............................................209 însemnătatea istoriei patriei, de A. Fior ian..............210 VII Paghia IJ. Speciile genului istoric. Arta militară la Moldoveni, monografie de N. Bălcescu . . 215 Ioan Tăutul, biografie de N. Bălcescu........................225 . Auto-biografia lui G. Asachi....................................227 Teseu şi Romulus, paralelă de Plutarchu . ■ ... . 233 O călătorie înainte de 4848, memoriu de I. Ghica .... 235 închisorile mele, confesiune de S. Pcllico......................245 Primii domni ai Munteniei, cronică..............................249 Domnia lui Anton Itoset, cronică de Neculce ... . 251 Mavrogheni, cronică rimată de Pitarul Hrislache .... 257 Tradiţiunî, adunate de Neculce..................................259 Dochia şi Traian, legendă ......................................260 Observări generale............................................. 263 III. Notiţe istorice despre dezvoltarea istoriografiei. La cei vechi ... .... 269 La moderni.............................................. .... 273 Istoriografia la Romîni . .... 275 PARTEA I. GENUL ORATORIC I. DISCURSUL. PĂRŢILE DISCURSULUI. DESPRE GLORIA OMENEASCA DISCURS DE MASSILLON Si ego glorifica rncipsum, gloria mea nihil est. (Dacă mă glorific eu singur, gloria mea nu preUieşte nimic). loan, VIII, 54. Dacă gloria omenească, fără temerea de D-zeu, ar fi ce-va real, ce om, din cîţi au fost pe pămînt, ar avea drept să se glorifice mai mult de cit Isus Christos? Lasă că se trăgea dintr’un neam de regi' şi avea printre strămoşii săi pe David şi pe Solomon ; dar cu ce strălucire a venit el in mijlocul oamenilor? Vedeţi viaţa lui întreagă... Toată natura ascultă de dînsul : apele se închîagă sub picioarele lui; morţii îi aud glasul ; diavolii, loviţi de puterea lui, se ascund în depărtare ; cerurile se deschid şi spun lumii gloria şi mărirea lui ; cu tină luată în mîinile lui dă lumină orbilor. Pe unde trece face numai minuni: ştie să citească în inimile omeneşti; vede viitorul ca şi prezentul; ia după el oraşe şi neamuri întregi, căci vorbeşte cum n’a mai vorbit nimeni înainte de el... Fost-a vre-un om pe pămînt înconjurat de atîta glorie?.... Şi totuşi el spune că, dacă gloria lui ar fi numai omenească, — 6 — atunci n’ar fi nimic: si ego glorifico meipsum, gloria mea nihil est. Cinstea lumească, talentele cele mari, isbînzile strălucitoare nu sint nimic, clacă sînt numai virtuţi omeneşti ; nu este glorie adevărată fără temerea de D-zeu. t Acesta va fi subiectul cuvîntăriî mele. De multă vreme oamenii fac din glorie idolul lor. Mulţi tocmai căutînd-o, o pierd şi cred că aii găsit-o cinci se dau vanităţii lor nişte laude cari.se cuvin numai virtuţii. Toţi principii şi toţi oamenii puternici, orî-cît ar fi de înjosiţi în deprinderile şi în pornirile lor, cred foarte lezne în laudele linguşitoare ce li se aduc, speră în glorie şi în nemurire, măcar că posteritatea nu va păstra nici numele lor sau îl va păstra pentru amintirea viţiilor. Lumea, care a înălţat aceşti idoli de noroîu, îi va răsturna ea singură şi, in veacurile următoare, judecata aspră asupra lor o va răsbuna ele laudele pe cari, silită, le-a adus fără dreptate. Ba uneori nici n’aşteaptă lumea să treacă veacuri: chiar atunci cînd în public se tămîîază cei puternici, în ascuns sînt ocăriţi. Laudele ce li se aduc scot mai mult la iveală defectele lor, căci, pe cînd gura le spune, inima le desminte. Dacă gloria omenească poate să fie degradată chiar de către oameni, este ea ceva real faţă de D-zeu ? In fata acestuia, numai cei cari se tem de el, numai aceia sînt mari. Qui au-tem timent te, magni erunt apud te per omnia. (Geî cari se tem de tine, mari vor fi înaintea ta întru toate). Şi ca să lămurim aceasta pe de-a’ntregul, băgaţi de seamă, fraţilor, că gloria omenească s’a întemeiat totdeauna pe onoare şi probitate, pe distincţiunea şi mărimea talentelor, în fine pe strălucirea succeselor. Fără temerea de D-zeu, probitatea omenească e falsă sau nesigură; talentele cele mai mari pot deveni periculoase sau pentru cei cari le au sau pentru cei cari se folosesc de ele ; în fine succesele cele mai strălucite pot să fie întemeiate pe crimă sau să fie ele singure nişte crime : si ego glorifico meipsum, gloria mea nihil est. Aşa dar zic intim că probitatea omenească fără temerea de D-zeu este totdeauna falsă sau cel puţin nesigură. — / - Ştiu că lumea se laudă cu cinstea şi probitatea independenta de religiune; ea socoteşte că poate cine-va să fie credincios oamenilor fără să fie credincios lui D-zeü ; că poate să aibă toate virtuţile pe cari le cere societatea fără să aibă pe cele cerute de Evangelie ; într’o vorbă, că poate să fie onest, fără să fie creştin. Putem să-î lăsăm această slabă mingîîere ; să admitem că, în mijlocul decadenţei moravurilor publice, se mai găseşte o rămăşiţă de onoare, că se află oameni' credincioşi amiciţiei, iubitori de ţară şi de adevăr, sclavi aï cuvîntului dat, inimici ai nedreptăţii, protectori ai celor slabi. Dar toţi aceşti oameni virtuoşi cu cari se glorifică lumea, n’aü în partea lor mai adesea de cît eroarea judecăţii publice. Sînt amici credincioşi, da ; dar ii leagă gustul, vanitatea saü interesul şi, iubind pe amicii lor, se iubesc în realitate pe ei singuri. Da, aflăm cetăţeni buni, dar aceasta numai pentru gloria şi onorurile cari îţi vin cînd serveşti patria. Mărturisesc, sînt oameni cari iubesc adevărul ; dar prin aceasta ei vor să capete încredere şi reputaţiune. Găseşti oameni cari îşi respectă cuvîntul ; dar aceasta o fac de mîndrie ca să nu se arate fricoşi şi nestatornici. Sînt oameni duşmani ai nedreptăţii ; dar o fac aceasta numai ca să arate lumii că ei nu sînt nedrepţi. Aflăm protectori ai celor slabi ; dar o fac numai pentru că doresc a li se lăuda generositatea, şi din toată suferinţa şi mizeria celor apăsaţi îi mişcă numai mulţumirile pe cari le aduc aceştia. Ei aii toate virtuţile pentru public ; dar, nefiind credincioşi lui D-zeü, n’aü nici-una pentru ei singuri : mulţi homines miséricordes vocaniur ; viram autem fidelcm quis inveniet ? (mulţi oameni se numesc miloşi, dar cine va găsi un om credincios ?) Dar dacă se poate zice că nu totdeauna această probitate lumească este falsă, desigur trebuie să mărturisim că nu e niciodată sigură. Numai religiunea asigură virtutea, pentru-că motivele pe cari ni le dă sînt totdeauna aceleaşi. Chiar dacă de la oameni ar căpăta ruşine şi dispreţ, adevăratul virtuos s’ar crede mai satisfăcut. Chiar dacă i-ar fi viaţa în primejdie, el n’ar vrea s’o păstreze, jertfind virtutea. El nu poate să fie atras de viţm cînd i s’ar asigura secretul şi lipsa de -- 8 — pedeapsă, pentru-că D-zeu e martor la toate faptele lui şr singura pedeapsă de care se teme este mustrarea conştiinţei. Dacă ar fi să facă o faptă ambiţioasă şi nedreaptă, însă aplaudată şi glorificată de lume, el s’ar lipsi de aplause şi de glorie, dacă datoria morală nu ar aproba-o. In fine schimbaţi cum veţi voi pe omul cu adevărat drept: lumea se poate schimba faţă de el, poate fi astăzi ridicat şi mîine degradat şi asvîrlit, soarta lui se poate schimba ori-cum, virtutea lui insă rămîne statornică. Găsiţi, dacă puteţi, aceiaşi siguranţă în virtuţile omeneşti. Ele se nasc mai adesea din orgoliu şi din iubirea de glorie* Ele se formează sub privirile publicului şi de aceea se sting repede ca nişte lumini trecătoare. Ele‘se întemeiază pe împrejurări, pe ocaziuni şi de aceea se dărimă împreună cu aceste slabe temeiuri. Roade ale amorului-propriu, ele sînt nestatornice ca şi acesta. In fine, fiind operă pur omenească, sînt trecătoare ca şi omul. Ia daţi acestui virtuos un prilej sigur ca să lovească pe un duşman sau să înlăture pe un concurent şi veţi vedea că, dacă poate să-şi conserve reputaţiunea, nu se va întreba dacă o merită. Să aibă prilej să-şi răsbune, va socoti că răzbunarea nu este nedemnă de virtutea lui. Daţi-i chip să-şi potrivească pasiunea cu stima publică şi nu va sta la îndoială de a şi-o potrivi şi cu datoria sa. Intr’un cuvînt, dacă va reuşi să fie considerat ca un om de bine, nu se va preocupa să vază dacă şi este în adevăr. Nu, fraţilor, nimic nu este sigur in virtuţile omeneşti, dacă nu le susţine şi nu le întăreşte virtutea dumnezeiască. Poţi fi binefăcător, drept, generos, sincer : vei fi folositor oamenilor, vei face opere vrednice de laudă faţă de oameni, dar nu vei avea adevărata virtute. Tot e fals şi gol intr’o inimă pe care n’o umple Domnul (aşa zice chiar un rege); numai cunoscînd dreptatea şi virtutea ta, o Doamne, găsim, rădăcina nemuririi şi izvorul adevăratei glorii: vani auiem sunt omnes homines in quibus non subcst Scientia Del. (Sînt fără preţ toţi oamenii în cari nu se află ştiinţa lui D-zeu). Aşa dar, degeaba se socoteşte că adevărata glorie stă în onoarea şi probitatea lumească ; numai cu inima poţi să fii — 9 mare şi inima lipsită de Domnul are numai înşelăciunea şi înjosirile omului. Dar poate că virtuţile civile singure sînt prea mici şi poate că distincţiunea şi superioritatea talentelor ne va da mai mare drept la glorie. Vai! Marile talente sînt viţii mari cînd ne folosim de ele numai pentru noi înşine. Ele devin adesea in mîinile noastre instrumentul nenorocirilor publice sau izvorul osîndeî şi pierderii noastre. Ce este un suveran cu mult foc, cu strălucitoare puteri cari se arată chiar din tinereţe, dacă teama de D-zeii nu-1 conduce şi nu-1 moderează ? E ca o cometă care ar ameninţa să distrugă pămîntul. Cu cit va deveni mai puternic, cu atît va creşte în juru-i mizeria publică; nu se va da înapoi de la întreprinderile cele inai îndrăzneţe şi va crede că prin strălucirea victoriilor va putea să şteargă nedreptatea lor; speranţa succesului va ti singurul lui conducător; tot ce-1 va putea duce la glorie va ti pentru dinsul legitim; liniştea înţeleaptă o va privi ca lene ruşinoasă; toţi vecinii săi îi vor deveni inimici îndată ce se va gîndi că-i poate cuceri ; chiar poporul pe care-1 guvernă ii va da cu lacrimile şi cu sîngele lui materia triumfurilor sale; îşi va sărăci şi-şi va răsturna statele sale pentru ca să cuprinză altele nouă ; va ridica în-potriva lui popoarele şi naţiunile; va turbura pacea lumii ; şi va deveni celebru, făcind milioane de nenorociţi. Ce flagel pentru omenire!.... Dacă o fi vre-un neam pe păuiînt care să-l laude pentru acestea, apoi acela aibă parte de un aşa stăpîn. Gindiţi-vă la toate talentele mari cari fac pe oameni iluştri ; veţi vedea că, dacă le au avut nişte necredincioşi, aceasta a fost spre nenorocirea naţiunii lor sau a veacului lor. întinsele lor cunoştinţe, înveninate de mindrie, au format pe acei celebri fabricanţi de minciuni cari, in cursul vremii, au ridicat stindardul schismei şi al erorii şi au format chiar în sinul creştinismului sectele cari îl sfişie. Acele inteligenţe atît de lăudate cari au ştiut prin talentul lor să se apropie de operele celor vechi, îndată ce sufletul lor s’a corupt, au lăsat lumii scrieri primejdioase, a căror - 10 — otravă, preparată de mîini dibace, infectează pe fie-ce zi moravurile publice şi cari pentru veacurile viitoare vor fi nesecat izvor de corupţii!ne şi neruşinare. Priviţi in altă parte. Ce aii făcut acele genii superioare, dar muncite de ambiţiune, cari pot să misce statele şi să zguduie universul întreg? Aii făcut din regi şi din popoare o jucărie a ambiţiei şi a intrigilor lor: luptele civile şi nenorocirile publice aii slujit de teatru pe care să strălucească marile lor talente. Vai de secolul care produce asemenea oameni ! Şi dacă unii din ci nu aduc nenorocirea veacului în care trăiesc, apoi îşi fac nenorocirea lor proprie. Ca şi o luntre fără cîrmă, pe care vîntul o împinge cu iuţeală, cu cît zborul e mai repede, cu atît naufragiul e mai aproape. Nimic nu e mai periculos pentru sine de cît talentele mari pe cari nu le conduce credinţa. Laudele pe cari le atrag aceste calităţi strălucitoare corup sufletul; şi cu cît a avut omul mai mari calităţi, cu atît şi corupţiunea este mai profundă. D-zeu lasă în propria lor putere pe cei mîndri. Aceşti oameni glorificaţi ispăşesc adesea, prin ruşinea unei zgomotoase căderi, nedreptatea aplauselor ce au primit de la oameni; vi-ţiile le dezonorează talentele. Precum pietrele preţioase pot cădea în noroiu, tot asemenea talentele cele mai mari cad adesea prada celor mai mari slăbiciuni. Dacă talentele nu dau drept la glorie, eu atît mai puţin vor da drept succesele strălucitoare şi evenimentele mari ce urmează după ele. Ştiu că lumea le preţueşte mult pe acestea şi că oamenii mari se socotesc nu după virtuţile lor, ci după succesele lor. Să cucereşti provincii, să cîştigi bătălii, să duci la bun capăt tractări încurcate, să întăreşti tronuri cari se clatină : iată ce ţi se cere pentru ca lumea să te laude, să-ţi înalţe monumente cu inscripţiuni cari îţi vor imortaliza amintirea* Nu vreau să se înlăture aceste senine ale recunoştinţei publice : tot ce este folositor oamenilor este vrednic, dintr’un punct de vedere, la recunoştinţa oamenilor. Fiind-că emula-ţiunea scoate la iveală pe cei mai străluciţi, trebuie ca recompensele să provoace emulaţiunea. — 11 — Conducerea politică nu ţine seamă de suflet, ea cintăreşte numai acţiunile: putem zice că în această privinţă sînt greşeli necesare ordinei publice. Tot ce slujeşte statului trebuie să fie glorios şi acele motive cari dezonorează numai persoane nu trebuie să mînjească succesele cari au onorat patria. Dacă însă lumea are voie să înalţe gloria eroilor săi, e permis şi adevărului să vorbească cum vorbesce lumea. Numai aceia cari sînt departe prin loc şi prin timp scapă de atacurile ei ; ceilalţi sînt îndată loviţi. Să nu zicem însă că lumea e rea, ci s’o credem, de vreme ce vorbeşte chiar contra sa. Eu nu vă cer să descoperiţi motivele acţiunilor celor mai strălucite. Pe din afară tot e strălucitor, vedeţi pe ero% ; ia mergeţi mai departe, cercetaţi omul... Veţi găsi, cum zice înţeleptul, numai cenuşă şi pămînt: emis est enim cor ejus et lerra supervacua spes illius (cenuşă e inima lui şi pămînt speranţa lui). Ambiţiunea, pizma, îndrăzneala, întîmplarea, adesea temerea şi disperarea au dat naştere faptelor şi în ti triplărilor- celor mai strălucite de pe pămînt. Adesea cele mai josnice mijloace ne îndrepteză către glorie şi mai totdeauna căile pe cari mergem la ea ne degradează. Ascultaţi pe aceia cari s’aîi putut apropia de oamenii celebri : adesea ei au găsit mare într’inşii numai numele lor ; omul desminţea pe erou ; reputaţiunea nu li se potrivea de loc cu josnicia moravurilor şi înclinărilor lor. Ast-fel gloria uimitoare pe care o întîlnim în istorie ascunde adesea pe oamenii cei mai înjosiţi, cei mai vulgari. Nu, nu se găseşte mare în oameni de cât ce vine de la D-zeu. Cinstea sufletească, adevărul, inocenţa şi curăţia moravurilor, puterea asupra patimelor : iată adevărata mărire, iată singura glorie reală pe care nimeni nu ni-o poate răpi. Numai înţeleptul stăpîneşte adevărata glorie ; păcătosul are ruşine şi dezonoare : gloriam sapientes possidebunt; stiiltorum exaltatio ignominia (înţelepţii vor poseda glorie ; înălţarea nebunilor este ruşine). Religiunea, pietatea către D-zeu, îndeplinirea tuturor da- -- is- toriilor pe cari ea ni le impune faţă de alţii şi faţă de noi înşine, o conştiinţă curată, un suflet drept, iubitor de adevăr, care nu se teme de piedicile ce i-ar putea sta în cale,— şi supus numai lui Dzeu : iată adevărata glorie, iată temeiul adevăratei măriri a omului. Dacă sdrobiţi această temelie, toată clădirea se năruie, toate virtuţile pier : nu mai rămine nimic, pentru-că rămînem numai noi înşine. Sire1), poate să fie minunată domnia voastră, să duceţi gloria numelui vostru pină la marginile pămîntului, fie-care zi să fie un triumf, să adăugaţi coroane noui la coroanele strămoşilor voştri, universul întreg să răsune de laudele voastre ; dacă D-zeu nu va fi cu voi, dacă întreprinderile voastre vor fi pornite din mîndrie, iar nu din dreptate şi pietate, nu veţi fi un rege mare ; succesele voastre vor fi crime, triumfurile voastre vor fi nenorociri publice, veţi fi spaima vecinilor, dar nu veţi fi părintele poporului vostru : pasiunile voastre vor fi singurele voastre virtuţi ; iar laudele pe care vi le va aduce linguşirea, aceasta vecinică tovarăşă a regilor, vor fi în ochii lui D-zeu şi poate chiar în ochii posterităţii, numai nişte adevărate'viţii. De aceea, o mare Doamne, nu cerem pentru acest august copil -), gloria omenească ; el o are pe fruntea lui, ea curge cu singele prin vinele lui.... cerem gloria care vine de la tine. Gloria lumească este moştenirea pe care a primit-o de la părinţii săi ; dă-i, Doamne, înţelepciunea, care este gloria şi moştenirea copiilor tăi. Fie sufletul lui înălţat totdeauna către tine ; aibă teamă de tine, Doamne, şi inimicii vor avea teamă de el, popoarele lui îl vor iubi; va fi astfel pentru lume o privelişte vrednică de admiraţia veacurilor şi, fiind-că nu vom avea să ne temem de'nimic pentru gloria lui, nu vom avea să dorim nimic pentru fericirea noastră. Aşa să dee Dumnezeu !.... D Aci se adresează către Ludovic XV. 2) Invocaţiunca către D-zeu pentru Ludovic. ANALIZA LITERARA A ACESTUI DISCURS1) Discursul acesta este rostit de Massillon, unul dintre cei mai mari oratori religioşi aî Franţei, in faţa unu! auditoriu restrins în capela palatului regal, din care făcea parte şi Ludovic XV, atunci în virstă de 9 ani şi pus sub tutelă. Este o predică sau omilie, nume ce se dă cuvintărilor ţinute in biserică, în cari se dezvoltă o maximă religioasă sau. se explică un pasagiu din sfinta scriptură. Toate predicile încep prin citarea pa-sagiului sau maximei care formează baza intregei dezvoltări. Aci vedem o frază din Evanghelistul Ioan pe care a zis-o Isus Christos : «Dacă mă glorific eu singur, gloria mea nu e nimic». El tractează despre gloria omenească şi voieşte a dovedi că această glorie nu are nici o valoare, fără credinţă în D-zeu. Asemenea subiect n’avea nevoie de o lungă pregătire ca să fie înţeles; de aceea introducerea lui e scurtă. E o singură ideic : Fost-a om care să fi avut o mai mare glorie de cit Christos? De sigur nu; totuşi el ira pus nici un preţ pe această glorie. De ce? Pentru-că ea n’are valoare. Aceasta îşi propune să arate. După-ce îşi stabileşte propoziţiunea cuvintării sale, împarte chestiunea in trei părţi, iutrebindu-se : pe ce bazează oamenii gloria? Pe onoare şi probitate, pe distincţiunea . talentelor, pe strălucirea succeselor. Onoarea şi probitatea fără credinţă în D-zeu sint false sau nesigure. In adevăr, se găsesc amici buni, buni cetăţeni, iubitori de adevăr, oameni statornici in idei, protectori ai celor slabi ; dar toţi aceştia doresc să fie lăudaţi de oameni şi pentru aceia se poartă astfel. Să admitem insă că asemenea fapte s’ar face din toată inima. Care este siguranţa că omul va lucra totdeauna aşa? Dacă el se mulţumeşte cu judecata glumii, îndată ce această judecată va fi contra lui, el îşi va schimba purtarea. Dacă ar putea comite o faptă rea fără să-şi strice reputaţia, cine ne garantează că n’ar face-o ? Omul care e drept din pricina credinţei in D-zeu, acela are o linie fixă de purtare de la care. nu se abate, ori-ce s’ar intîmpla Şi ori-ce va zice lumea. ') Se presupune cunoscut din clasa IV termenul de analiză literară ; în tot cazulr va recapitula cestiunea. — U — Iată dar că onoarea şi probitatea dacă se întemeiază numai pe apreţierea lumii, sint sau false sau nesigure. Trecind la a doua parte a discursului său, oratorul examinează ce poate să fie distincţiunea talentelor fără credinţă. Ce este un suveran viteaz şi plin de talente ? O nenorocire pentru ţara luî, o nenorocire pentru omenire. Cu cft va fi mai genial cu atit va fi mai periculos. Oamenii cari pot să atragă in jurul lor mulţimea, produc răsboaîe civile. Scriitorii cari’ au darul de a înfăţişa lucrurile frumos, propagă minciuna, propagă neruşinarea, corup ţi un ea. Cind nu fac rău altora, aceşti oameni talentaţi, dar lipsiţi de pietate, îşi fac lor rău, căci îşi corup sufletul prin laudele ce primesc de la linguşitori şi.cu cit sunt maî mult înălţaţi de lume cu atita e mai grea căderea lor. Să fie oare mai adevărată gloria ce se capătă prin strălucirea succeselor? Aceasta este partea a treia a discursului lui Massillon. Un mare om politic a zis că nici o idee nu e bună sau rea prin ea însăşi, ci, dacă reuşeşte, lumea o consideră că a fost o idee mare, dacă nu reuşeşte, lumea o consideră ca o prostie. Negreşit, oamenii au tot dreptul să lîe recunoscători acelora cari le fac bine, fără să se preocupe de motivul care i-a îndemnat la lucru. Preotul Grigore Alexandrescu a zis despre aceşti binefăcători : Ei sunt c’acele paseri de bine făcătoare Ce curăţă grădina de şerpi otrăvitori Şi poate fără voie ne sint folositoare, Gătind să ducă hrana la pui nesburatoi i. Dacă te apuci să cauţi motivele caii au pus pe oameni pe drumul gloriei, afli la unul ambiţia, la altul pizma, la altul îndrăzneala, la altul întimplarea. Aceasta nu e adevărata glorie. Toţi cei reputaţi oameni mari, puternici, sint pentru cine ii cunoaşte de aproape foarte mici, plini de slăbiciuni şi de defecte. Mare in om este numai ce vine de la D-zeu, adică? credinţa, pietatea, îndeplinirea datoriilor, curăţia conştiinţei, iubirea adevărului. Teza este deci pe deplin dovedită. S’ar putea face obiecţiune în privinţa divisiunii, căci nu e perfect stabilită deosebirea intre ce-ra-ce numeşte el talent şi succes. Conclusiunea este privitore la tinărul rege. Ea cuprinde două părţi: un resumat al intregei cuvintări, caracterizind încă odată adeverata glorie şi arătind că ori-cit de strălucită ar fi domnia viitorului rege, ea va fi o nenorocire, dacă D-zeu o va părăsi ; o’ rugăciune către D-zeu ca să acorde tînărului rege gloria adeverată. INŞIRAREA IDEILOR PRINCIPALE DIN DISCURSUL LUI MASSILLON Dacă gloria lumească ar fi ceva real, l'ost-a om pe pămint mai mare ca Isus-Christos ? El insă nu s’a glorificat, căci nu e glorie adevărată fără de D-zeu. Din vechime oamenii işi fac clin glorie idolul lor. Toţi se bucură cind sint lăudaţi; dar gloria piere, căci e ceva fără temeiu. Gloria se bazează pe probitate şi cinste ; dar aceste, fără temerea de D-zeu, sint false sau nesigure. Sint false, pentru-că un bun amic, bun cetăţean, etc. au motive ascunse interesate ca să se arate aşa. Dacă nu sunt false, sunt nesigure ; căci virtutea pur omenească se conduce după apreţierea lumii şi deci poate porni pe calea faptelor rele ; pe cind virtutea adevărată in teme iată pe credinţă are totdeauna un criteriu sigur şi nu se poate abate din drumul ei, orî-care ar fi apreţierea . lumii. Nu sint mai vrednice de glorie nici talentele. Talentele maia pot fi viţii, fără temerea de D-zeu. Un general mare, un suveran, un scriitor pot aduce calamităţi, pot nenoroci state, pot corupe generaţii prin operele lor. Pentru ei chiar, aceşti oameni talentaţi sint nenorociţi; căci linguşirea ii strică şi căderea din glorie iî face a suferi teribil. Lumea preţueşte pe oameni după succese, nu după virtute. Are drept lumea să-şi arate recunoştinţa către cei ce au făcut bine statelor; dur aceasta nu e adevărata glorie. Pe drumul gloriei te duce ambiţia, pizma, intimplarea, nu dorinţa de a face bine. Cei ce au avut ocazie să se apropie de oamenii mari l-aii văzut plini de slăbiciuni. Numai ce vine de la D-zeu e mare : religiunea, pietatea, conştiinţa pură etc. Oratorul arată ce nenorocire ar fi pentru Franţa dacă tinărulrege. ar fi plin de calităţi, dar n’ar avea credinţă şi temere de D-zeu. Oratorul se roagă de D-zeu să dea acestui tinăr adevăratele virtuţi dumnezeeşti. — 10 PLANUL DISCURSULUI LUI MASS1LL0N 4. Cliristos şi gloria sa 2. Nu e glorie adevărată fără teama de J)-zefi 3. Gloria sa bazează : aj pe onoare şi probitate, b) pe distincţiunea talentelor, cj pe strălucirea succeselor. I. Gloria întemeiată pe onoare D-zeîi e falsă sau nesigură. i a) amici şi probitate fără frică de 1. Oamenii doresc a fi glorificaţi; de aceea se arată \ buni, bj buni', cetăţeni, cj iubitori de adever, d] statornici de idei, i <>] protectori ai celor ' § li I nesiguranţă slabi. 2. aj Adeveratul om drept nu ţine seamă de lume, dacă pote fi drept, adică virtuos ; b) Gel-falt se conduce de apreţierea lumii şi poate face şi fapte necorecte. ? II. Distincţiunea talentelor fără credinţă e vătămătoare : Suveranul talentat, [ dar imoral......... o nenorocire pentru lume, Oamenii politici, rei ............ produc rezboaie civile, Scriitorii talentaţi, imorali ......’.. propagă corupţi une îşi corup sufletul prin laudele ce primesc la linguşitori Găzind de la înălţime suferă mai teribil. III. Strălucirea succeselor nu c glorie. 4. E drept că lumea preţueştc pe om după succes; a) are drept lumea să fie recunoscătoare ; bj dar aceasta nu e glorie adevărată. 1 ambiţie obrăznicie întâmplarea Cei ce au vezut de aproape pe oamenii aliat cu multe slăbiciuni. 4. 2. pentru alţii pentru sine de 3. mari n au ( religie 4. E mare in om numai ce vine delaD-zeu < Pătate I conştiinţa ( pură, etc. 4. Ori cât de mare va fi domnia lui Ludovic XV, dacă nu va fi iubit lui D-zeu, va fi o nenorocire. 2. Rugăciune către D-zeu de a da tînărului rege adevăratele virtuţi. — 17 — SCHIŢA FIGURATA A PLANULUI CONCLUZIUNE - I — 2 — 18 — OBSERVĂRI ASUPRA PLANULUI ACESTUI DISCURS Introducerea discursului începe c-ăutind să pregătească atenţiunea ascultătorilor prin comparaţie intre gloria lui Christos şi gloria care este numai omenească. Această parte pregătitoare din discurs poartă numele de exordiu. După aceea ne spune pe scurt tema discursului «nu e glorie adevărată fără temerea de D-zeu». Această scurtă exprimare a temei se numeşte propoziţiune. Introducerea se sfirşeşte prin arătarea împărţirii ce se va da discursului. Vor fi trei părţi, însemnate pe plan cu al b) cj. Aceasta se numeşte diviziune. Trecem la tractare, care este partea principală a discursului. Aci vedem dezvoltate treptat cele trei puncte stabilite in diviziune. Prima parte, chiar după modul cum e exprimată ideîa principală ((Gloria întemeiată pe onoare şi probitate fără frică de D-zeu e falsă saii nesigură», trebuie să aibă două subimpărţiri : intiiu să se dovedească falsitatea, al doilea nesiguranţa. Pentru dovedirea falsităţii cestiunea este pusă in mod direct: oamenii doresc a fi glorificată, de aceea se arată oameni buni, buni cetăţeni, etc. Pentru a doua subdiviziune, ca să arate nesiguranţa oratorul începe prin contrariu; arătind cum este adevăratul om drept, pentru că să arate că la omul care se conduce numai după apreţierea lumii, onoarea şi probitatea sint nesigure. Ideia principală din partea a doua : distinct lunea talentelor fără credinţă e vătămătoare — nu coprinde chiar in sine subdiviziunea. Aci intervine o întrebare: faţă de cine este vătămătoare ? şi răspunsul la această chestiune dă naştere celor două puncte de vedere din cari se tractează partea a doua : a) pentru ceilalţi oameni, bj pentru omul de talent însuşi. In partea a treia începe printr’o concesiune făcută ideii pe care are s’o respingă. Admite că lumea are drept să fie recunoscătore acelora cari îi fac bine ; dar observă că pe drumul gloriei te duce ambiţia, pizma, etc.; observă că oamenii mari văzuţi de aproape arată multe slăbiciuni ; deci nici in strălucirea succeselor nu stă adevărata glorie, căci in om este mare numai ceea-ce vine de la D-zeu. In toată traetaroa, oratorul pe de o parte susţine ideile lui, pe — 19 — de altă parte respinge obiecţiunile ce i s’ar putea aduce este deci o parte positivă : adevărata glorie e cea care vine de la D-zeu şi o parte negativă: gloria care nu vine de la D-zeu nu e adevărată glorie. Prima idee o susţine, o confirmă ; pe a doua o respinge. Aşa dar în tractare deosebim confirmaţiune şi respingere. In conclusiune vedem că nu se mai adresează tuturor ascultătorilor, ci numai regelui Ludovic XV. In acesta, rezumeză tot ce a dis, căci susţine că oricît de mare ar fi domnia lui Ludovic, ea va fi o nenorocire, dacă Regele nu va fi iubit de D-zeu. Avem dar aci un rezumat. Prin rugăciunea, cu care termină, el caută să impresioneze sufletele. ascultătorilor, fără a spune vre o idee nouă în sprijinul ces-tiuniî ce discută. Această parte se chiamă patetic. Rezumatul şi pateticul alcătuesc c-onclusiunea care în discurs poartă numele particular de peroraţiune. OBSERVĂRI GENERALE Cind discutăm o cesţiune în public, cînd spunem dorinţele sau părerile noastre într o adunare, cînd voim anume să decidem pe cei ce ne ascultă să îndeplinească o anumită faptă sau să ia o anumită hotărîre,—atunci se zice că facem un discurs. Discursul se compune din trei părţi: introducere, tractare, peroraţiune. Toate acestea la un loc constituesc planul sau dispoziţiunea discursului. Introducerea la rîndul ei cuprinde: exordiul, adică o pregătire pentru înţelegerea celor ce au să se spuie, dacă e nevoie de aceasta, sau numai o arătare a importanţei subiectului sau o rugăciune către ascultători de a da atenţiune, dacă este nevoie de aşa ceva; —propozUiunea, adică spunerea în — i>0 — scurt, a temei; — diviziunea, adică stabilirea punctelor principale după cari se va face dezvoltarea subiectului. La început se arată numai punctele principale ale diviziunii, rămînînd cele secundare pentru a se stabili cu ocaziunea tractării. Partea a doua a planului este cea mai mare şi cea mai importantă. Dacă e vorba de vre-un fapt care se discută înaintea unor judecători, atunci trebuie să povesteşti în scurt care este faptul. Aceasta se chiamă naraţiune. După ce l-ai povestit, te gîndeştî a-1 explica in vederea temei ce susţii, că cutare persoană e vinovată ori nu, că a făcut rău ori bine, ş. a. Faci dar confirmaţiunea. Dacă în adunarea aceea a mai vorbit cine-va şi sa rostit altfel de cum vorbeşti tu, atunci ai nevoie să arăţi că acela a greşit, faci atunci respingerea. Aceste părţi nu vin totdeauna in mulul aci arătat. Pot fi in sens invers sau pot fi cîte odată toate la olaltă. Uneori una din ele poate lipsi. Peroraţiunea este partea finală din planul unui discurs. Aci oratorul are nevoie să recapituleze principalele puncte ce a desvoltat: fiice deci rezumatul. După aceea, înainte de a se despărţi de as cultători, trebuie să dea ultima lovitură, adică să-I decidă a face aşa cum crede el saiî să-i convingă că el are dreptate. Pentru aceasta, oratorul nu mai discută, ci se gindeşte să impresioneze sufletul ascultătorilor, făcîndu-i să aibă milă, să plingă, să se înfurie, etc. Aceasta se chiamă patetic. Pateticul se lasă de obiceiu la urmă, căci atunci ascultătorul, bine pregătit prin partea din discurs 21 — în care sa discutat cestiunea, poate primi aceaslă. mutare de stare sufletească de la orator la ascultător. Sint rare cazuri cînd pateticul figurează şi în mijlocul discursului său chiar la început. PRIMUL DISCURS CONTRA LUI CATILINA ROSTIT DE CICERONE Pină cind in fine vei' abuza, Catilina, de răbdarea noastră ? Pină cind această furie a ta ne va tot batjocori ? Care va fi sfir-şitul neinfrînatei tale îndrăzneli? Nici paza de noapte a muntelui Palatin, nici soldaţii împrăştiaţi pentru privigherea oraşului, nici spaima poporului, nici neadormirea tuturor oamenilor de treabă, nici acest loc foarte întărit în care se adună senatul, nici chipul şi privirea acestora, nimic din toate acestea nu te-aii mişcat ? Nu simţi ca planurile tale sînt date pe faţă? Nu vezi' că conjuraţiunea ta este pe deplin cunoscută de conştiinţa tuturor acestora? Cine din noi socoteşti tu că nu ştie ce ai făcut eri si alaltăeri, unde ai fost, pe cine ai adunat, ce hotărîri ai luat ? O timpuri! O moravuri! Senatul înţelege acestea, consulul le vede şi el totuşi trăeşte. Ce zic: trăeşte? Ba chiar vine şi in senat, ia parte la chibzuirea publică, însemnează şi ocheşte pe cîte unul dintre noi ca să-l omoare. Iar noi, bărbaţi îndrăzneţi, socotim că facem destul pentru stat dacă ne ferim de furia şi de cuţitul acestuia. De mult trebuia, Catilina, să fii dus la moarte din porunca consulului, pe tine trebuia să te lovească această pieire pe care tu o pregăteşti de mult în contra noastră tuturora. Dacă un bărbat aşa de meritos, Publiu Scipione, mare pon- tifice !) a omorit ca particular pe Tiberiu Grachu care puţin ameninţa situaţiunea statului, apoi noi consulii te vom suferi pe tine, Catilina, care doreşti să pustieştî tot pămîntul cu sabie şi cu foc? Las la o parte întimplările cele mai vechi, că de exemplu Caiu Servilii! Ahala a omorit cu mina sa pe Spuriu Meliu, care dorea lucruri nouă'2). Da, a fost, a fost asemenea virtute în statul roman, cînd bărbaţii curagioşi pedepseau cu mai grozave chinuri pe un cetăţean primejdios de cit pe cel mai îndirjit duşman. In potriva ta avem, Catilina, o hotărîre a senatului zdrobitoare şi grozavă; nu lipseşte hotărîrea statului, nu lipseşte autoritatea acestei adunări (senatul) ; o spun pe faţă, noi, noi consulii lipsim de la datoria noastră. Odinioară Senatul a hotărît ca Luciu Opimiu, care era consul, să vegheze prin toate mijloacele ca statul să nu dea de vre-o primejdie; n’a trecut la mijloc nici o noapte şi din pricina unor bănuelî de răscoală, a fost ucis Caiu Grachu, fiul unui părinte strălucit, nepotul unui om strălucit şi făcînd parte dintr’un neam strălucit •*). De asemenea a fost omorît împreună cu copiii săi Marcu Fulviu, care fusese consul. Tot printr’o asemenee hotărire a senatului s’a încredinţat statul în. mîna consulilor Caiu Marin şi Luciu Valeriu. Oare moartea, pedeapsa din partea statului, a întîrziat mă- L P. Scipione era mare pontifice, adică prezidentul celui mai însemnat colegiu de preoţi. Preoţii nu erau consideraţi intre magistraţi, adică in mina lor nu aveau nici o parte a putereî publice. De aceia zice Cicerone : «ca particular». Tiberiu Grachu propusese o lege după care să se împartă pămîntliri celor săraci şi aceasta a dat naştere unor turburări in Roma. -) C. Serviliu Ahala, comandant al cavaleriei, a omorît pe Meliu, care împărţise grîu la popor şi senatul credea că prin aceasta vrea să-şi facă popularitate şi să devie rege. ') Caiu Grachu, frate cu Tiberiu, propuse mai multe legi populare de o mare importanţă, dar inimicii săi răspindiră asupră-î calomnii şi după ce fu omorit, legile sale pierdură tot efectul. Tatăl lui, Sempronius Giachus fusese de două erî consul. Unchiul său, de pe mamă, era Scipione Africanul, care învinsese pe Cartaginezi in al doilea rezboiu punic. 24 — car cu zi ca să lovească pe Luciu Saturnin, tribun al Plebei, şi pe Caiu Serviliu pretor?1) Iar noi suferim de două-zeci de zile să se tocească sabia autorităţii senatului! Căci avem şi noi o hotărîre tot de acest fel, dar stă inchisă în arhivă, ca o sabie vîrîtă in teacă. După această hotărîre a senatului, trebuie ca tu, Catilina, să fii ornorît îndată. Trăeşti însă şi trăeşti nu ca să-ţi părăseşti, ci ca să-ţi întăreşti îndrăzneala. Doresc, senatorilor, să fiu iertător ; doresc să nu par nehotă-rît în mijlocul unor aşa de mari primejdii pentru stat; cu toate acestea mă cred singur vinovat de slăbiciune şi de ne-lucrare. In Italia este o tabără duşmană poporului roman aşezată în strîmtorile Etrurieî; pe fie-care zi creşte numărul duşmanilor ; iar pe comandantul taberei, pe conducătorul inimicilor îl vedeţi în oraş, ba încă în senat uneltind pe toabi ziua cîte o primejdie nouă pentru stat. Dacă voiu li poruncit, Catilina, să fii arestat şi omorit, cred că va trebui să mă tem mai mult să nu zică toţi oamenii cinstiţi că am făcut aceasta prea tîrziu de cit că am făcut-o într’un chip prea crud. Cu toate acestea eu, pentru motive hotărîte1 2), nu pot să fac ceea-ce a trebuit să se intimple de mult. Atunci vei fi ornorît cînd nu se mai putea găsi nimeni atît de necinstit, atît de pierdut, atît de potrivit cu tine în cît să nu recunoască cum că pe drept s’a făcut aceasta. 1) Aceştia voiau să aducă din nou in vigoare legile făcute de fraţii Grac hi. Mar iu i-a urmărit şi i-a ucis. 2) Aceste motive pe cari le-a spus şi in acest discurs şi cu prilejul celor-lalte discursuri contra lui Catilina, erau viu comentau* de oamenii politici din Roma; unii îl acuzau, alţii ii dădeau dreptate. Cicerone explica ast-fel atitudinea sa : N’am pină acum probe materiale contra lui Catilina şi cu toate că Senatul ne-a învestit pe noi consulii cu putere discreţionară, o lege veche spune că nici un cetăţean roman nu poate fi pedepsit cu moartea de către un magistrat, ci numai de Adunarea poporului. Dacă aşi omori pe Catilina, i-aşi creia simpatii, căci mulţi — mai ales după insinua-tiunile amicilor ce-i avea chiar printre senatori — ar zice că poate nu e vinovat. Dacă insă l-aşi face să iasă din Roma, atunci va deveni pe faţă inimic al statului şi aşi putea să-l tractez cum merită. — 2r> — Grt timp însă va exista cine-va care să îndrăznească să te apere, vei trăi, dar vei trăi aşa cum trăeştî acum, înconjurat de multele şi puternicele mele paze ca să nu poţi face nici o mişcare în contra statului'. Cum au făcut şi pînă acum, ochii şi urechile multora te vor urmări şi te vor păzi, fără .să simţi. Ce mal poţi aştepta, Gatilina, dacă nici noaptea cu întunericul ei nu poate ascunde adunările nelegiuite ale voastre, ■dacă nici casa particulară (în care vă adunaţi) nu poate închide intre păreţi glasurile conjuraţiunil tale, dacă toate es la lumină şi izbucnesc ? Schiinbă-ţî gindul, crede-mă ; uită omorul şi focul. Eşti ţinut strins de toate părţile; planurile tale toate sînt pentru noi mal lămurite de cît lumina zilei, lucru pe care îl vei mărturisi şi tu împreună cu mine. Ţi-aduci aminte că la 21 Octobre l) am spus in Senat că într’o anumită zi — şi am spus că ziua va li 27 Octobre — Caiu Malliu, omul tău şi tovarăşul îndrăznelii tale, se va a-răta înarmat ? M’am înşelat eu, Gatilina, nu numai in privinţa faptului, care e aşa de mare, aşa de crud şi de necrezut, dar, ceea-ce este mal de mirare, m-am înşelat măcar asupra zilei? Am spus de asemenea in Senat că al hotărît moartea oamenilor de frunte la 28 Octobre, atunci cind mulţi bărbaţi însemnaţi au fugit din Roma nu atit pentru a se a-păra, cît mal mult pentru a opri îndeplinirea planurilor tale. Vel putea oare să negi că în ziua aceea n’ai putut să faci vre-o mişcare contra statului, fiind închis de măsurile mele şi de privegherea mea, cind spuneai, după plecarea celorlalţi, că te-ai mulţumi şi cu moartea mea, care rămăsesem în oraş ? Cind, la zi intiiu Noembre, al socotit să ocupi Pre-neste 1 2) printr’un atac de noapte, ai simţit oare că acea colonie 1) Romanii socoteau zilele cu totul altfel de cit noî. In fie-ce lună erau trei zile fixe : Ivalende (la 1) None (la 5 sau la 7 in lunile Martie, Maiu, Iuliu şi Octobre), Ide (la 13 sau la 15, în lunile Martie, Maiu, Iuliu şi Octobre), zilele cele alte se numiau I, II etc. înaintea Nonelor sau Idelor sau Kalendelor lunii următoare. 2) Localitate în apropiere de Roma, de unde Gatilina ar li putut mal cu succes să-şî indrepteze operaţiile contra capitalei. — 26 — era întărită din ordinul mleu, cu ajutoarele şi cu pazele mele? Nimic nu faci, nimic nuplănueşti, nimic nu gindeşti pe care eu nu numai să nu-1 aud, dar să nu-l văd şi să nu-1 înţeleg deplin. In fine mărturiseşte împreună cu mine ce s’a întimpiat a-laltăeri noaptea : înţelegi acum că eu veghez la scăparea sfatului' cu mai multă agerime de cît tu la pierderea lui. Zic dar că alaltăeri noaptea (bagă de seamă că spun lucrurile lămurit) ai venit în mahalaua lucrătorilor de coase, în casa lui Marcu Leca, că tot acolo s’au adunat mai mulţi tovarăşi ai aceleaşi nebunii şi crime. Indrăsneşti să tăgădueşti ? De ce taci ? Dacă tăgădueşti, îţi voiu dovedi, căci văd în Senat cîţi-va cari au fost împreună cu tine. O zei nemuritori ! In ce neam sîntem ? Ce stat avem ? In ce oraş trăim? Aci, aci, senatorilor, între noi, în adunarea aceasta cea mai sfîntă şi cea mai onorată din toată lumea, sînt unii cari cugetă la pieirea mea, la pieirea noastră a tuturor, la distrugerea oraşului şi a lumii întregi. Pe aceştia eu, consulul, îi văd şi vă cer părerea pentru stat ; dar nu îndrăznesc să rănesc măcar cu vorba pe cei ce trebuia să fie omorîţi cu sabia. Da Catilina ; ai fost în noaptea aceea la Leca ; ai distribuit părţile Italiei; al hotărit în cotro se cade să plece fie-care ; ai ales pe cine să laşi la Roma,, pe cine să duci cu tine ; ai stabilit cum să se împarţă oraşul pentru ca să-i dai foc ; ai întărit că şi tu vei eşi îndată ; dar ai zis că mai ai acum puţină zăbavă, fiind-că eu trăesc. S’au găsit doi călări Romani cari să te scape de grija aceasta şi să tăgăduiască cum că chiar în acea noapte, cu puţin înainte de de a se lumina de ziuă, mă vor omorî in patul mieii. Eu am aflat toate acestea chiar îndată ce s’a risipit ceata voastră ; mi-am aprovizionat şi mi-am întărit casa cu pază mai mare ; am gonit pe cei ce-i trimiseseşl la mine dimineaţa să mă salute d), căci au venit tocmai aceia cari spusesem eu multor bărbaţi însemnaţi că vor veni. !) La Roma era obiceiu ca în fie-ce dimineaţă in casa persoanelor bogate sau cu înalte demnităţi să vie oamenii de casă şi amicii să-i salute, să le dea bună dimineaţa cum arn zice noi (Ave, Domine !■). Aci e zis în ironie. — ‘21 — Aşa fiind lucrurile, Catilina, urmează cum aï început ; eşî în fine din Roma; porţile sînt deschise : pleacă. De mult timp te doreşte tabăra lui Malliu ca pe conducătorul eî. la cu tine şi pe toţi aï tăi sau barem pe cît maî mulţî ; curăţă oraşul. Mă vei scăpa de o mare frică pe cîtă vreme va fi între mine şi tine zidul cetăţii. Cu noi nu o poţi duce maî multă vreme : nu te voiü putea suferi, nu voiü răbda, nu voiü permite. , Drept e să dăm mare mulţumită zeilor nemuritorî şi cu deosebire luï Jupiter Statorj), cel mai vechiü păzitor al acestui oraş, fiind-că am scăpat de atîtea ori de o nenorocire atît de neagră, atît de grozavă atît de izbitoare pentru stat. Nu se întimplă a^a de des ca siguranţa statului să fie pusa in primejdie de un singur om. Cîtă vreme, Catilina, mi-aï întins curse fiind consul designat -), m’am apărat nu cu vre-o apărare publică, ci cu privegherea mea particulară. Cînd, la alegerile trecute de consul, aï voit să mă omorî în cîmpul luï Marte8) pe mine şi pe concurenţii tăi, am năbuşit nelegiuitele tale încercări numai cu apărarea şi cu ajutorul amicilor miei, fără să provoc în public vre-o turburare ; în fine ori de cîte ori m’aî atacat, singur m’am împotrivit ţie, de şi vedeam că pîeirea mea este împreunată cu o mare primejdie pentru stat. Acum atacî pe faţă statul întreg ; împingi la pierdere şi la pustiire templele zeilor nemuritorî, casele oraşului, viaţa hi-turor celăţenilor, în fine Italia întreagă. De aceea de oare-ce nu îndrăznesc încă să întrebuinţez primul mijloc, care ar.fi mai potrivit cu puterea ce am în mînă şi cu pilda strămoşilor, voiü face ceea-ce e maî blind faţă de severitatea lor şi mai folositor pentru binele comun. Căci dacă aşî porunci să üï omorit, ar rămînea în stat cealaltă ceată a conjuraţilor * 2 3 D Jlipitei*, părintele zeilor, se numea de Romani Stator, pentru că ar fi oprit pe Romani din fugă în timpul luptei cu Sabinii pe timpul lui Romulus. Pe urmă a devenit protectorul Romei. Senatul se aduna tocmai în templul acestui zeu. 2) Consul designatus se numea cel care fusese ales consul pentru anul viitor şi nu intrase încă in funcţiune. 3) Cîmpul lui Marte se numea locul unde se întrunea poporul (în comiţii). dacă din potrivă ai pleca tu, lucru la care te îndemn de mult, atunci s’ar scurge din oraş această drojdie multă şi primejdioasă a tovarăşilor tăi. Ce, Catilina ? Stai la îndoială să faci, cind îţi poruncesc •eu, ceea-ce era să faci de bună voe ? Consulul porunceşte ca vrăjmaşul să iasă din cetate. Mă întrebi : dar în exil să mă duc ? Nu-ţi poruncesc, dar, dacă mă întrebi, te sfătuesc s’o faci. Şi zău, Catilina, ce te mai poate desfăta în oraşul acesta ? Aci nu e nimeni, afară de conjuraţiunea aceasta a oamenilor de nimic, nimeni care să nu se teamă de tine, nimeni care să nu te urască. Oare semnul ruşinii tale caznice nu ţi-a înfierat viaţa ? Oare neruşinarea faptelor tale private nu ţi-a minjit în deajuns reputaţiunea ? Ţi-ai întors tu ochii de la vre-o desfrînare, ţi-ai depărtat tu mina de la vre-o crimă şi corpul tău de la vre-o ticăloşie ? Pe când erai tînăr, ră-mas-a vre-unul, din cei pe cari îi prinseseşi în laţul corup-ţiunii tale, căruia să nu-î pui cuţitul în mină pentru vre-o faptă îndrăzneaţă sau să nu-î ajuţi pornirea pentru vre-o poftă neruşinată ? Ce ! Cind prin moarlea primei tale soţii ţi-ai făcut casa liberă pentru o nouă căsătorie, n’ai adăogat la această crimă o altă crimă de necrezut?1) Las la oparte acest lucru şi lesne pYimesc să fie ascuns ca nu cum-va să se vază că în cetate a putut să existe o grozăvie atît de mare sau că dacă a existat a rămas nepedepsită. Las la oparte ruina averii tale, pe care o vei simţi în curind (la termenul cînd se plătesc datoriile)-) şi viu la cele ce se rapoartă nu la ruşinea particulară a viţiilor tale nici la încurcătura ta de bani sau la mişeliata, ci la interesul statului şi la viaţa şi scăparea noastră a tuturora. Te poţi bucura tu, Catilina, de această lumină sau de ae- b Salustiu. spune că iubind pe Aurelia Orestilia, Catilina, care avea un fiu de la prima soţie, şi-a omorit însuşi copilul ca să facă pe placul acestei femei, care din pricina acelui fui sta la îndoială dacă trebuie să-l ia de bărbat. *2) Termenul pentru plata datoriilor era la Kale'nde; dacă nu se plătea atunci se amina pină la Ide, ca termen ultim. ral pe care îl respiri, cînd ştii că nu e nimeni care să nu fr aliat că în ajunul lui 1 Ianuariu, pe cînd erau consuli Lepid şi Tullu1) ai venit la adunare înarmat? că ţi-ai pregătit o-ceată cu care să omori pe consul şi pe oamenii de frunte ai cetăţii? că nu vre-un gind mai bun nici frica n’au oprit furia şi mişelia ta, ci norocul poporului roman? Dar las la oparte acestea, pentru că sînt cunoscute şi s’au întîmplat destule după ele. De cîte ori n’ai încercat să mă omori pînă să w intru în funcţiune* 2 3 * * *) şi după ce am intrat în funcţiune? De cîte atacuri ale tale, îndreptate în aşa chip in cît să se pară că nu se pot înlătura, nu ra’am ferit eu furişîndu-rnă printre lovituri? Nu poţi izbuti în nimic şi cu toate acestea nu te opreşti de a voi şi de a încerca. De cîte ori pumnalul acesta nu ţi-a fost zmuls din mină ! De cîte ori n’a alunecat printr’o întîmplare şi nu ţi-a căzut! Cu toate acestea nu poţi să te lipseşti -mult timp de el. Nu ştiu cărei divinităţi infernale l-ai închinat, ca să crezi că e nevoe să-l înfigi în corpul consulului8). Şi acum te întreb: ce fel de viaţă e aceasta a ta? Căci vorbesc cu tine nu cum ar trebui să mă arăt, mişcat de urăr ci cum aşi fi mişcat de milă, pe care nu o meriţi nici de cum. Adineauri ai venit în Senat. Te-a salutat cine-va din atîta lume, din atîţia prieteni şi oameni ai tăi ? Dacă, după cit se ţine minte, nimeni n’a păţit aceasta, apoi aştepţi o insultă în gura mare, cînd te-a lovit atît de greu judecata tăcerii? Nu e nimic că la venirea ta toate băncile acestea s’au golit; că toţi foştii consuli a căror moarte a fost adesea lio-tărită de tine, cum te-ai aşezat, au lăsat goală această parte a băncilor? Cum crezi că poţi suferi aceasta? Dacă sclavii miei s’ar teme de mine precum se tem de tine toţi concetăţenii tăi, aşi socoti că trebue să-mi părăsesc casa. ‘) Aluziune la complotul făcut de el contra consulilor şi neizbutit. 2) Cînd adică era consul designatus. 3) Aluziune la un fapt ce se spunea de lume şi pe care Salustiu, care a scris despre conjuraţia lui Gatilina îl pomeneşte : Cînd Ca- tilina s’a întovărăşit cu alţii ca să lupte contra statului, au omorît an om şi toţi pe rind au băut din singele lui. do — Tu nu crezi că se cade să părăseşti oraşul? Dacă chiar pe nedrept aşi părea în faţa concetăţenilor miei bănuit într’un -chip atit de grav şi de insultător, aşi preferi să pier din ochii cetăţenilor în loc să fiu privit de ochii duşmănoşi ai tuturor. Tu, cînd, prin conştiinţa crimelor tale, ştii că ura tuturor ţi se cuvine pe drept şi de multă vreme, mai stai la îndoială dacă trebue să te fereşti de înfăţişarea acelora ale căror simţuri le răneşti prin prezenţa ta? Dacă. părinţii tăi s’ar teme de tine şi te-ar urî şi n’ai putea să-î împaci cu nici un chip, socotesc că te-ai duce aiurea din faţa lor. Acum patria, mama comună a tuturor, te urăşte şi se teme de tine şi socoteşte că singuru-li cuget este numai de uciderea ei. Nu te vei teme de autoritatea ei, nu vei urma judecata ei, nu te vei spăimînta de puterea ei? Patria, Catilina, de şi tăcînd, îţi vorbeşte astfel: ((De cîţi-va ani încoace n’a fost crimă lără tine; n’a fost nelegiuire fără tine ; numai pentru tine a rămas nepedepsită uciderea multor cetăţeni, pentru tine a fost liberă şi nepe-depsilă jefuirea şi apăsarea aliaţilor1); tu ai fost în stare nu numai să dispreţueşti legile şi procesele, dar ai putut să le înlături sau să le înfrîngi. Cele de mai nainte, de şi nu erau ■de suferit, dar tot le-am suferit cum am putut. Acum însă cînd numai din pricina ta sînt cu totul înspăimîntată, cînd ori-ce s’ar mişca, toţi se tem de Catilina; cînd în ori-ce plan duşmănesc împotriva-mi şe vede mîna ta, acum nu mai e de suferit. De aceea pleacă şi scapă-mă de această spaimă: dacă c adevărată, ca să nu fiu învinsă; dacă e falsă, ca să încetez a mă teme)). Dacă, precum am zis, ar vorbi acestea Patria cu tine, n’ar trebui să dobîndească ceea-ce cere, chiar dacă n’ar putea să întrebuinţeze forţa? Ce ! Crezi că însemnează ceva faptul că te-ai pus sub pază? că, pentru a înlătura bănuiala, ai spus că vrei să locueşti la Marcu Lepidu ? şi după ce nu te-a primit el, ai îndrăznit să vii la mine şi m’ai rugat să te primesc eu în casă? Cînd ţi- 4 4) Aluziune la guvernarea lui Catilina în Africa, unde a făcut cele mai grozave hoţii, dar pentru cari a izbutit a face să fie achitat. ol ... am răspuns că n’aşi putea nicidecum să stau sub acelaşi a-coperemint cu tine, căci aşi fi in mare primejdie, te-ai dus la Q. Metellu, prelorul, şi cind te-a gonit şi el, atuncia ai a-lergat la tovarăşul tău, prea bunul bărbat *) Marcu Marcellu... Pe semne că l-ai socotit cel mai potrivit ca să te păzească, cei mai iscusit ca să te spioneze, cel mai puternic ca să te pedepsească... Nu însemnează că meriţi închisoarea şi lanţurile cînd singur ai recunoscut-o?1 2). Astfel fiind lucrurile, Gatilina, dacă nu poţi cu dragă inimă să mori, barem să#te duci în alte ţinuturi şi să-ţi petreci în fugă şi în singurătate această viaţă scăpată de multe pedepse drepte şi meritate? Zici să cer părerea senatului, căci aşa vrei, şi, dacă va găsi cu cale ca tu să pleci în exil, te vei supune. Nu e obiceiul rnieu să fac asemenea lucru, dar îţi voiu arăta ce cred aceştia despre tine. Eşî din oraş, Catilina, scapă statul de frică; pleacă, dacă vrei să-ţi spun cuvintul, în exil. Ce mai aştepţi? înţelegi tăcerea acestora,? Ei tac, ei aprobă. Ce ! Aştepţi să te lovească cu vorba, cînd te osîndesc atit de răii, fără să zică nici un cuvînt ? Ii vezi nemişcaţi, ei aprobă ; îi vezi că rabdă, ei hotărăsc ; ci vezi că tac, ei strigă... Dar ce vorbesc? Te poate îndupleca pe tine cine-va? Te poţi îndrepta vre-o dată? Poţi tu să te gindeşti la fugă şi la vre-un exil? De ce nu-ţi dau zeii cugetul acesta? De şi văd că dacă te-ai hotărî să pleci in exil inspăimîntat de glasul mieii, ar apăsa asupră-mi mult necaz, dacă nu azi, cînd amintirea crimelor tale e proaspătă, dar în viitor. Dar pentru mine 1) In ironie. 2) Comentatorii lui Cicerone nu sint învoiţi in explicarea acestui pasagiu. La Roma era obiceiu, cind cineva era bănuit de o crimă contra statului, să se constitue prizonier. De obiceiu aceasta arată că omul se ştie nevinovat. De ce Cicerone zice altfel ? Unii comentatori consideră ca neclar acest pasagiu ; alţii socotesc că el a vrut să înţeleagă acest lucru : că adică pe Catilina nu conştiinţa curată l-a făcut să se predee, ci mustrarea conştiinţei. De sigur însă că n’a fost nici una nici alta, ci o simplă manoperă ca să cîştige timp. — e mare ciştig să ani eu personal această nenorocire şi să scape statul de primejdie. Nu ţi se poate însă cere să te impresioneze viţiile tale, să te temi de pedepsele legilor, să slujeşti nevoile stătu Iui. căci nu eşti tu omul care să roşeşti de o infamie, care să te sperii de o primejdie, care să-ţi înlături cu raţiune furia. De aceea, cum am mai spus, pleacă! şi dacă vrei să grămădeşti asupra mea, care-ţi sînt duşman, toată puterea invi-vidieî, du-te drept în exil şi atunci eîi nu voiu putea răbda murmurele oamenilor şi puterea acestei inyidii. Dacă vrei din potrivă să serveşti lauda şi gloria mea, eşi cu ceata rău făcătoare a criminalilor, du-te la Malliu, adună pe cei netrebnici, desparte-te de cei buni, declară războiîi patriei, bueu-ră-te de această tîlhărie nelegiuită,— ca să nu se pară că aî fost gonit de mine la nişte oameni streini, ci că ai fost chemat de ai tăi. Dar de se să te mai îndemn eu, cînd ştiu că ai trimis oameni armaţi cari să te aştepte la locul numit Foram Aurelium ? 1) că ai hotărit cu Malliu o zi anumită de întilnire? că ai trimis înainte acvila de argint -) care cred că va fi periculoasă şi funestă ţie şi tuturor alor tăi, căreia i - ai înălţat in casa ta un altar de crime ? Vei putea oare să stai mult timp fără această acvilă pe cari obicinuiai s’o adorezi cînd plecai la a-moruri, de la altarul căreia ridicai mîna pentru ca s’o întrebuinţezi la crimă ? Te vei duce în fine unde de mult te cinema pasiunea ta oarbă şi furioasă. Aceasta nu-ţi va produce nici o suferirilsă ; ba din potrivă, o mare bucurie. Eşti născut pentru aceasta, aşa te-ai deprins, aşa ţi-a fost soarta. N’ai dorit nici odată pacea, n’ai dorit nici răsboiu, dacă n’a fost criminal. Te-aî 1 2 1) Localitate afară din Roma, care se chiamă azi Monte-AUo. 2) E vorba de un steag, pe care în adever l-a şi avut Catilina în lupta de mai tîrziîi. Ne spune Sallustiu : «Dete comanda aripei drepte lui Malliu şi a celei stingi unui om din Fiesole ; iar el (Catilina) îneongiurat de un grup de 1 il ierţi şi de coloni, se aşeză lingă o acvilă, care se zice că a fost a Iul Marin în timpul rezboiuhu cu Cimbrii». (Sail. Catil. LIX). întovărăşit cu o mină de netrebnici cart au pierdut tot, pînă şi speranţa. Ce mulţumire pe tine î... Cum vei tresălta de bucurie î Cum te vei îmbăta do plăcere cînd nu vei vedea, nu vei auzi de vre-un om de treabă între toţi ai tăi!... Vei avea ocaziu-nea să-ţi put la încercare puterea ta de a răbda foamea, frigul şi lipsa, pe cart nevrind le vet suferi. Cînd te-am depărtat de consulat ţ), te-am silit să loveşti statul ca exilat, iar nu ca consul şi mizerabila ta întreprindere să nu fie un răsboiu, ci o tîlhărie. Acum, Senatorilor, ca să înlătur şi să opresc dreapta plîn-gere a Patriei, ascultaţi, vă rog, cu luare-a minte cele ce voiu spune şi păstraţi-le adine in inimile şi în cugetele voastre. Să zicem că ar vorbi ast-fel cu mine Patria, care mt-este mat scumpă de cit vtaţa mea, că ar vorbi Italia şi statul întreg: «Maree Tuli ie, ce faci? Oare pe omul pe care l-ai descoperit a fi vrăşmaş, pe care-1 vezi că va fi conducătorul războiului, pe care îl simţi că este aşteptat ca general în tabăra duşmanilor, pe autorul crimei, pe capul conjuraţiunii, pe cel care a adunat sclavii şi pleava cetăţenilor, — pe acesta îl vei lăsa să iasă, ca şi cum rrar fi fost gonit din oraş, şi s’ar fi repezit asupra lui? Nu vei porunci oare să fie pus în lanţuri, să lie tîrît la moarte, să fie sfîşiat în cel mai mare chin? Ce te opreşte? Obiceiul strămoşilor? Dar chiar particularii adesea au pedepsit cu moarte pe cetăţenii primejdioşi -). Ori legile pentru pedepsele cetăţenilor?8) Dar niciodată acei ce s’aiî despărţit de stat nu s’au folosit de drepturile cetăţeneşti. Ori te temi de ura posterităţii? Atunci, zău, frumos mulţumeşti poporului roman, care, dintr’un om necunoscut, fără spiijin al familiei, te-a ridicat prin toate gradele foarte de timpuriu— la poziţiunea cea mai înaltă,— dacă din pricina urii sau de frica vre unui alt pericol laşi fără pază siguranţa concetăţenilor tăi. Dar dacă ţi-e teamă de ură, oare e mai de te- D Catilina fusese concurentul lui Cicerone la consulat. 2) Aluzie la Publiu Scipione. cf. nota cl). pag. 23. :l) Legea fusese făcută de consulul P. Valori u, reînoită de P. Porcius Laeca şi de C. Seinpronius Graciius. cf. nota (2) pag. 24. 3 — IU — mut ura provocată de severitate şi de tărie de cit cea produsă de inacţiune şi de nepricepere? Gînd Italia va fi pustiită prin războiu, cînd oraşele vor fi prădate, cind casele vor arde, gîndeşte-te cum vei fi ars şi tu de focul urii)). Acestui prea sfînt glas al Statului şi cugetelor acelor oameni care judecă tot astfel, le voiu răspunde puţine cuvinte. Eii, senatorilor, dacă aşi fi socotit că lucrul cel mai bun de făcut este să pedepsesc cu moarte pe Gatilina, nu î-aşî fi dat acestui gladiator nici un minut de viaţă. Căci dacă bărbaţi mari şi străluciţi nu au fost mînjiţi de singele lui Satur-nin şi al Grachilor şi al lui Flaccus şi al celorlalţi de mai nainte, ba încă aii fost onoraţi, de sigur nu mi-era teamă mie că, omorind pe acest ucigaş al cetăţenilor, ar fi căzut asupră-mi ura posterităţii. Şi chiar dacă aşi fi avuts’o sufer, eu am socotit totdeauna că ura produsă de virtute e o adevărată glorie. Dealtmintrelea sînt în ordinea senatorească unii cari nu văd cea-ce ne ameninţă pe noi sau se prefac a nu vedea cea-ce văd ; cari aii nutrit speranţa lui Gatilina prin hotărîri pline de slăbiciune şi au împuternicit prin a lor îndoială conjuraţiunea care se năştea. Mulţi, nu numai oameni răi, dar şi chiar neexperimentaţi, aii urmat autoritatea acestora şi ar fi zis că am procedat în mod crud şi tiranic dacă mi-aşi fi îndreptat lovitura contra lui. Acum din contra, cind acesta se va fi dus în lagărul lui Malliu, nu va fi nimeni atît de nebun în cît să nu vază că s’a făcut conjuraţiune şi atît de necinstit în cit să nu mărturisească. Fiind omorît singur acesta, eu văd că s’ar împiedica numai pentru cît-va timp nenorocirea statului, dar nu s’ar stinge pentru tot-deauna. Dacă din potrivă va fi el aruncat afară şi va lua cu sine pe ai săi şi pe naufragiaţii adunaţi din toate părţile, nu numai şe va stinge şi se va distruge răul ajuns atît de primejdios pentru stat, dar se va distruge şi rădăcina şi sămînţa tuturor relelor. De mult timp, senatorilor, trăim în primejdiile şi între cursele conjuraţiunii, dar, nu ştiu cum, deplina desvoltare a tuturor crimelor şi a furiei şi indrăsnelii celei vechi a izbucnit în timpul consulatului nostru. Dacă din această ceată de hoţi ar pieri numai acesta singur, poate că am fi pentru cit-va timp scutiţi de grijă şi de frică; insă primejdia va răminea şi va fi închisă în vinele şi in măruntaele statului. După cum adesea oamenii bolnavi de vre-o boală grea, cînd sint chinuiţi de căldură şi de friguri, dacă beau apă rece mai intiiu se pare că se înzdrăvenesc, însă sufer mai rău şi mai cu putere, tot ast-fel această boală a statului, care s’ar mai potoli prin pedeapsa acestuia, ar izbucni mai cu putere dacă ceilalţi ar trăi. De aceea, senatorilor, cei răi să plece ; să se despartă de cei buni; să se adune într’un singur loc; să fie, cum am zis, între ei şi noi un zid ; să înceteze a întinde curse consulului chiar în casa lui, a sta împrejurul tribunalului pretorului urban1), a veni în senat cu săbii, a se pregăti să atace oraşul cu torţe şi cu materii inflamabile* 2); în line să stea scrisă pe fruntea fie-căruia adevărata simţire pentru stat. Yă făgăduesc, senatorilor, că-şi vor • da consulii atîta silinţă, că atît de mare va fi autoritatea voastră, atît de mare virtutea călărilor romani, atît de deplină învoirea tuturor oamenilor cum se cade, în cît, după plecarea lui Gatilina, toate le veţi vedea descoperite, date pe faţă, stăpînite, pedepsite. Cu asemenea prevestiri, Gatilina, spre scăparea desăvîrşită a statului, spre nenorocirea şi pieirea ta şi a tuturor celor ce s’au unit cu tine pentru crimă şi pentru paricidiu,—pleacă la un războiu criminal şi nelegiuit. Iar tu, Jupiter,3) care eşti întemeiat odată cu această cetate, pe care te numim protectorul acestui oraş şi al statului, vei depărta, — rugămu-te, — pe acesta şi pe tovarăşii lui de altarele tale şi de cele-lalte temple, de acoperişurile şi de zidurile oraşului, de viaţa şi de averea tuturor cetăţenilor şi vei pedepsi cu vecinice chinuri în viaţă şi după moarte pe aceşti vrăjmaşi ai celor buni, pe inimicii patriei, pe tîlharii Italiei, pe cei ce s’aîi unit între ei prin alianţa crimelor şi a nelegiuirilor. ') Pretorul urban judeca procesele dintre debitori şi creditori. k2) N’am aflat termen spre a traduce latinescul malleolus. Era o bucată de lemn ca o săgeată, care la un capăt avea legate într’un pachet materii inflamabile şi răşină şi se arunca spre a aprinde obiectul peste care cădea. 3) Zeul protector al oraşului. — 36 — ANALIZA LITERARĂ A PRIMEI CAT 1 LI NA RE Era pe la anul 63 înainte de Christos. Republica romană ajunsese la un foarte înalt grad de mărire şi de putere. Pompeiu în Răsărit cucerea pămînturî pentru Roma şi se credea stăpin peste lumea romană; dar starea socială şi morală din Roma şi Italia făcea ca lumea să nu pară mulţumită cu gloria ce voia a-î da generalul. Luptele dintre partide erau mari şi pretutindeni' se manifestau nemulţumiri; la aristocraţi, pentru că pierduse puterea de odinioară ; la popor,, pentru că nu se mulţumea cu foloasele dobindite. Acum era epoca in care curentele se formau uşor şi uşor putea ci ne-va, linguşind nemulţumirile şi apetiturile unei categorii, să-şi capete popularitate. Cesar pe timpul acesta trăia ca un tînăr risipitor şi desfrinat şi nimeni nu-i da importanţă; el îşi crea insă necontenit simpatii şi cu încetul ajunse a fi considerat capul partidei populare. In timpul acesta trăia la Roma un advocat care, de-şi ridicat dintr’o clasă de oameni mai de jos, neputînd să numere strămoşi al căror nume să se regăsească in istorie, de şi homo noviis (om nou', cum se numea cu termenul latin, îşi făcu un mare renume prin pledările sale. Acesta era Cicerone. Renumele dobîndit ca advocat, îl incurajă să intre in politică, ocupă funcţiuni însemnate şi ajunse chiar consul. .Consulatul lui (63 a. Ghr.) a devenit celebru printr'o împrejurare cunoscută sub numele de conjaraţianea lui Catilina. In timpul luptelor dintre partida aristocratică şi partida populară, în mijlocul acestor turburări necontenite, o seamă de oameni de nimic socotiră că e momentul să încerce norocul, să facă o răzvrătire ca să puie mina pe putere. In fruntea lor era Catilina. Acesta era de neam nobil, cu calităţi corporale şi spirituale, dar cu înclinare mare spre rele, spre viţiu. Şi-a cheltuit curind averea şi ocupind funcţiuni s’a distins prin despuierea nenorociţilor care aveau afaceri cu dinsul. Intorcindu-se la Roma, după ce fusese guvernator în Africa, îşi puse candidatura la consulat şi, căzind prima oară, îşi făcu o ceată de susţiitori, toţi la fel cu dinsul. Sallustiu, scriitor roman, care a studiat această conjuraţiune, ne descrie astfel partidul lui Catilina: «Toţi neruşinaţii, desfrinaţii, libertinii care pierduse banii cu chefurile, cari trăiau din datorii şi cu frica de a fi pedepsiţi, toţi paricizii, tob cei ce necinsteau cele sfinte, cei cari fusese osîndiţi sau aşteptau să fie osindiţi; cei chinuiţi de sărăcie, de infamie şi de mustrare de cuget, aceştia erau amicii lui Catilina». Cu asemenea partid, sprijinit pe oşti ce strinsese prin diferite colţuri ale Italiei, Gatilina işî încercă din nou soarta la consulat; căzu din nou, dar se înverşună atit de tare in cit decise a da foc Romei şi a o jăfui. Gatilina nu făcea nimic pe faţă, dar se vedeau Izbucnind mici răscoale pe ici, pe colo; de aceea Senatul dete putere discreţionară consulilor. In aceste împrejurări, într’o zi cind veni Gatilina in Senat, ca de -de obiceiu, Cicerone rosti discursul acesta, care se cunoaşte sub 'numele de prima Catilinară. El începe printr’o apostrofă care se citează totdeauna ca exemplu. Discursul lui nu are nevoie de o introducere, căci toată lumea cunoştea faptele, se vorbia peste tot in Roma că o conjuraţie se pregăteşte care urmăreşte dărimarea stării politice existente. Se adresează nu Senatorilor, ci deadreptul lui Gatilina, ca să producă mai mare impresie atit asupra lui cit şi asupra Senatului întreg. Cicerone însuşi spune in cartea lui «Orator» că vehemenţa lui î-a asigurat multe succese. «Ast-fel Gatilina, cel mai îndrăsneţ dintre -oameni,—zice Cicerone — acuzat de mine in Senat, n’a putut să .spuie nici un cuvint». (Orator, XXXVII). El consideră lucrurile ca fiind cunoscute şi spune lui Gatilina că merită să fie omorit. îndată ce pronunţă acest cuvint, se gindeşte că ar fi poate nevoie de a întări prin dovezi istorice afirmaţia sa. Omoriţî au fost Tiberiu Grachu, Spuriu Meliu, Caiu Grachu, Marcu Fulviu, Luciu Saturnin, Caiu Serviliu, pentru-că s’a părut că prin măsurile propuse de ei puteau să aducă turburări in stat. Vina acestora era însă mică faţă de vina lui Gatilina şi tot au fost omoriţî... deci cu atit mai mult Catilina merită moartea. Acesta este un argument de la mal puţin la mal mult sau : ă fortiori. Odată stabilită în acest fel vinovăţia lui Gatilina, se năştea întrebarea: de ce Cicerone nu dă ordin să-l omoare, ci îl lasă liber? Aceasta este prima chestie pe care o discută şi care formează ideia centrală a întregei cuvintări. Sint încă oameni cari cred că nu e vinovat Gatilina; sint şi persoane suspuse in societate cari sint complice cu el. Cind nu vor mai exista oameni cari să-l crează nevinovat, cind nu vor mai fi complici nedaţî pe faţă, atunci consulul va pronunţa pedeapsa pe care o merită duşmanul patriei. Trebuie să urmeze o serie de dovezi ca să convingă pe aceia cari s’ar mai îndoi. Şi in adevăr Cicerone începe enumerarea lor povestind citeva detalii de o mare preciziune, cari arată că avea cele mai hotărite informaţiuni asupra lui Gatilina. Caiu Malliu, tovarăşul lui Gatilina, a venit înarmat intr’o adunare ; 38 — -conjuraţii' hotărise pentru o anume zi moartea fruntaşilor din Roma; Gatilina încercase să ocupe Preneste ; conjuraţii se adunase în casa lui Marcu Lecca şi hotărise ziua cind trebue să se dea foc Romei; un trimis al lor încercase să omoare pe consul : iată probe zdrobitoare pe care le aduce oratorul ca săsusţie zisele sale. După ce îl dă pe faţă în acest chip, Cicerone spune lui Catilina să plece din Roma. Să plece, pentru că lumea-i cunoaşte viaţa privată, plină de fapte ruşinoase, pentru că toţi se tem de el şi deci viaţa in asemenea împrejurări nu poate să aibă nici un farmec. Trebuie să plece şi dacă e vinovat şi dacă este inocent. In cazul cind ar considera această invitaţiune ca un ordin de exil,, consulul îşi ia respunderea. In peroraţiunea acestui discurs, oratorul se adresează senatorilor* rezumind consideraţiunile lui pentru cari nu omoară pe Catilina. Aceasta o face sub formă de prosopopee, punind patria să-î vorbească şi răspunzindu-I apoi. Argumentul e acesta : dacă se omoară Catilina, se distruge capul conjuraţiunii, dar ea rămine, pentru că nu pot fi descoperiţi toţi tovarăşii şi pedepsiţi; dacă fuge Catilina şi se luptă contra statului, atunci toţi conjuraţii se dau pe faţă. Ca patetic, este rugăciunea adresată lui Jupiter ca să apere şi in această ocaziune Roma, al cărei protector este. Discursul, acesta a produs atita efect in cit situaţia lui Catilina a devenit imposibilă în Roma. Pe de altă parte, se vede că el avea mare încredere în armata ce organizase şi era sigur că avea să învingă armata statului roman. Ast-fel, părăsi Roma. După plecarea lui, Cicerone rosti al doilea discurs în Adunarea poporului. Mai tîrziu pronunţă al treilea şi al patrulea discurs. Curind după plecarea lui Catilina, Cicerone dobindeşte şi probele scrise‘de cari avea nevoie ca să înceapă un proces in regulă contra lui Catilina. In acel timp se aflau in Roma nişte deputaţi ai Allobrogilor din Gallia, veniţi să reclame contra funcţionarilor. Partizanii lui Catilina cearcă să-i atragă în partea lor. Deputaţii, îndemnaţi de Cicerone, căruia îi destăinuesc încercarea aceasta, cer scrisori pe cari să le prezente compatrioţilor lor spre mai multă crezare. Partizanii lui Catilina comit greşala să dea scrisori, acestea ajung în mîna consulului care merge la Senat şi după o desbatere lungă şi furtunoasă, se decide uciderea principalilor conjuraţi. Iu urma acestora, Catilina, cu oastea ce avea, atacă armata consulară, dar fu învins şi pieri el însuşi în luptă. Cicerone fu glorificat pentru aceste fapte şi numit părintele patriei. ÎNŞIR ARE A. IDEILOR PRINCIPALE Apostrofa către Gătiiina. In istoric' sint exemple de bărbaţi ucişi fiind-că s’au părut duşmani statului. Catilina e mai' vinovat de cât aceştia şi totuşi trăieşte. Eu am motive să nu iau contra lui măsurile ce merită pină nu voi ii dovedi şi celor ce au îndoială că este vinovat. Eşti strins de toate părţile, Catilina; ştiu tot ce ai făcut : ai pus pe C. Malliu să vie înarmat in adunare ; ai hotărît moartea oamenilor de frunte din Roma; ai vrut să ocupi Preneste ; alaltăeri noapte v’aţi adunat in casa lui M. Leca. Eu am aflat toate îndată ce s’a risipit ceata noastră şi am scăpăt de a fi ucis cind ai trimis doi oameni la mine. Prin urmare eşi din Roma. Aceasta ar fi un bine pentru Roma, căci s’ar scurge odată cu tine drojdia conjuraţilor tăi. Ar fi pentru tine bine, căci aci toată lumea se teme de tine, toţi îţi cunosc viaţa privată: ruina averii tale, crima de care eşti acuzat; căci nu poţi face nimic, fiind observat de mine la ori-ce mişcare. Ce viaţă este aceasta? Senatorii fug de tine, dovadă e faptul că aii părăsit băncile din partea în care te ai aşezat. Dacă sclavii miei s’ar teme de mine cum se tem de tine concetăţenii tăi, aşi fugi din casă; dacă aşi fi acuzat chiar pe nedrept de concetăţeni, aşi fugi din oraş. Dacă părinţii tăi s’ar teme de tine, n’ai pleca din casă? Acum Patria, mama comună a tuturor, se teme de tine. N’o asculţi? Prosopopea Patriei. Catilina însuşi a cerut să fie dat în paza unui cetăţean. Aceasta era un început de remuşcare. Aprobarea senatorilor o are consulul, căci prin tăcerea lor aprobă. Oamenii cinstiţi te urăsc atît de mult incit au vrut să te omoare şi a trebuit să te apăr eu. Dacă socoteşti că eu te trimit in exil fără să fii vinovat, iau această nenorocire pe capul micu. Pleacă şi du-te la Malliu, care te aşteaptă; porniţi de acolo lupta contra statului. Prosopopea Patriei, vorbind către Cicerone. Răspunsul lui Cicerone : L-aşi fi omorît, chiar ştiind că voii! atrage asupră-mi o pedeapsă cit de mare. Sint insă mulţi chiar în Senat cari au legături cu conjuraţii. Vreau să se dea pe faţă toţi. 40 — Dacă ar pieri unu singur, vor răminca cei-lalţî. Să se ducă in tabără toţi şi atunci noi ne vom tace datoria. Pleacă, Catilina ! .Jupiter ajută acest oraş ! TEMĂ DE LUCRAT Şcolarii vor face planul acestui discurs după modelul de la discursul lui Massillon. Indicaţiuni şi observaţiuni. — Se va arăta mai intiiii care este exordiul, rezu in in du-se intr’o ideie care se va însemna pe plan. Care este propoziţiunea acestui discurs? Este vre-o diviziune stabilită de la început de orator? Dacă nu e, care e diviziunea ce descoperim noi in traetarea discursului? Care e faptul pe care îl povesteşte oratorul? Se face naraţiunea deosebită de confirmare? Ce are de respins oratorul, adică: care este acuzaţiunea adusă lui şi pe care trebuie s’o înlăture? Unde începe peroraţiunea! Cuprinde peroraţiunea aceasta amindouă părţile sau numai una? După ce se vor lămuri oral aceste costiuni, se va stabili după înşir ar ea ideilor principale, cit ţine fie-care din cele trei părţi ale discursului. După ce se va scrie introducerea, se va stabili cari idei sint pe primul plan şi după acestea se va vedea eite părţi cuprinde Iraclarea. Se vor căuta apoi subdiviziunile fie-eărei părţi principale. Peroraţiunea se va scrie pe scurt, arăţindu-sc părţile. ROMÎNIÎ ŞI UNGURII DISCURS DE SIMION BĂRNUŢ J) FrafJ J Io mi ni, Cine să nu se închine înaintea înălţimii omeneşti, cînd se uită Ja această adunare măreaţă, care face să salte de bucurie inima fie-cărui' Romîn bun, şi insuflă respect şi spaimă celor ce nu vor libertatea oamenilor şi urăsc pe Romîni ? Cine va mai putea zice că Romînul nu doreşte o stare mai fericită, că pe el nu-1 mişcă nici viersul cel dulce de libertate, nici chiar sentinţa de moarte care i se prepară în adunările ungureşti? Ce judecaţi fraţilor î au dacă presimţesc rîndunelele apropierea verii şi a ernii şi animalele furtuna cea grea, şi dacă unii oameni îşi spun mai nainte chiar ora morţii o gin te întreagă să nu presimţă pericolul ce i se ameninţă, un popor întreg să stea nemişcat ca piatra, cînd îi bate ora fericirii şi să tacă ca un surd şi mut, cînd i se trage campana (clo- b Născut la 4808, Bărnuţ îşi făcu studiile parte la Cărei, parte la Blaj, unde termină teologia ; fu preot, apoi profesor, dar episcopul Lemeny îl destitui. Atunci se retrase la Sibiu unde învăţă dreptul. In timpul revoluţiei din 4848 el jucă un rol înseninat fiind unul din conducătorii Roniinilor, membru in comitetul de acţiune. După revoluţie, studie dreptul la Roma şi la Pavia, luind titlul de doctor. La 4855 fu numit profesor la facultatea din Iaşi, unde func-ţionă pină la 4863, iar in 4864 muri. — 42 — potul) ele moarte?—Aceasta ar fi un lucru în contra naturii şi de tot cu neputinţă. Inima Romînilor a bătut tot-d’a-una pentru libertate şi iacă-î vedem acum cu multă bucurie cum s’au deşteptat şi cu ce uniune (unire) minunată s’au legat că nu vor mai suferi ca să-î calce în picioare alte naţiuni; eî se adunară cu cugetul de a-şî revendica drepturile cari le usurpă Ungurii, Secuii şi Saşii de sute de ani, şi ca să-şi apere de perirea viitoare acel drept neînstrăinabil, de care nici Gotul nu cuteză a se atinge, nici Hunul cel sălbatic, nici Turcul necredincios; iar acum Ungurii liberali ne-o spun în faţă că vor să-l ia astă-zi în epoca frăţiei şi a libertăţii ! Şi cine să nu se mişte acum, care popor să nu se aprindă de acest spirit dumnezeesc, ce anunţă căderea servitutii la toate popoarele, renaşterea Europei prin libertate? Iacă şi Viena încă i se închină, şi prea bunul nostru împărat împlini dorinţa poporului dîndu-i constituţiune în 2b zile ale lui Aprilie. Cită schimbare, ce bucurie ! acum nu mai e censura : a pierit amica întunericului d’inaintea razelor libertăţii şi patrona despotismului s’a stins cu ruşine din împărăţie; de acum înainte nu va mai aştepta scriitorul cu lunile şi cu anii întregi după oare-cîte foi, care le dedese în mina unui onio-ritor de mintea omenească; nici poporului nu-i va mai fi oprit a se uita în cărţile dregătorilor, nici a descoperi scăderile guvernelor cele stricătoare fericirii omeneşti nu-i va mai 11 păcat; privilegiile şi monopolul vor cădea, după titluri numai secii vor mai umbla, legile şi judecăţile se vor tace de aleşii popoarelor, dar nu într’ascuns, ci la vederea tuturor. Ştiţi ce schimbare se făcu şi în vecina {ară ungurească de vr’o două luni încoace. Astă-zi nu mai sînt legate mînile Ungurilor, cum credeau eî că erau legate mai înainte de guvernul din Yiena. Eî au acum ministerul lor; singură persoana împăratului ca rege îi mai leagă de împărăţie. Asta însă nimic nu-î împedică ca să nu sboare cu repegiunea vulturului către ţinta dorinţelor ungureşti, către opera cea mare a ungurii tuturor popoarelor. Ei aii publicat că vor să reverse bunătăţile constituţiunii peste toţi locuitorii ţării fără căutare la religiune sau la na- — 43 — ţionalitate ; toţi locuitorii ţării, zic ei, vor avea voie şi ertare să vorbească, să scrie, să se apere şi să-şi descopere sentimentele în orî-ce chip legiuit, adică censura nu va mai fi, ci va fi libertate de tipar pentru to i. Miniştrii Ungariei nu vor guverna ţara numai după capul lor şi după plăcerea lor, cum fac miniştrii statelor despotice, ci o vor guverna după legile care le va pune ţara în dietă; si dacă s’ar abate cu guvernarea de la legile şi de la scopurile ţării, atunci vor fi răspunzători, adică se vor trage la judecată ca şi alţi răi ti vor fi certaţi după măsură relelor ce au făcut. Apoi dieta nu se va strînge numai atunci cînd i se va părea principelui, ci în tot anul, şi la dietă nu vor trimite deputaţi numai nobilii, cite-va urbi şi sate ca pînă acum, în dietă nu vor şedea numai comiţii, baronii, prelaţii şi episcopii, ci vor alege şi vor trimite deputaţi, toţi oamenii cari vor avea calităţile cerute de lege ; şi aceasta pentru aceea va fi aşa, pentru că. de aci înainte toţi oamenii vor fi cetăţeni liberi : pînă acum numai nobilii şi popii catolici erau liberi şi cîte-va urbi şi comunităţi, de unde urma că numai aceştia puteau trimite deputaţi. Tot din această causă a libertăţii tuturor, de aci înainte greutăţile ţării le vor purta toţi oamenii, vor da dare toţi şi ostaşi, şi vor lua parte la făcutul căilor; de la greutăţile aceste nu vor fi scoşi nici domnii, cum era pînă acum. Se va ridica o bancă naţională pentru înaintarea, înlesnirea şi înflorirea industriei şi a comerciului în toate părţile vieţii de stat. Dar mai e încă un lucru minunat, de care şi morţii încă vor sălta de bucurie în morminte, cînd se va înfiinţa şi pe pămîntul Ardealului: ăst lucru e ştergerea iobăgiei. Libertăţile acestea mari se vor scrie toate în cartea Constitu-ţiunii pentru mai mare tărie, şi pe constituţiune vor jura şi ostaşii. Afară de aceste lucruri minunate, ministerul a mai publicat încă un punct: uniunea Ardealului cu ţara Ungurească. Ce fierbere şi ce tulburare a căşunat în ţară uniunea aceasta, nu e de lipsă a mai spune, că o ştiu toţi ; asta însă să o însemnăm, că această uniune nu e nimic mai puţin de cît contopirea, care d> doresc Ungurii de mult, adică Ungurii vor, prin uniune, să şteargă de o cam dată privilegiile Ardealului şi, împreună cu privilegiile, să stingă pe toate po- — 44 - poarele ne-ungureşli, ca să facă din toate numai o naţiune, care să se numească naţiunea cea mare şi tare ungurească. Ungurii leagă toate bunătăţile vieţii' constituţionale ele uniunea cu Ungaria ; ei zic că în uniune se coprind toate şi că fără ea nu e cu putinţă nici o libertate. Şi acum uniunea asta e la uşă; ce să facem ? Ca să-mi pot da părerea cum să iasă odată gintea noastră din acest labirint, în care o au băgat Ungurii înainte vre-o nouă sute de ani'şi tot mai mult o încâlcesc, vă rog, fraţilor, daţi-mi voe ca să spun mai înainte pe scurt raporturile Ro-minilor cu Ungurii, de cînd sînt sub dominarea ungurească, pentru că eu consider pe două popoare ca pe doi oameni ; precum doi oameni nu se pot ajuta unul pe altul dacă nu-şî cunosc lipsele, nici nu se pot feri unii de alţii dacă nu-şi cunosc ti rea şi caracterul, chiar aşa vin de a se considera şi două popoare. Daţi-mi voie să arăt ce legătură este între naţionalitatea şi libertatea, cultura, chemarea şi toată viaţa unui popor, ca de aci să cunoaştem ce să judecăm de uniune şi ce să judecăm de libertatea aceea ce ni-o promit Ungurii, preţ pentru naţionalitate. O ! de v’ar face cuvîntul mieu, ca aşa să simţiţi cei 944 de ani ai umilirii Romînilor, cum simte şerbul o zi de domnesc în care a lucrat de dimineaţă pînă seara, flămînd, ars de sete şi bătut! O ! de v’aţi înfiora de această leşinare lungă a naţiunii noastre, ca şi cînd ar fi căzut numai eri la rîul Căpuşului domnul nostru Gelu ! Atunci eu sper că la lumina istoriei şi a libertăţii va pieri şi năluca uniunii, cum piere negura dinaintea soarelui, acea nălucă, ce ne ameninţă cu moarte naţională după o leşinare îndelungată. Iar experienţa părinţilor noştri cea de o mie de ani ne va arăta ce cere astă-zi de la noi onoarea naţiunii romîne şi ne va învăţa tot de odată ce să facem ca să punem fundament sigur la fericirea ginţii noastre pe viitor! *) Vechii Romani ţineau totdeauna minte atît facerile de bine cîfşi relele ce le pricinuia vre un popor sau vre un rege. *) *) Partea cuprinsă intre aceste semne este nu reprodusă după text, ei numai rezumată, fiind prea lungă pentru întinderea cărţii. — 45 Aceiaşi ţinere de minte aii moştenii şi Romîniî. Ei nu pot uita că Ungurii, cînd au venit prin ţurile locuite de Romîni au trăit prieteneşte multă vreme, ba aii legat chiar alianţe cu diferiţi principi ai Romurilor şi apoi prin înşelăciune i-aii învins şi i-au supus. Această supunere insă n’a ţinut mult, căci îndată Ungurii aii înţeles că victoria lor e ceva cu totul trecător şi că e mai bine să considere pe Romîni de o potrivă în drepturi cu ei. Ast.-fel pe la 1291 Romîniî lucrau în diete în tovărăşie cu Ungurii, cari nu se gindeau să persecute naţionalităţile ; ba încă primul rege al lor zicea : Reg-num unius lingua^ imbecille est (Domnirea unei singure limbi e slabă). Cu timpul însă ei încep a se purta tiraneşte cu poporul şi cu naţionalităţile. Această purtare provoacă răscoale populare, dar Ungurii în loc să înlăture cauzele răului, fac aşa numita unire a celor trei naţiuni la 1457, adică nobilimea ungurească, Secuii si Saşii se unesc în contra Romînilor. Toată Transilvania, pămînt romînesc, devine ţară streină şi numai cele trei naţiuni au drepturi aci, pe cînd Itomînii. sint numai toleraţi. La 1514 dieta ungurească primeşte Decretam tripartit uni juriu, lucrat de Ştefan Verboczi. Prin acesta poporul era împărţit în nobili şi ţărani, cei d’întiiu cu drepturi şi cu putere nemărginită peste ţărani, iar aceştia fără putinţa de a avea proprietate imobiliară şi legaţi de pămîntul pe care locuiau. In 1653 şi 1669, sub domnia principilor independenţi, se decretă legislaţiunea Transilvaniei cuprinsă în aşa numitele: Approbatae et Compilatae Conslitutiones Transylvaniae. După această constituţie, Romîniî nu sînt recunoscuţi, religiunea lor nu e considerată ca religiune de stat, preoţii romîni sint supuşi la toate greutăţile, pe cînd cei ungureşti au toate privilegiile. Pe la linele secolului XVII calamităţile Romînilor întrec toată măsura. In aceste timpuri lesuiţii spun Romînilor că, dacă se vor uni cu biserica Pmmeî, vor căpăta o stare mai bună. Aceste făgădueli ademenesc pe nenorociţii Romîni şi o mare parte din et se unesc cu biserica catolică De atunci se despărţesc in uniţi (greco-catolici) şi neuniţi (greco-orientalî). De aci au rezultat oare-carî foloase materiale pentru Romîni şi ajutarea tinerilor uniţi ce mergeau ia şcoalele clericale din Austria sau din Roma ; au rezultat însă şi rele, din cari cel mai mare este dezbinarea produsă intre fraţi. Şi barem s’au purtat mai bine Ungurii cu naţiunea romînă iie şi numai cu cea unită? Nici decum. Tot preoţii catolici S 46 — aveau pasul înaintea celor uniţi. Aceasta a fost în adevăr o învăţătura crudă pentru Romîni ca să nu se mai înşele altă dată *). Acum ce vom zice de toate uniunile acestea şi de toate bunătăţile lor, cînd vedem cum că toate acestea aii fost numai nişte laţuri cu cari ne-aii prins, furii cu cari ne-au incăerat, spaime cu cari ne-au infricat (înspăimîntat), şerpi cu cari ne-au întocsicat (otrăvit). Să jurăm că nu ne vom lăsa să ne mai în-ele ; să jurăm că nu vor mai putea turbura pacea şi buna înţelegere a noastră nici Iesuiţii, nici călugării sîrbeşti, nici misionarii strigoiului, nici agenţii naţiunilor străine, chiar dacă s’ar îmbrăca in vestminte de preoţişi de episcopi romineşti ; să jurăm, că nici diavolii Iadului nu vor mai putea rupe legăturile iubirii frăţesci, cu care e legată adunarea aceasta, şi printr’însa toată naţiunea romînă. Să jurăm, fraţilor! şi ca fraţi de un sînge să eşim la luptă în contra celui duşman al naţionalităţii noastre ce vine către noi cu flamură de uniune nouă de la ţara ungurească ! Ştiţi că Ungurii, mai ales de 12 ani încoace, şi-au propus să topească într’una pe toate naţiunile cele de sub coroana ungurească şi să facă din toate numai o naţiune tare şi mare şi regn (regat) tare şi mare unguresc. Acesta e un lucru foarte mare, bine să însemnăm că e în-tr’adevăr mai mare de cît toate victoriile lui Atila şi ale lui Arpad, pentru că aceştia au supus cu puterea nişte popoare blinde şi le-au ţinut în ascultare tot cu puterea pînă ce se stinseră ei; după perirea lor naţiunile acestea aii rămas cu datinele, cu limba şi cu religiunea lor, căci acei cuceritori barbari aveau lipsă numai de braţe, iară nu de limba naţiunilor subjugate ; de averea, nu de religiunea şi datinele lor naţionale. De tot altmintrelea cugetă Ungurii din zilele noastre. Aceştia aii aflat că Atila şi Arpad sau Ştefan şi Mathia Corvinul aii făcut răii că nu i-aii ungurit pe toţi locuitorii Panoniei şi ai Daciei, că aii lucrat ei după principiul : «regnum unius lin-guae imbecille est». Aşa dar Ungurii de astăzi de cîţi-va ani încoace lucrează 47 - La ungurirea Schiailor, Romînilor, etc. cu o însufleţire care ar produce fapte demne de mulţumită omenirii întregi, cind ar pune atîta osteneală pentru ca să introducă libertatea cea adevărată nu numai' la naţiunea ungurească, ci la toate naţiunile, de a căror egalitate nu vor să ştie nimic. In ce chip se apucă un econom bun cu toţi feciorii şi domesticii de cultura agrilor săi, împarte lucrul la toţi, le dă mijloacele cele de lipsă şi cată de ei, ca să se poată bucura la timpul său de un cules bun, de un secerat mănos ; aşa s’aii apucat şi Ungurii cu toate puterile de lucrul lor ca să-i facă Unguri pe toţi. Dieta Ungariei de la 1836 puse lege ca să se ducă ungureşte toate negoţiile adininistraţiunii publice şi să se bage limba ungurească în toate şcoalele din Ungaria ; jurnalele ungureşti din ambele patrii ungureşti — aşa numesc ei Ţara Ungurească şi Ardealul — lăţesc de mult planul unguririi pretutindenea, învaţă pe toate naţiunile că nu e scăpare în-tr’alt nume afară de cel unguresc. De este vre-un Ptomîn aci de faţă, care n’ar fi citit gazeta de Pesta, pentru acela mai repet, că de cind începu a eşi astă gazetă, redactorele ei Ludovic Kossuth strigă neîncetat cu viersul tunetului către toţi Ungurii: «să ne grăbim, să ungurim pe toţi Croaţii, Rominii şi Schiaiî ; că de nu, pierim !» In ce chip se repede un torente din munte după frîngere de nor, desrădăcinează arbori, ucide oameni şi vite, spală semănături şi sate, duce şi răstoarnă tot ; aşa se repede acest bărbat în contra naţiunilor neungure?ti şi cu atîta furie ameninţă că le va stinge şi nu va suferi «in secula seculo-rum» ca să facă măcar învăţături morale în limba naţională prin seminariile lor, in cit corniţele Szechenyi, cel d’intiiu apostol al unguririi, e constrins a-i dumiri (potoli) furia şi a-î striga : «să nu-î constrîngem cu foc şi cu fier, ci să-i primim in constituţiune, ca şi ei să ne primească pe noi, adică limba noastră». Nicolae Wesselenyi dă sfat Ungurilor că «numai acei Rominî să capete drepturi de cetăţean cari se vor face Unguri», şi-i pare rău că Ioan Bob, episcopul Rominilor, a făcut toate fundaţiunile sale in interes naţional. Aşa cugetă şi lucră toată nobilimea înaltă. Ce să zic de — 48 — corifei! inteligenţei Ungurilor? Unul din cei mat renumiţi învăţaţi ungureşti scriind memoriul despre apărarea pruncilor mici arată că lăţirea limbii ungureşti peste toţi locuitorii ţării e mat înainte de cît libertatea şi fericirea ţării ; afaceţi să vorbească ungureşte toţi locuitorii ţării — strigă acest Ungur învăţat — atunci eu nu voiţi cere de la vot, ca graţie,, libertatea şi fericirea ţării». Altul provoca mat an pe Episcopii Romînilor, de a dreptul, ca să se apuce numai de cît de traducerea cărţilor bisericeşti de pe limba romină în cea ungurească ca să se bage în biserica Pmmînilor. Cine să nu fi auzit cum fierb şi cum se frămîntă Ungurii de cîţi-va ani ca să facă scoale apărătoare de prunci, în care să se ungurească mai intîîu pruncii Romînilor, invăţînd limba ungurească de la 2 ani pînă la 7, apoi în vre-o două-zeci de ani să se ungurească satele şt comunităţile romînc pe calea aceasta ? Care Romîn nu ştie că înainte cu şase ani se primi planul unguririî şi de către dieta din Cluj, şi se făcu proiect de lege, ca să se puc răstimp de 10 ani naţiunilor neungureşti ca să înveţe ungureşte, pentru că după aceea vor curge (se vor face) toate în limba ungurească. Să spună venerabilul consistoriu din Blaj, care se află de faţă în biserică, cită frică şi cutremur i-aiî cuprins pe toţi, cînd au înţeles acest proiect al Dietei, şi cu ce însufleţire se apucară să întoarcă răul acesta de la naţiunea romînă ! Iacă ce'voesc Ungurii şi care e scopul lor.! Pînă la 15 Martie incă nu ştiau ce să facă, pentru că le erau legate mîinile şi picioarele de cabinetul din Viena, şi nu puteau purcede în contra Croaţilor şi a Schiailor, cum doreau, nici nu puteau apuca toate mijloacele, care erau de lipsă la acest scop. Acum au ministerul lor, acesta cunoaşte mijloacele. Şi pot zice, că locul întîiu între mijloacele acestea îl acupă lini un ea—nu e de lipsă a mai adăoga că ((Uniunea Ardealului cu ţara ungurească», pentru-că aceasta se înţelege de sine. Dacă ai întreba pe vre-un Ungur ce este uniunea, s’ar mira de neştiinţa-ţi şi dacă ai mai întreba, ţi-ar răspunde că uniunea e fericirea, e libertatea însă-şi, uniunea e cornul abun-danţei, care coprinde toate bunătăţile pămînteşti ; cine are uniunea, are toate; uniunea ne dă toate; pentru aceia de 49 acest eu vin t misterios sini pline toate gazelele ; uniunea o materia sa, ca cele-l-alte naţiuni să nu le înţeleagă, şi să fie constrinse a întreba tot-deauna pe străini, ce vor. Pentru aceea pun dregători străini, ca să nu se poată înţelege cu ei alte naţiuni, ci să fie constrinse a alerga într’al zecelea sat, pînă vor da de cine-va care să le înţeleagă verbele şi să le traducă cărţile. Nu-i ajunge că dă dare şi-I face leafă dregătorului pentru ca să răspunză şi el deplin numelui şi datoriei sale, ci afară de acesta trebue să cumpere şi traducerea cărţilor, care ar fi obligat să le facă dregătorii însă-şi in limba aceluia, pe care-1 ating. Intr’adevăr atare guvern cu măsurile acestea nu doreşte nimic mai puţin, de cît a uşura pe popor; el îşi încearcă uşurarea sa, nu binele poporului, şi aceea o îmbracă în vestmîntul binelui public, care nu i se şade, zicînd că înlesnirea guvernării cere unitate de limbă, necutezînd a sta înainte cu uşurarea asupritorului. Au nu s’ar cuvine mai bine scopului societăţii, păcii şi fericirii naţiunilor colocuitoare, că unde vor fi numai Unguri, acolo şi dregătorii să fie numai unguri; unde vor fi numai Romini, acolo dregătorii să fie numai romîni, unde vor fi mestecaţi, acolo dregătorii să fie încă mestecaţi, pentru ca să — 63 — răspunză lipselor poporului, fiind-că după mintea sănătoasă, dregătorii sînt pentru popor, nu poporul pentru dregători? ‘Ce va zice poporul dacă-1 va întreba cine-va care dreptate-î este mai eftină: aceea ce se face în ascuns cu scrisori de sute •de coaie, care' nu le văd nici o dată părţile litigatoare (ce :se judecă) şi se tărăgănesc zeci şi sute de ani, sau care se tineşte mult în două trei zile, vorbind părţile în limbile lor în vederea şi auzul tuturor; şi care guvernare îi este mai uşoară, cu dregătorii şi cu limba străină, sau cu limba sa şi •cu dregătorii aleşi de popor din sînul său ? De ce să nu poată fi mai multe limbi în administrare de aci înainte cînd ştim •că pînă acum au fost în uz mai multe limbi la decasteriile (judecătoriile) acestei ţări şi nefericirea ţării n’a venit de la mulţimea limbilor, ci de la mulţimea privilegiilor. Iar ce se ţine de limba romînă, aceasta e limba oficioasă ■de sute de ani la toate scaunele de judecată ale protopopilor şi la consistoriile Romînilor din Ardeal1) ; pentru ce să nu fie dar matură pentru legi şi guvernare, cînd sînt tipăriţi în-tr’însa codici de legi şi mulţime de alte cărţi ? Tăcem alte argumente, mai mult curioase de cît serioase ale Ungurilor, precum sunt d. ex.: unitatea limbeî ar cere-o şi unitatea coroanei ungureşti, şi datoria de a se conserva pe sine, şi alte asemeni ; le tăcem, de oare-ce coroana cea adevărată a ţărei, ce se zice acum Ungaria, nu sînt cercurile cele de metal cele de la Papa Silvestru (care încă se văd a fi date dinpreună cu simbolul : Regnum unius linguae imbecille est, •aşa dar nu spre stingerea altor naţiuni), ci naţiunile cari lo-•cuesc pe pămîntul Daciei şi al Panoniei; acestea sînt coroana cea adevărată a ţării şi ale acestei coroane sînt drepturile a-celea mari, nimănui nu-i este ertat a le atinge. Cu datoria Ungurilor de a se conserva pe sine, ca să nu piară pentru puţinătatea lor, nu-i este ertat dreptul de a-i înghiţi pe Domini şi pe Şchial. Cine poartă culpa (vina) dacă a ajuns nava ungurească între Scila şi Caribda ; ce ursită rea îi îndeamnă să-şi ridice asupră-şi toate vînturile, cînd ar trebui să le a-line ; se mînie pe toţi ţ)eii, cînd ar trebui să-i îmblînzească ; *) *) Aci adăogă Bariţ : «Şi limba politică în principatele romîne». — (3 4 ce politică e din partea lor, de se pun cu atitea puteri în contra naţiunilor, cu. cari ar trebui să lege cele mai tari legături, ca să-şi apere fiinţa comună de duşmanii comuni ? Din to&te acestea urmează că unitatea limbii în statul poliglot nu o cere nici unitatea statului, nici unitatea legisla-ţiunii, nici înlesnirea, eftinătateă şi repegiunea guvernării,, nici starea culturii altei limbi ; ci o cere, precum am zis, numai uşurarea despotismului şi cugetul lui nelegiuit, de a răpi libertatea naţiunilor, ca să domnească peste ele. Deci naţiunea ungurească nu poate să pretindă privilegiu peste alte naţiuni nici in respectul limbii, ci treime să se mulţumească şi ea cu egalitatea şi cu dreptatea. Numai pînă unde ţine dreptatea şi umanitatea ; dincolo de dreptate locu-esc feare sălbatice. N’are naţiunea ungurească nici un scop necesar, nici o indigenţă (nevoie) adevărată, care să nu le aibă şi celelalte naţiuni în aceeaşi măsură. Pofta domnirii peste celelalte nu e indigenţă (nevoie) adevărată, ci e numai paroxism de friguri, care lăsînd-o o dată, va peri şi acea poftă de a înghiţi pe alte naţiuni. Dacă au lipsă Ungurii să vorbească ungureşte în adunările; lor — şi care tiran ar fi atit de nebun, ca să-i facă a vorbi in limba care nu o cunosc — au şi Romînii tot aceeaşi lipsă, cum încape dar aci limba diplomatică? Dacă nu-şi pot închipui Ungurii cum să-i guverneze cine-va cu dregători streini şi cu limbă streină, care nu o înţeleg, Romînii încă nu văd pentru ce să fie lipsa Ungurilor mai înteţitoare de cît a Romînii or şi în căutarea asta ; deci, dacă e şi aci tot aceeaşi lipsă şi tot acelaşi drept egal, unde este temeiul privilegiului limbii lor? Dacă-i con-stringe natura pe Unguri cu necesitatea cea mai imperioasă, ca să înveţe în limba lor toate de la alfa pînă la omega ; tot acea natură îi face şi pe Romîni, şi tot cu asemenea necesitate şi tot pentru asemenea scop, ca să înveţe romineşte. O natură le-a născut pe toate naţiunile, o iubire le-a vărsat în inimă spre limba lor, un sentiment de onoare bate- in ini-mele tuturor, şi un scop le-a dat tuturor ; şi acest scop nu se poate ajunge dacă va domni una peste alta, ci numai domnind drept egal peste toate. Unde are aci loc privilegiul fiecărei limbi, pînă cînd va sta numele de drept şi de libertate pe pămînt ? sau doară Ungurul are privilegiu şi spre a-şi iubi limba mai fierbinte de cit Romînul pe a sa, şi ca să fie mai superb cu originea sa cea Scitică, de cit Romînul cu cea Italiană? Piuă cîird nu se va stinge sentimentul de iubire şi de onoare din piepturile tuturor Rom inilor, — nici de cum ! Aşa este, fără naţionalitate nu e libertate nici lumină ni-căirea, ci pretutindeni numai lovituri, întuneric şi amorţire. Ce este apa pentru peşti, aerul pentru sburătoare şi pentru toate vieţuitoarele, ce este lumina pentru vedere, soarele pentru creşterea plantelor, vorba pentru cugetare, aceea e naţionalitatea pentru lie-care popor. Intrînsa ne-am născut, ea este mama noastră ; de sîntem bărbaţi, ea ne-a crescut; de sîntem liberi, într’însa ne mişcăm ; de sîntem vii, într’însa vieţuim ; de sîntem supăraţi, ne alină durerea cu cîntecele naţionale ; prin ea vorbim astă-zl cu părinţii noştri, cari au trăit de inii de ani; prin ea ne vor cunoaşte strănepoţii şi posteritatea peste inii de ani. Naţionalitatea e îndemnul cel mai puternic spre lucrare pentru fericirea genului omenesc. Pe care nu-1 trage inima a lucra nici pentru gloria şi fericirea naţiunii sale, acela nu e de cît un egoist pierdut pentru umanitate, de care e păcat că l-a decorat (împodobit) natura cu. formă de om. Naţionalitatea e libertatea noastră cea din urmă, şi limanul mîntuirii noastre viitoare ; numai libertatea aceasta n’a răpit-o pînă acum nici un barbar de la Romîni, după ce le-a luat toate. De 1700 de ani se luptă neamul rom în în depărtata Dacie cu toate turmele barbarilor, şi ancora aceasta a ţinut nava romînă în contra tuturor valurilor de nu s’a cufundat in abisul pleiriî cu barbarii d’împreună. Şi iată că lini rea cu Ungaria acum vrea să frîngă şi să smulgă această ancoră de mîntuire, vrea să strice acest organ al vieţii romî-neşfi, vrea să răpească de la Romîni şi libertatea cea de pe urmă. Asta e unirea pentru Romîni! Pentru Unguri e viaţă, pentru Romîni, moarte ; pentru Unguri libertate nemărginită, pentru Romîni sclavie eternă. Unindu-se naţiunea romînă cu Ungaria, nu va avea nici şcoale, nici dregători naţionali, cari să poarte grijă de şcoale şi de interesele naţionale, nici cbiar biserica naţională. — (■)() — sT$ate acestea se vor boteza a doua oară pe nume unguresc ; 'tbate se vor îmbrăca în vestinînt unguresc; din ora în care ^ ta declara naţiunea pentru unire, se va învoi la peirea sa jfri§ă-şi ; ea va începe îndată a se stinge şi a peri ca un •arbore fulgerat. Atunci, nici- om, nici D-zeu nu-1 mai ~]i)bate scăpa pe Itomîn de peire naţională, pentru că învoin-•d‘tBs6 la sentinţa morţii sale, va arăta că preoţii romîni erau 'trebftţi de mai nainte la idolii gintei străine, patricii (nobilii) ■JbtMe'rau cumpăraţi, poporul era vîndut şi toată naţiunea era ~ftitM*tă mai dinainte, şi Ungurii acum îT fac numai i'ngropă-^cluitea cea de batjocură. posteritatea romînă se va mira de nesimţirea noastră va blestema în morminte, căci am ascultat cu nepăsare ■febiitiiiţa de moarte a ginţii noastre, căci n’am recurs chiar ^nîal)6ele mai din urmă mijloace pentru apărarea numelui ~b'dinili^ căci nu ne-am ridicat toii pentru unul şi unul pen-Hru ]ibtî ca să depărtăm de la strănepoţi această infamie ne-^tfeH'Saîtă. Nu era lucru maî strălucit şi maî măreţ înaintea jyâbieHilor şi a dumnezeilor, ca să ne oştim pentru nemu-TÎrbp^i' maî bine să descindem toţi în morminte la părinţii încoronaţi cu glorie, de cît să lăsăm o infamie eternă ^â^Sffefclitate (moştenire) neferici1 ifor noştri strănepoţi ? Ce Ifmfif poate să spună amarul care-1 suferă numai în trei zile %îAuFcbndemnat la moarte, dar apoî amarul unei naţiuni "binle^f Ca spune, pe care o-ar vinde fiiî săi ceî înţelepţi? Ce 1cbA®eTu(; poate să descrie durerile celui îngropat de viu? iacă ‘fe!P sfe"deşteaptă în mormînt, îşi muşcă buzele şi-şi roade mîî-“iiife3 de^Alisperare, că nu-i luceşte nici o rază de scăpare în mormîntuluî. Durerea acestui nefericit e scurtă ; nâPJdiii*ferea unei naţiuni ce merge spre pieire, va trece îrn-^bliMî0du istoria din secol în secol şi de la generaţiune la generaţiune, cînd nu se va mai auzi nici o vorbă Romînă "îtiftte’fcift/, Mureş şi Tisa, cînd sunetele cele dulci ale limbii TidâyR*b'[fele vor fi schimbat de mult în sunete barbarice amorţite, cînd nu se vor gloria (mîndri) strănepoţii celor de as-(tăaz^'3cum că sînt viţe de sub cerul cel blînd al Italiei, cînd TduW- fî‘jrUşine de memoria Scevolilor, Bruţilor, Scipionilor •şRH*6#jLira poate că se trag de a dreptul din turmele lui — 67 — Atila. Atunci sapa şi aratrul (plugul) barbarului va scoate din mormînt cîte o piatră romană, ca să mărturisească cum că pietrele au mai multă simţire de veneraţiune către memoria naţiunii celei d’întîiu care a figurat o dată în lume, de cît milioanele de legionari, pe cari ne au aşezat aici Traian ca să păzim nemoartă gloria numelui de Roman ; şi noi în loc să o mărim, o am micşorat, o am întunecat, o am vîn-dut şi, împreună cu naţiunea, o am îngropat în anul 1848!.. Ce se ţine de întrebarea unirei, Adunarea să răspunză sărbătoreşte după data marilor noştri străbuni, cum că: aSena-tus et populus Daco-Romcmus, beneficii et injurue mentor esse solet. Ceterum Hang ar i s quoniam non pcenitet, delicti gra-tiam non facit, fcedus et amiciţia ddbuntur cum meruerintî). adică: Senatul şi poporul Daco-Romîn ţine minte facerea de bine şi nedreptatea. Pe Unguri, fiind-că nu le pare rău de relele ce i-au făcut, ci încă vreau a-i face un rău şi mai mare, nu-î iartă; unire şi amiciţie va lega cm ei, cînd vor merita». Fără condiţia libertăţii egale, Romînii să nu păşască cu Ungurii la nici un fel de unire, ci să se unească cu naţiunile cari recunosc libertatea naţiunilor şi o respectează în faptă. Ori-ce chemare la unire, afară de condiţia libertăţii naţionale e chemare la sclavie, la care toată naţiunea liberă va răspunde cu dispreţ, va protesta sărbătoreşte în contra ei, şi se va apăra. Aşa se cade să facă şi Romînii. Fiind-că naţiunea, adunîndu-se din toate părţile la această sărbătoare a libertăţii, arată că nu va mai fi supusă altor naţiuni, mi se pare a fi de lipsă ca voia aceasta a naţiunii, adunarea să o îmbrace in vestmîntul cel mai sărbătoresc, adică: să proclame libertatea şi independenţa naţiunii romîne. Fiind-că naţiunea, ajungînd la cunosciinţa libertăţii, de aci înainte nu se mai poate purta ca servitoarea altei naţiuni, ci vrea a* se ţine şi a se purta ca o naţiune liberă, mi se pare a fi de lipsă ca obligaţiunea aceasta şi cu jurămînt încă să o întăresc, adică: Adunarea să depună jurămîntul în numele întregii naţiuni, cum că nici o dată nu se va lepăda de naţionalitatea ei; ci o va apăra în etern cu puteri unite în can-}tra dtvşfimnildrşi per tiuiţilor işU cW'puteri unite’nai lucra* >p‘âh- — 68 — tm viaţa, onoarea, cultura şi fericirea ci în tot timpul viitor7 Care fiind aşa, fraţilor, daţi să mai aruncăm incă o dată o căutătură peste zilele naţiunii noastre, de cînd jeleşte sub domnirea ungurească; daţi să reculegem cu mintea încă o dată, de şi este lucru trist şi dureros, cum i-au asuprit şi cum î-au batjocorit Ungurii pe Romîni cu legile cari sînt destinate de la natură spre apărarea oamenilor; cum s’a unit cu toate ginţile asupra lor; cum i-au privilegiat asupra naţiunii noastre şi pe Saşi şi pe Sirbi şi pe toţi, ca să-şi poată vărsa tot veninul asupra Romînilor şi acolo unde nu le ajung dinţii cei răutăcioşi; cum i-au oprit de la şcoli ca să rămînă orbi; de la dragătorii, ca să n’aibă apărători; pe care nu i-au putut strica cu uniuni politice, i-aîi încălcit cu uniuni reli-gionare şi acum cînd se anunţă libertatea la toată lumea, ei ne anunţă stingere de tot. Aşa Fraţilor ! închipuiţi-vă încă o dată cum că această mie de ani a tiraniei ungureşti e numai o zi in viaţa cea dureroasă a naţiunii noastre ; închipuiţi-vă că dimineaţa ne aii băgat in jug, toată ziua ne au minat şi acum cînd veni seara ca să repauzăm, numai pentru aceea ne iau jugul de pe cer-bice (git) ca să ne omoare. Care naţiune de pe pămînt nu s’ar ridica de la mic pînă la mare, cînd îşi vede numărate zilele vieţii? Libertatea veri-cărui popor e bunul lui cel mai înalt şi naţionalitatea e libertatea lui cea din urmă: ce preţ mai are viaţa lui după ce şi-a perdut tot care îl face demn să mai fie pe pămînt ? In mina acestei adunări e pusă viaţa şi moartea, soarta prezintă şi viitorul, nu al unui om, ci al naţiunii întregi. Ce va răspunde Adunarea înaintea naţiunii, a lumii şiAi posterităţii cînd ar subscrie sentinţa de moarte asupra naţiunii sale ? Deci fraţilor: nu vă uitaţi la pretenţiile Ungurilor cele nedrepte, nici la, acei puţini înşelaţi şi înşelători dintre noi, cari, în speranţa lefilor ce aşteaptă în împărăţia Ungurească, lin cu Ungurii şi zic că apără onoarea şi salul ea (scăparea) naţiunii noastre. Consideraţi că aceştia sînt datori a lătra pentru osul ce li-1 aruncă străinii ca să latre fra.ii lor şi să muşte pe naţiunea şi mama lor însăşi; ferfli-vă de ei, căci nu sînt Romîni. Căutaţi la această muţlime de Rominî, care strigă în numele a toată naţiunea: ((Să nu ne ducem la masa libertăţii ungureşti, căci bucatele ei toate sînt înveninate ; să nu ne vindem ţara şi limba, căci perzîndu-se o dată nu se mai poate cîştiga. Uniţi-vă cu poporul toţi, preoţi, nobili, cetăţeni, ostaşi, învăţaţi şi vă consulţaţi cu un cuget asupra mijloacelor reînvierii naţionale, pentru că toţi sîn-teli fii ai aceleiaşi mame şi causa este comună ; ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-1 trag străinii aşa de uşor în partea lor, cum îi trag pe unii din cele alte clase, cari urlă împreună cu lupii şi sfîşie pe popor d’impreună cu aceştia; nu vă abateţi de la causa naţională de frica luptei: cugetaţi că alte popoare s’au luptat sute de ani pentru lbertate. Insă cînd vi se va părea lupta cu neputinţă, cînd se vor ridica greutăţile asupra voastră ca valurile mării turbate asupra unei năvî, cînd va deslega principele întunericului pe toţi necuraţii şi-î va trimite ca să rupă legăturile frăţiei voastre şl să vă abată de la causa şi amoarea (iubirea) ginţii noastre la idoli străini aduceţi-vă aminte atunci cu cită însufleţire şi bărbăţie s’au luptat străbunii noştrii din Dacia pentru existenţa şi onoarea naţiunii noastre, precum ne-au lăsat scris Bonfiniu cu aceste cuvinte : «Coloniile şi legiunile Romane, copleşite de barbari ţin încă limba Romană şi, ca să nu o piardă cu totul, atît de tare se lupta, în cît se pare că nu s’au bătut atît pentru ţinerea vieţii cît pentru neatingerea limbii. Căci comptînd (socotind) bine desele inundaţiuni ale Sarmaţilor şi ale Goţilor, apoi erupţiunile Hunilor, Vandalilor şi ale Gepizilor, incursiunile Germanilor şi ale Longobarzilor, cine nu se va mira foarte că încă s’au ţinut urmele limbii Romane între Daci şi Geţi ?» Aşa fraţilor ! aduceţi-vă aminte atunci că vor striga din mormînt străbunii noştrii: «Fiilor! Noi încă am fost nu o dată în împrejurări grele, cum sînteţi voi astăzi; noi încă am fost înconjuraţi de inimici în pămîntul nostru, cum sînteţi voi astă-zi, şi de multe ori am suferit doară şi mai rele de cît voi; fost-am cu Goţii, dar nu ne-am făcut Goţi; fost-am cu Hunii, dar nu ne-am hunit; fost-am cu Avarii şi nu ne-am avarit; fost-am cu Bulgarii şi nu ne-am bulgărit; cu Ruşii — 70 — şi nu-.ne-am rusit; cu Ungurii şi nu ne-am ungurit; cu Saşii şi nu ne-am nemţit, Aşa este fiilor! nu ne-am ungurit, nu ne-am nemţit; ci ne-am luptat ca Romîni, pentru pămîntul şi numele nostru, ca să vi-1 lăsăm vouă d’impreună cu limba noastră cea dulce, ca cerul sub care s’a născut; nu vă nemţiţi, nu ve rusiţi, nu vă unguriţî nici voi, rămîneţî credincioşi numelui şi limbii voastre ; apăraţi-vă ca fraţii cu puteri unite în pace şi în războiu. Vedeţi cum ne-am luptat noi pentru limba şi romanitatea noastră : luptaţi-vă şi voi şi le apăraţi ca lumina ochilor voştri, pînă ce se va restaura. , capitoliul şi va trimite la voi senatul şi poporul Roman pe , Traian cu legiunile peste Dunăre, ca să vă încoroneze cu laurul nemuririi pentru constanţa şi bărbăţia voastră !» Dixi et salvavi animam meain. ANALIZA LITERARA A ACESTUI DISCURS Revoluţia Francezilor din Februarie 1848, ca toate mişcările acestui popor, nu intirziă a arunca scinteia răscoalei in deosebite state ale Europei şi pretutindeni unde pătura asuprită a naţiunii nu mai putea răbda d’asupră-i putregaiul vechiului regim, această scintee. aprinse focul. Asemenea se intimplă si în Viena in 13 Martie. Ştirea aceasta sosind în Pesta, se produse şi aci o mişcare democratică ; apoi dieta ungară trimise o delegaţie la împărat ca să-i ceară aprobarea celor 12 puncte, intre cari: minister unguresc independent, dietă anuală la Pesta, gardă naţională, şi al 12i™ punct era unirea Transilvaniei cu Ungaria. împăratul, silit de împrejurări, admite cererile dietei ungare şi îndată se constitue primul minister unguresc. Ungurii din Transilvania încep să agite prin toate mijloacele pentru unirea cu Ungaria, iar dieta Transilvaniei e convocată 30 Maiu. Romîniî se aflau intr’o situaţiune foarte încurcată. Ungurii prezentau unirea sub nişte colori cari ar fi putut la prima vedere să înşele pe cine-va. Ziceau că, dacă Transilvania se uneşte cu Un- - 71 — garia, atunci Romîniî se voi* bucura de toate libertăţile pe cari le-aii proclamat Ungurii pentru sine. Unii publicişti romini se profo nun ţară pentru unire, alţii contra. In această stare de nehotărir^ se simţia lipsa unei direcţiuni, lucru mărturisit şi in convorbirii^ particulare şi chiar in publicitate. Bariţ spune într’un articol că Rox{ rninii au nevoe de un om care să poată «a ne lua de mină şi a ne zice : veniţi încoace, aci să staţi, de aci să porniţi, cutare să voiţii acestea să pretindeţî înainte de toate». * 'j Aceasta era cu atît mai necesar cu cît se părea că curentul pen-^ tru unire se lăţeşte. Din fericire, inima cea marc care să se opună şi Ungurilor{ stăpinitori şi înfuriaţi, şi Itominilor porniţi pe calea rea, bărbatul care să sune trimbiţa frăţiei şi a luptei contra duşmanului — se arătă. Era Simion Bărnuţ. La 25 Martie se răspindi printre tinerii din Sibiu o proclamaţiune manuscrisă, avind următoarea cuprindere : «Nici o unire cu Ungurii pînă nu vor tracta cu Romîniî ca naţiune liberă la naţiune liberă, căci şi republica nu este de cît un despotism afurisit, fără naţionalitate». Pentru a se consulta Rominii asupra acestei cestiuni, se convocă o mare adunare în Blaj. Guvernul unguresc, de şi nu privea cu ochi buni aceste mişcări ale Romînilor, fu nevoit a încuviinţa întrunirea. Ziua fixată era de Maiu, care cădea intr’o Luni. In ajun, de dimineaţă, piaţa cea mare a Blajului era înţesată de lume. Pe la 40 ore cîţi putură intra se adunară în biserică pentru a se stabili înţelegerea ca a doua zi rezoluţiunile să se voteze cu înlesnire. Aci în biserică rosti Bărnuţ faimosul discurs, pe care l-am citit. După ce arată importanţa. întrunirii şi importanţa discursului ce are să rostească, oratorul nu poate intra de odată in subiect, ci simte nevoie de o introducere ca să arate împrejurările cari au adus ţinerea întrunirii. După această introducere, el face propoziţiunea subiectului, zi-cind : «Ministerul a publicat încă un punct: uniunea Ardealului cu Ţara ungurească)). Iată dar tema discursului. Trcbuiâ să arată dacă e bine sau rău ca Romîniî din Ardeal să primească această uniune. El nu răspunde de la început, ci îşi propune a face mai întîiu istoria raporturilor intre Unguri şi Romîni ca să arate ce legătură este între naţionalitate şi libertate şi ca să tragă de aci un argument contrariu uniunii. — 72 — In acest punct este un frumos exemplu de patetic intercalat in discurs. «O ! De v’ar face cuvîntul mieii ca aşa să simţiţi ceî 944 de ani ai umilirii Romînilor cum simte şerbul o zi de domnesc in care a lucrat de dimineaţă pînă seara, flămind, ars de sete şi bătut !... etc.» In cele d’intiiu timpuri ale existenţei sale, statul unguresc a admis tovărăşia Romînilor; dar mai tirziu s’au purtat tiranic cu naţionalităţile celelalte din statul lor. Greutăţile Romînilor au crescut din secol în secol. In al XVII veac la sfirşit, o parte din Rominî s’au unit cu biserica papală, crezînd că vor avea foloase înseninate. Ungurii însă s’au purtat rău şi cu cei uniţi. Din această cercetare istorică rezultă ca Rominiî nu trebue să primească unirea Transilvaniei cu Ungaria: primul argument. Ce s’a întimplat in secolul nostru? Ungurii urmăresc maghiarizarea tuturor naţionalităţilor : al doilea argument contra unirii. Măsurile luate de ei in dieta din 1836 arată iarăşi tendinţa asupritoare a Ungurilor ; deci al treilea argument ca Rominiî să nu se unească. După aceasta oratorul argumentează prin contrariu, adică admite tocmai ideia pe care vrea s’o respingă. Presupune că unirea s’ar face şi se întreabă: ce rezultate ar da pentru Unguri? ce rezultate ar da pentru Rominî? Dacă va dovedi că rezultatele sint bune pentru Unguri şi rele pentru Rominiî va alia al patrulea argument ca să se opuie unirii. Să urmărim această serie de probe. Pentru Unguri ar fi in loc de o ţară mică, una mai mare. Faptul că se uneşte «cu Ungaria» asigură numai el supremaţia Ungariei şi pune pe al doilea plan Transilvania. Dacă se invoîesc Rominiî la unire, dau tot pămintul lor Ungurilor. Prin urmare trebuie să se schimbe întrebarea, să nu mai întrebe Rominiî: Primim uniunea? ci: Primim să ne vindem Ungurilor? Iată prima parte a argumentului : pentru Unguri numai rezultate bune. Pentru Rominî toate drepturile cari se vor căpăta prin uniune vor li iluzorii. Libertatea adevărată nu poate fi de cit naţională: precum fiecare individ are personalitatea lui, asemenea fie-care naţiune are personalitatea ei. Le-ar plăcea Ungurilor să vie un împărat al Austriei şi să le dea libertate, cu condiţiune de a se face Nemţi? Re sigur că nu ; deci nici Romînilor nu le poate conveni o purtare analogă din partea Ungurilor. — 73 — Partea aceasta este una din cele mai strălucite ale intreguţnî discurs, maî ales prin forma oraţiuniî directe, care-i dă o deosebită vivacitate. Dezvoltarea părţii a doua a argumentului al patrulea se face prin respingere. Zic Ungurii că vor avea Romîniî libertatea tiparului. Ce vor folosi ei, dacă libertatea va fi numai spre folosul ungurizmului ? Ce este responsabilitatea miniştrilor, dacă ei reprezentă numai pe Unguri? Dieta va fi ungurească ; prin urmare nu va purta nici o grijă pentru dezvoltarea culturală a Rominilor. Egalitatea civilă nu va folosi la nimic, de vreme ce judecătorii sint Unguri. Cum va fi Rominul egal înaintea legii, cînd va fi obligat a vorbi prin gura Ungurului? Ce egalitate religionară se poate spera de la ei cind, încă in 1842, episcopii Romini erau îndemnaţi de deputaţii unguri să traducă pe ungureşte cărţile bisericeşti? Se promite desfiinţarea servituţii. Aceasta nu e o favoare ce se acordă Rominilor, ci e o cerinţă a timpului, pe care n’o pot înlătura. Garda naţională este in adevăr o garanţie pentru libertatea unei naţiuni ; dar ce vor folosi Rominii dacă regimentele acestei garde vor fi ungureşti ? Se vorbeşte despre libertatea învăţămintului. Ce fel de libertate, dacă el se va face în limba maghiară. Ca concluziune ar acestor puncte, oratorul face o comparaţiunc foarte nemerită. Precum un individ intram stat nu poate* să zică: eu sini statul, tot ast-fel nu poate intr’un stat poliglot să vie una din naţiuni şi să impuie celorlalte. lată ce este uniunea pentru Romini : moarte, servitudine eternă. Aceste patru probe sau argumente sint perfect convingătoare pentru această ideie că Rominii din Transilvania trebuie să se opuie uniunii. Ele sint aşezate în ordine crescintlă şi cea mai puternică probă este cea din urmă. înainte de a încheia cu tractarea definitivă a temei: uniunea, oratorul face un foarte frumos patetic, zicind că generaţiile următoare ar blestema-o pe cea care s’ar învoit la această supunere a naţiunii romi ne. Pină aci a fost partea destructivă ; urmează acum a doua parte constructivă, adică se întreabă oratorul : ce trebuie să facă Ro-minii in acele momente. El enumără dezideratele pe cari ar treimi să le exprime adu- - 74 — narea : 1) să nu primească unirea, 2) să proclame libertatea şi independenţa naţiunii rornîne, 3) toţi cei de faţă să jure că nu se vor lepăda nici odată de naţionalitatea lor, ci o vor apăra in contra tuturor duşmanilor. Discursul se termină cu un frumos rezumat al întregei argumentări, cu peroraţiune mişcătoare, făcind pe ascultători să auză glasurile străbunilor cari strigă : apăraţi-vă cu puteri unite în pace şi în războiu ! TEME DE LUCRAT /. Să se înşire ideile principale din discursul lui Bărnul, 2. Să se facă planul discursului lui Bărnul. Indicaţiuni şi observaţiunî. — După analiza literară se poate uşor alcătui planul discursului lui Bărnuţ. După ce se va stabili introducerea şi peroraţiunea, se vor distinge cele două părţi din cari se compune tractarea. In prima parte se vor aşeza pe primul plan cele patru argumente ; pe al doilea subdiviziunile lor. EXEMPLE DE DIVERSE PĂRŢI DE DISCURSURI 1. EXORDIU SIMPLU DISCURS CĂTRE REGELE POLONIEI DE LUCA CÎRJĂ1) Domnul mieii Ştefan Vodă, prietenul Măriei voastre, precum în rîndurile trecute, ast-fel şi acum, vă trimite vorbă şi amintire despre pagini, cum bat creştinătatea, cum o a-pasă, cum îi răpesc păminturile, lovesc şi coprind oraşe ; pe cînd noi creştinimea, nici că ne gîndim la uneltirile lor. Aduceţi-vă aminte, bună-oară, cele întîmplate în regatul Unguresc. Venind Turcii cu multe puteri, încongiurară şi do-bindiră cetatea Belgradului, care ne era ca o poartă închisă 1) E cunoscută in istorie persoana lui Luca Girjă, boer de frunte la curtea lui Stefăniţă Vodă, domnul Moldovei şi ambasador la regele Poloniei. D. Hasdeu a aflat acest.discurs scris in dialectul ru-tean, l-a tradus şi l-a publicat în monumentala colecţiune «Archiva Istorică a Romînieî» De şi n’a fost pronunţat in limba romină, totuşi este un document preţios pentru-că ne arată modul de a gîndi, de a prezenta lucrurile al primului orator politic romin cunoscut pînă azi. El cerea regelui Sigismund I să facă o alianţă anti-musulmană, fapt la care Polonia se învoeşte şi încheie un tractat cu Moldova, tractat ofensiv şi defensiv. în contra paginilor, şi pe care deschizind-o lor D-zeu pentru pedeapsa păcatelor noastre, iată că-i vedem acum stăpinind şi alte oraşe, robind ţara sîrbească şi mai cîte alte locuia de prin prejur. Totuşi apărarea ar li fost cu puţin»ă, să se li pregătit şi să li fost cu pază regele unguresc cu consilierii săi; căci Măria Sa Domnul mi'eu, cum aflase de mişcarea Turcilor asupra regatului unguresc, îndată a şi început a da ştiri peste ştiri la Măria Sa regele şi la Voevodul Transilvaniei, îndemnîndu-i să fie gata şi luători aminte, să-şi întărească oştile şi cetăţile, să înştiinţeze şi pe cei-l-alţi domni creştini rugîndu-i pentru ajutoare... Şi ajutoare le-ar li şi venit; dar nu voiră să ne crează şi de aceea ştiţi la ce sfîrşit aduseră pe Măriile lor nepăsarea şi imprudenţa. 2. EXORDIU EX ABRUPTO îndemn la unire DE VASILE BOERESGU Convenţiunea făcută de puterile europene in 1857 pentru reorganizarea principatelor romine, nu stabilise unirea principatelor cum ceruse divanurile ad-hoc, ci lăsase fîe-care stat cu administra ţie separată. La 5 Ianuarie 1859 trebuia să se facă alegerea domnilor in a-mindouă ţările. Partidul naţional voia să facă in mod indirect ce-ea-ce refuzase puterile a face in mod direct. De aceea in Muntenia se amină alegerea ca să se vază cine va eşi in Moldova. Toate probabilităţile erau pentru alegerea lui Bibescu, fostul domn. In ziua de 23 Ianuarie, guvernul aduse armată la Mitropolie; poporul veni in mare număr să se intereseze de această alegere şi numai prudenţa colonelului Vlădoianu, comandantul, care fusese înţeles cu partidul naţional să nu tragă, scăpă capitala de o vărsare de singe. — 77 -... Şedinţa se amină pe a doua zi. In adunare spiritele erau foarte agitate. Declarindu-se şedinţă secretă, Yasile Boerescu rosti un discurs ce Începe ast-fel : Pentru ce sîntem împărţiţi în două cîmpurî? Pentru ce ne numim noi şi voi? Au nu sîntem toţi Romînî? Au nu avem toţi aceiaşi patrie? Au nu sîntem toţi fiii aceleiaşi mume? Pentru ce să zicem : noi şi voi? de ce să nu zicem: ii oi Romînii ? Nu avem toii aceiaşi amoare, nu simţim toţi aceleaşi sentimente pentru mama noastră comună? care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul de discordie dintre noi? Acest măr de discordie să nu-1 ascundem : el este Domnia. Discursul fu hotăritor. lată ce spune un ziar din timp : «încă acest cuvint nu se sfirşise şi lacrimile curgeau mai din toţi ochii. D-l dr. Arsachi, om luminat şi experimentat, se sculă spre a arăta că acest exemplu nu este unic, că Sveţia şi Norvegia au un singur rege, măcar că legile lor sint altele, precum nu este la noi. Prinţul Dimitrie Ghica se ridică, ca inspirat, şi cu şiroaie de lacrimi în ochi zise : «Această idee îmi veni, fraţilor, in acel moment critic de en, cind poporul cu oştirea erau la aşa puţină distanţă, cind un singe de fraţi era a-proape să se verse. Să ne dăm mina, să fim fraţi şi să nu tragem asupră-ne blestemele posterităţii !» Se procede apoi la vot in şedinţă publică şi Guza, domnul Moldovei, se alese domn al Munteniei cu unanimitatea de 64 voturi exprimate. 3. EXORDIU INSINUANT PENTRU APĂRAREA LUI LUDOVIC XVI DE DE S E Z E Ludovic XVI, fostul rege al Franţei, a fost dat in judecată şi osindit la moarte de adunarea numită Conventiune. A fost executat la 21 Ianuarie 1793. Procesul lui s’a judecat la 26 Decembre 1792. A fost apărat de de către Mcilesherbes, Tronchet şi De Seze. — 78 — Situaţiunea apărătorilor era foarte grea, căci se ştia că toţi judecătorii erau înclinaţi a vota vinovăţia regelui. De aceea exordiul discursului lui De Seze trebuie să caute a căpăta măcar cit de puţină buna voinţă a ascultătorilor. Este un adevărat model de exordiu insinucin l. Reprezentanţi ai naţiunii î A sosit în fine momentul cînd Ludovic, acusat în numele poporului francez, poate fi ascultat în mijlocul chiar al acestui popor! A sosit momentul cînd încuragiat de consiliile pe care i le a dat umanitatea şi legile, poate prezintă naţiunii o apărare pe care o mărturiseşte inima sa şi desvolta înaintea ei intenţiunile ce l-au animat întotdauna ! Deja însăşi liniştea ce mă înconjoară îmi anun'.ă că ziua justiţiei a succedat zilelor de urgie şi prevenţiunii; că acest act solemn nu este numai o formă zadarnică; că timpul libertăţii este şi acel al nepărtiniriî pe care îl comandă legea, şi că omul ori-cine ar fi el, ce se găseşte redus la umila conditiune de acusat, e totdauna sigur de a atrage asupra lui şi atenţiunea şi interesul chiar al celor ce-1 persecută. Am zis or care ar fi omul, fiind-că Ludovic în adevăr nu e de cît un om. El nu se mai bucură de nici un prestigiu; nu maî poate nimic; nu mai poate inspira nici teamă nici chiar speranţă ; este dar momentul cînd trebue să îî daţi nu numai cea maî esactăjustiţie, dar, de aşi îndrăsni să zic, cea maî multă favoare. Aşi dori să fiu auzit în acest moment de toată Franţa; aşî voi ca acest loc să se poată lărgi cit se va putea maî mult spre a o putea primi. Ştiu că vorbind reprezentanţilor naţiunii', vorbesc însăşi naţiunii; însă este permis negreşit lui Ludovic de a regreta că o mulţime imensă de cetăţeni, aliaţi sub impresiunea unei inculpări al cărora obiect este el, să nu se alle astă-zî faţă spre a apreţia răspunsurile ce vor spulbera toate incriminările. Ceea ce îl interesează mai mult este de a proba că nu e culpabil, aceasta-i toată voinţa, toată cugetarea sa. Ludovic ştie bine că Europa aşteaptă cu impacienţă hotărîrea ce aveţi să pronunţaţi; însă el nu se ocupă de cît de Franţa. El ştie bine că posteritatea va aduna într’o zi toate piesele acestei mari discuţiuni ce s’a ridicat între o naţiune şi un om ; însă Ludovic nu cugetă de cît la contemporanii — 79 — săi, el na aspiră de cit a-î desamăgi. Eu nu aspir la nimic mai' mult de cit a-1 justifica. Uit ca şi el Europa ce ne ascultă, uit posteritatea a cărei opiniune se şi prepară. Nu voesc a vedea de cit momentul actual, nu sînt ocupat de cit de Ludovic şi cred că datoria îmi va fi împlinită cînd voiu demonstra că el este inocent. 4. EXORDIU DEZVOLTAT DISCURS IN GESTIUNEA LEGII RURALE DE MIHAIL COGĂLNICEANU Comisiunea centrală din Focşani, instituită de Convenţiunea pentru reorganizarea principatelor (1858) făcuse un proiect de lege pentru. îmbunătăţirea soartei ţăranilor, proiect discutat in Adunarea separată a Moldovei şi apoi, după unirea definitivă, prezentat Adunării comune de ministerul Barbu Catargiu. Cu ocazia acestei dezbateri rosteşte Cogălniceanu un discurs de o mare importanţă. El arătă că nu s’a studiat in deajuns cestiunea nici de comisiunea centrală, nici de Adunare; de aceea face însuşi acest studiu, exa-minind condiţiunile ţăranului sul) diferite legiuiri, arătind că din primele timpuri ale existenţei principatelor romine s’a stabilit că ţăranul are drept a se hrăni pe moşia boierului, că acesta e obligat să-î dea pămint. Din nenorocire, răzhoaele, sărăcia au silit pe ţăran să-şi cedeze drepturile, să se vinză şi a ajuns ast-fel vecin sau rumîn, situaţiune pe care Mihaiu-Viteazul a decretat-o prin-tr’un hrisov, ca să impedice pe ţărani a mai emigra. Din starea de vecinătate i-a scos Constantin Mavrocordat, dar nu le-a dat nici un drept, nu le-a dat nici o bucăţică de pămint, in cit de fapt au preferit să se întoarcă ia starea de iobăgie, dacă boerii voiau să-i primească. Ast-fel situaţia a rămas tot rea ; puterile europene au voit s’o îmbunătăţească; s’a prezentat legea comisiei centrale care era foarte nedreaptă pentru ţărani ; Cogălniceanu a combătu-o, dar in zadar, ea s’a votat, pentru că majoritatea Camerei era al- -- 80 — cătuită din boerî proprietari. Cuza insă iva promulgat-o, a prezentat Camerei alt proiect alcătuit de ministerul Cogălniceanu, proiectul nici n’a fost luat in discuţie şi s’a dat blam ministerului. Atunci s’a făcut aşa numita lovitură de stat de la 2 Maiu 1864, cind s’a disolvat Camera şi s’aii decretat o sumă de legi fără a fi votate. Din această epocă datează cele mai importante din legiuirile noastre : codul civil, penal, legea instrucţiei, legea împroprietăririi, etc. Gestiunea aceasta era foarte importantă ; ea avea nevoie de lămuriri de tot felul ; trebuiau cunoscute împrejurările in cari s’a pregătit proiectul şi ce anume l-a provocat. De aceea introducerea lui Cogălniceanu e foarte întinsă. Proposiţiunea figurează chiar în primele rindurî; apoi urmează exordiul propriu zis. Diviziunea nu figurează in introducere ; ea se face treptat cu desvoltarea. Domnilor miei, Dacă în ţară este o chestiune mare şi grea, negreşit că este cestiunea ce astă-zi ni se înfăţişează spre deslegare. Vreau să vorbesc de îmbunătăţirea soarteî ţăranilor, de îmbunătăţirea prin urmare a însăşi temeliei' naţionalităţii noastre. In adevăr, domnilor, nici o cestiune în hotărirea ei nu reclamă mai mult patriotism, înţelepciune, dreptate şi abne-galiune tot de o dată, de cît marea reformă ce sîntem chemaţi de a face ; reformă care a fost grea şi în ţările cele mai puternice şi mai luminate ale Europei ; reformă care astă-zî preface condiţiunile naţionale şi sociale din marele imperiu al Rusiei1); reformă care şi in principate se urmăreşte fără succes, de mai mult de un secol -); reformă grea şi spinoasă, a cării soluţiune părinţii noştri ne-au lăsat-o ca o fatală moştenire ! Da, domnilor, fatală moştenire, — căci cind sîntem chemaţi a deslega această cestiune, a sâvîrşi această mare pretăcere în ideile noastre, în trebuinţele noastre, în viaţa socială şi economică a proprietarilor de moşii şi a trei milioane de ţărani? In mijlocul transformării noastre naţionale D In Rusia ţăranii au fost împroprietăriţi de Alexandru II. 2) Alusiune la reforma lui C. Mavrocordat (1746 Muntenia, 1749 Moldova), după care aii urmat alte încercări de reforme economice, cari sunt pomenite in discurs. — 81 — şi politice, in mijlocul luptelor ele partidă, în timpul cînd tot ce este vecliiu este căzut, cînd tot ce este nou nu are încă rădăcină, cînd Convenţiunea v), marea noastră revoluţiune, —da, domnilor, Convenţiunea este o mare, o întreagă revoluţiune în ţara noastră,—cînd zic, această Convenţiune este abia la întind period al punerii sale în lucrare, iată epoca cînd sîntem chemaţi a hotărî şi cestiunea socială. ' Nu mă îndoesc, domnilor, de patriotizmul nimănui; crez, domnilor, că toţi ciţî sîntem aci, din ori-ce partid am fi, sub ori-ce steag am li adunaţi, toţi voim îmbunătăţirea soartei fraţilor noştri, ridicarea ţăranilor din starea înjositoare in care se află; toţi voim a da acestei cestiuni soluţiunea cea mai bună, căci toţi—cel puţin aşa cred eu — văd în această solu-ţiune însăşi consolidarea naţionalităţii romîne. Insă, domnilor, pe lingă patriotizm, avem oare şi toate studiile pregătitoare, toate luminile trebuitoare, toată înţelepciunea cerută şi mai ales acea ochire dreaptă, acea linişte de suflet, acel sînge rece, acel simţ nepărtinitor, condiţiuni neapărate ale legislatorilor, condiţiuni fără de care legile eşite din mîinile noastre, nici odată nu vor putea fi expresiunea echităţii şi a nepărtinirii, nici odată nu vor putea îndestula legiuitele interese ale tării, nici odată nu vor putea aduce in mijlocul nostru liniştea, pacea şi fericirea generală ? Cit pentru mine, domnilor, — cu durere o spui, eu nu o crez. Sîntem în mijlocul luptei, lupta între trecut şi viitor, lupta între societatea vechie şi între societatea modernă ; această stare de lucruri a făcut din toate cestiu ni le o armă de res-bel. Cum dar şi cestiunea rurală, de care sînt legate atîtea mari interese, să nu fi devenit şi ea în mîinile partidelor o grozavă maşină de atac sau de apărare? Aşa dar, nu cînd h Convenţiunea între marile puteri, încheiată la Paris la 1858 August 7. E alcătuită din 50 ue articole şi stabileşte numirea de «Principatele unite Moldavia şi Valahia», stabileşte Suzeranitatea Porţii, fără ca aceasta să aibă drept a se amesteca in administraţia ţărilor, apoi hotăreşte să fie in fie-care principat un principe şi o adunare generală şi alte disposiţii privitoare la organisarea generală a ţărilor. 6 — 82 totul se agită, cinci nimica nu este stabil, cinci lupta este elementul pînă şi al legislatorilor, nu în mijlocul unei aşa mari fermentaţiunî1) cestiunea rurală ar putea clobîndi o soluţiune de dreptate, de pace, de înfrăţire şi prin urmare de consolidare a naţionalităţii noastre. Sîntem mai presus de tot oameni; este dar cu neputinţă ca şi noi să nu ne resimţim ele impreşiunile, de agitaţiunile şi de patimile din afară şi dar, in frica lui D-zeu o declar : mă tem că în momentul ele faţă nu am fi la înălţimea misiunii noastre. Dacă această temere a mea este greşită, eii de mai nainte fac scuzele mele şi aşi fi prea norocit ca rezultatul să mă dovedească greşit. Ce bucurie ar fi pentru mine, ce fericire ar fi pentru ţară, ce frumoasă recomandaţiune ar fi pentru clasele inteligente şi bogate ale Romîniei înaintea Europei, cînd am dovedi că sîntem în stare a lua în mîinile noastre nobila iniţiativă a acestei mari reforme sociale şi că capul şi inima ne sînt aşa de sus în cît să fim capabili de a lăsa de o parte interesele individuale şi a nu avea dinaintea ochilor noştri de cit marele interes al Romîniei! In asemenea caz soluţiunea ar fi şi isprăvită. A fost un corp politic, domnilor, care, dacă s’ar li pus cu tot dinadinsul, cu toată maturitatea, poate ar fi isbutit să puie adunarea, să puie chiar ţara în poziţiuiie dea hotărî cestiunea rurală în cunoştinţă de cauză, pregătită şi luminată ! b Agitaţiunea era foarte vie în ţară. Ţăranii aşteptau cu nerăbdare, dar şi cu neîncredere, legea ce avea să le stabilească viitoarea lor situaţiune. Se ştia că ministerul nu e de loc favorabil ideei de împroprietărire, pe cînd domnul o voieşte şi că adversarii ideei acesteia aii un mare contigent în adunare. Situaţia era încordată şi din pricina campaniei întreprinse de liberali contra conservatorilor de la putere. Numai o asemenea «mare fermentaţiune» poate explica întîmplarea de la 8 Iunie 1802, adică uciderea primului ministru Catargiu. Aşa dar cuvintele oratorului din acest pasagiu sînt pe deplin justificate. Acest corp era cornisiunea centrală {). Departe de mine, domnilor, ideia sau cutezarea de a arunca asupra onorabililor membri ce au compus acest înalt corp cea mai mică umbră de învinovăţire sau măcar de îndoială despre patriotizmul, rîvna ori capacitatea lor. Insă să-mi fie ertat de a o zice că comisiunea centrală, compusă de reprezentanţi a două puteri adesea în luptă, n’au ştiut în destul a uita această deosebire a originii sale; că dar ea a urmat curentului a două opiniuni ; ■că aceasta a făcut că şi cestiunea rurală s’a tractat de dînsa -ca o cestiune de partid, cînd ea nu trebuia a se tracta de oît ca o cestiune de utilitate publică. Aşa dar şi în sînul comisiunii centrale s’au înfiinţat două tabere : apărătorii proprietarilor şi apărătorii ţăranilor, cînd, după opiniunea mea, comisiunea centrală, în această cestiune mai ales, nu trebuia să înfăţişeze de cît pe apărătorii naţiunii. Şi când o zic aceasta, sint departe de a arunca vre-un blam ; mă mărginesc numai de a constata un fapt; şi dacă mi-ar fi ertat de a arunca blam, acesta l-aşi adresa partidului din care eu am onoare de a face parte2). Un partid, partidul conservator, în sînul comisiunii centrale, şi-a formulat ideile sale în cestiunea rurală. Acest partid s’a înfăţişat cu un anume proiect. Bun, rău, dar era un proiect. Cel alt partid s’a mărginit numai de a critica şi de a combate lucrarea pusă pe biurou, fără a veni şi din par- D Acest corp a fost instituit de Convenţiunea din 1858. Ea dă puterea legislativă in mina a trei factori : domnul, adunarea şi comisiunea centrală. Pentru legile de interes special fie-cărui principat ajunge colaborarea primilor doi factori; iar pentru cele de interes comun se cere şi lucrarea celui d’al treilea. Comisiunea centrală era alcătuită din 16 membri: opt Moldoveni şi opt Munteni Patru se numeau de către domn, iar patru se alegeau de fie-care adunare din sînul său. Ea avea înalta misiune de a priveghia la reali-sarea nou ei organizări a ţărilor, puţind a arăta suveranilor abuzurile ce-ar constata şi îmbunătăţirile ce-ar crede necesare. Ea pregătea legile de interes comun, precum erau cele privitoare la u-nitatea legislaţiei, la unirea vămilor, a poştelor şi telegrafelor, la sistemul monetar. 2) Partidul liberal. — 84 — te-i cu vre-un alt proiect bine aşternut şi bine lămurit. Şi aşa, cinci în sinul comisiunii centrale a venit ora votului, linii clin onorabilii membri au fost nevoiţi a admite, cu toate lipsurile sale, proectul d-lor Arsache, Docan şi Brăiloiu, pentru că acesta le înfăţişa încai un ce pozitiv; cînd, cu durere o spun, apărătorii ţăranilor n’aii înfăţişat de cit discursuri, discursuri foarte bine simţite, foarte întemeiate, clar care ne-traducindu-se în nici un proiect precis, nu înfăţişă nimic practic în privirea resolvării cestiuniî. Şi aşa chiar ţara a rămas în nedumerire asupra opiniunilor minorităţii ; aşa şi a-dunarea s’a pus în neputinţă de a se rosti între două socotinţe traduse prin două proiecte. Această atitudine negativă a liberalilor în sinul comisiunii centrale n’a avut dar alt resultat de cât că a contribuit şi mai mult la răspînclirea a felurite bănueli asupra opiniunilor şi planurilor partidului ce nu s’a unit cu proiectul majorităţii. Ce bine ar fi rezultat insă şi pentru Adunare şi pentru ţară, dacă astăzi, chemaţi a ne rosti asupra unei cestiuni atit de grele, am fi avut dinaintea noastră două proiecte menite a cleslega nodul! Ce îngrijiri mai puţine pentru proprietari ; ce mîngiiere pentru ţărani! ce desminţire mai ve-clerată a vorbelor deşerte, a cuvintelor seci, a învinovăţirilor de comunişti, de socialişti, de mîncători de moşie şi cite alte imputări ce se aruncă asupra tuturor acelora cari au nenorocirea de a nu îngenuchia înaintea proiectului de lege rurală elaborat de majoritatea comisiunii centrale! Ce liniştire pentru ţară şi ce înleznire in sfîr^it s’ar fi făcut Adunării de a putea, în cunoştinţă de cauză şi luminată despre proiectele şi a unui partid şi a celui-lalt, de a putea, zic, rezolva cestiunea în deplina ei neatîrnare şi cu toată maturitatea! Insă aceasta, din nenorocire, nu este. Adunarea are dinaintea sa numai proiectul de lege rurală elaborat de majoritatea comisiunii centrale. Acest proiect este adoptat de secţiunile fostelor adunări a Moldaviei şi Ţării Româneşti şi raportorii acelor adunări sînt şi raportorii Adunării .Romîniei în această cestiune.4) Aşa dar proiectul comisiunii centrale, sprijinit de adesiunea secţiunilor şi de raporturile comisarilor, avem să-l studiem, avem să-l cercetăm şi apoi ori să-l adoptăm ori* să-l respingem. Şi acum, Domnilor, după ce am îndrăsnit a nu încuviinţa purtarea amicilor miei politici din sînul comisiunii centrale, daţi-mi voie să mă exprim cu toată moderaţiunea, cu toată deferenţa, dar tot de odată cu toată sinceritatea şi asupra proiectului majorităţii comisiunii centrale ce stă astăzi în dis-cuţiune. Şi pentru ca să fac aceasta, daţi-mi voie, Domnilor, să mă întreb mai intîiu dacă acest proect este elaborat pe a-ce!e margine care le-au cerut Convenţiunea din 7/,lţ) August ? Şi chiar din început şi fără sfială o zic că nu. 5. ORDINEA PROBELOR PACUVIU CĂTRE FIUL SĂLI DIN TITU LIVIU 1 2) După lupta de la Canne, Ani bal, comandantul armatei Cartagineze, se îndreptă spre oraşul Capua. Pacuviu Calaviu reuşise să supună voinţei sale toate mişcările Senatului. De şi nobil, era capul partidului popular. Inimic al Romanilor, el voia să primească cu porţile deschise pe învingătorul Anibal, sperînd că ajutindu-1 să zdrobească pe Romani, va asigura patriei sale stăpînire asupra Italiei. Senatul, ascultător blind al ordinelor lui Pacuviu, primi aproape 1) Pină la 1861 principatele rornîne aveau două camere : pentru Moldova şi pentru Ţara Rominească. De la această dată, făcindu-se unirea definitivă, s’a creat o singură adunare generală. 2) Istoricul roman Titu Liviu intercalează in scrierea sa discursuri întregi atribuite persoanelor pe cari le pune în acţiune şi făcute cu multă artă. in unanimitate această propunere. D’abia cîţi-va bătrinî se opuseră. Cind intră Anibal în oraş, fu primit cu mare entusiazm de tot norodul şi fu găzduit chiar in casa lui Pacuviu. Acesta avea un fim numit Perolla, care făcea parte dintre puţinii amici ai Domeî. El sa declarat de la început adversar al lui Anibal, şi cu mare greutate după stăruinţele lui Pacuviu, a fost scăpat de vre-o pedeapsă, ba chiar poftit la masă. Adus aproape cu sila de către tatăl său, Perolla a stat tot timpul trist şi apoi eşind puţin din casă împreună cu tatăl său, i-a spus —arătindu-î un cuţit—că e hotărit să ucidă pe Cartaginean ca să se spele ruşinea ce a căzut asupra patriei sale. Atunci Pacuviu ii zise următoarele : «O ! fiul mieu, te rog şi te conjur în numele tutulor legăturilor sfinte dintre tată şi fiu, nu întrista ochii miei părinteşti cu vederea crimei şi supliciului tău ! Nu sînt de cit cîte-va ore de cînd juram împreună, luînd de martori pe toţi zeii cu mina in mîna lui Anibal, o credinţă nestrămutată : şi acest braţ legat prin jurămînt, la eşirea de la masă, îl vom arma îndată contra lui! Te ridici de la o masă ospitalieră, unde ai fost primit singur cu alţi doi Gampanieni şi aceasta pentru ca să pătezi de sînge masa gazdei tale ! Am putut să înduplec pe Anibal în favoarea fiului mieu şi nu voiţi putea îndupleca pe fiul. mieu în favoarea lui Anibal ! ((Dar fie! Să nu existe pentru tine nici legătură sfîntă, nici bună credinţă, nici milă, nici religie; nu te da înapoi de la nici o crimă, dar cu condiţie ca crima să nu atragă după ea perderea noastră. ((Singur tu vrei să ataci pe Anibal? Ce! Cînd este ast-fel înconjurat de oameni liberi şi de sclavi? Cînd toate privirile sînt îndreptate asupra lui ? Toate aceste braţe se vor ridica asupră-ţi cînd vei comite nesocotitul tău sacrilegiu. Privirea chiar a lui Anibal, care înspăîmîntă armate întregi, care înspăimântă întreg poporul roman, crezi tu că o vei putea suporta? şi daca alt ajutor îi va lipsi, cînd voiu face eu lui Anibal un zid de apărare cu corpul mieu, îndrăzni-veî tu să loveşti în tatăl tău? Da, va trebui să-mi străpungi inima, înainte de a-1 atinge si de a-1 străpunge pe el. Mai bine con-vinge-te de cuvintele mele aici de cît să Iii învins acolo. Aşi — 87 — vrea ca rugăciunile inele să aibă asupra ta aceiaşi influenţă care au avut-o astă-zi pentru tine însuţi!». Văzind lacrimile în ochii tinăruluî, Pacuviu îl luă în braţe, îl strînse, şi nu încetă de a-1 conjura de cît după ce el a făgăduit a asvîrli arma şi a renunţa la ţinta sa. Atunci tînărui zice; «Ei bine! Amorul ce datorez patriei îl sacrific tatălui mieu. Dar eu pe tine te pling, pe tine care 'Vei fi responsabil că ai trădat de trei ori ţara: întîiu că ne-ai făcut să părăsim Roma, apoi că ai sfătuit incheerea păcii cu Anibal şi că astă-zi te opui să dau Romanilor Capua. Primeşte dar, o ţara mea, această armă pe care o luasem pentru a te scăpa, primeşte această armă pe care tatăl mieu mi-a smuls-o din mi ini». fj'iius Livius XX Uf, OJ. Acest discurs se dă ca model pentru aşezarea probelor. Negreşit regule precise nu se poate da in privinţa modului cum să dispui diferitele argumente de cari te serveşti ca să convingi; este insă un principiu că trebue să sfirşeşti cu argumente puternice. Retorii vechi deosibesc două sisteme : ordinea omerică şi ordinea ascendentă. Ordinea ascendentă cere să începi cu cele mai puţin importante probe şi să mergi spre cele mai însemnate. Ordinea omerică cere să-ţi împărţi în două argumentele decisive şi să pui o parte la început, o parte la fine, iar pe cele mai neînsemnate să le aşezi la mijloc. Numele vine de la Omer, care spune in Iliada că aşa aşeza Nestor pe ostaşii săi cînd pornea la bătălie: pe cei mai buni în faţă şi în urmă, pe cei slabi la mijloc. In exemplul din Liviu vedem că oratorul merge în mod gradat. La început spune că-ar fi o trădare ca să omoare pe acela căruia î-a jurat credinţa şi care l-a admis la masa sa.... Probă slabă, fiind-că Perolla putea obiecta că însăşi intrarea lui Anibal in cetate s’a făcut prin trădare. Al doilea argument este că Anibal l-a ertat pe Perolla şi acesta ar fi obligat să-l cruţe.... Argument ceva mai puternic, dar încă slab, căci el nu ceruse ertarea şi poate că venise la masă tocmai cu gind de a-şî răsbuna. Al treilea argument e mai puternic : Crima e zadarnică, fiind-că Anibal nu e singur şi deci vei fi şi tu omorît.... La aceasta încă putea obiecta Perolla că el nu se gîndeşte la viaţa proprie şi e — 88 — gata chiar să se sacrifice, dacă poate servi patria; deci să omoare pe Anibal şi apoi intimp'le-se orî-ce. Ultimul argument este decisiv : Pacuviu va apăra însuşi pe Anibal... Acum Perolla trebue să renunţe, căci nu voeşte să fie paricid. 6. PERORAŢIUNE IN CESTIUNEA LEGII RURALE DE MIHAIL COGĂLNIGEANU Am văzut mai ’nainte începutul acestui discurs. Urinează acum sfirşitul, adică peroi*aţiunea. Este un adevărat model oratoric. Toate regulele sint păzite şi a-fară de asta aflăm o putere de convingere, o căldură în susţinere care te impresionează adine. începe rezumarea motivelor cari îl fac să voteze contra proiectului de lege prezentat de guvern ; după aceia urmează pateticul, strălucitul patetic care poate fi pus alături cu marile modele din elocuenţa celor mai de frunte oratori. Iată, domnilor, cauzele cari mă fac să combat din toate puterile mele proiectul comisiunii centrale şi ori-ce alt proiect care ar ţinti de a lipsi pe ţărani de o singură prăjină de pă-mint din ceea-ce ei astă-zi stăpînesc în puterea legilor în vigoare. Asemenea proiecte sint in contra dreptăţii, în contra Jegii, in contra naţionalităţii şi în contra chiar interesului proprietarilor de moşii Ele ar fi contra dreptăţii, pentru că nu este drept să ne folosim de puterea noastră de legiuitori spre a strîmbătăţi pe cei slabi şi pe cei neîndrituiţi de a ridica glasul aice. Ele ar fi contra legii, pentru că ar trage din stăpînirea ţăranilor părticica de pămînt ce le-o garantează legile actuale. Ele ar fi în contra naţionalităţii noastre, pentru că, departe de a dezvolta simţul patriotic in inima gloatelor, — fără de — 89 — care o naţiune nu este tare, — ele n’ar face de cit a dezlipi clasa cea mai numeroasă de la sinul patriei, pentru că nele-gînd pe ţărani cu nici un interes la apărarea pămîntului strămoşesc, î-am face străini în propria lor ţară şi poate î-am sili—în desnădejdea lor—ori la o pustietoare emigraţiune ori la o grozavă rezistenţă în lăuntrul ţării. Ele ar fi în contra chiar a interesului proprietarilor de moşii, pentru că proprietatea numai acolo este respectată, numai acolo este sigură, unde are mulţi apărători, pentru că ispita ne arată că acolo unde proprietarii n’aii avut îndestul patriotizm şi îndestulă inteligenţă spre a se pune singuri în capul reformei, spre a face singuri concesiunile cerute de folosul, de binele general al ţării, ei au dat loc la grozave catastrofe, a cărora au fost ei cele d’intîiu victime... Şi acum, domnilor, las dreptul de o parte şi mă voiu a-dresa numai la inima d-voastră. Nu voiu mai chema în ajutorul ţăranilor noştri de cît u-manitatea şi patriotismul d-voastră. O ! nu drămuiţi brazda de pămînt trebuitoare hranei ţăranilor ! Gîndiţi la durerile, la patimile, la lipsurile trecutului lor ! Gîndiţi la originea averilor d-voastră ; gîndiţi că cea mai mare parte din ele o datoriţi muncii şi sudorilor lor ! închipuiţi-vă că părinţii lor s’au luptat alăturea cu părinţii noştri pentru salvarea ţării şi a altarului. Gîndiţi că mîine poate ora pericolului poate iarăşi suna ; că fără dînşiî nu veţi putea apăra nici Patria, nici averile, nici drepturile voastre şi că — odată ţara căzută — nu veţi fi de cit slugile străinilor, cînd astă-zî sînteţî în capul Romînieî, în capul unei ţări libere şi autonome. Aduceţi-vă aminte că atunci cînd era ocupaţiune streină mulţi din noi treceam hotarul, iar ţăranii rămineau şi ne păzeau moşiile şi averile. Inchipuiţi-vă care era soarta nenorociţilor noştri ţărani în acele triste timpuri. Aduceţi-vă aminte că ei şi cu însuşi femeile lor adesea au fost reduşi la stare de vite, înjugaţi la carele muscăleşti şi că oasele a mii de ţărani romîni pînă astă-zi încă înălbesc cîmpiile Dobrogei şi ale Bulgariei. — 90 — O ! fie-vă dar milă de dînşii, fie-vă milă de ţară noastră. O ! de ce nu se ridică dintre d-voastră vre-un urmaş al vechilor domni romînî sau ai companionilor de luptă ai lui Ştefan cel Mare şi ai lui Mihaiu Viteazul, ai lui Şerhan Can-tacuzin şi ai lui Grigorie Ghica, şi el să iee, el să se pună in capul marii reforme, să ridice el steagul emancipării ţăranilor romînî, cum a făcut-o in Ungaria urmaşii lui Zriny şi ai lui Battianv, în Prusia unul din cele mai strălucite nume ale aristocraţiei germane, principele de Hardenberg, cum astăzi în Rusia sînt în capul reformei numele cele mai vechi ale boierimii moscovite ! O ! Dacă Dumnezeu şi-ar face milă cu această ţară şi ar îmblînzi inimile cele împietrite î O ! de ce nu am elocuenţa trebuitoare pentru ca glasul mieii să poată triumfa de ideile egoiste, de fricele neîntemeiate, de interesele meschine, şi aşa să izbutim ca această mare şi naţională cestiune să se otărască, nu prin lupte, nu prin majoritate, ci prin primirea tuturor, prin unanimitatea Parlamentului romhv De s’ar face aceasta, ce mare şi frumoasă zi ar fi pentru Romînia, ce glorie ar fi pentru clasele bogate şi inteligente ale ţării, ce renume pentru Adunarea Legislativă, şi cit de sus am ridica naţiunea noastră în ochii Europei ! Şi din contră, ce ruşine, ce decadenţă pentru noi, cind am dovedi străinilor că nu avem putinţă de a fi, de a ne ridica la înălţimea misiunii noastre, că în mîinile noastre era să întărim Romînia, şi că noi am îngropat-o de vie ; căci nenorocind trei milioane de ţărani, nenorocită va fi şi ţara noastră ; şi moartă va fi Romînia, cînd în o asemenea cestiune, noi legiuitorii ei am da pilda strîmbătăţii şi a nelegiuirii ! Şi să nu credem, Domnilor, că prin un vot al nostru am înnecat pentru veci dreptul ţăranilor. Nu, Domnilor,, dreptatea nu piere; ca trupul lui Christos ea se poate îngropa, dar întocmai ca şi Ghristos-Dumnezeu ea va reînvia! Şi înainte de a sfîrşi, Domnule Preşedinte al Consiliului*) D Barbu Catarg iu. — 91 — intîiul consilier al tronului Romînieî, daţi-mi voie a vă adresa două cuvinte ; a vă aduce aminte o mare, o solemnelă făgăduinţă. Eram in Adunarea din Iaşi; Unirea ţărilor surori se proclamase de către Alesul Naţiunii. In acea zi, 11 Decembrie, d-voastră aţi zis la tribuna aceasta : totul pentru ţară şi nimic pentru noi. Cind d-voastră aţi zis aceste cuvinte, care au făcut să tresară milioane de inimi, d-voastră aţi contractat o mare datorie ; aţi subscris o trată la adresa ţării ! Astăzi momentul plăţii au venit. Faceţi onoare sub-scrieri! d-voas-tră. Apăraţi dar causa ţăranilor ca o misiune ce vă vine de drept. Şi cind veţi înfăţişa lui Alexandru Ioan I votul Adunării, înainte de a-î cere sancţiunea, o aduceţi*! aminte de cuvintele ce odată cu proclamarea sa de Domn Moldavie! i s’au adresatd) în numele Adunări! şi al naţiuni! ce-1 punea pe tronul Iu! Ştefan cel Mare : ((O Doamne, mare şi frumoasă îţ! este misiunea. Conven-ţiunea din 7/10 August ne însemnează o epocă nouă, şi Măria-ta eştî chemat să o deschizi. Fi! dar omul epoceî, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare, iar Măria-ta, ca Domn, fi! bun, fii blînd ; fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. ((Nu uita, că dacă cinc!-zec! de deputaţi te-am ales Domn, însă a! să domneşti peste milioane de oameni ; fă dar ca Domnia-ta să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă pasiunile şi urile dintre no! ; şi introdu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie !» l l) Cuvinte ce fac parte din discursul lui Cogălniceanu cu acea ocasiune. II. SPECIILE DE DISCURSURI I. DISCURSUL LUI MIHAIU LA CALUGARENI DE NICOLAE BĂLCESCU *) Autorul nu este Mihaiu, ci Bălcescu, dar acest discurs este un ‘exemplu strălucit de elocuenţă militară. Iată împrejurările în cari ar fi rostit Mihaiu-Yiteazul aceste cuvinte. Urcîndu-se pe tron, în urma lui Alexandru-Vodă (1593), Mihaiu işî propuse a scăpa ţara de sub Jugul Turcilor. După ce ucise Turcii aflaţi în capitală şi alte oraşe,' atacă cetăţile turceşti din Muntenia şi trecu chiar in Turcia răspîndind groaza poşte tot locul. Mai multe oştiri fiind învinse, sultanul Mahomet trimise o armată mare comandată de un generai cu renume, de Sinan-Paşa. Mihaiu aşteptă pe adversari la Gălugăreni, în judeţul Vlaşca, în-tr’o poziţiune foarte favorabilă pentru el, căci prin strimtoarea in care sta nu puteau trece mai mult ca zece, doi-spre-zece oameni într’un rind. In ziua de 13 August 1595 se dete acea faimoasă bătălie, despre care Bălcescu zice : «In sfârşit soarele veni să lumineze acea zi de Mercuri 13/23 August, menită a fi briliantul cel mai strălucit al coroanei gloriei romîneştî». înainte de începerea luptei Mihaiu rosti un discurs, pe care Bălcescu l-a alcătuit de minune potrivit şi cu împrejurările şi cu firea eroului (Istoria Romînilor sub Mihaiu pag. 124 ed. 1887). Aduceţi-vă aminte de vechia noastră vitejie, căci ocazia de acum este frumoasă şi, de o vom pierde, anevoe o vom mai căpăta. Turcii sînt uimiţi de atitea pierderi, cetăţile lor de 1 1) Notiţe despre autor se vor vedea la genul istoric. — 96 — toate părţile sint cuprinse; din cîţi captau avut armatele lor,, numai unul a rămas care mai îndrăzneşte a ţinea frunte creştinilor; cu el avem a ne lupta şi gloria de a-1 birui va ti foarte mare. Mulţimea vrăşmaşilor nu trebuie să vă sperie, de vreme ce Sinan a lăsat cele mai bune oşti ale sale in garnizoane prin cetăţi şi au adus cu sine numai oameni' cari vor face mai mult zgomot de cit vătămare. Pe lingă aceasta, locul de bătaie nu poate fi mai bine ales ; aci mulţimea lor este nefolositoare *). Aduceţi-vă aminte de cruzimea vrăşmaşului care nu iartă nici o dată pe cei biruiţi, cu atît mai puţin pe cei ce s’au revoltat! Nu este destul că am scuturat jugul robiei, că am reinoit vechile legături cu împăratul şi ne-am pus sub o putere ardeleană, dacă prin o faptă strălucită nu vom căuta să întemeiem această vrednică hotărîre. A venit vremea să ne luptăm puternic pentru libertate, iar mai cu seamă pentru cinstea legii, ca să dovedim Turcilor că de ne aii călcat ei mai înainte patria, a fost numai din cauza neunirii noastre. Dar acum cînd toate puterile vecine-stau în bună înţelegere împreună, trebuie să dobîndim prin unire ceia ce am pierdut prin zavistie si împerechere şi să. *) Iată descripţiunea Călugărenilor făcută de Bălcescu (op. cit. p. 118) : «Drumul care merge de la Giurgiu spre Bucureşti trece printro cimpie şasă şi deschisă, afară numai dintr’un loc, două poştii departe de această capitală, unde el se află strins şi închis intre nişte dealuri păduroase. Intre aceste dealuri este o vale, largă numai de un pătrat de milă, acoperită de cring, pe care girla Neajlovului o îneacă şi piraele ce se scurg din dealuri o prefac intr’o baltă plină de nomol şi mocirlă. Drumul acolo trece in lungul acelei văi, parte pe o şosea de pămînt, parte pe un pod de lemn, cari amindouă sint aşa de strimte în cit d’abia poate cuprinde un car lărgimea lor. Această strimtoare, pe care locuitorii o numesc Vadul Călugărenilor, fu aleasă de Mihaiu-Vodă spre a sluji de Termopile Rominilor. Astă-zi această vale se află întocmai cum o descriu analiştii acelor timpuri. Nici un moment nu ne arată că acolo fu lupta cea crincenă pentru libertate ! Atit sintem de nesimţitori la gloria naţională ! Rominul trece acum cu nepăsare prin aceste locuri sfinte fără ca nimic să-i aducă aminte că pămintul ce calcă e frămintat cu singele părinţilor săi şi acoperă oasele vitejilor». — 97 — gonim pe aceşti cruzi tirani dincolo pe strimtoarea lor, de Dardanele. Toţi vecinii şi-au făcut datoria, cînd bătîndn-i cind gonindu-î din cele mai bune cetăţi ale lor, ast-fel in cit ei prăpădiră cea mai bună parte din armata ce Sinan-Paşa dusese în Ungaria. Acum pot şi Romînii dobîndi o asemenea glorie, căci toate dovedesc că vom avea aceiaşi norocire. «Ast-fel vorbi Mihaiu, neinspăirnintatul voevod şi ostaşii inimaţî foarte împotriva Turcilor, învăpăiaţi şi de aceste cuvinte, dar geloşi încă mai mult de a eclipsa printr’o biruinţă strălucită toate biruinţele glorioase ale vecinilor, răspund învîrtind în mîinî paloşele şi lăncile şi, prin strigări mari de o răsboinică veselie, cer de la domnul lor ca să-î ducă îndată către duşmani». Bătălia se dote şi victoria Rominilor fu strălucită. Observări. — Asupra acestui discurs se vor face următoarele observaţii : !. Cui atribuie autorul acest discurs? 2. In ce împrejurări de loc şi de timp se rosteşte? 3. Care este tema discursului? 4. Cari sint părţile planului? 7 î. PROCLAMAT] UNI DUPĂ LUPTA DE LA GRI VIŢA DE PRINCIPELE CAROL1) Osia si, In bătălia de la 30 August, ca şi în luptele cari au precedat şi urmat această memorabilă zi, voi aţi dovedit că virtuţile străbune n’au pierit din rindurile oştenilor romîni. Sub tocul cel mai viu al inimicului aţi înfruntat moartea cu bărbăţie, aţi luat o redută, un drapel şi trei tunuri. Ţara vă va li recunoscătoare de devotamentul, de abnegaţiunea voastră ; iar eu, ca Domnul şi Comandantul vostru, sint mîndru de voi şi vă mulţumesc. De şi am avut simţitoare pierderi, ele şi deplîng împreună cu voi bravii camarazi căzuţi pe cîmpul de onoare, dar sîngele vărsat nu va fi în zadar : dintr’insul va rodi mărirea şi independenţa patriei. Dat în Domnescul Nostru cartier general al armatei de Occident, în Poradim, la 5 Septembre 1877. CAROL. D Discursurile, Proclamaţiunile şi diversele acte ale M. S. Regelui Carol sint adunate şi publicate de Academia Uomînă în 2 volume sub titlul «30 de am de domnie». Ostaşi, In ziua de 30 August, virtutea voastră a încununat cu victorie steagurile romîne. Regimentul 14 de dorobanţi şi Batalionul 2 de vînători, împreună cu t reî batalioane din glorioasa armată imperială rusă, au luat din mîînile inimicului reduta ce el apăra cu atîta învîerşunare, şi un drapel şi trei tunuri aii fost cucerite de trupele noastre. Aceste trofee, Eu ordon a se trimite în capitala ţării şi a :se păstra acolo ca o vecmică dovadă a vitejiei armatei romî-neşti. Drapelul se va aşeza de-ocamdată în Arsenal, pînă se va hotărî definitiv locul unde are să se păstreze. Iar tunurile luate de la vrăjmaşi, două se vor aşeza la ambele părţi al statuei lui Mihaiu-Viteazul. Umbra măreaţă a gloriosului Domn va vedea ast-fel că oştenii romîm au rămas pînă astă-zî Iii ai eroilor de la Gălugărenî. Cel de al treilea tun se va aşeza înaintea marelui corp de gardă de la Palatul Domnesc, pentru a fi pururea pentru brava noastră armată un glorios esemplu de imitat. Dat în Domnescul Nostru cartier general al armatei de Occident, în Poradim, la 5 Septembre 1877. CAROL. Observări. — Se vor face următoarele observări asupra acestor discursuri: 1. Cine e autorul lor?—2. Aceste discursuri s’au rostit ■ori s’au dat scrise spre a fi citite?—3. Ce luptă a fost la 30 August? —4. De ce Mihaiu putea vorbi chiar in faţa armatei pe cind Carol nu putea face tot ast-fel? — o. Putem căuta în ele schema obicinuită a discursului?—6. Ce numire poartă astăzi discursurile adresate urmatei de către comandanţi ?—7. Amintiri istorice despre trofee şi importanţa lor, mai ales la Romani ?—8. Ce fapte istorice reaminteşte discursul al doilea? 3. LA MOARTEA IIENRIEJEI FOSTEI REGINE A ANGLIEI DE B0 8SUET1) Kt nune, reg<*s, intidligite; eru elimini, qui judicatis teiram. (Şi acum regilor, înţelegeţi ; învăţaţi minte, voi cari judecaţi pămintul). Monseniore, -) Acela care domneşte Î11 ceruri, de la care vine toată puterea, căruia singur îi aparţine gloria, majestatea şi neatârnarea, numai acela are puterea să tacă lege regilor şi să le dea, cînd voeşte, învăţături mari şi teribile. Aci el ridică tronurile, aci le coboară, aci dă prinţilor putere, aci o ia, lăsindu-le numai slăbiciunea lor,' — ast-fel îi învaţă ale lor* datorii într’un chip măreţ şi vrednic de el. Dîndu-le puterea, le porunceşte s’o întrebuinţeze pentru binele omenirii; lu-îndu-le puterea, le arată că majestatea lor e trecătoare şi că* fiind pe tron, ei sint supuşi autorităţii suverane a lui Dumnezeu. Ast-fel învaţă el pe prinţi, nu numai prin vorbe, dai* prin fapte, prin exemple : Et nune, reges, intelligite ; eru-dimini qui judicatis terram. Fraţilor creştini, pe cari v’a adunat aci, la această tristă ceremonie, amintirea unei regine mari, fiică, soţie, mamă de D Notiţe despre acest orator se vor vedea in paragr. 3. ’2) Filip duce de Orleans, frate cu Ludovic XIV, ginerele IlenrieteL — 101 — de regi' puternici, discursul acesta vă va arăta unul din acele groaznice exemple, cari dovedesc lumii întreaga ei deşertăciune. Veţi vedea intr’o singură viaţă toate extremităţile vieţii omeneşti : mizeria şi fericirea fără margini ; o lungă şi pacinică stăpinire a uneia din cele mai nobile coroane ale universului ; toată gloria pe care naşterea ^i mărirea o pot da unui om, care e apoi lovit de toate valurile soartei ; mai întiiu izbînda, apoi schimbări neaşteptate ; răscoala potolită, dar îndată devenită stăpînă ; dezordinea fără frîu ; legile desfiinţate ; majestatea lovită prin atacuri necunoscute pînă a-tunci ; uzurparea şi tirania sub numele pe libertate1); o regină fugară ce nu poate găsi adăpost în cele trei regate -) şi care e exilată în propria sa patrie3); nouă călătorii pe cele mai grozave furtune ; un tron răsturnat în mod nedemn şi restabilit în mod miraculos. Iată învăţămintele pe cari D-zeu le dă regilor, arătînd lumii nimicnicia alaiurilor şi măririi ei. Nu pot găsi lesne cuvinte, nu pot afla expresiuni corespunzătoare unui subiect atît de vast ; totuşi lucrurile vor vorbi prin ele însele. Va vorbi inima unei regine mari, ridicate de fericiri şi înjosite de nenorociri, şi, fiind-că particularii nu pot să dea lecţiunl regilor nici în asemenea împrejurări, voiu lua cuvintele unui rege 4): Kt nune, reges, intelligite, erudimini qui judicatis terram ! Dar înţeleaptă şi pioasa prinţesă, despre care vorbesc acum, n’a fost numai o icoană înfăţişată oamenilor ca să se vază bo-tărîrile providenţei şi neinlăturatele schimbări ale monarchii-lor ; ea învăţa însă-şl pe cînd Dumnezeu învăţa prin exemplul ei pe principi. Regina de care vorbim a înţeles două lecţii cu totul opuse: şi în nenorocire şi în fericire s’a purtat creştineşte. In fericire a fost bine-făcătoare ; in nenorocire a fost neînvinsă. Cit a fost fericită, şi-a arătat puterea prin nesfîr-şita ei bunătate ; cînd soarta a părăsit-o, s’a îmbogăţit însăşi D Vorbea un partizan al monarchicî de drept divin. 2) Anglia, Scoţia, Irlanda. 3) Franţa. 4) David, regele Iudeilor. — 102 — de virtuţi. A suferit pentru sine pierderea puterii regale, pe care o avusese pentru binele altora ; şi dacă supuşii săi, dacă aliaţii săi, dacă întreaga biserică s’a folosit de această mărire, a ştiut şi ea să se folosească maî mult de nenorocirea ce a izbit-o de cit de gloria care a răsfăţat-o. Acestea le vom vedea în viata pentru vecinicie vrednică de aducere-aminte a prea înaltei, prea excelentei' şi prea puternicei prinţese Henrieta-Maria de Franţa, regina Angliei Măcar că toţi ştiţi rarele calităţi ale acestei regine, a cărei viaţă e cunoscută de întreaga lume, voiu fi nevoit să vi le reamintesc, pentru-că această idee va folosi pentru întregul discurs. •) •) Henrieta-Maria de Franţa, Fiica lui Henric IV şi soră cu Ludovic XIII, s’a căsătorit cu Garol I, regele Angliei. Căsătoria nu mergea bine, pentru-că Buckingam, favoritul regelui, era in duşmănie cu Richelieu, ministrul francez şi nu vedea cu ochi buni simpatia reginei pentru Franţa. După ce favoritul lui Carol a fost asasinat, liniştea s’a mai restabilit în casa lor şi în curind au ajuns să trăiască bine. Tocmai atunci încep turburările în Anglia şi lupta între Parlament şi rege. Henrieta fuge in Franţa, căutind ajutor pentru soţul său, dar toate încercările sint zadarnice şi Carol este ucis pe eşafod la 4649. Atunci Henrieta fundă la Chaillot o minăstire a surorilor numite ale vizitaţiunii (couvent de la visitatiom şi trăi multă vreme acolo, lăsînd chiar cu limbă de moarte să fie îngropată acolo. Această viaţă atit de agitată se înţelege că a dat materie abun-dantă pentru un discurs funebru şi în adevăr aci nu găsim numai fraze şi amplificaţiuni oratorice, ci găsim fapte istorice comentate de un preot, de un om ce vorbea in numele religiunii şi trăgea învăţăminte. In privinţa comentariilor se înţelege că cestiunea se schimbă : valoarea lor literară nu poate ascunde falsitatea istorică. Era în interesul ideei fundamentale a discursului să arate pe Carol I ca o victimă, dar istoria nepărtinitoare l-a zugrăvit ca un tiran, ca un cirmuitor nechibzuit care a grăbit izbucnirea mişcării în ţară. Nici un rege n’ar fi avut atîta posibilitate să dea o constituţie liberală poporului cu mai puţine zguduiri ca-acest nefericit Carol orbit de ideile dreptului divin ; n’a făcut-o, curentul l-a răsturnat şi pe el şi a turburat adine şi liniştea Angliei. Să ne mulţumim deci a admira valoarea literară a acestui discurs şi să nu punem temeiu pe afirmările-î istorice. Ar fi de prisos să vorbesc pe larg despre glorioasa naştere a acestei prinţese : nu e nimic sub soare care să se potrivească in mărire cu aceasta. Papa Sfintul Grigorie 1) a adus de mult această deosebită laudă coroanei franceze : «este aşa de superioară celor-lalte coroane ale lumii cit e desperi oară demnitatea regală faţă de soarta particularilor». Dacă a vorbit el aşa pentru vremea regelui Childebert-), socotiţi ce ar fi zis despre urmaşi! sfîntulu! Ludovic şi a! lu! Carol cel mare •'*). Născută dintr’un asemenoa neam, fiică a lu! Henric cel mare * * 3 4), cu inima e! şi-a întrecut măreaţa naştere. Se înţelege că numai un tron ar fi fost vrednic de dînsa. Şi în adevăr, ea uni familia domnitoare a Franţei cu familia regală a Stuarţilor, car! primise moştenire coroana Anglie! printr’o fiică a lu! Henric VII5) şi aveau şi sceptrul Scoţiei. Ea s’a bucurat mult că domneşte peste o naţie mare, pentru că a avut tot-d’auna dorinţă nemărginită de a face bine. Pe lingă bine-facere, a avut şi alte virtuţi tot atît de vrednice de admiraţiune. Ascultînd plîngerile şi secretele, ea zicea că prinţi! trebuie să ştie a tăcea şi a fi tot aşa de discreţi ca şi duhovnici!. Pe cînd răsboaîele civile erau în cea mai mare furie, nimeni nu s’a îndoit de al e! cuvînt nici n’a pierdut nădejdea în bunătatea eî. Care alta a ştiut să potrivească mai bine libertatea cu respectul, modestia cu rnîn-dria? Blindă şi prietenoasă pe cit de neclintită şi de severă, b A fost papă de la 590 pînă la 604. El a stabilit liturghia. ă) Childebert, fiul lu! Clovis, care fusese primul rege al Francilor, a domnit de la 511 pină la 558. 3) Carol cel mare (Charlemagne) a fost regele Francilor şi a întemeiat dinastia Carlovingiană. A domnit de la 711 pînă la 814. In anul 800 a fost încoronat împărat al Occidentului. Stîntul Ludovic sau Ludovic al IX a fost regele Francieî de la 1226 pînă la 1270. A întreprins a opta cruciată, dar a murit înainte de a ajunge la locurile sfinte. b Henric cel mare (Henri le grand) sau Henric IV a fost regele Franţei de la 1589 pînă la 1610. 5) Henric VII a domnit în Anglia de la 1485 pînă la 1509 ; a întemeiat dinastia Tudorilor. — 104 ea a ştiut să convingă şi să comande, s’arate cînd puterea raţiunii; cînd pe a autorităţi. Veţi vedea cu cită prudenţă conducea trebile şi de sigur ar ti scăpat statul cu dibăcia ei, dacă statul ar fi putut să fie scăpat. Soarta rfavea nici o putere asupră-I; nici relele pe cari le prevăzuse, nici cele ce I-au venit pe neaşteptate nu I-au zdrobit curagiul. Ce aşi putea zice despre neclintita ei dragoste pentru re-ligiunea strămoşilor? A înţeles bine că această dragoste a a-dus gloria familiei sale şi a Franţei, singura naţiune din lume care de două-spre-zece secole, de cînd regii ei s’aîi făcut creştini, n’a avut pe tron nici un necredincios ţ). *) Oratorul povesteşte cu tot deamăruntul viaţa acestei prinţese. Ea, devenind soţia lui Carol I, a protegiat pe catolicii din Anglia, cari erau persecutaţi. In aceasta a îndeplinit datoria unui adevărat rege creştin. Situaţiunea nenorocită a catolicilor englezi începuse de cind Henric VIII a rupt legăturile cu Papa şi s’a proclamat cap al bisericii, întemeind ast-fel religiunea anglicană. Pe lingă aceasta, s’au produs în Anglia şi alte secte, cari au răspîndit erezia şi dezordinea. Dar Henrieta nu numai prin ajutorul dat adevăratei biserici şi-a făcut un nume vrednic de vecinică aducere aminte, ci şi prin faptul că a împăcat patria sa cu Anglia. Se ştie că după nunta el, Buckingam, care conducea afacerile statului englez ca favorit al lui Carol I, a făcut cîte-va expediţiunl în Franţa ca să ajute pe protestanţi cari se luptau cu catolicii. Carol I, regele Angliei, erea drept, moderat, foarte pregătit pentru domnie. Persecutat de destin, s’a văzut nevoit a intra în luptă cu propriii săi supuşi. El n’a provocat prin nimic mişcările sîngeroase ce s’au intîmplat în această revolu-ţiune. Cine le-a provocat ? Le-au provocat «credinţele false, spiritul prea doritor de discuţiune, punerea în dubiu acelor sfinte.» Deci, toate nenorocirile ce s’au întîmplat în secolele acestea în Europa vin din pricina schimbărilor provocate de reforma începută de Luther şi manifestată apoi prin felurite erezii. * *) 1) De două-spre-zece secole, adică de la Glovis, întemeietorul monarhiei Francilor, care s’a creştinat împreună cu oştirea sa. *) Partea cuprinsă intre aceste semne e numai rezumată. 105 — In aceste turbnrări s’a ivit Cromwel, «om cu o rară putere de spirit, ipocrit rafinat pe cit de dibaciu politic, capabil să intreprinză orî-ce şi să tăinuiască orî-ce, activ şi neobosit în pace şi în războiri.» Acestuia î-a fost dat «să înşele popoarele şi să se ridice d’asupra regilor.» Mulţimea s’a luat după dînsul, încîntată de făgăduelile de libertate, şi a mers orbeşte înainte fără să vază că merge la sclavie. Aceasta a fost soarta Angliei. In mijlocul acestei confuziunî îngrozitoare, regina Henrieta a făcut tot ca să scape statul. S’a expus în toate chipurile in călătorii şi în adunări primejdioase. S’a dus în Anglia cu armată mare ca să-şî scape soţul eî cel iubit. N’a isbutit, a fost silită să se retragă la Exeter şi după ce a născut o fată, a fost nevoită să fugă în Franţa. Această fată după ce s’a făcut mai mare şi a fost descoperită, a scăpat cu multă greutate din mina parlamentarilor (regimul cel nou în Anglia) şi a fost adusă în Franţa lingă mamă-sa *) Cind cuget la groaznicele şi nesfirşitele primejdii prin cari a trecut această prinţesă pe mare şi pe uscat, în timp de peste zece ani şi cînd văd că în potriva persoanei ei n’a reuşit nici o încercare, pe cînd toate încercările împotriva statului au reuşit, trebuie să crez că Providenţa a voit ca ea să trăiască după cădere, după ce îşi va fi pierdut acel sentiment de mărire care cu atît corupe sufletele cu cit sînt mai mari şi mai sus puse. Pentru aşa ceva odinioară David a căzut zdrobit de mina rebelului Abesalom Şi, domnilor, după atitea rare umiliri, regina Angliei a fost nevoită să apqtră în lume şi să arate în Franţa şi încă în Lu-vru., unde se născuse cu atîta glorie, să arate toată întinderea mizeriei sale. Atunci a putut exclama şi ea vorbele profetului Isaia : «Dumnezeul armatelor a făcut acestea spre a nimici cu totul măririle omeneşti şi a ruşina ce are universul mai august !...» Dumnezeu nu lăsase nici un mijloc de scăpare pentru regele Angliei: totul este în potriva lui. Se dă în mîna Scoţienilor şi aceştia îl dau Parlamentarilor englezi... Pe cînd Parlamentul Angliei cugetă să libereze armata, a-ceastă armată, deprinsă cu independenţa, schimbă Parlamentul după pofta ei şi se face stăpînă pe tot. Ast-fel regele — 106 — merge din captivitate in captivitate şi în zadar regina caută să atragă Franţa, Olanda, Polonia şi puterile de la nord. Ea reuneşte să îmbărbăteze pe Scoţieni, cari ridică o armată de trei-zeci de mii de oameni; încearcă, împreună cu ducele de Lorena1), să scape pe regele, soţul ei; îşi scapă copiii; consolează pe rege, care îi scrie din închisoare că numai dinsa îî susţine spiritul. O mamă, o femee, o regină admirabilă şi vrednică de fericire, dacă ar fi ceva fericirile de pe pămînt! Dar trebue să te supui soarteî. Ai susţinut statul, atacat de o putere neînvinsă; acum fii puternică pe ruineluî lui. După cum o coloană pare a fi sprijinul cel mai puternic al unui templu căzut în ruină, cînd edificiul întreg cade asu-pră-i fără să-o turtească, tot aşa regina se arată pîrghia puternică a statului, cînd o vedem că rămîne în picioare la căderea lui, după ce multă vreme i-a purtat povara. Cine ar putea să spuie durerea ei, cine ar putea să-i povestească jalea? N’ar fi de ajuns, domnilor, nici Ieremia, care singur a ştiut să facă de opotrivă plîngerile cu nenorocirile. Va fi strigat şi ea cu profetul : ((Vezi, Doamne, întristarea mea. Pierduţi sînt copiii miei, fiind-că vrăjmaşul s’a întărit. A pus mîna sa vrăjmaşul pe tot ce-mi era mai scump. A zdrobit regatul şi pe principe. Lăsaţi-mă ; amar voiu plînge ; nu încercaţi a mă mîngiia.» După ce am ascultat jalea ei, sfinte surori* 2) şi scumpe prietene (cum vă numea dînsa), voi cari aţi văzut-o adesea gemînd înaintea altarului Domnului, voi cari aţi cunoscut sfintele ei mîngîerî, spuneţi cit de credincioasă aţi văzut-o voi ! De cîte-orî aţi văzut-o voi aci mulţumind lui Dumnezeu pentru că a făcut-o creştină şi pentru că... Credeţi, domnilor, pentru-că a restabilit pe fiul ei3)? Nu : pentru-că a făcut-o regină nenorocită. b Ducele de Lorena, Caro! iV, gonit din statele sale de către Richelieu, trăia în Belgia şi făcea cu armata sa serviciu de mercenari. El a încercat să scape pe Carol I al Angliei. 2) Călugăriţele de la Chaillot. b Carol II devenise rege al Angliei, după căderea regimului numit Protectorat. — 107 — A ! îmi pare rău că e atît de mic locul in care vorbesc. Ar trebui ca vorba mea să iasă din această incinta şi să răsune în depărtare. Durerile aii făcut-o să înţeleagă mai bine evangelia cînd a unit creştinizmul cu nenorocirea. Fericirea prea mare ne orbeşte, ne rătăceşte, ne face să uităm pe D-zeur să ne uităm pe noi inşi-ne, să ne uităm credinţa. De aci crimele, de aci plăcerile rafinate, de aci mîndria, toate cele ce au îndreptăţit groaznicul blestem al lui Christos: «Vai vouă celor ce rideţi! Vai vouă celor sătui !» Nenorocirile din potrivă întăresc creştinismul. In nenorocire ne ispăşim păcatele ; în nenorocire ne curăţim gîndurile; în nenorocire ne potolim dorinţele de pe pămînt şi ne gîndim la bunurile din cer ; în nenorocire ne pierdem mîndria şi prea marea încredere în noi înşine. Să nu ne înşelăm : cei mai pricepuţi în afaceri tot fac greşeli mari. Dar ce lesne ne ertăm greşelile cînd ni le iartă norocul ! Şi ce iute ne credem a fi cei mai luminaţi şi cei mai dibaci cînd ne aflăm sus şi fericiţi! Numai neizbînda ne sileşte a mărturisi că am greşit, lucru atît de greu pentru mîndria noastră. Numai atunci vedem limpede cîte am lucrat rău şi cîte am fi putut să le facem bine. Vedem atunci că numai Dumnezeu e înţelept şi căindu-ne de toate greşelile cari ne-au ruinat, ne mulţumim cu singura mingîere că plînsul îndreptează toate. Doui-spre-zece ani neîntrerupt, fără vre-o mîngîere din partea oamenilor, a învăţat nenorocita regină grelele învăţături ale lui Dumnezeu. In sfirşit, s’a îndurat domnul de pocăinţa şi de rugile ei şi a restabilit familia regală. Garol II a fost recunoscut şi cu chipul acesta s’a răzbunat injuria adusă regilor1). La dînsul s’ati întors toţi, după ce şi-au pierdut iluzia de libertate şi s’au roşit de propria lor izbîndă. Ar fi putut acest principe mărinimos să ajungă mai iute, dacă s’ar fi slujit de aceia cari se arătau gata să distrugă tirania printr’o singură lovitură; dar sufletul lui mare a înlăturat asemenea mijloace, socotind că regii, ori-ce stare s’ar afla, sînt datori să lucreze numai prin legi şi prin arme. Şi ast-fel, restabilit 1) Să nu uităm că vorbeşte un susţiitor al monarchieî de drept divin. Pentru el, ori-ce revoluţie e o injurie adusă regilor. — 108 — prin legi, domneşte acum pe tronul strămoşilor săi cu înţelepciune, cu dreptate cu îndurare1). Fără îndoială, s’a mîngiiat regina prin acest minunat eveniment ; dar nenorocirile au învăţat-o să nu se schimbe prin schimbarea unei stări de lucruri. A privit cu mirare cum Dumnezeu, care lăsase zadarnice atît de multe silinţe, pentru că nu se apropiase ceasul hotărît de dînsul, a luat de odată de mină — cînd a sosit ceasul — pe tînărul rege şi l-a aşezat pe tron... Aduceţi-vă aminte cu cită bună-voinţă se purta cu cei din jurul ei şi cît de mult ura bîrfeala. Ştia cit preţueşte cuvin-tul şi chiar tăcerea prinţilor şi cît de puternică devine bîrfeala cînd îndrăzneşte a se arăta în faţa lor. Tot-d’a-una se gînclea la Dumnezeu, cîntărindu-şi cu băgare de seamă toate vorbele şi după pilda institutului Sfintei-Marii, nu uita prezenţa majestăţii divine. Adesea ca să-şî reamintească aceste lucruri şi ca să se conforme icoanei adevăratului creştin, citea cartea : Imitaţia Iul Isus-Christos -). După atîtea rele şi atîtea nenorociri, socotea că nu are alt vrăjmaş afară de păcatele sale. Le cercetă pe toate cu dea-mănuntul, socotindu-le grele pe toate şi, ispăşindu-le, se pregătise aşa de bine pentru ceasul din urmă, în cît moartea, de şi a venit sub înfăţişarea somnului, a găsit-o gata. A murit această mare regină, lăsînd în urmă-i păreri de rău nu numai din partea familiei, dar şi din partea tuturor cari au avut cinstea s’o servească sau s’o cunoască. Să nu-i plingem nenorocirile, cari acum o fac fericită. Dacă ar fi fost norocoasă, ar fi fost mai strălucită istoria ei, dar faptele nu i-ar fi fost aşa mari. Acum, cînd a preferit crucea în locul tronului, cînd nenorocirile i-au fost ele toată mîngierea, va primi acum răsplata făgăduită celor ce plîng. b Comentatorii lui Bossuet spun că toate aceste afirmări despre Carol II erau false : nu era nici drept, nici înţelept şi se servise de mijloace meschine ca să capete tronul. 2) Imitat io Iesu-Christi, carte pioasă, scrisă prin secolul XIV şi atribuită lui Toma a Kempis sau cancelarului Gerson. S’a tradus şi în romineşto pe la începutul secolului nostru. — 109 — Primească Dumnezeul indurator jertfa chinurilor ei ! Aşeze-c> in sinul lui Abraam şi scutească familia ei şi lumea de lecţii' atit de teribile ! Observări.— i. Care este tema acestui discurs? 2. Cine l-a rostit ? 3. Cu ce ocaziune ? 4. îşi propune să laude pe Ilenrieta sau să facă o critică imparţială asupra împrejurărilor prin cari a trecut Ilenrieta şi soţul ei Carol I? 5. Intr’un discurs ţinut la inmor-mintare se poate vorbi contra mortului? 6. Ce anume teme pot fi desvoltate intr’un asemenea discurs? 7. Care este exordiul acestui discurs şi ce anume ideîe dezvoltă oratorul intr’insul ? 8. Care este proposiţiunea? 9. Tractarea are confirmaţiune şi respingere? 10. E nevoie de respingere intr’un discurs funebru? 11. Cum e sfirşi-tul acestui discurs? 12. Se poate o variaţie mare in modul a sfirşi un discurs funebru sau e cam o formulă şi care anume? DISCURS CU OCAZIUNEA MEDALIEI DE ANASTASIE PANU1) După ce s’a promulgat Gonvenţiunea din 1857 s’au numit în fiecare principat trei caimacami. In Moldova s’aii numit Ştefan Ca-targiu, Anastasie Panu şi Yasile Sturdza. Gatargiu a fost mare duşman al unirii, pe cînd ceî-ralţî au luptat din răsputeri ca să triumfe candidatul partidului naţional, care reprezenta ideia aceasta. îndată după alegerea lui Cuza, Adunarea Electivă a Moldovei, în şedinţa de la 20 Ianuarie 1859, după propunerea lui M. Gogălniceanu votează următoarea încheere : (d. Adunarea Electivă, preţuind patriotizmul şi curagiul cu care dumnealor Vasile Sturclzci şi Anastasie Panu, foştii caimacami, au apărat autonomia şi demnitatea naţiei in contra lovirilor şi inriu-ririlor din lăuntru şi din afară, declară că : au bine meritat de la Patrie. «II. O medalie va fi făcută, pe conta Statului, pe care va fi înscrisă încheerea Adunării, precum şi data cînd au ocîrmuit d-lor Y. Sturdza şi A. Panu ca Caimacami». Cu această ocazie rosteşte Anastasie Panu discursul următor: In uimirea simţirilor în care mă aflu, cer ertare Domnilor, dacă slabele mele cuvinte nu vor putea rosti toată recunoştinţa de care mă simt pătruns pentru votul ce aţi bine-voit a ne acorda. Bărbaţii acei mai mari ai lumii aii simţit inima lor tresărind de mîndrie, cînd o Adunare Naţională le zicea : ]) Născut la 1810, mort la 1867, Anastasie Panu a fost magistrat, apoi a intrat în cariera politică pe la 1847. In timpul lui Gr. Ghica a fost Director de minister şi apoi ministru. Deputat în divanul ad-hoc, el a ajuns caimacam la 1857. După aceea a fost in timpul lui Cuza deputat şi prezident al Camerei. — 111 — că bine au meritat de la Patria lor. Inima mea să desface şi să îneacă acum în recunoştinţă, văzînd atîta bună-voinţă din partea Adunării pentru micile servicii ce am făcut. Căci în adevăr, Domnilor, lăsaţi-ne meritul de a zice că am făcut foarte puţin în greaua misie ce am avut, şi ce poate vîslaşul ne-experimentat cînd întîmplarea îl aduce la cîrma unui vas, care se învăiue de pretutindenea ? El sperează atunci numai la Dumnezeu şi la Ţara noastră, şi speranţele noastre s’au realizat, căci iată Adunarea acea Naţională, suspinată de părinţii noştri, iat’o că s’au întrunit în Domniele-voastre. Fiţi fericiţi, Domnilor, că purtaţi caracterul acel mai scump la toate naţiile care voiesc şi aspiră la un viitor; fiţi fericiţi că întruniţi astăzi speranţele atîtor milioane de Romîni ; cît pentru noi, vom purta piuă la mormînt şi lăsa şi urmaşilor noştri fala că ne-a învrednicit Dumnezeu să zicem: Adunarea Naţională este deschisă, lucraţi într’însa, aleşii ţării ; lucra i de acum spre binele şi fericirea Patriei, spre apărarea drepturilor şi autonomiei ei. Tratatul şi Convenţia din Paris aii garantat existenţa noastră; să trăim dar de acum ca un popor care se simte ce este, să ne apărăm cu toate puterile drepturile şi autonomia ţării ce strămoşii noştri le-au apărat pînă şi cu viaţa, să facem şi noi ori-ce jertfă va cere trebuinţa pentru apărarea acestei sacre moşteniri. Eîi propun acum, Domnilor, ca in tabloul ce voiţi a face să iiu vă opriţi la numele a doui oameni; căci ce sînt două nume în faţa măreţelor principii care dau viaţă şi duc la mîntuire o naţie întreagă? Aii doară individele noastre putea să se pue în preajma geniului Nadei, care venise să răstoarne piatra mormîntului, unde Romînia gemuse atîţia secoli? Nu ! Nu! Doi oameni n’au făcut nimica!!! Dumnezeii ţinea în mîi-nile sale soarta Romîniei, şi la ora însemnată a zis ca să se împlinească... Atunci generaţiile care au trecut, aii tresărit în mormintele lor, istoria, cu toate tradiţiile ei, s’a înfăţişat înaintea noastră şi ne-a arătat să mergem pe calea datoriei. Un nuştiîi ce, ne împinge înainte. A trebuit să mergem înainte, căci nu puteam rămînea înapoi! înscrieţi dară pe bronzul ce propuneţi, pe Romînia, care se renaşte la viaţă şi d’asupra degetul lui Dumnezeu, care-i — 112 — înseamnă să meargă înainte, clar să meargă înainte, căci Ro-minia are o mare misie de împlinit. Eu iau act, Domnilor, despre votul de fală şi viu a mă uni cu toţii pentru împlinirea datoriei ce avem. Acum nu-î mai mult vorbă de partid, avem de pus temeliile edificiului nostru naţional, avem a ne crea o existenţă, un viitor, avem a ne aşterne calea către mîntuire ; toate ambiţiunile, toate rivalităţile trebue dar lăsate, ca să conlucrăm împreună la sfînta noastră cauză. Gît pentru mine, or unde va bate o inimă de Romîn, eu voiu ti pururea alăturea, pentru ca să mergem înainte la locul unde gloria strămoşească şi garanţiile presentuluî chîamă naţia noastră. Observări. — 1. Este o improvizaţiune sau un discurs pregătit de mai înainte ? 2. Care este tema discursului ? 3. E o temă de natură personală sau generală? 4. Care e planul acestui discurs? 5. Ce deosebire este între acest discurs şi cel precedent? 6. Din ce ordine de idei face parte unul şi din ce ordine cel-lalt? DUPĂ ALEGEREA LUI CUZA DE MIHAIL COGĂLNICEANU1) Acesta o unul din discursurile cele mai pline de entusiazm ale lin Cogălniceanu ; el ne lace a ne da seama imediat de mulţumirea generală ce domnea atunci. Puterile europene hotărăsc prin tractatul din 1850 să consulte pe Romiriî ca să vază în 'ce sens doresc ei să li se reformeze constituţia. După aceasta, se adună divanurile ad-hoe. Ele votează principiul unirii, regim constituţional, independenţă, neutralitate. Diplomaţia europeană in 1857 face convenţiunea, care acordă celelalte puncte, afară do unire, lăsind tot două principate, cu doui domni, cu două adunări. In urma proclamării convenţiunii, se întrunesc adunări elective în ambele principate. In Moldova se alege colonelul Cuza. După proclamarea rezultatului, rosteşte Cogălni-ceanu discursul ce urmează. l) Mihail Cogălniceanu s’a născut la 1817 in Iaşi. Primele studii le-a făcut in casa părintească; apoi a fost trimis împreună cu fiii lui Mihaiu Sturdza, domnul Moldovei, la Paris şi de aci la .Berlin. Fiind la berlin, Cogălniceanu scrise un articol despre literatura ro-mină iin limba germană) şi o importantă lucrare (in limba franceză) despre Ţigani (Fsrjuisse sur Ies (Jiqains7, cum şi o operă foarte însemnată : Histoire de la Valachie, de la Mo (dame et des Valaques Transdanu.biens (din care a apărut numai tomul I), prima încercare de a cuprinde toată istoria noastră într’un singur cor]). întors in ţară, Cogălniceanu publică diferite* reviste ca: Dacia Literară, Archiva romînească, Foaia ştiinţifică si literară f şi caută să puie in aplicare ideile sale democratice. Aat-fel, el fu între cei ce stăruiră mai mult pe lingă Grigore Chica pentru ca să decreteze emanciparea Ţiganilor particulari (1855). Puţin timp după întoarcerea sa, fu numit profesor de istorie la x — 114 Măria Ta ! După o sută cinci-zecî şi patru ele ani de umilire şi degradare naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe Domnul. Academia Mihăileană, şcoală superioară inliinţată de Mihail Sturdza, domnul Moldovei. După războiul Crimeei, se indice pacea de Ia Paris 185(3, după care Rominiî aveau să fie consultaţi in privinţa organizării ce doreau să-şi dea. Aceste dorinţe trebuia să fie exprimate de către Divanurile ad-hoc. Pină cind's’a ales divanul ad-hoc din Moldova au fost multe fră-mintări. In ambele principate, încetind termenul de domnie al principilor Mihaiu Sturdza şi B. Ştirbeiu, s’au numit caimacami : Teodor Balş şi Alexandru Chica., Sub căimăcămia lui Balş s’a început propaganda pentru unire şi Cogălniceanu era în fruntea tuturor mişcărilor. Murind Balş, in locul lui fu numit Yogoride, agent devotat Turciei şi Austriei, cari aveau acum politică identică. Acesta alcătueşte listele electorale aşa ca să iasă deputaţi adversari unirii. Unioniştii protestă la comisarii puterilor europene. Diplomaţii francezi intervin la Poartă pentru casarea alegerilor, dar Poarta se opune şi relaţiile dintre Franţa şi Turcia se rup. Cogălniceanu dă o lovitură care a decis succesul cauzei naţionale : pune mina pe corespondenţa lui Vogoride şi o publică. Din ea reeşia interven-ţiunea directă a Turciei. Alegerile sint casate : se fac altele nouă; es partizani ai unirii. Urmează apoi convenţiunea din 1858, după care se face alegerea lui Guza, pentru ambele principate in 5 şi 24 Ianuarie. Sub domnia lui Guza el ocupă de două ori funcţia de prim-mi-n istm. In timpurile din urmă de asemenea Cogălniceanu a fost ministru in mai multe rînduri. Cea mai însemnată epocă a sa în această din urmă perioadă a vieţii sale este timpul războiului din 1877 şi ai trac-tativelor diplomatice urmate după aceea. Cogălniceanu a contribuit mult la desvoltarea studiului istoriei în ţara noastră, de şi mai toată viaţa i-a fost consecrată politicei. Ultima sa lucrare a fost un discurs citit in şedinţa solemnă de la jubileul Academiei, privitor la cite-va chestiuni istorico-politice, ca dezrobirea ţiganilor şi împroprietărirea ţăranilor. A murit in 1891. — 115 — Prin înălţarea Ta pe tronul Iul Ştefan cel Mare s’a reinăl-ţat însăşi naţionalitatea romînă. Alegîndu-te de capul său, neamul nostru a voit să împlinească o vechie datorie către familia Ta1), a voit să răsplătească sîngele strămoşilor Tăi, vărsat pentru libertăţile publice. Alegîndu-te pe tine Domn in ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte : la legi nouă, omnotr O, Doamne! mare şi frumoasă-ţi este misiunea ! Constituţia din 7 (19) August -) ne însemnează o epocă nouă şi Măria Ta eşti chemat să o deschizi. Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul ; fă ca legea să fie tare; iar Tu, Măria Ta, ca domn, fii bun şi blînd, fii bun, mai ales pentru aceia pentru cari mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători saii răi. Nu uita că, dacă 50 de deputaţi Te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni. Fă dar ca domnia Ta să fie cu totul de pace şi de drep--late, împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii domn-cetăţean; urechia Ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire. Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar mulţi ani! Ca şi dinsul, fă, o Doamne, ca, prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiunilor noastre, prin simţimintele Tale patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase -ale naţiei noastre, cînd Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanţiîi că : Romînia nu are alt ocrotitor de cit pe Dumnezeu şi sabia sa! Să trăeştî Măria Ta î Observări. — 1. Cine rosteşte discursul? — 2. In ce împrejurări? — 3. Cui se adresează? — 4. Ce deosebire este intre acesta şi cel precedent? — 5. Din ce ordine de idei face parte? D Aluzie la loan Cuza, care, împreună cu Manolache Bogdan, au fost ucişi de domnul Constantin Dumitru Moruz la 1778. 2) Convenţiunea pentru reorganizarea principatelor romîne făcută de către puterile europene in 1858. LA UNIREA DEFINITIVĂ DE BARBU CATARGIU ') Acest discurs este pronunţat la 11 Decembrie 1861, cind Barbu Catarg!u era deputat şi cind s’a comunicat Camere! că unirea definitivă s’a aprobat de puterde europene. Ziarul Independenta din timpul acela spune că a fost primit cu aclamaţiun! generale şi însuşi domnul a cerut să i se comunice telegrafic. La acestea ziarul adaogă : «O voce mişcată şi sonoră, un accent puternic şi vibrător.. imagini vn şi cuvinte bine simţite ridicau discursul la înălţimea faptelor ce-1 inspirase». In adevăr dacă az! citindu-1 ne simţim cuprinşi de emoţiune, ce trebuie să fi fost atunci cind acel accent «puternic» însufleţea fie-care vorbă ! Si aceasta, cu atit mai mult treime s’o credem cu cit ştiut este că Barbu Catargiu era renumit ca improvizator. *) *) Barbu Catargiu s’a născut la 1807 in Bucureşti şi ainvăţăt mai intiiu in şcoala grecească de la Măgureanu ; apoi a fost la Paris, unde a studiat dreptul şi ştiinţele politice, fără insă a obţine vreun titlu in vre-o specialitate. La 1834 veni in ţară, intră în societatea filarmonică întemeiată de Eliade şi fu unui din ce! mai zeloşi sprijinitor! a! teatrului, pe care-1 consideră ca o şcoală de moravuri. Iş! începu cariera politică sub domnia lu! Aldxandru Chica. Sub Bibescu fu director la departementul dreptăţii. La 1858 deveni membru in adunarea electivă, votă pe Cuza şi fu chiar ministru in cel d’intiiu cabinet. La 1862, după ce se proclamă unirea definitivă, Barbu Catargiu fu numit prim-ministru, ast-fel că el este cel (! intiiu .prezident de consiliu al Romîniei. Tot in acelaşi an fu ucis la eşirea din Cameră, unde se discuta proiectul de lege pentru starea ţăranilor. — 117 — Domnitor, Sînt în viaţa oamenilor evenimente de acelea în cari limba omenească e în neputinţă a exprima sentimentele ce mişcă inimile. Evenimentul zilei de astă-zî e de acelea ce nu se exprimă ; totuşi îl pricepem în acest minut în adîncul inimii noastre. Unirea e săvîrşită, ni s’a zis, domnilor. Acest cuvînt e un ■cuvint înalt ; el coprinde făgăduinţa mîntuirii şi viitorul tării. De aceia, domnilor, el a circulat ca o scînteie electrică în inimile noastre ale tutulor ; şi sînt încredinţat că dacă există nemurirea sufletelor, după cum religia ne încredinţează, sînţ bine încredinţat că strămoşii noştri au simţit şi ei această înfiorare şi cu lacrimi de bucurie ne bine-cuvintează din înălţimea cerurilor. Unirea s’a făcut, domnilor ; această unire este simţită de aceste două popoare de mai mult timp de cît ne putem a-duce noi aminte, dar de au simţit-o, nu s’a făcut, sau de s’a făcut, n’a ţinut de cit un moment. In adevăr, domnilor, ştiţi prea bine că încă din veacurile trecute fură bărbaţi cari încercară împreunarea naţiilor despărţite în două. Dar fu in zadar ; şi de ce aceasta, e lesne de înţeles. Pricina neisbutirii lor fu mijloacele ce întrebuinţară; aceste mijloace era, domnilor, în duhul veacurilor lor, era conchista, puterea materială ; puterea veacului în care trăim este puterea morală, a înţelepciunii, a cuvîntuluî, a înfrăţirii pentru unirea naţionalităţilor. Unirea noastră dar de astă-zi, se face sub scutul înţelepciunii şi al înfrăţirii; şi înţelepciunea, ştiţi, domnilor, că ne vine de la Dumnezeu, înfrăţirea între oameni este una din cele mai de căpetenie comandamente ale religiei noastre. Să zicem dar ca biserica noastră : ceea-ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu îndrăznească a mai despărţi ; nu. Dar ca să ne asigurăm în contra unei asemenea primejdii, nu este destul, domnilor, unirea între ţările surori ; ne trebuie şi unirea între fiii el. Aşa numai, domnilor, vom consolida pentru veacuri faptul înalt de astă-zî ; aşa numai vom păstra locul nostru între naţiile Europei, unde ne aflăm de astă-zi înscrişi. La din contra, domnilor, acea — 118 — bine-cuvîntare a străbunilor noştri ce ne privesc din sinul veciniciei se va preface într’un blestem şi sint însu-mi a zice,, că cel ce va mai îndrăzni de astă-zî a mai arunca tăciunele discordiei intre noi, să aibă blestemul nostru şi al urmaşilor noştri ; el va avea hula şi blestemul chiar al naţiilor ce ne privesc. 24 Ghenarie fu o zi asemenea de înfrăţire intre noi, dar din nenorocire nu eram încă pregătiţi, de aceea o şi văzurăm sfîşiată a doua-zi. Atunci ne lipsea încrederea, domnilor : mai multe împrejurări’ ce trebuie să le dăm uitării, slujise încă a întemeia între noi acea neîncredere. De şi avînd aceiaşi dorinţă, aceiaşi ţintă, ne aflam cu toate* acestea în neunire ; temerea unora şi îndrăzneala prea mare a altora se pretălmăcea într’un fel nepăstuitor şi de aci răul desbinării mergea crescînd. Acum, domnilor, ne cunoaştem mai bine ; am dovedit, socotesc, că ceia ce voiam era tot aceia şi că numai mijloacele de a ajunge ne despărţeau. Acum pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toţi în-genuchiaţi, să scriem astă-zi: ((Toiul pentru Ţară, nimic pentru noi h Să trăiască Romînia ! Să trăiască Puterile ce privighează fericirea ţării noastre 1 Să trăiască Domnitorul nostru care singur prin a sa stăruinţă ne-a dat mijlocul de a striga iarăşi : Să trăiască Romînia ! Să trăiască Domnitorul vecinie şi nedespărţit de noi! Observări. — 1. Cine este autorul acestui discurs ?'2. In ce împrejurări politice s’a rostit? 3. De ce se chiamă actul acesta unire definitivă ? 4. Cind a fost proclamată unirea provizorie ? 5. Ce deosebire este intre starea principatelor în epoca 1859—1862 şi după 1862? 6. Cum este exordiul ? 7. In ce categorie s’ar putea pune? 8. Este o improvisaţiune sau un discurs pregătit ? 9. Ce deosebire este intre acest discurs şi cel precedent ? 10. Din ce ordine de idei face parte unul şi cel-l-alt ? TRECUTUL Şl VIITORUL ROMÎNIEI DE C. NEGRI1) Fraţilor Ilomlrtî, Depărtaţi de darnicul sin al maicei Patrii, dulce ne este astă-zî a înnoi neperitoarea amintire a marelui Ştefan, Domnul răsboinic, zidul creştinătăţii către care s’au sfărîmat, în trecerile lor, nenumăratele urgii ale păgînătăţii, zidul neclintit, care în timp de patru-zeci de ani a oprit învingerile sălbaticelor cohorte musulmane, cari aveau de ţintă cotropirea Europei. Şi însă care a fost răsplata noastră pentru atitea lupte crîn-cene?—Numai prestigiul istoric,—căci sîngele vărsat pentru Europa este acoperit cu o neagră uitare ! Adincă pildă că pe nădejdea şi pe ajutorul altora să nu cate în zadar a se ră-zirna suferitoarea omenire ! Cîţî alţi domni pămînteni au luat parte la acea îndelungă luptă pentru Sfînta Cruce!.... Nume strălucite, cari vor ră- D Născut la 1812, mort la 1876, Costache Negri este una din cele mai frumoase figuri ale istoriei noastre contemporane. A studiat în ţară şi în Franţa. In epoca propagandei pentru unire, a avut un rol foarte însemnat, împreună cu Gogălniceanu şi cu Alexandri. După unire, a fost trimis Iii Constantinopol al Domnului Cuza şi a lucrat pentru unirea definitivă ; lui i se datoreşte în mare parte realizarea aşa de repedea acestui mare act naţional. Ultimii ani ai vieţii sale i-a petrecut la moşia sa. — 120 — mînea vecinie neşterse din inimile fiilor Rom în iei, pe cit timp va mai bate in lume o inimă de Romîn ! Mircea, mare în pace, mare în răsboaie ! Mihaiu Viteazul, frunte între viteji, biruitor a sute de inii de duşmani cu o mînă de fruntaşi ca şi el, nepăsători de moarte !... Novac Hatmanul, mina dreaptă a lui Mihaiu, el care strigă înaintea unei crunte loviri: vorbă grecească. In Atena era un oare-care Acade-mos, care avea nişte grădini foarte frumoase. Acolo un mare filozof, Plafon, se preumbla cu elevii săi şi le explica diferitele doctrine filozofice. După numele acelui proprietar de grădini, s’a numit şi teoria filozofică a lui Plafon «Şcoală Academică», continuată de alţi mulţi filozofii. In timpurile moderne Academiile silit sau şcoli înalte (ca universităţile) sau- societăţi de oameni nvăţaţi cari se ocupă numai de ştiută şi de literaturi. Prin-tr’un înţeles mai larg s’a numit scriere sau cu-vîntare academică aceia care tractează o chestiune de literatură, de ştiinţă, independent de locul şi oca- * 11 Exemplu : Cu ocazia medaliei ; La unirea definitivă; După alegerea lui Guza; Trecutul şi viitorul Rominieî ; Relaţiile dintre Ro-minî şi Unsori; discursul lui Mirabeau. 2) Exemplu : Puterea de viaţă a naţiunii romîne ; Elogiul luî Pap iu 11 ar ian. ziunea muie se rosteşte, intre aceste discursuri avem dar: conferinţa, lecţiunea publică, disertaţiu-nea, discursul de recepţiune, elogiul academic, memoriul academic, raportul. Conferinţa tractează o cestiune de literatură, de ştiinţă, de artă în faţa unul public adunat in mod liftei* Ea îşi propune să facă cunoscute cite-va adevăruri, insă în mod cit se poate de plăcut, în « îl ea urmăreşte distracţia paralel cu instrucţiunea ascultătorilor. Lecţiunea publică este lot o conferinţă, însă făcînd parte dintr un şir de subiecte, despre cari se vorbeşte in mal multe ocaziunl consecutive (in fie-ce săptă-inina sau de două ori pe săptămână). Diserlaliunea este o cuvintare de aceea-şl natură cu conferinţa sau lecţiunea, însă ţinută în faţa vinul anumit public: membrii unei societăţi, doritorii de a serba un eveniment istoric, literar, cum ar ti aniversarea patronului unei şcoli, etc. Discursul de recepţiune se citeşte de un membru noii ales in Academie. El poate tracta o cestiune oare-care din specialitatea cu care se ocupă sau poate vorbi despre meritele membrului al cărui loc ii ocupă. In acest caz discursul de recepţiune este un elogiu academic. Se obiclnueşte totdeauna ca, după discursul de recepţiune, unul (lin membrii vecin să dea un «răspuns», în care să facă elogiul membrului nou admis. Memoriul academic eslc un studiu făcut de unul din membri şi citit adunării. Raportul este tot un asemenea studiu, insă după o însărcinare dată de Academie. Discursurile judiciare l) se rostesc la tribunale. Ele au de scop a interpreta o anume dispOziţiune din- 1) Exemplu : Desbaterea unui proces. tro lege pentru a o aplica de un caz dai. Temele pot li foarte variate: cestiunî de drept civil, adică privitoare la raporturile dintre cetăţeni (proprietate, arendare, împrumuturi, etc.) cestiunî de drept penal, adică privitoare Ia delicte, crime, etc ; cestiunî din cele-lalte ramuri ale dreptului (constituţional, maritim, internaţional, comercial). Rechizitoru se numesc discursurile in cari un magistrat (procuror) acuză in urmele societăţii pe un prevenit pentru un delict sau o crimă. Pledările sint discursurile în care advocatul apără pe clientul său. Memorii se numesc pledările făcute in scris şi pe scurt cari se dau magistraţilor in afaceri mai importante. Ele poartă, şi numele de concluziunî-scrise. Rapoartele sint discursuri scrise de către unul din judecători ca că rezumeze desbaterile şi să puiă în evidenţă probele Iie-cărei părţi. Rezumatele se fac de prezidentul curţii cu juraţi, după ce a vorbit al îl acuzarea cit apărarea, pentru ca să rezumeze dezbaterile şi să dea pe scurt juraţilor o idee despre tot ce sa vorbit. Discursuri de deschidere se ţin la începutul anului judecătoresc la diferite instanţe. Acestea se ţin prin forma şi scopul Jor, mai mult de cele academice. NOTIŢE ISTORICE 1. Discursurile religioase. Anticitatea n’a produs discursuri religioase, căci natura religiunilor de atunci nu cerea aceasta. Ele sînt născute de creştinizm. Christos şi-a răspîndit credinţele sale prin predici, apoi pe aceeaşi cale urmară apostolii şi sfinţii părinţi, dintre cari cităm pe : Sf. Grigore de Nazianza, Sf. Yasile, Sf. Ioan Chrisos-tomul, Sf. Augustin, Sf. Ambrosiu.... In evul meziu s’aîi distins mulţi oratori religioşi în deosebite ţări ale Europei. Cea din urmă perioadă de strălucire a acestui gen este în secolul lui Ludovic XIY, cind trăesc în Franţa: Bossuet, Bourdaloue, Massillon. La Romîni această elocvenţă s’a desvoltat de timpuriu, dar cele mai vechi cuvin ţări ce ni s’au păstrat în romîneşte sînt din secolul XYIII, ale mitropolitului Antim Ivireanu. 2. Discursurile funebre. Oraţiunea funebră nu este o creaţiunea a bisericei creştine ; republicele Atenei şi Romei aveau de mult acest obiceiu. La Roma oraţiunile funebre erau privilegiul nobilime!; Patricienii îşi rezervau această onoare ca aceia a linţoliului de purpură. Se acorda la început ca titlu de recompensă naţională, şi poporul fu convocat pe piaţa publică pentru a asculta laudele lui Brutus; dar vanitatea acestor puternice familii a corupt repede această instituţie, pe care Senatul n’a putut s’o apere în contra orgoliului membrilor săi, şi laudele — 154 — aruncate fără măsură căzură într’un dispreţ meritat. Dacă ar trebui să credem pe Cicerone, neruşinarea panegiriştilor nu se oprea nici în faţa celor mai grosolane minciuni, şi discursurile lor pe care fie-care familie le producea mai tirziu ca titluri de nobleţă, încurcară de multe ori pe istorici. Ori-care ar li strălucirea elocuenţei antice, amvonul creştin poate sta alături cu tribunele Romei şi Atenei. Fără îndoială nu trebuie să căutăm în discursurile Sfinţilor Părinţi greci şi latini, nici acea puritate de gust, nici acea perfecţie de vorbire cu care vor remîne totdauna onoarea lui Demostene şi Cicerone; dar marile adevăruri pe care le anunţă, ridică şi susţin cuvîntul lor. In faţa morţei mai cu deosebire, elocu-enţa lor nu are rival. Şi numai Bossuet a putut să-i întreacă imitîndu-i. Sfintul Ambrosie reprezintă oraţiunea funebră in Biserica latină, ca St. Grigore de la Nazianza în biserica greacă. Cu toate că aceşti doi oratori aparţin aceleiaşi epoce, s’ar căuta in zadar un caracter care să le fie comun. Pe cît timp Sfinţii Părinţi ai bisericei greceşti, discutînd cu retorii de la Constantinopole şi filosofii de la Alexandria, îţi adapă neîncetat elocuenţa lor chiar la fîntîna păgînismului pe care îl combat, Sfinţii Părinţi ai bisericei latine, amestecaţi mai de curînd şi mai de aproape cu barbarii, se căznesc in zadar să se puie în legătură cu tradiţiile Romei păgine. Dintre popoarele moderne, la Francezi a luat această elo-cuenţă o desvoltare mai mare. La moartea lui Henric al 4lca panegiriştii se întreceau în elocuenţă : s’au păstrat cinci-spre-zece o raţiuni funebre ale a-cestui prinţ. Trebuia ca un geniu puternic să deschidă drumul şi să-t lumineze cu capod’opere, reformatorul tribunei creştine era încă aşteptat. Acesta a fost Bossuet. După el urmară : Flechier şi Mascaron ; mai tirziu Bour-d al oue. (C. AubertJ. 3. Discursurile militare. La cei vechi erau foarte întrebuinţate asemenea discursuri pentru că generalii erau şi oameni politici. La cei moderni genul & acesta putem zice că a dispărut, din cauza schimbării totale a organizării armatei şi a modului de luptă. Astă-zi generalii lac proclamaţiunî în ajunul sau în urma bătăliilor. 4. Discursurile politice. In antichitate organizarea statului cerea ca toţi cetăţenii să ia parte la conducerea lui şi de aceea s’a dezvoltat foarte mult elocuenţa deliberativă. La Greci discursurile deliberative sînt foarte vechi: le întrevedem în consiliile comandanţilor Acbeilor la Troia, în cari se sfătuiau despre deosebite interese politice sau militare ; însă numai din sec. V a. Ghr. avem cunoştiinţe mai precise. Atunci străluciră Themistocle, Aristide, Pericle. In secolul următor avem nume şi mai ilustre de oratori. Ast-fel este Isocrat (născut la 436) elevul sofistului Gorgias, apoi Lycurg (408—326), în line cai doi mari rivali din timpul luptelor ce susţinură Grecii cu Filip al Macedoniei: Escbine şi Demostene (Eschine 393—314, Demostene 385—322). Gel d’in-tîiu era capul partidei care primea învoială cu Filip, cel d’al doilea al partidei opuse care voia luptă. Intre alte discursuri ce ne-a lăsat Demostene pomenim Filipicele, îndreptate contra lui Filip şi Olynthiacele, prin cari îndemna pe Atenieni să ajute oraşul Olynth contra lui Filip, apoi discursul pentru Coroană, etc. Cînd s’a stins viaţa politică la Greci, s’a stins şi oratoria şi in locul ei s’a ridicat retorica. Retorii studiau şi comentau discursurile celebre de mai înainte şi făceau exerciţii, iar retorica era principalul obiect de studiu al tinerimii. Cele mai însemnate lucrări ce ne au rămas în această privinţă sînt : Retorica Iui Aristotele şi a lui Longin. La Romani cel mai vechiu orator ce trebue citat este Gato (234—149), depe a cărui insistenţă Romanii hotăriră al treilea răsboiu punic şi dărîmară Cartaginea. După dînsul, se deosebiră între alţii fraţii Grachi, Grassus, ş. a. In fine veni epoca mare pentru elocuenţa romană, în care străluciră alături, fie prieteni, fie rivali cu Cicerone, Hortensius, Antonius Triumvirul, Gaesar, ş. a. M. Tullius Cicero (106—43), cel mai însemnat dintre toţi oratorii romani, ne a lăsat multe dis- cursuri do felurite naturi. Printre cele politice vom cita: Pro lege Mctnilia de imperio Cnei Pompei, primul său discurs politic, De lege agvaria contra Publium Servilmm Rullum ora-tioncs tren. In L. Catilinam orationes quatuor, 14 filipice îndreptate contra luî Antoniu. Şi la Romani, ca şi la Greci, îndată ce August a stabilit o nouă viaţă de stat, elocuenţa politică n’a mai avut sens să existe şi în locul oratorilor veniră retorii, dintre cari trebue să cităm pe Quintilian (42—118 p. G.) autorul tractatului de retorică: De Institutione oratoria• înainte de el scrisese multe tractate de retorică Cicerone. La popoarele moderne elocuenţa politică a luat mare avînt, pentru că mai în toate statele Europei domneşte regimul constituţional. La Englezi s’au distins între alţii: Pitt (1707—1778), Burke (1730—1797), Fox (1749—1806), iar în timpurile mai noi: Beaconsfield, Gladstone, ş. a. La Francezi în timpul revoluţiei celei mari străluci Mirabeau ; mai tîrziu Guizot, Gam-betta, ş. a. La Romîni găsim urme de elocuenţă politică din timpuri vechi, cum este discursul lui Luca Cîrjă, ambasadorul Moldovei, către regele Poloniei la 1523. Discursuri politice în adevăratul înţeles al cuvîntului nu avem, pentru că obşteşt-ile adunări şi sfaturile domnilor de pe vremuri erau mai mult nişte consfătuiri intime decît corpuri deliberative. In diva-nurile ad-hoc de la 1857 putem zice că se începe istoricul oratoriei noastre politice. De atunci încoace s’au distins ca oratori : Mihail Cogălniceanu, de la care putem cita de ex. discursul în chestia ţărănească (24 Maiîi 1862) ş. a., Barba Ccitargiu (Ex. discursul de la 11 Decembrie 1861), Vasile Boe-rescu (Ex. discursul din şedinţa secretă de la 24 Ianuarie 1859), Anastasie Pana (Ex. discursul de mulţumire către deputaţi, cari au votat o medalie comemorativă, la 20 Ianuarie 1859 în Iaşi), Alexandru Laliovari, unul din cei mai însemnaţi miniştri de externe pe cari i-a avut Romînia, /. C. Bră-ticinu, care a fost în mai multe rînduri ministru şi a condus afacerile în timpul răsboiului din 1877 şi in timpul întemeierii regalităţii. Fraţii noştrii subjugaţi nu s’aîi bucurat de viaţa constitu- — 157 — ţională, de aceea n’aü avut oratori politici. Vom cita însă aci memorabilul discurs al lui S. Bărnuţ, ţinut în «Cîmpul libertăţii» de la Blaj în ziua de -/i4 Maiü 1848 în faţa unei adunări de peste 40.000 de oameni. 5. Discursurile academice. La cei vechi acest gen de elocuenţă a produs mai mult de-clamaţiunî decît adevărate discursuri. In Francia s’a născut in secolul XVII cu fundarea Academiei şi s’aü distins în acest timp : La Bruyère, Fénelon, ş. a. In secolul X VIII avem pe Voltaire, Buffon, Montesquieu, ş. a. Era obiceiü de la întemeierea Academiei franceze ca discursurile de recepţiune să tracteze totdeauna, despre meritele membrului decedat. Buffon pentru prima oară a schimbat obiceiul, vorbind despre stil v. In veacul nostru avem în Francia profesori celebri ca : Royer-Colard, Cousin, Guizot, Villemain, Saint-Marc Girardin, ş. a. La noi Academia s’a întemeiat in 1866 şi de atunci a făcut mari progrese. Dintre cele mai importante discursuri de recepţiune mai vechi cităm: Ion Ghica despre Câmpineanu ; Pap i ti Ilartan despre Şincai, etc. 6. Discursurile judiţiare. E o mare deosebire între oratoria judiţiară antică şi cea modernă. La cei vechi tribunalele erau compuse din numeroşi membri şi nu judecau de pe vre-un cod cu mii de articole, ci mai mult de pe bunul simţ. De aceea şi pateticul juca mai mare rol în discursurile celor vechi. Anticitatea ne-a lăsat nume ilustre de oratori judiţiari. Vom cita de la Greci pe Lysias, prieten cu Socrat, pe Iseu, pe Hyperides, pe Demostene. La Romani a strălucit, pe Jingă alţii, Cicerone, din ale cărui discursuri putem însemna : In Ver-rem, Pro Milone, In Caecilium, Pro Archia poeta, Pro Sexto Roscio Amerino, în care acuză pe Chryssogonus, favoritul lui Sulla. — 158 — Dintre popoarele moderne, vom cita de la Francezi pe De Sèze, apărătorul lui Ludovic XVI, Favre, Dufaure, Lachaud, apărătorul lui Bazaine. In Romînia numai de vre-o 40 de ani s’a dat prilej desvol-tăriî oratoriei judiţiare. Vom numi dintre cei dispăruţi pe Vasile Boerescu, G. Gosta-Foru. III. CONDIŢIUNILE ORATORULUI DIN VIAŢA LUI DEMOSTENE Demostene, care era celebra la începuturile lui Eschine, era cu opt ani mat tînăr de cit rivalul său. Era născut la 385, la Peania în Atica. La vîrsta de 7 ani pierdu pe tatăl seu, care era un bogat armurier. Tutorii set mîncară toată a-verea şi-t negligeară educaţia. Cu toate astea se duse să asculte pe Platon şi pe Euclide din Megara şi Academia a avut în el cel mat zelos discipol. Se hotărî să urmărească înaintea tribunalelor pe mizerabilii cart abuzase de situaţia lut de orfan. Luă ca să-l conducă în studiul oratoriei pe Iseu. Ajuns la majoritate, pledă în contra tutorilor săi, cart fură osîndiţt la restituiri considerabile. Este probabil că Iseu l-a ajutat în compunerea celor 5 pledărt ce a pronunţat în proces şi pe cart le posedăm. Apoi Demostene încercă a vorbi de la tribuna publică, dar de două ort fu respins cu huidueli. Stilul lut părea obositor şi întunecat, fără uşurinţă şi fără graţie. Dar aceste neisbînzl aii înflăcărat şi mat mult pasiunea lut pentru glorie. Se închise în timp de mat mulţi ani într’o singurătate profundă, lucrînd cu o energie remarcabilă pentru a învinge defectele lut naturale, îngălbenindu-se pe cărţi, copiind şi recopiind pe Tucydide, meditind, compuind şi mat cu.seamă declamînd. In fine eşi la lumină stăpîn pe el şi pe toate resursele artei. Atuncî avea 25 de ani. In puţin timp ajunse la putere şi la renume. Se servi şi de talentul lut pentru a-şt mări averea. Scria pledările, cum a făcut An-tiphon, Iseu şi atîţia alţii; caracterul lut violent se potrivea mat mult cu rolul de acuzator de cît cu acela de apărător şi 11 — 162 - de apologist. Numeroasele discursuri judiciare cari ne-au rămas de la el nu sini de cit o mică parte din acelea ce a scris şi a pronunţat. Singure pledările lui Demostene ar fi de ajuns pentru a-i păstra o reputaţie nemuritoare. Dar cuvîntările sale către popor şi cuvîntările lui politice îl fac să întreacă pe Iseu şi pe toţi cei' alţi oratori atici. Cea mai mare parte din Filipice sînt capo-d’opere. Apărarea lui Ctesiphon, acest faimos discurs al coroanei, este chiar întreaga fiinţă a lui Demostene, plină de focul geniului său şi al pasiunilor care-1 însufleţeau acum doue-zeci de secole. In timp de patrusprezece ani, Filip nu putu să facă un pas fără a se găsi în faţa lui Demostene. Proiectele lui abia concepute erau denunţate Greciei de la înălţimea tribunei ; vedea eşind din toate părţile vrăjmaşi la accentele acestei voci inspirate ; şi Demostene nu se da în lături de a pune în această luptă sfîntă chiar şi onoarea lui. Primea aurul de la regele Perşilor pentru a combate aurul lui Filip şi îl semăna în toată Grecia fără a se gindi dacă va bănui cine-va că-şî face şi lui o parte şi că-şi vinde discursurile. Plutarch spune, cu o învederată exageraţie, că la Cheronea Demostene soldat n’a fost demn de Demostene oratorul şi că acela care a contribuit mult să aducă această de-zastroasă bătălie, îşi părăsi postul şi-şi aruncă, armele. Dar Atenieniî nu-I învinovăţiră, fiind-că nu voiau să ceară de la un om de tribună ceia-ce puteau cere de la un om de meserie. O dată Filip mort, Demostene încercă să ridice Grecia în contra succesorului lui ; dar ruina Thebeî arăta că Grecia n’a făcut alt ceva de cît să schimbe un stăpîn pentru un altul mai teribil. Depărtarea lui Alexandru permise Atenienilor a se crede liberi un moment şi Demostene îşi recapătă toată influenţa. In fine primi în sala teatrului, în ziua concursului pentru noile tragedii, acea coroană de aur, cum propusese o dată Cte-sifon să i se dea în numele poporului drept recompensă pentru devotamentul şi serviciile lui. Dar puţin timp după triumful lui, Demostene căzu în dis- graţie. Harpalus venise ia Atena ca să ascundă fructul tilhă-riilor ce comisese şi precupeţea protecţia oratorilor ca să-i poată fi permis a sta în oraş. Mai întîiu Demostene propuse isgonirea lui, dar în ziua cînd Harpalus trebuia să părăsească Atena, el se abţinu de a vorbi. Tăcerea lui pe care o justifica printro infirmitate care îi alterase vocea, fu interpretată în potriva lui. Fu implicat în procesul lui Harpalus şi consemnat de Areopag la o amendă de 50 de talenţîd); sentinţa îl constituia prisonier pînă cînd va plăti această enormă sumă. Demostene, or şi ce ar zice Plutarch, nu primise nimic de la Harpalus. Nu numai' pentru că Demostene a protestat toată viaţa de nevinovăţia lui, are cine-va dreptul să-l creadă ; dar casierul lui Harpalus prins la Rodos de Macedoneanul Philo-xen şi supus la torturi, numi pe toţi cei ce primise bani de la Harpalus fără a pronunţa nici o dată numele lui Demostene. Philoxen, care nu avea nici un cuvînt să cruţe pe vrăjmaşii lui Alexandru, a mărtuHsit în scrisorile ce le scria Atenienilor tot ce aflase asupra acestei afaceri. (A. PlcrronJ. ELOCUENŢA LUI ANTONIU Antoniu n’a scris nici unul din discursurile lui. Pentru aceasta dădea o justificare care face mai multă cinste înţelepciunii de cît sincerităţii. El vroia să fie totdeauna in putinţă de a nega dacă i s’ar fi imputat că a zis o dată ceva ce nu trebuia să zică. Principiile pe cari le profesa asupra datoriilor de orator judiciar îl făceau să treacă de la alb la negru, tre-cînd de la o cauză la alta ; şi negreşit pentru aceasta nu se expunea nici o dată a vedea pe vre-un Rrutus punîndu-1 în contradicţie cu el însuşi. In ce priveşte morala de orator, Antoniu n’avea de cit un singur ideal : succesul. Se decidea cu greu să se ocupe cu o cauză oare-care, dar daca acorda cui-va protecţia lui o făcea fără rezervă. Apăra interesele clientului prin toate mijloacele posibile, ori care ar fi fost valoa- D 260,833 fr. după moneda noastră. — 104 — rea morală, numai să-i poată servi a atinge scopul. Aceasta este teoria pe care Antoriiu o dezvoltă singur în dialogurile in cari Cicerone îl făcea să vorbească. Dar ceia ce spune despre conştiinţa cu care căuta să-şi îndeplinească sarcina compensează erorile acestei doctrine prea mult advocăţe^tL Se pătrunde adînc de sentimentele pe care vrea să le inspire judecătorilor şi auditorilor săi. Nici o dată d. ex. nu căuta să provoace compătimirea pentru client, daca ei însuşi nu se simţea emoţionat de durere şi de milă. Ast-fel printr’o mişcare spontanee, zicea el, iar nu prin calcul sau prin artă a sfîşiat tunica lui Manius Aquillius dinaintea ochilor poporului pentru a arăta rănile de care era a-coperit pieptul acuzatului. La vederea acestor răni Marius fu mişcat de soarta vechiului lui tovarăş de arme, acest om sălbatec vărsă lacrimi şi Aquillius fu aquitat. Acestea erau triumfurile elocuenţei lui Antoniu. Cicerone vorbeşte totdeauna cu o vie admiraţie de această elocuenţă d). Iată ce zice el (Brutus XXXVII) : Antoniu se gîndea la tot; el aşeza fie-care lucru aşa ca pentru efectul ce urmărea să tragă cel mal mare folos posibil ; şi după cum un general face să înainteze la timp cavaleria, infanteria, trupele uşoare, el îşi aşeza argumentele în partea discursului care-i convenea. Avea o escelentă memorie, nici o dată n’ar fi fost bănuit de muncă şi totdeauna avea aerul de a vorbi fără preparaţie. Cu toate acestea era aşa de preparat că ţi se părea că judecătorii nu sînt destul de preparaţi pentru a se păzi de surprinderi. Expresiunile lui nu erau de o mare eleganţă ; nu trecea dar că are o elocuţiune îngrijită; pe de altă nu avea nimic grosolan şi termenii lui erau aceia cari convin unui orator. Am spus : daca trebue să ţinem socoteală de o dicţiune corectă, această calitate e mai puţin mare prin ea însăşi decît pentru că în general este negligeată. Nu este atit de mare meritul de a-ţi cunoasce limba cît este ruşine a nu o cu-noasce. D Pină aci după: A. Pierron, Histoire de la littérature romaine. Antoniu avea mai multă grije ele efect decîtde graţie. Alegerea cuvintelor, locul lor, legătura între perioade erau totdeauna rezultatul unui calcul. DESPRE ELOCUENŢA LUI CICERONE Cicerone, cel mai mare orator al Romanilor, s’a născut la anul 106 a. Chr. în oraşul Arpinum. Familia sa făcea parte din ordinea equestră. A crescut la Roma şi a avut ca profesor pe poetul Archias; a servit în armată şi a luat parte la ia războiul cu Socii. A debutat ca orator la vîrsta de 26 ani în timpul dictaturii Iui Sulla. Cu ocazia primului său proces a avut de adversar pe celebrul orator Hortensius şi totuşi a cîştigat cauza. De atunci renumele său a mers crescînd. Intrînd în funcţiunile publice, a fost mai întîiu questor în Lilybea (Sicilia) şi mai tîrziu consul. In timpul consulatului lui s’a întîmplat celebra conspiraţie a lui Catilina. In timpul triumviratului lui Pompeiu, Cesar şi Crassu, el a fost persecutat de Clodiu, care a căpătat mare trecere atît la popor cit şi la triumviri. Ast-fel a putut să facă a se vota o lege contra lui Cicerone, acuzîndu-1 că a trimis la moarte pe tovarăşii lui Catilina fără să fi fost osîndiţi de popor. înainte de a se vota această lege, Cicerone plecă în exil ; dar lucrurile a schimbară peste cite-va luni, Clodiu pierdu toată influenţa de care se bucura şi Senatul decreta chemarea lui Cicerone din exil. întoarcerea lui a.fost un adevărat triumf. Atunci a rostit el o serie de discursuri intitulate Pro Domo. Amic al conjuraţilor cari au ucis pe Cesar, el trecu în partea lui Octavian cînd se formă triumviratul lui Octavian, Antoniu şi Lepid, dar nu scapă cu vială, căci Antoniu cere ca acela care rostise vehementele filipice contra lui să fie pus pe lista proscrişilor. Ast-fel pieri Cicerone îu vîrstă de 6R de ani ucis de oamenii adversarului său. — 166 — Iată ce zice Quntilian despre Cicerone : «Marcus Tullius, silindu-se să imite cu totul pe Greci, a reprodus, după mine, vigoarea lui Demostene, abundanţa lui Platon, delicateţa lui Isocat. Şi-a însuşit prin studiu ceea-ce era mai bun în fie-care din ei şi a ştiut să cultive o sumă de calităţi proprii ale sale, căci el nu se aseamănă cu un rîuşor care se formează din apa ce o varsă ploaia, ci este un isvor care ţişneşte din munte. Se pare că Provedinţa l-a trimis în lume ca să se vază într’insul toate puterile elo-cuenţei. Cine poate să explice lucrurile cu mai multă grijă decit el ; cine poate să misce cu mai multă putere ; cine are mai mult farmec în vorbire? E totdeauna atita autoritate în tot ce spune încît ti s’ar părea că e ruşinos să nu fii de părerea lui. De aceea contemporanii lui l-au numit regele elo-eitentei judecătoreşti şi pentru posteritate «Cicerone» a rămas nu ca numele unui om, ci ca numele însuşi al elocuenţei». Puterea cea mare a lui Cicerone sta cu deosebire în pate-tic. Acest lucru îl spune chiar el într’una din lucrările sale retorice. (Orator XXXVII—XXXVIII): «Ce aşi putea spune despre arta care consistă în a escita compătimirea ? Atita m’ain esercitat de mult în cît decîte-orî eram maî mulţi cari aveam să pledăm aceiafi cauză, se invoiau toţi ca să mă lase pe mine cu pearoraţiunea. Daca aveam oare-care succes în acest gen nu artei îl datoram, ci unei sensibilită.î naturale. Talentul mieu în acest gen, pentru care regret că nu are mai multă putere, se poate judeca după discursurile mele, cu toate că cetirea nu poate să înlocuiască acea căldură de acţiune care dă elocuenţei vorbite atita superioritate faţă de cea scrisă. «Dar nu e destul numai a escita compătimirea judecătorilor, după cum am făcut adesea şi într’un mod aşa de atin-gător în ciţ în vorbirea uneia din plădările mele, am prezentat un copil in braţe ; că într’o altă cauză am ridicat de odată pe ilustrul acuzat pentru care pledam, *i că luînd de asemenea in braţe pe fiul lui, un copil mic, am făcut să se cutremure forul de plînsete şi de gemete ; nu e destul aceasta, trebue să escitezi în sufletul judecătorului, invidia favoarea, dispreţul, admiraţia, ura, amorul, desgustul, speranţa, frica, — 167 — bucuria, durerea. In lucrările mele se vor găsi exemple pentru toate aceste pasiuni deosebite : pentru cele tari în discursurile contra lui Yerres, pentru cele blinde în apărările mele. Toate mijloacele, în adevăr, de a mişca sau de a potoli spiritele, le-am încercat, aşi putea zice chiar, le-am dus la perfecţie, dacă nu m’aşi teme că voi.u fi acuzat de prezump-ţiune, de şi spunînd adevărul». SFINXUL 10AN CIIR1S0ST0M Sfintul Ioan Chrisostom s’a născut in Antiochia Siriei după unii scriitori la anul 354, iar după alţii la 344. Părintele său, numit Secundus, era mag istov militum, unul dintre cei mai distinşi oameni ai armatei. Mama sa, numită Antusa, era una dintre cele mai distinse şi pioase femei. Sfîntul loan perdu pe părintele său încă de cînd era în faşă, rămînînd singură mama sa ca să-l educe. Pioasa Antusa nu perdu din vedere educaţiunea iubitului său fiu, ci din zestrea sa, fără a atinge patrimoniul fiului lăsat de soţul său, făcu tot posibilul spre a-i da educaţiunea necesară ca adevărată mamă. Sfîntul Ioan din copilărie manifestă talentele şi capacităţile sale eminente. După terminarea studiilor elementare, fu încredinţat unor preceptori foarte distinu spre a-1 instrui, sau mai bine a-i completa studiile. Dar nu stete mult în Antiochia, şi fu trimis de mama sa la Nicomedia spre a asculta cursul de Retorică al Sofistului Libaniu. Renumitul Retor nu întîrzie a recunoaşte în Ioan un june talentat, nu esită chiar a-1 admira, distingendu-1 dintre toţi cei-l-alţi discipoli ai săi. Elogiile lui Libaniu stimulară şi mai mult aceste talente rare. Ast-fel că sfintul Ioan în loc de a se opri din calea studiului, se aprinse şi mai mult de dorinţa de a studia. După terminarea studiilor în Atena cea păgînă, se întoarse in locul său natal, Antiochia. Aci începu a lua procese şi a le susţinea înaintea Tribunalelor, cu alte cuvinte, îmbrăţişa 168 -- cariera de advocat. In această carieră lucră cit-va timp cu succes admirabil în aplausele poporului. Ca advocat a scris multe din discursurile ţinute pentru susţinere de procese, dintre cari unul l-a trimis lui Libaniii, magistrul său. Liban iu îi răspunde : «Îndată ce primii marele şi elegantul tău discurs, îl citii cî-tor-va bărbaţi cari se ocupă cu discursuri: dintre aceştia nici unul nu era care să nu salte, să strige şi să nu facă toate cele ce de ordinar fac oamenii, cînd sînt atinşi de ad-miraţiune. Eu aşa dar sînt mişcat de plăcere, fiind-că arăţi şi probe de întrebuinţarea artei forense (de vorbire în public))). Succesele sale oratorice acoperindu-l de aplause ca advocat, ii turburau oare-cum modestia sa ; de aceea sfintul Chrisostom renunţă la advocătură şi se aplică în linişte la citirea sfintei scripturi. De oare-ce sfîntul loan pînă acum la etatea de 28 de ani nu priimise botezul, Meletiu, profesorul său, acum e-piscop al Anticchiei, se grăbi a introduce în societatea creştină pe acest tinăr genial. Ast-fel sîntul Chrisostom 'priimi botezul din mina profesorului şi episcopului său Meletiu, care-l şi chirotoni Anagnost al bisericei din Antiochia. El voia să se retragă şi să trăiască în singurătate ; dar cedă stăruinţelor mamei sale. Cu toate acestea mai tirziu tot execută planul său, mai a-les după ce văzu insistenţa creştinilor antiochenî de a-1 alege, episcop. Ast-fel, spre a evita alegerea în persoana sa, se retrase în munţii vecini, unde stete patru ani cu un bătrin e-remit petrecind în pustnicie şi rugăciuni. Pe la anul 375 se ridicase o persecuţiune asupra monachi-lor, pe cari îi căutau prin singurătăţi şi-i înscriau în miliţie. Apăsaţi de această persecuţiune cîţi-va monachî, amici ai sfîntuluî loan, veniră la dînsul în munţi şi-l rugară să-i a-pere contra atacurilor. Pentru acest scop sîntul loan scrise un tractat întitulat : contra opugnatorilor vieţeî monastice. Tot cam în acest timp a scris şi un tractat întitulat: Com-paraţiunca între un rege şi monacii. După espirarea acestor patru ani de solitudine, se retrase într’o speluncă şi mai secretă, unde stete doi ani. Aci consumat de privegheri, ne- - 169 mincare, obosit de eserciţiele unei discipline cam severe, şi debilitindu-i-se puterile lisice, fu silit a se întoarce in Antio-•chia in anul 381, cind episcopul ’Meletiu îl chirotoni diacon. După cinci ani, adică la 386, fu chirotonit presbiter de către Flavianu, succesorul lui Meletiu la scaunul din Antiochia. Flavianu cunoscînd că Sfîntul Chrisostom este singurul om capabil de a Ii predicator in Antiochia, care devenise centrul de erudiţiune şi în acelaşi timp şi de corupţiune, îl însărcina a instrui pe poporul antiochian prin predică. Elocuenţa sa fu atît de mult gustată de poporul antiochian, cuvintul său atit de ascultat, în cit ziseră : acesta are gură de aur, pentru care îi şi deteră numele de Chrisostom adică Gură de Aur. Devenind vacant, prin încetarea din viaţă a lui Nectariu, scaunul archiépiscopal din Constantinopole, se părea că nu este designat decit pentru marele orator al creştinătăţei. Adus în Constantinopole, Sfîntul Chrisostom fu chirotonit Archiereü şi în data instalat Archiepiscop al acestei cetăţi în anul 398 Februarie în 26, contra aspiraliunilor, pretenţiunei şi a reclamaţiunei lui Teolil Alexandrinul. Ca archiepiscop, începu a se ocupa serios de afacerile Bise-riceî. El lucra acea ce trebuia, şi nu voia a se conduce de voinţa lui Eutropiu, care avea curagîul a-1 considera ca creatura sa. Combătea luxul şi toate desordinile ce se observa în popor. Severitatea ce arăta in combaterea abusurilor, a luxului, îi crea mulţi inimici, cari nu puteau suferi pe un censor atît de sever. Eutropiu deveni inimicul şi persecutorul său. Cu modul acesta se formă o partidă în contră-i cu scop de a-1 perde. Din această partidă făceau parte şi cîte-va matroane ale Curţei şi chiar împărăteasa Eudoxia. Conspira-ţiunea nu făcuse esplosiune, dar Sfîntul loan Gură de Aur ţi-nind un discurs fulgerător contra luxului femeilor, membrii conspiratiunei esplicară cele zise de dînsul ca zise la adresa împărătesei. Pentru aceasta Eudoxia se supără foarte tare şi scrise îndată lui Teotil din Alexandria, să vină imediat în Constantinopole spre a forma un Sinod, care să depună pe Sfîntul loan din scaunul Archiépiscopal. TeofiJ, care doria de mult aşa lucru, veni îndată. Dar (iind-că era mare teamă ca nu cum-va să se revolte poporul, văzind adunat un conciliu 170 spre a întuneca şi chiar spre a stinge lumina soarelui An-tiochian, se destină ca locul pentru întrunirea conciliului să lie Chalcedona; ceea-ce se şi făcu. Conciliul întrunit, formulă punctele de acusaţiune ţi cită pe Sfîntul Ghrisostom să compare înainte-î. Sfîntul Ghrisostom răspunse că dacă se vor scoate inimicii săi declaraţi din numărul judecădorilory este gata a veni la judecată spre a-sî apăra causa ; in cas contrar îl vor cita în van. Conciliul fără multă vorbă îl con-d emnă şi-l depuse, trimitîndu-1 în esil. După aceasta fu dus în esil în cîmpiile Preneti ale Jlitinieî în anul 403. In urma esilării, poporul se revoltă contra tu-tulor inimicilor declaraţi aî sfîntului şi chiar asupra lui Ar-cadiu şi Eudoxieî, cari îndată trimiseră delegaţi spre a-1 a-duce înapoi ca să liniştească pe popor. Dar după trei delegai i uni abia se înduplecă sfîntul să se întoarcă înapoi în Constantinopole. Cu toate acestea nu voi a intra în oraş, ci se retrase într’o localitate mărginaşă pînă cînd îl va absolvi sinodul de condemnare; însă poporul îl forţă a-şl lua locul' şi a le vorbi ca şi mal ’nainte. Abia se liniştise furtuna d’intîîu şi începu un uragan de calomnii. Poporul celebrind serbarea unei stătue a Eudoxieî şi manifestînd usante păgînescl cu ocasiunea acestei festivităţi, sfîntul Ghrisostom combătu aceste acte nedemne de creştini. Inimicii alergară şi spuseră Eudoxieî cu totul alt-ceva decît aceea ce zisese. Acum Eudoxia din nou făcu să se convoace uri conciliu. Conciliul fu'convocat, şi în puterea canonului 4 şi 12 al sinodului din Antiochia îl condemnâ din nou şi-i depuse. In anul 404 fu dat soldaţilor spre a-1 duce în esil. Mai întîîii fu dus la Ni cea Hi Liniei; de aci merse înainte prin Capadocia, unde îl eşlau înainte episcop!, monahi şi virgine vărsînd torente de lacrăml şi zicînd : «Mai bine era ca soarele să-si tragă înapoi razele sale de cît gura lui Io an să tacă». După 70 de zile de mergere pe jos abia ajunse la Cucus, un loc inospitalier în Armenia. De aci îl strămutară într’o localitate şi mal urîtă şi deşeartă, la Pytiunta in Pont şi în fine la Comana. Ajuns aci, din causa îndelungatei călătorii, din causa insultelor şi a arşiţei soarelui Iu prins ele friguri şi în scurt timp îşi dete sufletul în înîinele părintelui tuturor, în 14 ale Junei Septembre anul 407. (St. Gălinescu). BOSSUET Bossuet s’a născut la 1627 ; a studiat in colegiul Iezuiţilor din Dijon, apoi la Paris şi a fost numit preot şi canonic la Metz. Acolo trăia izolat, împărţindu-şi timpul între rugăciune şi studiu. Peste tot pe unde îşi făcuse studiile, prin toate cercurile avusese succese strălucite; dar, deşi numai de 25 de ani, această timpurie celebritate nu putea seduce un spirit aşa de puternic ; de aceea a preferit să se ducă în provincie şi numai afacerile Capelei de la Metz îl aduseră la Paris în mijlocul amicilor săi. Aci începu o serie de predici în timpul unui post al Paştilor. Ele atraseră atenţiunea tuturor ascultătorilor, tuturor oamenilor însemnaţi din stat şi a Anei de Austria. Această prinţesă voia să-l asculte. Debutul tînărului predicator impresiona adînc auditoriul. E de mirare — zice un critic—cum se admira această cu-vîntare sobră şi simplă, care se ridica fără sforţări la cea mai înaltă elocuenţă; nici erudiţiune afectată, nici citaţiuni ambiţioase, nici indulgenţe pentru uritul gust al timpului sau vanitatea oratorului; limbagiul sfintelor scripturi, învăţăturile Părinţilor şi ale doctorilor reapar în fine la catedra creştină cu autoritatea unui puternic geniu, cu autoritatea şi strălucirea unei limbi nemuritoare (1659). Fiind mai tîrziu episcop la Gondom, rosti discursul la moartea Henrietei de Franţa regina Angliei, urmat de alte cuvin-tări cari îi stabiliră renumele de mare orator. Bossuet n’a reuşit de la primele încercări. A muncit mult — 172 — şi a scăpat treptat de multe din defectele care se observă în primele sale lucrări. «Niciodată nu-şi învăţa cuvîntările pe din afară. Se pregătea foarte bine, uneori îşi scria discursul întreg şi-l citea odată înainte de a se urca în amvon ; aci da drum liber in-spiraţiunii sale, care completa şi îndrepta cele pregătite prin rellexiune. Nu repeta niciodată predicile pe cari le mai ţinuse... In oraţiunile funebre ne impresionează nu atît datele biografice şi învăţăturile ce rezultă, ci mai mult emoţiunea personală a oratorului. De aceea cele mai frumoase din ele sint acelea în cari a vorbit despre persoane pe cari le-a cunoscut de aproape. De aci vine puterea patetică a exprimării durerii şi puterea simpatiei admirative, ce deşteaptă în ascultători vorbirea lui». (Lanson). ELOCUENŢA LUi MIRABEAU 1) Era urît: corpul lui înfăţişa nişte conture masive. Nu puteai să-î priveşti chipul. Faţa avea o coloare neagră-verde, era plin de ciupituri, iar ochii înfundaţi sub nGte sprîncene groase. Gura îi era mare şi strîmbă. Avea un cap foarte mare şi un piept foarte lat. Vocea lui era tot aşa de aspră ca şi trăsăturile feţei. La începutul cuvîntării, glasul îi era trăgă-nat şi întretăiat, dar încet, încet, vorbirea devenea curgătoare şi se înălţa la tonul majestuos al gîndirilor pe cari le exprima. Mirabeau avea acea elocuenţă care ridică mulţimile, xivea mişcări puternice, fraze pline şi rotunde; avea porniri neaşteptate şi imperioase. Era superb cînd ameninţa sau ataca. Dar n’avea numai calităţile externe ale oratorului. Avea logică strinsă şi ştia să arate faptele cum se potrivea mai bine cu ceîa-ce susţinea. Discursurile sale sînt substanţiale, solide ; ele instruiau pe cei cari le ascultau. (Lanson). D Născut la 1719, mort la 1791. VIAŢA LORDULUI MACAULAY Rare ori natura şi educaţia s’aii asociat într’un chip aşa de norocit ca în persoana lui Macaulay. Armonia desăvîrşită dintre aceste două elemente a tăcut dintr’insul nu numai un om mare, ci şi un om «cult» în înţelesul cel mai înalt al cu-vintului. Cunoştinţele dobîndite prin studiu nu au rămas la dînsul un material juxta-pus şi prin urmare sterp, ca în capul unui pedant, ci au devenit o parte intimă a vastului său intelect. Ele sînt scara pe care el s’a ridicat în siguranţă către cele mai îndrăzneţe abstracţiuni şi cele mai vaste generalizări, fără a se rătăci în paradoxuri şi fantasmagorii literare. Mintea lui, nutrită prin studii întinse şi temeinice, era un laborator minunat, în care substanţele cele mai variate se.aflau într’o necontenită fierbere, se desfăceau în elementele lor primordiale şi se lămureau pină la o limpeziciune cristalină, se combinau în proporţiile cele mai felurite şi se pătrundeau intre ele prin acţiuni şi reacţiuni adinei; şi din aceste operaţiuni au eşit la lumină substanţe noui, cari ne uimesc prin strălucirea, ne îneîntă prin armonia şi perfecţia formelor lor. Thomas Babington Macaulay s’a născut la 25 Octombre 1800 in Rothley-Temple, aproape de Leicester. Tatăl său, Zacharia Macaulay, este unul din acei filantropi cari au lucrat cu Wil-berforce pentru desfiinţarea robiei Negrilor, şi aceste nobile străduinţe i-au meritat înrnormîntarea în Abbaţia de West-minster, una din cele mai înalte onori pentru un Englez. Micul Thomas da dovezi de o precocitate rară. Abia era de patru ani, cînd într’o mină cu o bucată de pîme acoperită cu unt şi în cea-l-altă cu o carte cît el de mare, citea poveşti şi istorioare, pe cari apoi le povestea servitoarelor din casă, într’o limbă aşa de corectă, în cît acestea ziceau că «vorbeşte ca o carte». Sub îngrijirile afectuoase ale mamei sale, o fe-mee distinsă, el învăţă în casa părintească pină la virsta de trei-spre-zece ani. Chiar de atunci el prevestea ce avea să fie -- 174 - mai în urmă: un cititor pasionat, o inteligenţă vie, un scriitor eminent, o memorie uimitoare. Deşi timbrul voceî sale nu era destul de viril şi de şi acţiunea lui nu avea perfecta măestrie a lui Burke sau Sheri-dan, totuşi Macaulav era considerat ca cel d’intîiu orator al timpului săii. Şi merita acest rang, pentru că el nu se ridica nici o dată să vorbească fără să arunce valuri de lumină puternică şi nouă asupra obiectului desbătut, şi fără să mi-nuiască materialul ideilor sale cu o dexteritate extraordinară, punînd în relief toate punctele favorabile temei sale cu o graţie de expunere, cu o adîncime şi o abundanţă de ştiinţă, pe care nici unul din rivalii săi nu o poseda. Drept vorbind, discursurile lui sînt adevărate studii politice, pe care cine-va le poate citi cu folos chiar acum cînd interesele şi pasiunile ce le au provocat au fost îndestulate sau stinse. Aşa de mare era plăcerea ce ele produceau asupra auditoriului, în cît de îndată ce se răspîndea zgomotul că Macaulav va vorbi, această ştire producea asupra Camerei Comunelor efectul unui talis-man. Toii acei representanii cari nu luau o parte activă la dezbateri şi aşteptau momentul votului prin sălile laterale, prin bibliotecă, bufet sau culoarele parlamentului, se apropiau de sala şedinţelor şi pîndeau cu o nerăbdare vădită momentul cînd se scula el ca să vorbească; abia simţeau că a început, şi toată sala se umplea de lume ca prin farmec. Numai acest fapt, într’un parlament ca cel din Londra, ne dă măsura talentului său. Toate succesele şi promoţiunile sale politice el le a datorit nu naşterii, nu favorit regale, nu in-trigelor sale înrolării sale necondiţionate într’un partid, ci superiorităţii talentelor şi întinderii cunoştinţelor sale. Numai elocuenţa şi strălucitele lui calităţi ca bărbat de stat l-au ridicat pînă la treptele cele mai înalte ale scării politice. Ceea ce înălţa aşa de mult pe Macaulay în ochii politicilor timpului său, nu era numai măeastra alcătuire a discursurilor sale, ci şi înţelepciunea sa de bărbat de stat, care îl conducea cu o siguranţă perfectă în primejdioasele cărări ale tendinţelor sale democratice, mai-mai radicale. Mintea lui fusese exercitată în vechile forme; însă el, în loc de a cristaliza în ele, făcea dintr’insele piedestalul innovaţiilor celor mai îndrăzneţe. Cai chipul acesta el insufla celor sfiicioşi mai multă încredere decît cel mai îndărătnic aderent al statului (fuo. Macaulay nu despreţuia poveţele ce i se dau în numele trecutului, nici nu se îngrozea de prezicerile adversarilor săi, cari pretindeau că măsurile susţinute de dînsul vor pune statul in primejdie. El se lupta cu toate afirmările şi primea lupta pe propriul lor tărîm. O părere contrarie pe care inamicii săi politici i-o opuneau, el ştia sau să o înlăture printr’o argumentaţie viguroasă, sau să o incorporeze cu o dibăcie rar.i în sistemul său, pe care îl mărea, îl lărgea necontenit, îl întărea, fără să-l lase a şovăi într’un singur punct. El nu arunca un dispreţ nerod asupra trecutului, ci ştia să facă dintr’insul făclia presentului, dîndu-i un sens şi o interpretare pe atît de originală, pe cît de inţeleaptă; ştia să facă din trecut nu o piedică pentru innovaţiuni, ci un ajutor şi un agent propulsiv pentru reforme viitoare. Or cit de îndrăzneţe ar fi fost reformele ce reclama, el ştia să le scoaţă din învăţămintele şi spiritul timpurilor trecute, dînd innovaliunii sfinţenia şi puterea tradiiiuniî. Este o plăcere să vază cine-va cu ce logică fină el dă interpretări noui unor legi' ^i forme vechi, şi împacă cu o artă superioaiă anticul cu noul, înţelepciunea bătrînilor cu nevoile mai înalte ale timpului său. Cu toată strălucirea imaginaţiei sale, el este şi rămine unul din bărbaţii de stat cei mai practici ai En-gliterei. El Ei împodobeşte subiectul cu toate podoabele ce-i procură frumosul său geniu, dar nu-şi pune credin'a numai întrînsele. Fermecătoarele lui flori se sprijinesc pe o tulpină ce poate înfrunta vijelia. Instinctul lui sigur îi spune unde trecutul vine în ajutorul părerilor, lui; prin acest instinct, vechiul absoarbe în sine noul, şi noul suflă viaţă asupra anticului. Cînd el vine cu un sistem de reforme cari vor dă-rima vechile forme şi vechile tradiţiuni, el ştie să probeze că nu innovează ci antiquizează, că cel ce atacă este mai bătrîn decît cel atacat, in scurt că pretinsa revoluţie este în faptă o simplă restauraţie. Cu această artă în adevăr superioară a putut Macaulay să facă a trece multe din reformele sprijinite de el înaintea unei adunări a~a de conservatoare ca parlamentul englez de atunci. El are toată îndrăzneala şi — 176 — originalitatea ideilor democratice, fără. să aibă aparenţa de a. pretinde egalitatea şi a face din toţi o apă, ceea ce ar naşte rnînia şi indignaţia trufaşei aristrocraţii engleze. In fine, în discursurile lui domneşte o simetrie aşa de perfectă, o ştiinţă de o calitate aşa de superioară, o simţire aşa de caldă şi aşa de adevărată, o logică aşa de strînsă, o ironie aşa de incisivă, în cit impresia finală a fie-căruia din ele este o convingere adîncă şi o plăcere incomparabilă. Pe cînd era în viaţă, Macaulav vizita cu plăcere Colţul Poeţilor din Abbaţia Westminster, şi exprimase speranţa că şi el va avea odată gloria de a fi înmormîntat cu cei mai iluştri bărbaţi ai ţărei sale. Această speranţă şi dorinţă i s’a înplinit; la 9 Ianuarie 1860 rămăşiţele lui pămîn-teşti fură depuse chiar în acel Colţ al Poeţilor, care îi plăcea a;a de mult, la picioarele lui Addison şi nu departe de Milton, două genii pe cari le admira de o potrivă ; pe cel d’întîiu pentru curăţenia stilului, pe cel d’al doilea pentru sublimitatea cugetărilor şi demnitatea caracterului. Macaulav era un om cu desăvîrşire lipsit de viţii. Caracterul său era simplu, sincer şi generos. Mulţi oameni mari pierd a fi cunoscuţi de aproape; de aceea Erasm zicea cu mare dreptate : ((oamenii mari sint ca tapetele de Flandra : fac efect numai de departe». In adevăr, la mulţi inşi gloria este în raport direct cu pătratul distanţei. Macaulav nu avea de ce să se ferească a fi cunoscut de aproape. Intriga şi astuţia nu găseau loc în caracterul lui franc şi deschis, precum se poate citi cu înlesnire pe trăsurile chipului lui. Capul lui era masiv, de o frumuseţe virilă, un ocbiu viu, o gură bine tăiată. Avea. pasiuni, dar ele nu-l stăpîneau nici odată, şi acelea cari pre-domneau erau pasiunile nobile. Cunoştea valoarea banilor,, dar aceasta nu-l oprea de a fi darnic cu amicii şi generos cu cei nenorociţi. Nu-i plăceau animalele, şi în deosebi nu putea suferi clinii; dar iubea pe copii cu o adevărată pasiune, şi una din plăcerile lui era a se juca cu dînşii. De şi manierele lui erau de o simplicitate aproape rustică, totuşi spiritul, talentul lui pentru convorbire, întinderea şi varietatea cunoştinţelor lui, siguranţa miraculoasei lui memorii, făceau adesea dintr’insul podoaba cercurilor culte şi chiar a saloa- nelor din Londra. Convorbirea lui aşa de bine trasată., înviorată cu trăsuri de spirit şi presărată cu citaţii bine alese, exercita un adevărat farmec asupra acelora cari 1-auze'au convorbind. (Ang. Demetriescu). PĂRERILE LUI CICERONE DESPE C0ND1ŢIUNILE ORATORULUI Cicerone n’a fost numai' un orator strălucit, al cărui renume a trecut peste veacuri; el a studiat în amănunt arta oratoriei. Avem de la el mai multe scrieri de retorică, dintre cari cele mai însemnate sînt: aBrutus sive de Claris oratori-bus», (Brutus. despre oratorii celebri), «Orator» (Oratorul), «De optimo genere oratorum», (Despre oratorii perfecţi). Iată cîte-va pasagii din aceste scrieri : Cele două merite principale ale oratorului sînt: intiiul a argumenta cu dibăcie pentru a lumina pe ascultători; al doilea, a mişca spiritul ascultătorilor prin forţa acţiunii. Acela care ştie să înflăcăreze pe judecător, reuşeşte mai sigur de cît acela care se mărgineşte să-l instruiască. (Brutus XXIII). Orator elocuent, după ideîa care o avea M. Antoniu, va fi acela care înaintea judecătorilor şi la orî-ce discurs public, va sci să probeze, să placă şi să misce. Este trebuincios a proba, dulce a plăcea; dar a mişca este a învinge. De la acest din urmă mijloc atîrnă succesul. De la aceste deosebite funcţiuni derivă deosebitele feluri de stil. Gel simplu este destinat a proba ; cel temperat a plăcea, cel vehement a mişca ; în acest din urmă mai cu seamă consistă forţa artei oratorice. Oratorul va şti a discerne ceia ce aparţine fiecărui gen şi a se exprima după trebuinţa cauzei, căci fundamentul elocuenţei ca al ori-cărui alt lucru este bunul simţ. (Orator XXI). 12 — 178 — Oratorul trebue să discearnă toate convenienţele relative la gîndirî şi la expresiunî. Circumstanţele de stare, de rang, de reputaţiune şi de virstă, acelea ale locului, ale timpului, ale auditoriului cer expresiunî şi gîndirî deosebite. In discursuri ca şi în viaţă trebue să observe cuviinţele. Trebue ca oratorul să pue stilul în raport cu subiectul şi cu caracterul celor cari ascultă. Ce poate într’adevăr să lie mai necuviincios decit să întrebuinţezi în pledarea dinaintea judecătorului vorbe mari despre lucruri comune sau să vorbeşti de maiestatea poporului roman în termeni simpli şi familiari ! (Orator XXI). Trebue, după mine, ca omul într’adevăr elocuent nu numai să aibă această facultate de a se exprima cu abundanţă şi bogăţie, dar să studieze arta care are un raport imediat cu elo-cuenţa : dialectica. Intr’adevăr cu toate că este o diferinţă între o disertaţie şi un discurs, intre a vorbi şi a şti să vorbeşti, şi una şi alta sîntcoprinse în arta de a vorbi. (Orator XXXII). Nu e destul numai ca oratorul să fie dialectician, trebue încă să cunoască bine toate părţile filozofiei. Fără aceasta nu va avea nimic de zis asupra religiei, asupra afecţiunilor de familie, asupra amorului de patrie, asupra binelui, răului, virtuţii şi viţiului; asupra datoriilor, asupra durerii, asupra plăcerii, asupra agitaţiilor sufletului şi iluziilor spiritului, idei cari intră adesea în discursurile publice, şi pe care nu le poate spune oratorul cu putere, abundenţă şi bogăţie, fără ştiinţa de care vorbesc. (Orator XXXIII). A nu scrie de loc, Brutus, sau a nu scrie aşa de bine cum vorbeşti, sînt lucruri cari provin din cauze deosebite. Sînt oratori cari n’au redactat nici o dată nimic de lene sau de frică d’a nu amesteca lucrarea .de la forum şi aceia de cabinet. Intr’adevăr foarte adesea ori nu se scriu discursurile de cît după ce s’au pronunţat, iar nu în scopul de a le pronunţa. — 179 — Alţii' neglijează această grijă pentru că nu se gindesc de loc a se perfecţiona şi nimic nu e mai potivit pentru aceasta de oît compoziţia. De altmintrelea odată ce sînt convinşi că aii oiştigat destulă glorie în arta de a vorbi sint foarte puţin geloşi de a lăsa posterităţii memoria talentului lor; chiar cred că reputaţia lor este mai mare dacă ceia ce au scris nu va fi citit de cunoscători. Alţii se cred mai tari în improvizaţie decît în stil, şi aceasta se întîmplă de ordinar la oamenii dotaţi cu mari dispoziţii cărora le lipseşte fondul sciinţei ; astfel a fost Galba; poate că pe cînd vorbea era înflăcărat, nu numai prin forţa geniului lui, dar printr’o inimă fierbinte printr’un patetism pe care îl avea de la natură. (Brutus XXIV). Omul vulgar aplaudă de multe ori un orator care nu este demn, dar atunci aplaudă fără comparaţie ; daca-i face plăcere să asculte un orator mediocru sau chiar rău este că el nu simte că e şi ceva mai bun, este că el aprobă ceia ce aude, or-ce ar fi aceia ce aude. Or cit ar fi de mic meritul oratorului mediocru, el captivă auzul nostru. Nu e într’ade-văr nimic care să lucreze asupra spiritelor ca metoada şi podoaba discursului. (Brutus LII). OBSERVĂRI GENERALE A fi orator însemnează, în înţeles general, a vorbi bine, adică a spune aşa lucrurile ca să convingi pe cei ce te ascultă despre adevărul ziselor tale şi a-i li oţărî, dacă este nevoie, la vre-o acţiune anumită. Aceasta e un dar natural. Intîlnim adesea oameni cari au această calitate de a te impresiona cînd spun ceva. Zicem atunci despre ei că au elocuentă naturală. Darul natural nu este însă de ajuns ; se cere o 180 anume cultură, se cer anume calităţi intelectuale şi morale. Aşa au fost oratorii al căror nume a trecut peste veacuri. La Greci şi la Romani, pentru-că dezbaterile în public aveaii un mare rol, s’a dezvoltat oratoria şi s’aü stabilit cerinţele ei, intemeindu-se studiul retoricei, adică studiul condiţiunilor oratorului. Oratorul perfect, cum l-aii înţeles cei vechi, este un bărbat de o onestitate exemplară, om învăţat, cunoscător adînc al filozofiei, un observator minuţios al vieţii şi obiceiurilor omeneşti, cu vorbire convingătoare, cu înfăţişare plăcută, cu glasul simpatic, cu pasiuni puternice, însă destul de bine stăpînite. Negreşit, e greii să se găsească toate aceste calităţi intr’un om ; de aceia na existat orator care să nu aibă vre-un defect ; totuşi găsim o bună parte din ele la toţi oratorii cei mari. Să rezumăm aci principalele regule pe cari trebuie să la aibă în vedere acei cari voiesc a fi oratori. Sa zis că poetul se naşte, iar oratorul se face (poeta nascitur, orator fit). Aceasta este adevărat numai in parte, căci, precum se cer daruri naturale spre a li port, tot asemenea se cer daruri naturale pentru a fi orator. Studierea subiectului trebuie să fie prima preocupare a oratorului. Trebuie să-l cunoască în toate amănuntele şi să fie el mai întiiii pe deplin convins de acele despre cari voieşte a convinge pe alţii. Retorii vecin aii dat numele de invenţiune acestei cercetări amănunţite, adică găsirea tuturor argumentelor saü probelor pe cari trebuie să le întrebuinţeze în discurs. Adunînd materialul întreg, se va procédé la dispunerea lui după un plan bine întocmit şi apoi se va gîndi oratorul la fra- — 181 — zele cu cari trebuie să-l rostească, adică la elocuţiune. Ce scop urmăreşte orî-ce orator cu un discurs al său ? Cei vechi ziceau că se deosebesc trei scopuri : să convingă, să placă, să misce. (Erit elo-quens is qui in foro causisque civilibus ita dicet ut probet, ut delectet, ut flectat). In vederea lor se va pregăti deci oratorul. Dacă probele sint bine adunate şi bine întocmite, va convinge. Ca să placă e dator să ţie seamă de nişte con-diţiuni, pe cari cei vechi le-aii numit moravuri oratorice. Ele s ar putea defini ast-fel: «ce trebuie să crează publicul despre cel ce vorbeşte». Publicul trebuie să crează că este un om care se înfăţişează după o pregătire anumită ; că nu poate avea nicidecum intenţia să-l amăgească; să-l vază că e modest, adică nu vrea să-şi impuie părerile, ci lasă pe ascultători să le primească dacă vor voi; să capete credinţă că un interes superior, interesul special al ascultătorilor adunaţi acolo, ori interesul general al statului, îl face să vorbească, iar nu folosul său personal. Ca să placă, oratorul trebuie să ţie seamă de condiţia ascultătorilor, de vîrsta lor, de cultura lor, de starea lor sufletească în momentul eind le vorbeşte. Acesta este un important element de succes. Ca să misce sau să înduplece pe ascultători, oratorul are trebuinţă de patetic. Prima condiţiune este ca el însuşi să fie mişcat (si vis me fiere, dolendum primum. ispi tibi'); apoi să caute a ') Aşa a zis Iloraţiu ; după el Boileau : Pour me tirer des pleurs il faut que vous pleuriez. Le Clerc: Tremblez et frémissez si vous voulez me faire trembler et frémir. — -182 — transmite ascultătorilor starea sa sufletească. Aceasta o face prin căldura cuvîntării sale. Regiile în această privinţă nu se pot da ; in această parte mai ales decide darul natural. Atîta se poate recomanda oratorului, să găsească momentul cind ascultătorii sînt destul de bine pregătiţi ca să poată simţi şi ei o emoţiune puternică ; de aceea am văzut că pateticul stă la sfîrsit şi numai în rare cazuri stă la începutul discursului. Une-ori oratorii, ca să provoace înduioşarea ascultătorilor, recurg la mijloace indirecte, adică pun sub ochii ascultătorilor scene sau obiecte cari pot să producă emoţiunî. Atunci avem un patetic indirect. Aşa ar face un procuror care ar aduce în faţa juraţilor hainele pline de sînge ale unei victime sau cuţitul cu care s a servit asasinul; aşa a făcut Antoniu cînd a descoperit corpul plin de răni al lui Cesar. IV. ACŢIUNEA ACŢIUNEA Nota. — Paragraful acesta este lăsat mai mult la iniţiativa profesorului. El va citi, va pune pe elevi să citească discursuri din cele cunoscute, făcind observări asupra intonării, pronunţării, ati-tudinei, gesticulaţiei. Se dau aci cite-va definiţii şi o serie de sfaturi luate din scrierile lui Cicerone. Se numeşte acţiune totalitatea condiţiunilor externe pe cari trebuie să Ie îndeplinească un orator cînd rosteşte un discurs, adică : cum să pronunţe vorbele, cum să se înfăţişeze ascultătorilor, ce gesturi să facă, etc. In legătură cu acţiunea se pune şi memoria. Se cere ca oratorul să-şi exerciteze memoria ca să poată spune discursul, iar nu să-l citească, fiind-că ori-ce discurs citit pierde cea mai mare parte din efectul ce ar putea să producă. Memoria are rol important şi în improvizaţiune, adică în vorbirea pe nepregătite ; atunci trebuie să. ţinem în minte bine şirul ideilor ca să nu ne repetăm nici să nu ne contrazicem. S au văzut cazuri cînd un orator cu memoria slabă anunţă la început că va vorbi despre trei puncte şi in dezvoltare uită pe al treilea şi tractează pe al patrulea despre care nici nu pomenise. La cei vechi acţiunea oratorie avea o mare importanţă, juca un rol mai mare clecît la moderni, — 186 — pentru că noi posedăm mai mulţi scriitori decit oratori. Cu toate acestea şi azi un orator, ca să producă efect asupra ascultătorilor, trebuie să adauge talentului deinvenţiune, dispoziţiune şi exprimare, şi: 1. Vocea, care trebuie să fie distinctă, pură şi nuanţată, să nu fie nici prea înceată, nici prea repede. Oratorul trebuie să ia tonul potrivit cu pasiunile şi sentimentele ce vrea să exprime. Să fie simplu în expunerea faptelor, animat în disensiune, vehement sau mişcător în circumstanţele patetice. 2. Gestul trebuie să fie în armonie cu tonul discursului. Or-ce gest care nu e la locul lui sau e silit, displace. 3. Fizionomia are şi dînsa limba sa; ea exprimă ca o oglindă toate mişcările şi pasiunile sufleteşti. SFATURÎ PENTRU ACŢIUNE Acţiunea este, pentru a zice astfel, elocuenţa corpului; ea se compune într’adevăr din gest şi voce. Sînt atîtea inflexiuni de voce cîte sentimente sînt şi numai vocea le excită. Astfel, oratorul perfect va lua toate tonurile potrivite cu pasiunea de care vrea să arate că este animat şi cu care ar voi să misce inimile. Nici nu se poate spune cit de mult toată această parte a artei este esenţială oratorului. S’au văzut oameni cari, fără să albă darul vorbire!, aii cules prin singurul merit al acţiunii toate premiile elocuenţeî; iar alţi! car! aveau talent au trecut drept oameni car! nu ştiu să vorbească din pricina stîngăcie! acţiunii. (Orator XVII). Alegerea cuvintelor, locul lor, legătura perioadelor trebuie să fie rezultatul unu! calcul. Dacă cunoscători! au proclamat — 187 — pe Demostene regele oratorilor, este pentru că in această privinţă î-a întrecut pe toţi. Figurile dau elocuenţeî cea mai frumoasă podoabă, şi efectul lor stă mai mult în strălucirea ce dau gîndirii decît în colorarea expresiuniî. Antoniu, de exemplu, afară de aceasta, a avut mare merit şi prin acţiune, şi dacă acţiunea are două părţi, gestul şi vocea, vom zice că gestul lui Antoniu exprima gindirea mai bine decît o exprimau cuvintele. Mîinile, umerii, şoldurile, mişcarea piciorului, poziţia, mersul, tot în fine era în acord cu cuvintele şi ideile sale. Vocea lui era susţinută, cu toate că era cam tare ; dar a fost singurul orator care a ştiut să întoarcă acest cusur în folosul lui, căci în bucăţile patetice, lua un ton plîngător care inspira încredere şi în acelaşi timp şi milă, aşa că el justifica res-punsul ce Demostene dete unui om care îl întreba care este prima condiţie a elocuenţeî: Acţiunea, zise el ; dar a doua? Acţiunea; dar a a treia? Acţiunea. Nu e într’adevăr nimic care să pătrundă mai mult sufletele, mai capabil de a le conduce, de a le mlădia, nimic care să facă pe orator să apară mai mult aşa după cum voieşte el să fie judecat. (Brutus XXXVII). Trebuie să dorim o voce frumoasă, căci nu depinde de noi să o avem, dar depinde de noi să o cultivăm şi să o fortificăm. Oratorul deci va studia inflexiunile vocii ca să poată trece prin toate gradele, prin toate tonurile, de sus şi de jos. El va regula asemenea şi mişcările, astfel încit să nu aibă nimica escesiv în acţiune. Va ţine capul drept şi ridicat. Va putea, însă foarte rar, să facă cîţî-va paşi. Va evita să fugă pe tribună. Nu va pleca capul a lene; nu va gesticula cu degetele şi nu se va servi de ele pentru a bate tactul. Pentru mişcările corpului va avea şi mai multă grijă a le observa; chiar aplecîndu-se, va păstra demnitatea acţiunii. Va întinde braţul dacă va vorbi cu forţă, îl va stringe dacă ia un ton mai dulce. Figura, după voce, dă ajutor mai bine acţiunii. Trebuie să aibă graţie şi demnitate. Dar trebue să se evite 188 — afectaţiile şi strâmbăturile. Trebuie asemenea să reguleze cu îngrijire mişcările ochilor, căci dacă figura este oglinda sufletului, ochii sînt interpreţii lui; ei vor exprima bucuria sau întristarea, după natura subiectului. (Orator, XVIII). APLICAŢIUNÎ Principiile acţiunii se vor înţelege mai bine de şcolari prin apli-caţiuni. Se va da fie-căruia un discurs ca să-l citească, să-l pregătească şi să-l rostească în faţa colegilor săi. In preparare va pro-cede invăţînd să-l rostească întreg şi învăţînd deosebit planul cu ideile principale. Mai tirziu se vor da încercări de discursuri după planuri date sau după un model ca să le întocmească ei singuri şi să-l rostească într’o anumită lecţie. Cu acest chip se va realiza prevederea programei: deprinderi în expuneri orale. PARTEA II. GENUL ISTORIC I. CARACTERELE Şl IMPORTANŢA GENULUI ISTORIC CU VI NT INTRODUCTIV LA CURSUL DK ISTORIE NAŢIONALA Rostii in 2f/ Noembrie 18tâ in Academia Mihăileană 1) D K MIHAIL COGĂLNICEANU. Domnilor, După priveliştea lumii, după minunile naturii, nimica nu este mai interesant, mai măreţ, mai vrednic de luarea noastră aminte, decit Istoria. Istoria, domnilor miei, după zicerea autorilor celor mai vestiţi, este adevărata povestire şi înfăţişare a întimplărilor neamului omenesc; ea este rezultatul vîrstelor şi a esperienţei. Se poate dar, cu drept cuvint, numi glasul seminţiilor ce au fost şi icoana vremii trecute. Karamzine, în alte cuvinte, o o numeşte: testamentul lăsat de către strămoşi strănepoţilor, ca să le slujească de tălmăcire vremii de fală., şi de povăluire vremii viitoare. In această privire atît de importantă, istoria, după Biblie, trebue să fie, şi a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor şi a fieşte-căruî om în deosebi, pentru că fieşte-care stare, fie-care profesie află în ea regiile de purtare, sfat la *) *) După Cronicile Rominieî voi. 1. ed. 2. 13 — 194 — îndoirile sale, învăţătură la neştiinţa sa, îndemn la slavă şi la faptă hună. Domnitorul prin istorie se deşteaptă la nohila ambiţie dea face lucruri mari şi drepte, şi prin urmare de a trăi in viitorime. Lauda neştearsă şi nemurirea cu cari sînt încununaţi ocărmuitorii cei buni, defăimarea şi hula cari sînt totdeauna partea celor răi, e mai cu neputinţă casă nu le insufle în inimă dorinţa spre bine şi spre virtute, dacă inima lor nu le este încă stricată prin gangrena linguşirii. Cele mai înalte isbînzi, cele mai slăvite fapte, nu vedem oare că s’au îndemnat prin istorie? Spre pildă, biruinţa Asiei, după mărturisirea tutulor istoricilor vechi, s’au pricinuit prin deasa citire a IIiadei1) de către Alexandru cel mare. Cine nu ştie că acest falnic isbîn-ditor purta necontenit cu sine, într’o cutie de aur, poema lui Omer ; şi ce este Iliada alta, decît o istorie în versuri, cea mai vechie şi cea mai frumoasă din toate! Fără a merge în veacuri aşa depărtate, nu s’au văzut mai în zilele noastre un alt Alexandru, Carol XII, deşteptîndu-şi geniul spre isbînzi şi slavă, prin citirea vieţii Macedoneanului, scrisă de Quint-Curţie?-) Care, dar, împărat, care domn nu trebuie să tremure d’inaintea istoriei, acestui straşnic tribunal, ce are să-i judece cu aceiaşi nepărtinire, precum odinioară Egiptenii judecau pe regii lor eşiţi din viaţă? Dătătorul de legi, bărbatul de stat, în istorie învăţă tocmelile ocîrmuitorilor, puterea şi slăbiciunea lor, pricinile de sporire sau de scădere a staturilor, felurile de guvern sub cari au înflorit mai mult, legile cari au avut înriurirea cea .mai priincioasă sau cea mai stricăcioasă asupra puterii, asupra culturei, asupra moralului noroadelor. Oşteanul in istorie găseşte pildele cele mai drepte şi mai adevărate despre strategie; cărturarul, filozoful în ea văd înaintarea duhului omenesc, rătăcirile sale, descoperirile geniului, pricinile neştiinţei, a superstiţiei şi a întunericului. 1) Peomă greacă celebră, care povesteşte un episod din marele războîu troian. -) Quintus Curtius Kufus, istoric roman din primul secol al erei creştine, a scris Vita Alexandri Mayni. — 195 — Simplul particular, in citirea istoriei, găseşte mîngîore pentru relele de faţă; ea îl arată că, prin o tristă fatalitate, perfecţie n’a fost nicl-odată în lume, virtutea mal totdeauna a fost prigonită în viaţă, şi- că resplata eî cele mai multe ori nu l-a venit decît după moarte. Cine nu trebue să-şî uite durerile şi nemulţumirile, cînd istoria îî arată pe nişte cetăţeni vrednici de a porunci lumii, cari au fost jertfa tiranilor, şi, de multe ori, chiar a compatrioţilor lor ? Nenorocirile noastre trebuie să le socotim de nimic, cînd vedem pe un Socrat silit să primească otrava chiar din mîna Atenienilor, pe un A-ristid supus ostracizmuluî, numai pentru că era numit cel drept, pe un Caton dindu-şî singur moartea, ca să nu-şî vadă patria in robie1). ÎI cu neputinţă ca cine-va, insuflat de asemenea pilde, să nu-şî îmbărbăteze caracterul, să nu dorească a imita pe aceşti străluciţi bărbaţi, făcînd abnegaţie de sine, şi rivnind numai folosul obştesc. Cît trebue, dară, să ne iie dragă această ştiinţă înaltă, care las că ne dă o petrecere folositoare, şi prin citirea el ne îndestulează curiozitatea cea mal nobilă, dar ne învaţă încă a fi buni, ne mîntue de prejudeţe, ne sporesce ispita prin ispita veacurilor trecute, şi ne lungeşte, cum am zice, viata. «A nu şti ce s’a întîmplat înainte de a fi născut, este, zice Cicerone, tot aceea ca cînd aî fi necontenit june; căci ce este vîrsta omului, dacă memoria faptelor noastre nu s’ar uni cu veacurile cele de mal înainte?» Istoria .singură poate, ca într’o panoramă întinsă, să ne a-rate împărăţiile trecute înainte de mii de ani; ea ne face privitori la luptele, la revoluţiile, la sfaturile, la schimbările în-tîmplate de la începutul lumii; ea scoate din morminte pe strămoşii noştri, şi ni-I înfăţişează ca vil dinaintea ochilor* ou toate virtuţile, cu toate patimile, cu' toate năravurile lor. Ea, dară, ne leagă cu vecia, puind în comunicaţie seminţiile trecute cu noi, şi Iarăşi şi pe noi cu seminţiile viitoare, cărora are să le trădee povestirea faptelor noastre. Pe lîngă toate aceste, istoria are şi nepreţuitul dar de a ju- b Se vor reaminti şi aci, şi mai departe toate faptele istorice la car! autorul face aluziune. deca cu nepărtinire faptele contimporanilor noştri, pe care noi nu avem curajul sau destoinicia de a-î cunoasce drept şi adevărat. Studiul istoriei, domnilor miei, a fost în toate timpurile* ocupaţia de predilecţie a oamenilor ginditori. Nici odată însă n’a avut importanţa şi universalitatea de care se bucură astă-zi. La cei vechi, ea era partea numai a oştenilor şi a filozofilor, din pricina scumpetei manuscripturilor. Astăzi însă, ori şi unde naţia este ceva înaintată, istoria este citirea obştească a tuturor stărilor, pină şi cele înjosite. In Frania,. ţăranul, seara la colţul focului, ca să se odihnească de trudele zilei, citeşte măreţele reforme ale Constituantei şi strălucitele biruinţe ale lui Napoleon. In Prusia, de cite ori mi s’au întîmplat să văd, in vremea popasului, pe muncitorul de pămînt cetind, la umbra unui copaciu, faptele marelui Frederik ! Această norocită popularitate a istoriei vine mai ales din două pricini. Cea întiia este că astă-zi fieşte-care cetăţean are drept şi îndatorire de a se ocupa cu trebile statului,, că fieşi-cine doreşte a şti care sînt şi cum se păzesc drepturile naţionale, cîştigate de către strămoşi; şi unde poate cine-va să le găsească mai bine desluşite decit in istorie? A doua pricină, şi cea de căpetenie, este aflarea tiparului,, mulţumită şi de o mie de ori mulţumită aceluia care d’în-tîiu a găsit această artă, cea mai mare împrăştiitoare şi păstrătoare a întîmplărilor, fără care istoria nici odată n’ar 11 ajuns în cinstea universală în care se află. Nici nu pot să vă arăt cît lipsa acestei înalte aflări arunca nedumerire în povestiri, nesiguranţă şi întunerec în tot. Această lipsă, domnilor miei, este pricina că între Piomîni, chiar şi intre cei mai» însemnaţi, se găsesc a:a de puţini cari cunosc istoria. Tiparul, Ia noi, nu este încă destul de slobod şi de împrăştiat : noi n’avem încă publicată în limba naţională măcar o istorie* universală4) şi ce vorbesc de istoria universală, cînd chiar !) Prima istorie universală în limba romină s\a publicat de-Kliade Rădulescu la 1848, dar se vede, după ţinerea discursului luu F.ogălniceanu. — 197 .•analele patriei noastre zac în întunerec, păstrate numai în nişte manuscripte, din cari două, din pricina copiştilor, nu se potrivesc ! {) Şi cu toate aceste tiparul ar fi cel mai sigur şi mai grabnic mijloc ca să ajungem la civilizaţia societăţii •europene. Noi cari ne fălim cu propăşirile ce socotim că facem, noi cară nu vorbim decît luminare şi civilizaţie, dacă voim să avem în faptă aceea ce vorbim, ar trebui să urmăm pildei Nord-Americanilor, a căror cea întîiu treabă, de care se apucă, cînd îşi fac vre-o nouă aşezare, este să deschiză un drum şi să aducă cu dînşii un teasc, spre tipărirea unui jurnal. Prin această îndoită operaţie, ei ajung ţelul şi fac ana-lisul a ori-ce sistem social, pentru-că, cum zice Volney, societatea nu este alta decît comunicaţia uşoară şi slobodă a persoanelor*, a lucrurilor şi a ideilor. Dacă istoria, în deobşte, adică a neamului omenesc, este aşa de interesantă în rezultatele sale, cu cît mai mult trebue să ne fie istoria patriei, a locului unde am văzut ziua? Omul totd’auna înainte de neam şi-a iubit familia, înainte de lume şi-a iubit neafrml şi partea de pămînt, fie mare, fie mică, în care el s’a născut, a petrecut dulcii ani ai copilăriei ce nu .se mai întorc, a simţit cea întîiu bucurie ’şi cea întîiu durere de bărbat. Acest simţimînt sfînt, nu cunosc încă nici un neam, nici o seminţie cît de brută, cît de sălbatecă, care să nu-1 aibă. M’aşi întinde prea departe de subiectul mieii, dacă m’aşi pune a vă arata pilde despre aceasta : ele sînt nenumărate. Ce interes mare trebue să aibă istoria naţională pentru noi, imi place a crede, că şi d-voastră o înţelegeţi ca şi mine. Ea ne arată întîmplările, faptele strămoşilor noştri, care prin moştenire sînt şi ale noastre. Inima mi se baie, cînd auz rostind numele lui Alexandru cel bun, lui Ştefan cel mare, lui 1) Primele colecţiuni de cronici vechi s’au publicat in Magazin istoric, revistă redactată de A. T. Laurian şi N. Bălcescu (intri1 anii 1840—1848) şi în Letopiseţele Moldovei adunate de M. Kogălni-«ceanu (întîia ediţie la 1852 ; a doua la 1872). La 1853 a apărut Cronica Iul Şincai. Aceste trei aii pus fundamentul scrierilor istoria1, •■serioase în literatura romină. *Mihaiu Viteazul; da, domnilor miei! Şi nu mă ruşinez a vă zice că aceşti bărbaţi pentru mine sînt mai mult de cit Alexandru cel mare, decîtAnibal, decît Cesar; aceştia sînt eroii lumii, în loc că cei d’întîiu sînt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Răsboieni are mai mare interes decît lupta de la Termopile, şi isbînzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decît acelea de la Maraton şi Salamina, pentru că sînt cîştigate de către Romîni! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase decît locuri le-cele mai clasice. Suceava şi Tîrgoviştea sînt pentru mine mai mult de cît Sparta şi Atena! Raia, un sat ca toate satele pentru străini, pentru Romîni are mai mult preţ decît Corintul, pentru că în Baia, avanul Riga1) al Ungariei, Ma-teîu Gorvinul, viteazul vitejilor, Craiul Crailor, cum îi zicea Sixt IV, rănit de sabia moldovană, fu pus în fugă şi uita drumul patriei noastre ! Trebuinţa istoriei patriei ne este neapărată chiar pentru ocrotirea drepturilor noastre împotriva naţiilor străine. Ne-avind istorie, fieşte-care popor duşman ne-ar'putea zice cuvintele d-lui Aaron-). ((începutul ceai este necunoscut, numele' ce porţi nu este al tău, nici pămîntul pe care locuieşti! soarta ta aşa a fost, ca să fii tot după cum eşti: leapădă-te de începutul tău, schimbă-ţi numele sau primeşte pe acesta ce ţi-l dau eu, rădică-te şi du-te din pămîntul pe care locueşti, căci nu este al tău şi nu te mai munci în zadar, căci tu nu poli li mai bine de cum eşti)). Şi în adevăr, toate aceste cuvinte-ni s’au zis de către străini; începutul nostru ni s’a tăgăduit, numele ni s’a prefăcut, pămîntul ni s’a sfişiat, drepturile ni s’au călcat în picioare, numai pentru că n’am avut conştiinţa naţionalităţii noastre, numai pentru că n’am avut pe ce să ne întemeiem şi să ne apărăm dreptăţile. Domnilor, cînd aşi fi aşa de norocit să desvoltez mai mult în inima d-voastră interesul pentru istoria patriei, m’aşi făli ’) Riga = rege. -) Florian Aaron, unul dintre istoricii noştri cei mai însemnaţi-A scris o istorie universală sub titlul : Istoria lumii (1846) şi o istorie a Principatului ţârii româneşti. că am sporit in d-voaslră şi iubirea către patrie şi că, prin urmare, am contribuit la păstrarea naţionalităţii; căci, ce poate mai mult să ne-o păstreze, decît această istorie, care ne arată ce am fost, de unde am venit, ce sîntein, şi, ca regula de trei, ne descoperă şi numărul necunoscut : ce avem să fim ! 0 asemenea carte ar trebui să fie pentru noi aceia ce I[iada era pentru Greci. Şi să mă credeţi, domnilor, că şi istoria noastră are întîmplări, are portreturi, cari nici-de-cum n’ar rămînea mai jos decît eroii celor vechi, dacă acestora li s\ar scoate aureola poetică, cu care pana geniului i-a înfrumuseţat. Totul este, că veacurile eroice şi mitologice au trecut de mult, că astăzi poezia nu se găseşte nici măcar în versurile poeţilor şi că numai un Omer a fost în lume. Negreşit că istoria Spartei, a Athenei, a Romei are mai mult interes decît a noastră pentru tot străinul : d’întîiu, pentru că Grecii şi Romanii sînt popoarele cari pînă acum rezumă civilisaţia şi lumea veche; al doilea, pentru că înrîuri-rea lor încă pînă astă-zi se păstrează asupra noastră prin pravile religioase şi civile, prin ştiinţe, prin arte, prin pă-rnîntul ce l-am moştenit de la dînşii, şi în sfîrşit pentru că toată instrucţia clasică a junimii încă astă-zi se razi mă pe istoria Grecilor şi Romanilor; şi mai ales pentru că faptele acestor popoare s’aii scris de nişte bărbaţi ca Tucidid, ca Tacit, ca Tit-Livie. Sub aceste priviri, eu singur mărturisesc interesul universal al istoriei grece şi romane ; dar în ce se atinge de curagiul individual, de îndrăzneala faptelor, de statornicia, apărării, de mărinimia şi bărbăţia Voevozilor* noştri, cari, deşi pe un teatru strimpt şi cu mici mijloace, au săvîr-şit lucruri uriaşe, în toate aceste, domnilor miei, nu mă tem de a zice că istoria noastră ar fi mai jos decît istoria a ori şi cărui popor vechi ii sau nou. Lupta naţională a Romînilor, cari mai trei veacuri, aii apărat cu sabia Creştinătatea în potriva tuturor puterilor Isla-mizmului ; domnia lui Alexandru cel Bun şi a lui Mircea cel Bă-trîn, al căror nume răsunau de la Marea Baltică pînă la porţile Bizanţiei ; strălucitele fapte ale unui Ştefan cel Mare ; blînda figură a lui Neagu V. V. carele, ca Ludovic XII — 200 — al Franţei, lăsa sfătuiri fiului său cum să domnească ; abdicarea lui Petru Şchiopul, care preferă să se scoboare de pe tronul Moldavieî decît să plătească bir Turcilor ; chipul măreţ şi întocmai ca al lui Abil al lui Mibaîu Viteazul, singurul Voevod ce ajunsese a uni părţile Daciei vechi şi a se putea intitula: «Michail cu mila lui Dumnezeu, Domn Yalachiei, Moldavieî şi Transilvaniei»; inima de erou şi geniul bărbătesc a Doamnelor Elena şi Florica ; patriotizmul preotului Fărcaş şi înalta înţelepciune a lui Miron Gostin, carele cu aceiaşi mină purta sabia spre apărarea patriei şi condeiul spre scrierea analelor naţionale ; rivalitatea numai spre bine a Domni-nilor Mateiu şi Vasile ; marile planuri sprijinite de mari ta-lenturî a lui Serbau Cantacuzino, pentru care tronul Yala-cliiei se părea prea mic şi rîvnea tronul Bizanţieî; apărarea a nouă-spre-zece plăeşî în cetatea Neamţului împotriva armiei întregi a lui Sobieţki, mintiiitorul Yieneî; toate aceste figuri, toate aceste fapte ar merita mirarea chiar a streinilor, cînd istoria noastră ar fi mai bine cunoscută. Y roiţi, însă, un interes de roman, varietate de intîmplărî, episodurî patetice, tragedii cari să vă scoată lacrimi din ochi grozăvii, care să vă rădice părul pe cap? apoi nu voiiî avea trebuinţă decît să vă povestesc cruzimile şi viaţa aventurieră a lui Ylad Ţepeş, moartea vrednică de un principe a lui Despot Eraclidul, domnia lui Alexandru Lăpuşneanu, intrarea Cazacilor sub Hmel-niţki în Moldavia, care singură este o poemă întreagă, năvălirile Tătarilor, tăierea lui Brincoveanu şi a familiei sale, una din cele mai triste privelişti ce istoria universală poate înfăţişa, catastrofa lui Grigorie Ghica, în care se întîlneşte tot neprevăzutul dramei, şi cîte alte scene grozave şi uimitoare, cite alte intîmplărî de cel mai mare interes chiar pentru indiferenţi! Pe lingă acestea, istoria romînească mai un are interes şi mai universal. Patria noastră, prin o soartă vrednică de toată jalea, a fost menită din cea mai bătrînă vechime să fie teatrul năvălirilor şi a răsboaielor străinilor. înaintea veleatuluî creştinesc găsim pre Darie, pre Alexandru cel Mare, pre Lisimah, luptîndu-se cu Dacii, a cărora pămînt l-am moştenit noi. O sută de ani după Christos, întîlnim pe Decebal, cel mai — 201 înseninat Rigă barbar, care a fost vre o dată, mai măreţ, mai vrednic de a fi pe tronul Romei, decît mişeii urmaşi ai lui August. In adevăr, acest Decebal merita atît de puţin numele ■ de barbar cit şi ori-ce alt bărbat mare, care doreşte a-şi civiliza ţara. «Este* barbar, zice d. Saint-Marc Girardin, acela ■ care sub Domiţian, biruitor legioanelor Romane, cerea ca împăratul în loc de bir să-î trimeată meşteri şi lucrători de tot felul, atît în artele răsboiului precum şi în acele ale păcii? Este un barbar cela care, înainte de a începe răsboiul împotriva Romanilor, caută pînă în fundul Asiei alianţa unui alt" duşman al Romei, al Rigăî Părţilor?» Pînă acolo se întindea politica acestui bărbat însemnat. Insă un erou mai mare se porneşte asupra lui; Decebal trebue să se plece, patria i se supune, şi nevroind a o vedea roabă el, care o ţinuse slobodă şi mîndră, care lua bir de la domnitorii lumii, îşi dă singur moartea şi scapă de a figura în triumful lui Traian, singurul împărat păgîn, pe carele din pricina virtuţilor sale, •creştinii l-au pus în Raiu. Aşa, domnilor miei, se sfîrşeşte răsboiul Dacilor, una din epocele cele mai importante din istoria Romei... Plinie cel tînăr, într’una din scrisorile sale, ne dă ideîa cea mai dreaptă despre acest cumplit răsboiu, în care era să se hotărască pricina civilizaţiei şi a barbariei. Caninius, unul din prietenii săi, făcea o poemă asupra acestui răsboiu; glinie îl îndeamnă în întreprinderea sa. «Ai dreptate, îi scrie, să ei acest subiect; nu este altul mai nou, mai bogat, mai întins, mai poetic, şi voîu zice însuşi mai fabulos, măcar că totdeauna adevărat. Vei avea a zugrăvi canaluri săpate în nişte ţări necunoscute, poduri aruncate pentru întîiaşi dată peste fluvii repezi, lagăre aşezate în mijlocul unor munţi neapropiaţi pînă atunci, un Rigă silit să fugă, silit să se omoare, dar care moare cu tot curagiul său, şi în sfirşit două triumfuri: unul, care fu cel d’intîiu pe care Romanii îl cîştigară asupra Dacilor, pînă atunci nebiruiţi ; şi cel-lalt, care fu cel de pe urmă în care biruinţa isprăvise pe.irea acestui popor. Greutatea este ca să te poţi ţinea deopotrivă cu mărimea subiectului». Pagubă că acest poem s’a pierdut; el ar fi putut să ne dec o mulţime de detaliuri asupra acestei lupte. — 202 — Trece o sută de ani' şi patria noastră, schimbată in colonie-romană, începe a se face teatrul unde soarta Imperiei se hotărăşte de către barbari; la Dunăre este lupta intre barbarie şi civilizaţie. Alani, Avari, Gepizi, Goţi, Huni, Lombara, Bulgari, pe toţi aceştia îi vedem trecind şi petrecînd prin ţările noastre, sfîşiind una după alta imperia Gesarilor, risipind-o în urmă de tot, şi prefăcînd, în sfirşit, faţa Europei. Istoria tutulor acestor popoare barbare care este lipită cu începutul tuturor naţiilor nouă, ar rămînea întunecată, dacă nu s’ar desluşi prin istoria romînească. In vremile moderne iarăşi vedem Moldavia şi Valahia menite ca şi în timpul de demult a fi locul luptelor celor mai sîngeroase. Ungurii, Polonii au hotărît aicea cea mai mare parte a răsboaielor lor cu Turcia. Sub zidurile Hotinulul, So-bieţki cUtigă reputaţia militară, care pe urmă îl chiemâ pe tronul lagelonilor. Imperialiştii, moştenitori Ungurilor, culeg iarăşi în ţările noastre cele mai frumoase trofee asupra Osmanilor. Vine începutul veacului al opt-spre-zeceiea şi Moldova vede figura cea mai măreaţă din toate, a lui Petru cel Mare. De atuncea mai toate biruinţele Rusiei asupra Turciei se cîştigă in principaturi; bătăliile, tractaturile, generalii isbînditori a acestei puteri poartă nume de locuri romaneşti. Nimeni dar, nu poate tăgădui interesul universal al une^ istorii care ne înfăţişează nişte întîmplări aşa de importante, nişte bărbaţi aşa de străluciţi, nişte naţii aşa de numeroase şi de deosebite, cari toate pe pămîntul patriei noastre au lăsat urme de trecerea lor, monumente de existenţa ce au avut, bine-cuvîntări sau blestemuri; unele şi altele meritate prin facerile de bine sau prin răutăţile ce ne-au lăsat. Insă cu cît această istorie este interesantă, cu atit este şi grea de înfăţişat; şi cu toate acestea eu îndrăsnesc a primi asupra mea.o sarcină aşa de mare: nimeni nu simte mai bine decit mine cit ea este mai presus de putinţa mea. Las, că chiar slabul rnieu talent este nedestoinic de a trata după cuviinţă un asemenea înait subiect, dar chiar împrejurările din afară sînt împotriva mea. O singură istorie completă şi sistematică nu avem încă despre Rominî; însuşi şirul domnilor nu este încă clasificat şi statornicit prin făclia unei critici sănătoase. — 2(K: Documentele oficiale şi actele publice, cart sînt cea întîiu şil cea mai puternică dovadă a adevărurilor istorice, ne lipsesc cu totul ; din pricina deselor revoluţii cari în atîtea rînduri ne-au pustiit patria, ele sînt pierdute pentru totdeauna, sau împrăştiiate prin ţări streine, pe la particulari, sau în bibliotecile Ungariei, Poloniei^ Transilvaniei, a Moscovei', Peters-biirgului, Yienei şi chiar a Stocholmului. Aşa dar, în lipsa a-cestor isvoare de căpetenie, noi nu avem decît letopiseţele ţărei şi istoriile Ungariei, Poloniei şi Turciei, cu cari patria noastră au stătut în strînse relaţii; dar şi aceste isvoare sînt încă departe de a fi desăvîrşite: Cronografurile romîneşfi, în ce se atinge mai ales de întîiele timpuri ale principatelor, nu se potrivesc măcar între dînsele. Istoricii vecini, Unguri, Poloni şi Tu rci, nu cuprind, precum se înţelege de la sine, deci t fragmenturi despre istoria noastră, şi acestea încă adesea întunecate prin duhul partidei şi a urei. Ne mai remîn încă istoriile, observaţiile istorice, călătoriile publicate despre ţările noastre de deosebiţi streini în deosebite limbi ; aceste sînt ajutorul de căpetenie pentru compunerea analelor naţionale. Lipsa cea mai mare ni s’ar putea îndeplini prin nepreţuitele uvragiuri ale lui Samuei Klain şi Gheorghe Şincai', a căror vieaţă n’a fost de cit o lungă luptă şi o întreagă jertfă pentru patrie ; dar din nenorocire, aceste mult dorite şi mult aşteptate scrise pînă acum nu aii eşit de sub tipar, şf cum mă tem,, nu vor eşi încă multă vreme1). Pe lingă greutatea sarcineî ce se pricinueşte prin haosul atitor materiale aşa de înfelurite, aşa de împrăştiate, aşa de încurcate şi tot aşa de sărace, apoi se mai înfăţişează şi datoriile ce se cer de la ori-ce istoric, tară privire asupra formei din afară, talentul şi titlul compunerei. Lucian, născut sub Trajan, cere următoarele calităţi şi datorii de la un bun istoric. El vrea ca istoricul să fie înţelept, să aibă sentimentul cuviinţelor, să ştie a gindi şi a-şî înfăţişa girul.urile, să fie cunoscut în trebile politice şi militare; să fie slobod de frică *) *) Cronica Iui Şincai s’a tipărit în prima ediţie in 1853 ; scrierile istorice ale lui Klain in cea mai mare parte nu s’aîî publicat nici pină azî. — 204 — şi ambiţie, să spue adevărul fără slăbiciune şi fără amărîre, să fie drept, fără asprime, censor fără oterire şi fără clevetire; să n’aibă nici un duh de partidă, nici însuşi duh naţional; îl vreau, zice el, să fie cetăţean al 1 urnei, fără stăpîn, fără pravilă, fără privire către opinia vremeî sale, şi ne-scriind decît pentru stima oamenilor cu dreaptă judecată şi pentru lauda viitoriiţiiei. Acestea sint însuşirile unui' bun istoric ; in vremea lui Lucian poate că se întimpla la mulţi; dar astă-zî, cînd egoiz-mul şi ambiţia întunecă talentele cele mai mari, puţini s’ar găsi cari să le adune. Fără să vroesc sau să mă pot pune mai sus sau măcar deopotrivă cu alţii, socot că nu-mi veţi lua rău încredinţarea ce v’o dau că răul şi minciuna nu vor găsi nici-odată în mine vre un apărător, şi că mă voi ii sili a vă spune adevărul, caracterul principal al istoriei; iar cînd nu-1 voîu putea zice, voiu tăcea şi dumneavoastră veţi înţelege pentru ce. îmi veli erta o mică plecare pentru naţia mea, fără însă să credeţi că aşi denatura faptele sau aşi scuza aceia ce merită ocară. Insă, cum zice Karamzine, pe care nu mă pot opri de a-1 împrumuta aşa de des, sentimentul de noi şi al nostru însufleţează povestirea ; pentru-că atit o părtinire groasă, partea unui duh slab şi a unui suflet fără înălţare, este nesuferită pentru un istoric, pe atit îi aflăm căldură, energie şi încîntare, cind iubirea patriei îi îndreaptă condeiul. Nici-odată nu va fi suflet în care să nu domnească acest sentiment generos. In Tucidide noi vedem totdeauna un Atenian; Titu Liviu este pururea un Roman. In mine veţi găsi un Romîn, însă nici-odată pînă acolo ca să contribuesc la sporirea romano-maniei, adică mania de a ne numi Romani, o patimă care domneşte azi mai ales în Transilvania, şi la unii din scriitorii din Valahia. Petru Maior, de fericită aducere aminte, prin cartea sa despre începutul Romînilor, publicată pentru întîiaşî dată la anul 1812, ca un nou Moise a deşteptat duhul naţional, mort maî mult de un veac; şi lui sîntem datori cu o mare parte a impulsului patriotic ce de atunci s’a pornit în tustrele provincii ale veche! Dacii. Pe de altă parte, însă, a avut şi nevinovata nenorocire să producă o şcoală destul de numeroasă, de Romîni — 205 — noi, cari tară a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că trag respectul lumii asupră-şi, cinci strigă că se trag din Romani, că sînt Romani, şi prin urmare cel d’întîiu popor în lume. Această manie s’a întins pîn’ acolo, în cît unii îşi însuşesc chiar şi faptele şi istoria bătrinilor Romani de la Romulus şi pînă la Romulus Augustulus. Aşa, D. Aristia, pe care îl cinstesc că bun traducător a unei părţi a IIiadei, intr’un poem epic, exaltat de un entusiasin puţin potrivit cu un Roman, D. Aristia, zic, numeşte Romîn pre Longin, sutaşul roman, care a străpuns coasta domnului nostru Isus Hristos, cînd era restignit pe cruce, şi nu-şi poate ascunde bucuria că cel d’intiiu creştin a fost un Romîn. Să ne ferim, domnilor miei, de această manie care trage asupra noastră risul streinilor. In poziţia noastră de faţă, cea în-tîiu datorie, cea întîiu însuşire trebue să ne fie modestia ; altmintrelea, am putea merita ceea-ce zice domnul Eliade, că numai naţiile bancrute vorbesc de strămoşii lor, bună-oară ca şi evgheniştii scăpătaţi. Să ne coborim din Ercul, dacă vom 11 mişei, lumea tot de mişei ne va ţinea, şi din potrivă, dacă isgonind demorali-saţia şi neunirea obştească care ne darmă spre peire, ne vom sili cu un pas mai sigur a ne îndrepta pe calea frăţiei, a pa-triotizmului, a unei civilizaţii sănătoase şi nu superficiale, cum o avem, atunci vom fi respectaşi de Europa, chiar dacă ne-am trage din hordele lui Gengis-Kan. Aşa dar, domnilor miei, eu nu vă voiu ascunde că legile, că obiceiurile, că limba, că începutul nostru se trag din Romani: istoria de mult a vădit aceste adevăruri, dar, încă odată vă mai spun, sînt departe. de a măguli o manie ridiculă, vorbindu-vă de faptele Romanilor, ca cînd ar fi ale noastre ; ci voiu face ceva mai folositor: mă voiu sili a vă îndemna că, dacă voiţi să fiţi cunoscuţi de adevăraţi fii ai Romanilor, apoi să faceţi şi Dumneavoastră ceva care să se poată sămălui cu isprăvile poporului de lume domnitor. înainte de a sfirşi, daţi-mi voe, domnilor miei, să chem luarea voastră aminte asupra cursului mîeu. Dacă Grecii au căzut odată sub jugul Romanilor, este pentru că au voit să fie Plateani, Tebani, Atenian!, Spartiani şi nu Eleni; tot 200 — •aşa şi strămoşii noştri au vroit să fim Ardeleni, Munteni, Moldoveni şi nu Romîni; rare-ori ori au venit să se privească între dînşii ca o singură naţie. In neunirea lor dar trebuie să vedem isvorul tutulor nenorocirilor trecute a căror urme încă pînă astă-zî sînt vii pe pămîntul nostru. Departe de a fi părtinitorul unui sentiment de ură către cele-lalte părţi a neamului mieu, eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc, unde se vorbeşte romîneşte, şi ca istorie naţională, istoria Moldovei întregi înainte de sfâşierea ei, a Valahieî şi a fraţilor din Transilvania. Această istorie este obiectul cursului mieu. Intinzîndu-mă, cum se înţelege de la sine, mai mult asupra întîmplărilor Moldaviei, nu voiu trece sub tăcere şi faptele vrednice de însemnat a celor-lalte părţi a Daciei, şi mai ales a Romînilor din Yalahia, cu cari sîntem fraţi şi de cruce şi de sînge şi de limbă şi de legi. Prin urmare, vă rog să însemnaţi că eu nu voiu descrie faptele deosebit după ani de zile, ci intr’urr chip colectiv.... Istoria Romînilor, ca şi a tutulor naţiilor moderne, se împarte în istorie veche, de mijloc şi nouă; fie-care din aceste ;se împarte în mai multe perioade, cari toate încep cu o epocă însemnată. Nu vă voiu vorbi de cit de împărţeala principală. Istoria veche se începe de la cele întîiu timpuri istorice ale Daciei, şi merge pînă laMntemeiarea staturilor Valahieî (1290) şi Moldaviei (1350). Cu formarea principaturilor se începe istoria de mijloc, şi se sfirşeşte cu desăvirşita lor cădere sub domnii fanarioţi (1716). Această parte a istoriei este adevărata istorie a Romînilor. Istoria nouă se începe cu veacul cel mai cumplit, care.vre-o dată a apăsat ţările noastre. Toate elementele de naţionalitate şi patriotizm sînt de mult pierdute ! legile fundamentale ale ţării se calcă în picioare; adunările obşteşti, sub nume de Divanurî, se fac numai nişte formalităţi fără interes. O aristocraţie ignorantă, sprijinită de Poartă şi de cler, pe de o parte ţine in lanţuri un popor de mai mult de două milioane de oameni, iară pe de alta se face stavilă chiar binelui ce unii din domnii fanarioţi voesc a face; driturile ţărei, care din care se sileşte :să le vînză mai cu mic preţ şi mai de grabă! isvoarele de 207 — înavuţire publică se întrebuinţează numai la folosul unor familii' privilegiate. Molclavia se sfîşie în trei părţi, Valachia •este înconjurată cu cetăţi turceşti zidite pe pămîntul ei. Fără .ajutor din lăuntru, Romînii scapă toate prilejurile de mîntuire ; şi, în vrtfme cînd toate popoarele Europei înintează spre o mai sdravănă întemeere din lăuntru şi din afară, noi, cu a-•ceiaşi repezi me, ne apropiem de peire. Revoluţia franceză, sguduind Europa pină in cele mai adinei ale sale temelii, se resimţi şi între Rom ini ; unii dintre ei se pun in comunicaţie •cu directoriul francez ; dar prea multe ţări, prea multe stavile împedică ori-ce bună ispravă. Biruitorul de laMarengo, in expediţia sa în Egipt, voind a da treabă Turcilor, trămite ‘emisari in Yalachia şi Moldova, ca să formeze partizani ideilor nouă ; generosul Rigas, măgulindu-se cu făgăduinţele lui Bonaparte, se face propovăduitorul libertăţii ; oprit în întreprinderea sa, el se dă călîilor de la Belgrad şi moare pentru patrie. Dar moartea sa nu rămîne neroditoare ; şi ea esté menită să pregătească regeneraţia noastă; moartea lui Pugas de o parte, apăsările nesuferite ale tiranilor de altă parte,- ideile veacului, cari de şi încet, dar tot începuse a pătrunde între Rom ini, scrierile lui Petru Maior şi ale altor bărbaţi patrioţi, 'Contactul cu armiile ruseşti ce aü ocupat Principatele de la 1800 pînă la 1812, toate acestea pregătesc întîmplările de la 1821. In vremea cînd în Moldova Eteria isbucneşte şi chiamă la libertate nu numai pe Greci, dar pe toate popoarele creştine, cari gemeaü sub jugul Turciei, Tudor Vladknirescu ridică pe de altă parte în Valachia steagul naţional vestind Romînilor că vremea venise pentru ca iară să scuture stă-pînirea streinilor, să depărteze abuzurile cari o rodeau, şi ■■să dobîndească guvern naţional întemeiat pe o şartă1) liberală. Pornirile şi ale lui Ipsilanti şi ale lui Vladimirescu aü un răă sfirşit ; dară, cu toate aceste, rezultatele lor pentru noi sînt nemăsurate. Intîmplărilor de la 1821 sîntem datori cu ori-ce propăşire ce am făcut de atunci, căci ele ne-aü deşteptat duhul naţional ce era adormit cu totul. De atunci multe i i) Sartă z= charta, adică constituţiune, după numirea dată primei constituţii!ni engleze : magnet charta liberfatum (4215). — 208 — împrejurări din afară ne vin in ajutor. Curtea protectoare,1) ca o răsplată pentru jertfele ce Rominii î-au făcut de la Petru cel Mare pină la pacea de la Adrianopol, simţe-te o în-îngrijire adevărată pentru soarta noastră ; şi, deşi încă romî-nizmul nu triumfă, cum zice d. Aaron,-) totuşi existenţa politică începe a ni se aşeza pe temeiuri mai statornice. In urma multor pătimiri, multor nenorociri, un orizonte mai senin ni se arată; pacea de la Adrianopol se închee între Rusia *i Turcia, şi driturî perdute de veacuri ni se întorc înapoi. Ki-selef, un nume pe care Romînii nu trebue să-l rostească de-cit cu recunoştinţă şi dragoste, este însărcinat cu regeneraţia patriei, cu punerea în lucrare a pravilelor menite să ne facă o naţie, pînă la împlinirea celei mai mari făgăduinţe, pînă la cea mai temeinică închezăşluire a naţionalităţei noastre, adică numirea de domni pămîntenî şi pe viaţă, pe tronurile Mol-daviei şi Valachiei. Pînă aci, domnilor miei, vine istoria ce am să vă înfăţişez.. Sprijinul cel mai temeinic, ca să pot ajunge la ţelul dorit, îl aştept de la indulgenţa d-voastră şi de la nădejdea măgulitoare că prin prelecţiile mele voiu putea deştepta în d-voastră un duh de unire mai de aproape intre toate ramurile neamului romînesc, şi un interes mai viu pentru naţie şi patrie. Aceasta mi-ar fi cea mai scumpă răsplătire şi cea mai bună îmbărbătare in trudnicul meu drum. Intr’o asemenea istorie, care cuprinde atitea timpuri şi a-tîtea locuri, chiar cu cea mai mare luare aminte, trebue să fac greşeli; ori-cine insă va bine-voi a mă asculta ce-va, va însemna că ele se vor întimpla din lipsa cunoştinţelor şi nici de cum din rea-voinţă sau cu vre-un scop ascuns. In infăţoşarea intîmplărilor cari sînt aproape de noi, voiu li cu cea mai neadormită priveghere, mărginindu-mă a vă arăta, numai faptele împlinite, fără a vroi a vă descoperi şi ţelurile ascunse... Noi n’am ajuns încă aşa de departe ca să putem *) Curtea protectoare = Rusia. -) Aaron Florian, a scris şi o broşură; Patria, patriotul, patriotismul. — 209 — trata cu nepărtinirc istoria contimporană; această este treaba viitorimii ; Dumnezeu dar să mă ferească de a vroi a mă pune censorul convieţuitorilor miei, judecîndu-le saii criticîndu-le purtarea şi faptele. TEME DE LUCRAT 1. Analiza literară a discursului lut Cogălni-ceanu. Observări. — Gestiunile introductive: Cine este autorul ? Cind a fost ţinut discursul ? Care este ideia fundamentală ? Cari sint punctele principale? Dezvoltarea: 1. Cum defineşte el istoria? Cu ce o compară? 2. Găsesc toţi oamenii interes in istorie ? S’aii ocupat oamenii în trecut cu istoria ? Prin ce a căpătat istoria popularitate mare in secolul nostru ? Pentru ce la Rominî e puţină lume care cunoaşte istoria ? 4. Pentru ce e mai interesantă pentru om istoria patriei sale de cit istoria omenirii? Comparaţie între istoria universală şi istoria patriei (se va atrage atenţiunea asupra frumuseţe! pasagiuluî). 5. Are istoria noastră interes şi pentru streini ? 6. Pentru ce e greu a scrie istoria ? Cari sint cerinţele ştiinţifice ? Cari sint cerinţele literare ? Făgăduieşte Cogălniceanu că va fi nepărtinitor? Cum înţelege el nepărtinirea ? Se poate exagera patriotizmul şi anume cum ? 7. Cum işî propune autorul a studia istoria Rominilor ? Care e încheierea discursului ? 2. însemnătatea istoriei Rominilor. Observare.—Şcolarii vor utiliza ideile aflate in discursul lui Go-gălniceanu, dar vor face o lucrare de alt-fel liberă. 14 — 210 — 3. Cum treime scrisă istoria ? Observare. — Şcolarii se vor conduce după ideile exprimate in partea 6 a discursului lui Cogălniceanu, dar vor dezvolta liber a-ceste idei. însemnătatea istoriei patriei DE ARON FLORIAN Nimic nu poate fi la o naţie mai scump de cit începutul seu, numele ce-1 poartă, pămîntul pe care locueşte, starea intru care se alia acum şi grija de ceea ce poate să fie in vremea viitoare. La nişte fii adevăraţi ai naţiei pe care i-a a-jutat natura si au primit o creştere bună, încă nimic nu poate fi de mai mare interes, decît cunoştinţele de acele lucruri scumpe cari fac fiinţa naţiei şi pe a lor înşi-şi. Oricare dintr’înşiî, fie slujbaş obştesc, fie particular, din curiozitate sau trebuinţă, de multe ori este adus la ast-fel de împrejurări, că se întrece să cerceteze şi să caute cu tot dinadinsul după isvorul din care poate afla acele lucruri ce sî.nt de cea mai mare importanţă, atît pentru întreaga ţara sa, cît de multe-ori şi pentru sine singur. In neastirnpărarea aceea grea în care se află ori-care iubitor de adevărat fiu ai naţiei, se înfăţişează ideia istoriei patriei, oglinda aceea magică a veacurilor trecute, icoana cea adevărată a vremii de acum, şi cheia cea de mare preţ, cu care se descuie oare-cum şi ascunsurile viitorului. Aceasta odihneşte, mulţumeşte şi mîn-gîe curiozitatea sau trebuinţa tuturor celor ce se interesează a cunoaşte lucrurile acelea nepreţuite ale naţiei. Intr’însa ca într’un hrisov sigur sint scrise cu slove de aur drepturile unei naţii, pentru începutul, numele şi pămîntul. său ; în-tr’insa se află deosebitele acele întimplărî şi împrejurări, cari au adus naţia la starea aceea de cultură sau de barbarie ; de lumină sau de întunerec ; de fericire sau de nefericire în care 211 — se află ; şi tot printr’însa poate cine-va să îndrăznească a pătrunde oare-cum şi în întunerecul viitorului, şi să se apropie cu ideia de soarta ce aşteaptă pe acea naţie. Trebuinţa de o ast-fel de istorie este atît de pipăită şi atît «de netăgăduită, încît. naţia fără istoria patriei este ca pierdută între cele-l-alte naţii, streină chiar în pămîntul său, necunoscătoare de drumul pe care a umblat mai înainte şi rătăcită în calea pe care a apucat acum. Orî-care altă naţie poate .să-i zică cu despreţuire. ((începutul ce ai este necunoscut, ■((numele ce porţi nu este ăl tău, nici pămîntul pe care-1 lo-<(cueştî ; soarta ta aşa a fost ca să fii tot după cum eşti': lea-<(pădă-te de începutul teu, schimbă-ţi numele, sau primeşte «pe acesta ce ţi-1 dau eu, ridică-te şi du-te din pămîntul pe «care-l locueşti, că nu este al tău şi nu te mai munci în za-«dar, căci tu nu poţi fi mai bine de cum eşti». Aceste vorbe pline.de ruşine, de descurajare şi de desnădăjduire ca un trăsnet ar cădea asupra acelei naţii, i-ar fărîma toate legăturile, ar nimici-o cu totul, şi atît începutul, numele şi pămîntul, cît şi toată fiinţa ei s’ar arunca în adîncul unei uitări vecinice. întristarea, durerea, lacrimile nimic nu ar folosi-o ; simpatia, mila, ajutorul, toate ar fi pentru dînsa închise. Plecînd în lumea cea largă, ducînd cu sine durerea sa, hula lumii şi suvenirul de nişte lucruri pierdute, naţia aceia numai cu lacrămile desnădăjduirii s’ar mîngîia; dar acestea nici odată n’ar fi în stare să-i întoarcă nişte lucruri pierdute, ce nici odată nu poate zice c’aîi fost ale sale, dacă cu nimic nu se poate dovedi, atît e de mare trebuinţă şi importanţă istoria patriei. Adevărul acesta se simţi de toate naţiile, atît de acelea pe pe care le-a cunoscut bătrîna vechime şi au pierit de mult de pe faţa pămîntului, cît şi de acele care trăesc în lumea aceasta nouă de acum. De odată cu statornicirea lor într’un loc, cu intrarea lor la viaţă în stat, cu începutul înaintării lor, cu cunoştinţa meşteşugului de a scrie, începură a însemna începutul, numele lor şi pămîntul pe care s’au aşezat; se siliră a strînge fapte şi întîmplări clasificate după vreme, loc şi persoane, din care să se înţeleagă soarta lor din ori-ce vreme, __ 212 __ şi in ast-fel de chip se intr’armară cu documente netăgăduite pentru acele lucruri scumpe la fie-care naţie. Pvominiî ca nişte strănepoţi ai Romanilor, de la care moştenesc întipăriri neşterse, aduşi fiind în locurile acestea la anul 105 după Ghristos, rămaseră aici neclintiţi In vreme de 1730 de ani, pînă în ziua de astăzi. In cită vreme fură umbriţi sub aripele vulturilor romani, se împărtăşiră de ori-ce avea acei biruitori ai lumii, şi istoria acelora era şi istoria Romînilor. După ce trecură veacurile acelea de slava Romei, şi în locul luminii de civilizaţia veche se aşeza întunericul barbariei, ce ţinu Europa copleşită mai multe veacuri, precum pentru toate naţiile, aşa şi pentru Romîni începură nişte vremi de durere. Roiuri de naţii aziatice sfişiară colosul Romei, se aşezară şi în Dacia, pămîntul de moştenire al Romînilor şi osîndiră pe Romîni veacuri întregi a geme sub un jug îndoit de stăpînire streină şi de barbarie, care nu şterse numai urmele de cultură, ce găsiră la Romîni, ci, după ce îi lipsiră de istoria patriei lor şi după ce în veacurile acelea de întu-nerec şi de geamăt înghesuit, le sorbiră şi le înghiţiră pînă şi tradiţiile, puseră şi stavilă Romînilor, ca mai multe veacuri să nu se poată desmetici din ameţeala în care au căzut. Dar în sfîrşit naţionalitatea Romînilor din ţara romînească triumfă printre toate nefericirile ce au căzut peste acest pămînt. (Din Prefaţa cărţii Istoria Principatului Ţării Româneşti). II. SPECIILE GENULUI ISTORIC ARTA MILITARĂ LA MOLDOVENI IN TIMPUL MĂRIRII LOR MONOGRAFIE 13 K N. BĂLCESCU 0 Moldovenii, în veacul de mijloc şi mai în urmă încă, se arată unul din cele mai viteze popoare ale Europei. Un scriitor polon din veacul XVI, Orichovius, zice pentru dînşiî : «Ei sînt oameni feroşî, însă foarte viteji, şi nu mai este alt ((neam care să aibă hotare aşa de înguste şi să se lupte mat ((mult pentru gloria războiului şi pentru arătarea vitejiei şi ((să susţină mai mulţi vrăjmaşi împrejurul lor, cărora sau le «face neîncetat războiţi sau se apără în contra războiului fă-«cut de către aceia». 1 1) Născut in Bucureşti‘la 1819, Bălcescu, îndemnat de familie a-şî alege o carieră, intră în armată cu rangul de cadet în cavalerie. Din interesul ce purta instrucţiunii publice, înfiinţa la regimentul in care servea o şcoală pentru gradele inferioare. Această şcoală fu desfiinţată după puţină vreme prin stăruinţele consulului rus şi, nu tirziu după aceia, şi Bălcescu eşi din armată. Pe la 1838 se formase in ţară o partidă naţională, care voia să schimbe situaţia principatului, introducind reforme democratice şi, de s’ar fi putut, să unească ţările sub un principe strein. Intre fruntaşii acestei partide eră şi Bălcescu. După ce Gimpineanu se întoarse din călătoria ce făcuse pe la cabinetele Europei şi fu arestat, Bălcescu socoti că a venit momentul să facă o revoluţiune, dar proiectul fu descoperit şi capii acestei mişcări, Bălcescu şi Mitică Filipescu, fură închişi la minăstirî. Filipescu muri in timpul închisorii, iar Bălcescu fu liberat la venirea pe tron a luî Bibescu. — 216 — ((Dirzia şi semeţia, zice Cantemir, este maica şi sora lor*, «căcî daca unul are cal bun şi arme bune, atunci gîndesce «că nici un om nu-1 poate întrece, şi nu s’ar feri, d’ar fi cu «putinţă însuşi cu Dumnezeü să se lupte». Locuitorii de ţara de jos, obicinuiţi mai mult să trăiască în răsboiu cu Tătarii, erau mai viteji decît cei de ţara de sus. A omorî şi a prăda pe Turci şi pe Tătari era la ei o datorie creştinească. Armele Moldovenilor erau ca şi ale Muntenilor: arcul, suliţa, securea, sabia, paloşul, măciuca, puşca, care la dînşii se nu mia săneţă, ş. c. 1. In războaiele naţionale se slujïaü cu Peste ciţî-va ani îşi începu cariera de scriitor, publicînd într’o revistă din Iaşi studiul intitulat «Puterea armată a Romînilor». La 1845 începu să redacteze, împreună cu A. T. Laurian, revista intitulată «Magazin istoric pentru Dacia», care făcu epocă in des-voltarea istoriografiei la noi, alături cu Cronica lui Şincaî şi cu Cronicile moldoveneşti publicate de Cogălniceanu. Fu unul dintre fruntaşii revoluţiuniî din 1848 şi, cind se constitui guvernul provizoriii, i se dete însărcinarea de secretar al statului, împreună cu Rosetti şi I. C. Brătianu. După căderea revoluţiuniî, in Septembrie, exilat, se duse în Transilvania, unde tocmai se începuse lupta Romînilor, aliaţi cu Austria, contra Ungurilor. După aceste evenimente, atins de oftică din causa vieţii zdruncinate ce dusese, trăi cind in Franţa cînd in Italia şi muri în Pa-lermo într’o extremă sărăcie in 1852. Singur şi departe de ţară, el s’a stins, cu numele eî pe buze. El începe seria lucrărilor sale cu «Puterea armată», care întreprinde studiul nu numai pe baza autorilor rominî şi sţreinî, dar şi pe baza hrisoavelor. Tot in «Magazinul istoric» publică el : «Despre starea socială a muncitorilor plugari in principatele romine in diferite timpuri», în care studiază pentru prima oară această chestiune, bazat pe documente. Preocupat de aceleaşi idei, tipăreşte la Paris o lucrare intitulată «Question économique des Principautés Danubiennes», in care zugrăveşte reaua stare a ţăranilor. Opera de căpetenie a lui Bălcescu, pe care n’a putut însă s’o termine, este : «Istoria Romînilor sub Mihaiu-Viteazul»,— publicată de Academia Romînă, sub îngrijirea lui A. Odobescu. — 217 coase, topoare şi fuşturî. ((Arcul, zice Cantemir, îl întind ei «foarte bine şi se pricep a purta şi suliţa; dar cu sabia tot-«d’auna fac mai multă izbîndă. Iar puşca o poartă numai Vi nă-«torii, pentru că ziceau ei' că este lucru ruşinos să se lupte «la oaste cu acest fel de arme cu car£ nu se poate cunoaşte «nici arta militară, nici vitejia». Pedestrimea Moldovenilor se rinduia în gloate adînci, de unde şi expresia «a se îngloti pedestrimea», ce aşa de des se vede în cronicele lui Ureche şi Miron. Călări mea însă era armata lor cea mai perfectă. Ea se lupta călare şi pe jos, pe rînd ; lucru ce este cunoscut ca cel mai mare grad al perfecţiei unei oştiri. Cronica ne arată că «la 1422 pornindu-se «craiul Yladislav al Poloniei asupra Crijaţilor (Cruciaţilor) i-au «trămis şi Alexandru Vodă 400 de Moldoveni, oameni tot aleşi «într’ajutor, cari au arătat mare vitejie cu isbînda împotriva «Crijaţilor, că făcînd năvală Moldovenii asupra Crijaţilor, apoi «de odată s’au făcut a fugi. Iar Crijaţii, eşind dintr’o cetate «anume Marienburg, gonind pre Moldoveni pînă i-au înşirat «spre o pădure şi acolo, pedestrindu-se Moldovenii pre obi-«celui lor, au prins a săgeta pe Crijaţii Nemţi, şi dind Nemţii «jos şi încălecînd Moldovenii, mare moarte au făcut în Nemţii «aceia, şi întorcîndu-se Moldovenii cu isbîndă la craiul Vla-«dislav, mare mulţumită şi laudă au avut». Asemenea vedem pe Moldoveni şi în mai multe rînduri a se lupta. Ca la toate naţiile meridionale, nimic nu era mai iute şi mai de temut decit cea d’întîiu a lor isbire. Ne isbutind însă, lesne se des-curagiau. Aceasta ne-o mărturiseşte şi Cantemir, zicînd : «Mol-«dovenii la începutul răsboiului tot-d’a-una sînt foarte viteji, «şi de al doilea slabi la inimă. Iar dacă îi înfrîng protivnicii «înapoi, atunci prea rar au bărbăţie să înceapă d’a treia oară. «Insă au învăţat de la Tătari de se întorc înapoi din fugă, şi «prin această apucare cu meşteşug, au smuls biruinţa de multe «ori din minele protivnicilor». Tunuri, ce Moldovenii numiau puşti, n’aveau multe în oştirea lor la început, pentru că, depre cum am arătat, ei iubiaîî prea puţin armele cu foc. Mai in urmă insă, în al XVIlea veac, ele se înmulţiră, şi în bătălii vedem figurînd 50 şi 80 tunuri. Mortierele se numiau pive şi obusurile bumbarale. Ele erau — 218 — asemenea numeroase» In bătălia de la Gahul (1564) vedem pe Ion Vv. a fntîmpina pe Turci cu 30 tunuri şi 80 pive. îngrădirile de campanie sau retranşementele au fost asemenea de mult cunoscute Moldovenilor şi se numiau băştii. Războiul defensiv se perfecţiona mult la Moldoveni. încă in veacul al XIVlea, ei' deteră o frumoasă probă despre aceasta. La 1359 regele Cazimir al Poloniei, trămiţînd o armată însemnată din Polonia mică şi Prusia, cu Ştefan Vv. împotriva lui Petru I Vv., acesta văzînd că, din inferioritatea numerică a oştireî sale,, nu isbuteşte în bătăliile particulare, s’a tras în locuri strîmte. Polonii trebuind să treacă printr’o pădure deasă şi neumblată Petru Vv. o ocupă mai dinainte şi puse să taie cu ferestraie toţi copacii de pe lingă drum, lăsîndu-I pe trunchiurile lor numai înţepaţi. Gind intrară Polonii în codru, Moldovenii începură a împinge copacii cei mai depărtaţi; căzîiid pe cei mai de a-proape, ii prăvăliră pe toţi peste oştirea polonă. In ameţeala şi învălmăşala în care erau Polonii, văzînd pădurea din toate părţile căzînd pe dînşii, ese de odată şi Petre Vv. şi îi isbeşte ; ei nu mai putură face atunci nici o mişcare, încurcaţi fiind de copacii cari în căderea lor ii sluţise de mini şi de picioare. Mulţi din Poloni periră în acea zi memorabilă, mai mulţi însă căzură prinşi; trei steaguri mari, al Gracovenilor al Sando-mirenilor şi a Leopolenilor, şi altele nouă mai mici militare sau boereşti (gentilitia) şi cu tot aparatul de răsboiu, picară în mînile biruitoare ale Moldovenilor. Această tactică o păziră Moldovenii tot-de’auna cînd aveau a se lupta cu o armată mai numeroasă de cit a lor ; ast-fel între altele, la 1450, intrind o oştiie însemnată de Polonezi, sub comanda generalilor Petru Odrovici, Konezpolski şi Mi-chail Buceacki şi un număr de Moldoveni cu Alexandru Vv. împotriva usurpatorului Bogdan, acesta, văzînd că nu le va putea sta împotrivă cu oastea sa, se trase la strimtori cu gînd să aducă pe Poloni după dinsul, şi ast-fel zăbovindu-i şi flă-mînzindu-i, să-i poată învinge. Această tactică îi isbuti. După ce purta pe Poloni din loc în loc, îi aduse în sfîrşit la apa Bîrladului. Acolo, trebuind Polonii să treacă printr’o pădure, de şi ştiau că este ocupată de oamenii lui Bogdan Vv., dar semeţindu-se, porniră mai întiiii carele cu pircălabul de Ho- 219 — tin şi cu toţi Moldovenii şi Podoleniî. Pe cind aceştia erau în? mijlocul pădurii, oastea lui Bogdan Vv. îi isbi şi după o cruntă apărare, d’abia putură scăpa cu multă pagubă. Atunci vrind să treacă şi cea-laltă oaste poloneză ii eşi înainte Bogdan cu «multe steaguri şi bucime şi fără călărime, «dar multă pedestrime.» Văzind aceasta, Polonii «se tocmiră «de războiţi» şi au ţinut lupta de la chindie pînă a inoptat, cind «inglotindu-se pedestrimea, au făcut mare perire în Po-«lonezi la strimtorî, tăind vinele cailor cu coase şi cu fuşturi. «Atunci picară morţi şi capetele armatei polone. Isbinda ar fi «fost a lui Bogdan Vv., dacă Moldovenii protivnici ce trecu-«seră cu carele înainte, nu s’ar fi întors şi i-ar fi smuls «biruinţa». Intr’aceste războaie civile se formară Moldovenii ca intr’o şcoală militară. Ei nu avură îndată trebuinţă de cit de un căpitan mare ca să se facă vestici şi să fie eroi ai Creştinătăţii. Acest căpitan nu întîrziâ a ivi şi fu Ştefan-cel-mare. El se arată credincios tacticei părinţilor săi. Aceea ce avu insă mai deosebit, este că, folosindu-se de cunoscinţa ce avea despre importanţa poziţiilor naturale la războiu, el ascundea un trup de oştire care, la un semn hotărît, se arunca pe la spatele vrăjmaşului, în vreme ce cea-laltă armie îl isbea în faţă. Este cunoscut că acestui principiu fu dator Anibal biruinţele sale. Ast-fel la bătălia de la Bîrlad (20 Ianuarie 1475) Ştefan Yv., după ce slăbise caii Turcilor pîrjolind earba înaintea lor peste tot locul prin care trebuia să treacă, i-a tras la strîmtoare. Acolo, folosindu-se de poziţia locului, chiar şi de negureala atmosferei, puse o seamă de oameni în cîmpie, cari deteră semnal de războiţi cu «trîmbiţe, buciume şi tobe.» Turcii, intorcindu-se către glasul ce se auzea, socotind că acolo se află Ştefan cu toată puterea sa, acesta ese atunci de unde era ascuns, ii isbeşte în dos, în vreme ce cei-lalţi îi is-beaîi în faţă, şi printr’această «apărare cu meşteşug», după cum zic cronicarii, ei numai cu 47,000 oameni, învinse o armată de 120,000. Aceste principii tactice povaţuiră pe Ştefan Vv., in numeroasele sale campanii şi bătălii ce a dat in vreme de 46 de ani necurmat cu toate popoarele învecinate. La aducerea aminte — 220 — a minunatelor fapte de arme ale acestui erou, cronicarul polon Dlugoss aruncă o strigare d’o admiraţie sublimă! Istoricul ungur Istvanfie mărturiseşte că el era cel mai vestit general al vremii sale pentru ştiinţa militară ; iar un scriitor vechiu moldovean, în entusiazmul său, strigă : «Care voevod «mai multe răsboaie a avut? Care domn, mai mari biruinţe «a făcut, şi acestea în deosebite vremi şi locuri cu deosebite «neamuri? Ga fulgerul'de la răsărit la apus a străluminat; «marturî sînt Leşiî, cari cu sîngele lor pămîntul nostru au «roşit! Marturî Ungurii cari pre satele şi cetăţile lor, de foc apotopite le au văzut! Marturî sînt Tătarii, carî cu iuţimea «fugii lor, de ferul lui n’au scăpat! Marturî sînt Turcii, carî aîn fuga lor nu putură afla mîntuire ! Marturî sînt Muntenii, «carî de călărimea noastră s’aîî zdrobit! Mărturî sînt toate «neamurile de prin prejur, care ascuţitul săbiei luî au cercat)). După moartea acestui domn, sub Bogdan Vv., Ştefan V,oa Vv., Petru Rareş Vv., Moldovenii maî avură oare-care triumfuri militare. Aceşti Domni făcură războiu şi cu isbîndă Ungurilor, Polonilor, Muntenilor şi Tătarilor. După stingerea lor, Moldovenii, căzînd cu totul sub suzeranitatea Porţiî, Domniî, ne maî avînd a apăra libertatea şi independinţa patriei ce le pierduse, lăsară a scădea şl a se demoraliza armata. Războaiele lor încetînd atunci de a maî fi naţionale, eî pierdură acel entusiasm care face pe tot norodul nebiruit, cînd el ştie că se luptă pentru naţionalitatea şi libertatea sa. Războaiele ce eî avură în urmă a sprijini fură maî toate numai nişte lupte între pretendenţi pentru dobîndirea tronului, la a căror sfadă poporul lua prea puţină parte. Şi într’aceste războaie curat ostăşeşti, Moldovenii se arătară adesea mult maî prejos decît naţiile vecine, căci în vreme ce acestea progresau în arta militară, eî stau pe loc. Ast-fel la 1561, în bătălia de la Vărbia, Alexandru Vv. Lăpuşneanul, cu toată superioritatea numerică a armatei sale către a protivnicului său Despot Eraclid, cu toată vitejia personală ce arăta, pierdu această bătălie, căci nu ştiu a se folosi cum trebuie de artileria sa, nu lua ofensiva la vreme, şi se apără moale, cînd fu atacat. Ast-fel la 1570, Polonii invinşî scăpară din mînile biruitoare ale lui Ion Vv. învingător, numai căcî acesta nu ştiu iarăşi întrebuinţa bine artileria sa. Acest domn, ca şi Tomşa Yv., culese oare-care triumfuri asupra Turcilor, Polonilor şi Muntenilor şi ar fi fost în stare a da Moldovenilor vechia lor strălucire militară. El ridica steagul independenţei; dar Moldovenii, scirbiţî de tirania lui, refuzară a-1 secunda. în bătăliile lui însă, vedem pe Moldoveni a profita de lecţiile vecinilor şi a arăta oare-care ştiinţă tactică. Se vede că pe atunci începuse Moldovenii a. studia tactica, mai cu seamă în cărţile vechimei, căci la 1578,. vedem pe Petru Yv. Şchiopul, in bătălia de la Docolina împotriva lui Ioan Potcoavă ce cu Cazacii ocupase tronul, a întrebuinţa aceeaşi tactică ce vestitul cartaginez Anibal întrebuinţa în bătălia de la Zama. In lipsă de elefanţi însă, el puse in fruntea liniei sale de bătălie, cirezi de vaci şi erghelii de cai pentru ca să calce pedestrimea lui Potcoavă. Lui i se pri-leji aceeaşi nenorocire ce întimpină vestitul biruitor de laCanne,. căci Cazacii, stînd pe loc şi lăsînd să se apropie oştirea lut Petru Vv., de o dată sloboziră focurile într’insa. Atunci acea erghelie de cai şi acea cireadă de boi spăimîntindu-se, se întoarse înapoi şi, năvălind peste oastea lui Petru Vv. o puse în neorînduială. Cazacii se folosiră de această împrejurare, o is-biră de odată d’a dreapta şi d’a stînga şi lesne o învinseră.. Ştefan Tomşa Vv. (1612—1618), ajutat de vestiţii căpitani Munteni Mlrzea, Gheţea şi Racea, cari după moartea domnului Michaiu Vv. Viteazul se trăsese în Moldova, învinse in vr’o cite-va rînduri pe Poloni şi mai cu seamă în bătălia de la Cornul-lui-Sas. De atunci, pe timpurile lui Vasile Vv. şi Ştefăniţă Vv. vedem pe Moldoveni luptîndu-se vitejeşte în mai multe ocazii. Bătălia de la Boiani (1685) în care Cantemir Vv. bătrînul a spart şi a desfăcut cele dTntnu rinduri ale Polonilor, este cea din urmă bătălie generală, în care legiunile moldave străluciră cu fală. De atunci arta militară se pierdu în Moldova. Moldova era înconjurată de un brîu de cetăţi pe toate marginile sale. Despre Polonia avea Hotinul, Soroca şi Tighina (Benderul); despre Transilvania avea cetăţuile Neamţu şi Sme-dorova; despre ţara Romînească, Crăciuna; pe Dunăre, cetăţile Renii, Gartalul, Smilul (Tsmailul) .şi Chilia, şi. pe Marea. Neagră Cetatea Albă (Moncastro, Acherman). Afară de acestea* — 222 — Suceava capitala era tare întărită. La toate aceste cetăţi era comandant cîte un pîrcălab, afară de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, la care pentru importanţa lor, se trămiteau doi Pîrcă-labi; iar în cetatea Sucevei era Hatmanul Pîrcălab. Aceste cetăţi' fură multă vreme azilul libertăţei Moldovenilor. De aceea asupra lor vedem ţintuite toate silinţele vrăjmaşilor lor. Moldovenii se ilustrară în apărarea lor. La 1497, loan Alberţ regele Poloniei, asediind cetatea Sucevei cu 80.000 ostaşi, o bătu în zadar in vreme de trei săptămînî. Cetăţenii se luptară vitejeşte şi ce stricau tunurile Polonilor ziua, ei astupau noap-cu pămînt, scînduri şi peatră. Dar acolo unde Moldovenii se ilustrară mai mult fu în apărarea Cetăţei-Albe. Această cetate era singurul lor port pe Marea Neagră şi printr’insul ei domniau asupră-i. Căci nu trebue a uita că această Mare era odinioară un lac moldovenesc şi că domnii Moldovei purtau titlul de Stăpînitorî al Mării Negre. Turcii pricepură importanţa acestei cetăţi şi nu pregetară nici o jertfă spre a o dobîndi. Dar Moldovenii o apă-rară cu vitejie, şi Mohamet Uil1, după o asediare de o lună, învins de dînşiî, fu silit a se trage îndărăt. Următorul sultan, Baiazet, fu mai norocit. La 1488, el veni cu o oştire şi cu o flotă numeroasă, de asedie cetatea. Un scriitor vechi îi ne a păstrat amăruntele acestei asedieri, prin a cărei pierdere se se îngropa viitorul maritim al Moldovei. «Cetatea Moncastru, «zice el, se află pe rîpa mării aproape la gura Nistrului. Lo-«cul e foarte bine întărit, şi prin poziţia sa cea naturală şi «prin muniţia sa cea artificială, şi de foarte mare importanţă «pentru înlesnirile ţării, ale rîului, ale mării şi de foarte mare «preţ şi nilme pentru toată provincia dimprejur, care nume «şi-l cîştigase mai virtos pe timpurile ctnd sultanul Mahomed, «mergînd asemenea asupra lui, îl combătu în vreme de o lună «de zile şi, neputîndu-1 lua, fu gonit de rigoarea frigului şi «silit-să-l lase. Baiazet, dînd voie la ai săi să prade ţara şi vă-«zind că cei din lăuntru nu se mişcă, hotărî a apropia ar-«mata de pe mare şi de odată îl înconjură de pe apă pe uscat, «şi-l strînse aşa Incit nu se putea aduce sau scoate nimic. Vă-«zind pe locuitori cerbicoşi în voinţa lor a-1 apăra, pregăti «artileriile, începu a bate zidurile de mai multe părţi, şi ui‘- __ 223 __ «mînd a-1 bate mai multe zile, dărimase clin ziduri atîta cît «socotia că oamenii săi vor putea să intre destul de lesne. Cu «toate acestea, el porunci coloanelor sale ca in luptă să urmeze «una după alta şi in dimineaţa viitoare, cum se făcu zioă, se «puseră împrejur zidurilor. Oamenii cei din lăuntru îşi făcu-«seră în ruinele zidurilor apărături foarte însemnate cu va-«lur.i şi cu şanţuri foarte adinei, aşa în cît, cînd s’aîi arătat «Turcii la intrarea lor prin rupturi, îndată se încăierară cu «dînşii, şi împingîndu-î înapoi cu mare impetuozitate, între-«buinţînd spre apararea lor săgeţi, focuri, darde şi pietre, se «purtară cu atîta inimă încit, rănind şi omorînd foarte mare «număr din cei din afară, îi goniră mai de multe ori. Dar «vrăşmaşii avînd oameni prea mulţi, lezne se renoiau, şi ve-«nindu-le soldaţi noi în bătaie, nu da loc de repaos la înconjuraţi. Omorîndu-se şi rănindu-se oameni mulţi dintr’aceştia «şi neavînd pe cine pune în locul celor ce lipseau, se micşora «mereu numărul apărătorilor şi a-a suferea cu mult mai mare «pagubă prin cei puţini cari îi perdeau, decît aduceau prin cei «mulţi cari îi omorau dintre vrăjmaşi. Baiazet, după ce ţinu «pe ai săi în bătaie o mare parte de zi, porunci să dea semn «să se adune şi, incetînd bătaia, îi reconduse în lagăr cu gînd «ca în dimineaţa viitoare să se aşeze armata aşa ca, împăr-«tindu-se în multe coloane, care să urmeze în bătaie una după «alta, să poată înnoi ne’ncetat coloanele şi să ţină fără între-«rupere bătaia zioa şi noaptea, pînă cînd vor dărîma valurile «şi vor mistui pe apărători. Cu acest cuget trămiţînd la repaos «ostile, de făcu să înţeleagă că după ce va trece noaptea, în «ceadaltă zi, mai naintede răsăritul soarelui, să se afle larindul «lor, .spre a se întoarce din nou la bătaie, cu ideia sau de a «lăsa acolo viaţa, sau de a cîştiga locul mai înainte de a se «retrage. Vazînd locuitorii pregătirile vrăjmaşilor, nelipsindu-le «curagiul, cu toate că cunoşteau primejdia în care se aflau, «fiind slăbiţi prin cei răniţi şi cei morţi, dreseră locurile de «care aveau trebuinţă şi se pregătiră cu toate puterile ce le «mai ră,mîneau spre apărare. Venind ziua următoare, Baiazet «reconduse oştile toate la locul de atac, cu mare sgomot de «sunete, de strigări şi de larmă ce făceau soldaţii săi, cari fără «îndoire îşi făgăduiau biruinţa. Baiazet, dorind să scape cit. — 224 — «va putea, şi oamenii şi locul, se hotărî să încerce dacă, cu-«noscînd ei primejdia, va putea să-i aducă cu învoire să se «lase de îndărătnicia lor; făcu semn că avea să vorbească cu «ei, trămise înainte pe un sol al său ca să le spună cum că «Turcii vin cu hotărire statornică de a nu înceta bătaia zioa «şi noaptea, pînă ce nu vor lua locul, şi că dacă aşteaptă să «fie siliţi, le vesteşte că le va da locul în pradă, şi nu va ierta, «nici virstă, nici sex, şi că toţi se vor omorî; iar dacă vor «voi a se supune, ii va primi fără a vătăma averea sau per-«soanele şi, dindu-le libertatea, va sta în voia lor d’a rămînea «pe loc sau a se duce într’altă parte. Auzind cei din lăuntru «propunerile sultanului şi nevăzind nici un chip de a se putea, «mîntui, fiind-că nu mai rămăsese atîţia cît să poată apăra va-«lurile, cerură puţină vreme ca să răspunză. Stringîndu-se «atunci căpeteniile, după cite-va dispute, se hotărîră să pri-«mească condiţiile propuse, încredinţîndu-se mai virtos bunei «opinii ce aveau despre Baiazet, că le va păzi credinţa. După «ce s’aii sfătuit între sine, trămiseră solii lor ca să le dea !o~ «cul, şi fiind primiţi cu bunătate de Baiazet, îngriji sultanul «cu scumpătate ca să nu pătimească nimic, dînd voie celor «ce vor voi să se ducă d’aci, să poată scoate toate lucrurile «lor fără vre-o împiedecare şi lăsind Moncastrul bine păzitr «se întoarse la Adrianopol». Pircălabii cetăţii cari aii făcut această frumoasă, de şi zadarnică apărare, s’aii numit Gherman şi Ioan. Tot intr’această vreme pierdură Moldovonii şi cetăţile de la Dunăre. Alexandru Vv. Lăpuşneanul, la 1564, dărimă cetăţile din lăuntrul ţării. Ele se rezidiră în urmă ca să fie dărîmate iarăşi de Dimitraşcu Gantacuzino la 1684, din porunca sultanului. La 1714 Turcii rezidesc numai cetatea Hotinul şi o o-presc pe seama lor. Aceasta este tot ce am putut descoperi despre arta militară in Moldova. Getele moldave, încurs de trei veacuri, făcură 90 de campanii, din care 19 civile, 15 împotriva Polonilor, 13 împotriva Ungurilor şi Nemţilor, 12 împotriva Turcilor şi Tătarilor, 13 împotriva Muntenilor şi 8 împotriva Cazacilor. Generalii cei mai vestiţi ce aii comandat armatele Moldovei> afară de domnii arătaţi in cursuLacestei scrieri, au.fost: Bol- __ 225 __ dur Vornicul, Şendrea Hatmanul, vornicul Cărăbăţ, vornicul Grozea, hatmanul Barbowski, vornicul Bucim şi hatmanul Buhuş. Observări. — Cine este autorul acestei scrieri? — Care este subiectul? — Sunt mal multe cestiunl de cari se ocupă sau numai una ? — De când şi până când se întinde studiul Iul Bălcescu ? — Cum infăţişază el arta militară la Moldoveni? — Să se facă un rezumat scris al acestei monografii. I O A N TAUTUL BIOGRAFIE DE N. BĂLCESCU Intre cetăţenii ce au ilustrat Moldova, a fost unul şi loan lăutul. El se trăgea dintr’o familie din cele mai vechi ale Moldovei. Era un om d’un caracter original, şi de o mare capacitate. Politic indemînatec ; cunoscind prea bine limba grecească, latinească, şl poloneză, el dobîndi favorul lui Ştefan cel Mare Domnul Moldova ; care iî dcte logofetia mare, ministerul cel mai însemnat al ţării, şi îl întrebuinţa în mai multe ambasade. La 1501 el merse în Polonia de închee pacea între Ştefan Yoevod şi Albert regele Poloniei. Acesta atunci ii dărui mai multe sate de la margine. La 1504, murind marele Ştefan Yoevod, viteazul vitejilor, se urcă pe tron fini său Bogdan Voevod. Acesta, după povăţuirea ce-î dedese tată-săii, trimise pe logofătul Tăutcu un plocon de zece pungi de bani şi însoţit de o ceată de pedestrime, ca să meargă la Sultanul Turcilor să-î închine Moldova. Se zice că, intrind Tăut în sala marelui Vizir, îşi trase cizmele şi le dete slugii sale, poruncindu-i să le ţie in sală înaintea lui; de care lucru rnirîndu-se Vizirul, îl întreba: nu cmn-va îi e teamă să nu 15 — 220 i le fure cine-va? «Nu ştiu, răspunse el, dar mi se pare că cu nişte oameni cari vor să aibă tot, trebue să păstrăm tot ce putem». N’ai să te temi de nimic, îi răspunse Vizirul, noi acum sîntem prieteni, iar nu vrăjmaşi. ((Doresc, zise Tăut, ca această prietenie să păstreze capul ca şi picioarele». După a-ceea, Vizirul punîndu-1 să şază pe o sofa lingă dînsul, î-a adus după obiceiu, cafea. El, hecunoscînd încă acea băutură, a turnat-o deodată pe gît, strigînd : să trăiască împăratul şi Vizirul. In urmă se înfăţişă şi înaintea Sultanului Soliman şi îi declară că vine din partea Domnului său şi a poporului moldovean, să închine înălţimel sale ambele Moldavii cu condiţii cinstite, iar mai cu seamă, religia să fie păzită fără cea mai mică vătămare. Sultanul se bucură mult, văzînd că Moldovenii a căror puternică sabie o simţise de multe ori Turcii vin singuri să se plece paterei sale. El primi toate condiţiile, şi dete solului un act formal subscris cu. mina lui ca să-l ducă Domnului său la Suceava. In acest act se cuprindea: că Moldovenii supuindu-se de bună voia lor împărăţiei otomane, voinţa Sultanului e ca bisericile şi religia lor să fie nevătămate; ţara să se administreze după legile sale ; Domnul să nu fie dator la alt de cît numai să trimeaţă în toţi anii înaltei Porţi : 4000 de galbeni, 40 de iepe, şi 24 de şoimi ; şi acestea sub titlul de dar (peşkeş). După aceea Sultanul dărui lui Tăut cele zece pungi de bani, ce-i adusese din partea lui Bogdan Voevod. Cu aceşti bani, întorcîndu-se în patria sa, a zidit o biserică de piatră, foarte frumoasă, în satul Bălăceşti, în ţinutul Sucevei, pe Şiret. El a mai zidit încă, în Gonstan-tinopol, un palat sub numirea de Bogdan-Sarai sad palatul moldovenesc în care era şi o biserică pe numele Sf. Nicolae. La anul 1511 a murit Ion Tăutul Logofătul. Observări. — Cine este autorul? — Despre ce tracteză această scriere ? — Cine a fost Tăutul şi cind a trăit V — Pentru ce se cliiarnă aceasta biografie? __ 227___ AUTO BIOGRAFIA LUI GH. ASACHI *) (SCRISĂ LA 1807) Gheorghe Asachi este născut la Herţa, tîrguşor în Moldova de sus, la anul 1788 Martie 1, ziua sfiinte! Dochiî, omonimă €u Dachia sau Dacia, pre care el a ilustrat-o prin balada Doriţi a şi Trai cm. Părintele lui Gheorghe care după moartea soţiei sale, a intrat în tagma călugărească cu nume de Leon, bărbat învăţat, apreţuind o educaţie clasică pentru creşterea fiilor, s’au mutat cu familia sa la Leopol în Galiţia. Din etatea de nouă ani, Gheorghe a urmat acolo cursul studiilor, în limbile polonă, latină şi germană, şi la 1804 le-aii încheet la Universitate, că-pătînd şi gradul de Doctor în filosofie. Dar tot odată el s’au aplicat la specialitatea inginerie! civile, şi în etate de 17 an! a căpătat diploma de inginer şi arhitect. In astă insuşime au ridicat planuri geodezice şi aii construit în Leopol o casă mare în suburguld) Halisth. Intru-nîndu-şe la Iaşi, el s’au aplicat în lucrările arte! sale, şi dupre al său plan s’au construit casele D-ne! principese Elena Sturza-Pastrovano. O grea pătimire, urmată după friguri îndelungate, l-au în-datorit, dupre consultul doctorului Velter, a schimba clima. Drept care, în luna August 1805, a călătorit la Viena, unde au urmat studiul înaltelor matematice sub direcţia celebrului Astronom Burg, carele fu de Napoleon I distingat2) pentru calculul tablelor lunare, atît de folositoare navigaţiuneî. Dar aceste studii fură întrerumpte de invasia Francezilor şi bătălia de la Austerlitz, zisă a trei împăraţi, între Napoleon I si Imperatorul Rusie! şi al Austriei. După restatornicirea păceî, Asachi a urmat la Viena studiile matematice şi pictura pînă în anul 1809. * 1 2 *) Asachi a tipărit această notiţă biografică Ia finele volumului său «Nuvele istorice». 1) Suburg = suburbii! = mahala. 2) Distins. — 228 — In acea epolui l) Moldova era ocupată de armia Rusiană,2) şi admiralui Ciceagof, supra-comandantele ei, prin intervenţia părintelui lui Asachi, au fost propus acestuia în corpul Inginerilor, post cu gradul de Locotenent; dârei preferind învăţătura clasică, în loc de a se înturna în ţara sa a purces la Roma, unde s’au aplicat la studiul Arheologiei şi al limbei Italiene, în care a publicat mai multe compuneri, între care şi Sonetul înserat în jurnalul oficial : U Kampodoglio No. 154,. după care societatea literarie de Roma l-au admis de membru estraordinar. La anul 1812, cînd Napoleon I a întreprins a sa mare es-pediţie în Pmsia, Generalul Miollis, comandantul garnisoanei Franceze din Roma, a îndemnat pe Asachi a se înturna în Moldova, unde, după zicerea sa, armia franceză avea din Pviisia să treacă spre a restatornici Imperiul antic al Daciei. Astă idee a electrizat pe Asachi ; dar cu în turnarea sa la Iaşi, au auzit despre memorabila catastrofă în Rusia, şi în loc de Francezi au aflat pe principele Scarlat Kalimaki, cungiu-rat de o ceată de fanarioţi, carii în mîndria lor dispreţuiau tot sentimentul de naţionalitate romînă, şi Asachi se văzu străin în patria sa. Toate dregătoriile erau cuprinse de aceşti greci. Pe una numai nu puteau pune mîna, adecă: pe acea de hotărnicii de moşii împresurate, şi care cereau nu numai cunoştinţa limbei romîne, ci încă şi descifrarea vechilor documente. Asachi se folosi de astă încungiurare * 2 3) spre a espune nevoia ca hotărnicii, chiar pentru a lor propriu interes, se aibă cunoştinţe geodezice. O asemene propunere s’au adoptat, şi Asachi fu numit la 1818, profesor ştiinţei teoretieo-practice a artei de inginer. Spre acest scop, cu toată greutatea terminelor tec-nice, el au compus cea întăla dată în limba Romînă un curs-de Matematică, şi anume : Aritmetica, Algebra şi Geometria (•are mai în urmă fură şi tipărite. Trei-zeci şi trei elevi, fii de boieri, între care şi fiul Domnitorului, Principele Alexandru b Epolui = epocă. 2) Rusiană = rusească. :{) înconjurare = împrejurare. __229 ___ Kalimak, ce este azi şi Ambasador Otoman la Viena, au urmat acel curs, pînă în anul 1819, cînd un examen public şi o ex-posiţie de planuri geodezice şi arhitectonice civile şi militare, au meritat aprobarea generală, şi acel rezultat s’au considerat •ca un eveniment care au însemnat începerea periodului de cultură. Un mare număr dintre acei elevi a exercitat astă artă şi d. Gheţu Fotaki, şi astăzi inginer de stat, este încă o probă vie. In cursul domniei Prinţilor fanarioţi, boerii Moldoveni cari nu erau liberi a călători in străinătate, cel întăiu boier care au trecut peste marginile ţărei a fost Gheorghe Bogdan. Ca duşman declarat a fanarioţilor, el a refuzat a scoate şlicul înaintea Domnitorului, carele i-a trimes răspuns că şlicul i va scoate împreună cu capul. Nevoind a se supune unei asemenea operaţii, Bogdan a fugit la Paris, şi apoi s’a aşezat la Roma unde a şi murit. Mărginiţi a petrece în ţară, boierii nu aveau nici o idee de scena dramatica, şi sub ist nume considerau priveliştile, care dau trupele de pelevenie *) umblătoare din loc în loc. La 1817 Asachi au organisat pe a sa cheltueală un teatru de societate în salonul Hatmanului Costake Ghica. El au angajat pe a sa cheltueală un pictor de decoraţii şi un maşinist ; casa lui se prefăcu în adevărată fabrică. Cortina principală s’a picturat dupre un model adus de la Roma; ea înfăţoşa pe Apolon cu muzele care tindea mîna Moldovei spre a o rădica. Copiii boerilor Ghica şiSturzaau representat mai multe piese în limba romînăşi franceză. Doamnele Şubina, născută Ghica, Agripina Sturza, d. Iacovachi Leon şi d. M. Cerchez, au mai •rămas vii martori. Revoluţia grecească din anul 1821, care s’a fost născut în Moldova, se făcu leagănul Jibertăţei eline, unde se formase combatanţi, carii se respîndiră peste toată Turcia, şi cruzii le făptuite de cetele Grecilor numiţi Eterişti, a ocazionat emigrarea acelei mai mari părţi din locuitori. Asachi cu a sa familie de asemine a urmat istui povoiu şi s’a refugit în Basarabia. După ce Turcii, prin congresul de la Laibach, s’a autorizat 1 1) Pelevenie = pehlevenie, de la pehlivan, saltimbanc. — 230 — a înfrîna răscoala grecească aicea propusă, incit astă tară a. fost leagănul renaştere! eline, Poarta a numit de Domnitor pc loan Sandu Sturza, carele chema pe Asachi şi-l rindui agent diplomatic al Moldove! la curtea de Viena. In curs de cinci ani a petrecere! sale în acea capitală, el avu norocire a descoperi în mai multe politii1) a Galiţie! hrisoave a Domnilor Moldovei, pe care Mitropolitul Dosofte! in anul 1687, le-a fost luat cu sine în Polonia unde se refugi în cursul resbelului Regelui Polon loan Sobieski. Aceste documente, după moartea Mitropolitului Dosofteîu, se făcură proprietatea persoanelor particulare. La astă ocazie Asachi a avut norocire a cumpăra documente originale, care adevereau că călugări! Grec! a Mo-nastirei Trel-Ierarhî, ş’a fost apropriat de una sută cincî-zec! ani, veniturile unor trei moşi! care Prinţul Vasile-Lupu a fost dănuit Academie! de el fondată în cuprinsul ace! monastir! de asemine de el făcută. Asachi în a sa însuşime de Referendar sau Director a şcoalelor a deschis un proces călugărilor Grec! în a cărui curs ace! călugăr! întrebuinţau protecţia Consulatului Rusian şi pre lîngă Asachi toate mijloacele de corum-pere. Spre a înlătura cazul de paragrafie, el a regulat ca la lie-care dare de seamă a cheltuelelor şi a venitului case! scoa-lelor, la rubrica de venit să se adaoge fraza : «afară de veniţii-«a trei moşii». In fine, cu toate intrigile opozanţilor a binelui public, înalta Curte (Divanul Domnesc), după o trecere de opt-spre-zece an!, a fost nevoită a proceda la revizia istm proces. Asachi, a pronunţat în 10 Iulie 1839, acea în tăi oraţie fo-rensa (pledoerul)-) aste! cauze celebre înaintea Curte! complete* şi a urm! numeros public. Dar prin uneltirea călugărilor Greci, sentinţa a eşit defavorabilă pentru scoale, însă ea nu a căpătat întărirea Domnească, pentru că Prezidentul Cur^eî, loialul Constantin Balş, a fost de altă socotinţă. Spre a paraliza uneltirile acelor călugăr!, Asachi a-redigiat un memuar cu anexe de documente care în mi! de exemplare s’a împărţit în public şi care de a dreptul l-a supus D Politii = oraşe. 2) Oraţie forensă = plcdare. generalei Adunări. Ist corp, convins de dreapta reclamare şi neputind a se opune opiniei publice, a îmhrăţoşat cu energie astă cauză, şi prin un raport cătră Domnitorul a cerut revizia procesului. Intrăm Consiliu de Stat extraordinar, preşedat de Domnitorul şi compus din două Divanurî şi de toţi Miniştrii, către carii s’a adaos şi Asachi, astă mare cauză atit de înseninătoare pentru propăşirea scoalelor, după un curs atit de îndelungat de opt-spre-zece ani, şi susţinută fără nici un ajutor numai de Asacbi, s’a décidât în 27 Martie 1840, încît după acel îndelungat period scoalele au reintrat in proprietatea acelor moşii : Tomaşenil, Agiudenilşi Răchitenil, situate în districtul Roman, a edificiilor dănuite de Prinţul Yasile Lupii, şi care călugări! Greci şî-a fost însuşit. Cătră care moşii, prin îngrijirea şi stăruinţa lui Asacbi se adaose şi Vălenii, care tus-patru moşii sint unica proprietate a scoalelor publice. Asachi, în a sa însuşime de Referendar sau Director al scoalelor, a seeuestrat o parte din casele Monastireî, unde îndată a deschis scoală primară. In cuprinsul acestei Monastirî s’a statornicit şi colegiul în care d. Gheorghe SăuIeseu., preda întăîa dată Grmatica şi Filologia Romînă de el compusă, d. Fabian Matematica şi Geografia, şi d. G. Filipescu Geodezia. In curgerea anilor 1829—1831 Asachi s’a ocupat la Bucureşti şi la Petersburg, ca secretar al Comitetului ad-hoc de redacţia Constituţiei politice a Moldovei, cunoscută sub nume de ((Regulamentul Or-((ganic,» care a re’ntrodus în ţară guvernul reprezentativ şi care în mare parte a servit de bază facerea Convenţiei din 7 (19) August 1858. La 1831, el fu numit Arhivist de Stat şi ocupă cu culegerea documentelor vechi, privitoare la drepturile ţărel ; la 1829, pe cind Presa era în faşă, găsindu-se numai la Mitropolie un teasc pentru cărţi bisericeşti, şi pe cînd locuitorii ţării nu aveaü alt mijloc de a afla ce se petrece în afară, dar chiar •şi în lăuntru, de cît veştile din gură în gură, el a fost carele cel intălu a avut inspiraţia şi curajul dintre toţi a lua iniţiativa şi a pune mina pe stindardul Presei, fondînd acea întăîu foaie periodică întitulată ((ALBINA ROMÂNĂ», urmată de ((PATRIA», care a continuat 33 ani, şi Buletinul Oficial al Guvernului. La 1839 el a instituat Conservatorul Filarmonic, a cărui elevi' au putut cu succes reprezenta româneşte opera Norma. Intre multe alte piese teatrale, de el prelucrate, care fură reprezentate pe teatrul de societate şi acel public, el mai adaose a sale originale compuneri precum : dramele naţionale Petru-Rareş, Elena Dragoş şi Turnul Butului, comediile Pedagogul şi Ţiganii la ocazia eliberărei lor de sclavie etc. El a dat la lumină din istoria Patriei, mai multe broşuri ilustrate de tablone litografice, şi foaia periodică ((Icoana Lumii» însoţită cu stampe, un atlas Geografic, un tablou istoric, lucrări care a contribuit la deşteptarea spiritului naţional şi la răs-pindirea cunoştinţelor folositoare, dintre care n’a lipsit şi acele pentru tragerea neamului Romîn, şi prin fondarea unei întâi ti fabrici de hârtie pe a sa mică proprietate, antica Petrodava, a deşteptat industria naţională, însă şi dărimarea stărei sale financiare. Pentru a da la streini o ideîe despre istoria ţârei, el a tradus şi a publicat în limba franceză, Nuvelele istorice a României, o culegere a Poesielor sale, compusă dupre regu-iele Prosodiei, care le-a adaptat la caracterul limbei, şi mai multe Fragmente originale in limba Italiană, Franceză şi Germană. Imperatorii Rusiei, Austriei şi a Turciei l-au onorat cu a lor ordine respective. El este membru Academiei de Roma, a Societăţei Scandinave, al artelor frumoase de Austria şi al Societăţei de Agricultură Romînă. Către aceste se cuvine a adăogi că, pre lîngă cunoştinţa limbei mume, Asachi cunoaşte acea Polonă, Rusiană, Latină, Germană, Italiană, Francesă si Engleză. Observări. — Despre ce se vorbeşte în această scriere ? Cine este autorul ? De ce se chiamă biografie ? De ce autobiografie ? Când este scrisă ? Ce particularităţi posedă ea din punct de vedere al limbii în care este scrisă ? Rezumarea orală a principalelor date din această scriere. Rezumarea scrisă. - 233 TESEU ŞI ROMULUS PARALELĂ DE PLUTARGHU ») Acestea sint dar cele mai demne de amintire din ci te ni s’a întîmplat să aflăm despre Romulus şi Teseu. Şi mai în-tîiu se vede că unul (Teseu), de a sa bună voie şi nesilit de nimenea, şi chiar cînd putea să domnească fără temere in Trezena, moştenind o domnie nu puţin glorioasă, el de sineşi a aspirat la fapte mari. Iară cel-lalt (Romulus), nevoit să scape de servitute şi de pedeapsa ce-1 urmărea, s’a făcut, după zisa lui Platon, viteaz de frică ; şi temîndu-se d’a nu suferi cele maî extreme pedepse, de nevoie s’a pornit a întreprinde fapte mari. Ceea ce însă a cutezat Teseu pentru tributul Cretanilor, a pluti adică de a sa bună voie la Creta cu fete şi cu tineri spre a fi dat pradă vre-uneî feare, sau victimă pe mormîntul lui Androgeu, sau—ceea ce este mai uşor din cîte se spun— a se expune însuşi să servească la nişte oameni insultători şi răutăcioşi o servitute umilitoare şi nedemnă, nu se poate spune îndestul cîtă cutezanţă dovedesc toate acestea, sau cită mărinimie sau dreptate pentru binele public, sau rîvnă de glorie şi de virtute. Ast-fel că mie unuia mi se pare, că nu rău au definit filosofii amorul, numindu-1 un serviciu al zeilor, pentru îngrijirea şi salvarea tinerilor. Şi dacă se cuvine să nu aruncăm şi nenorocirile de tot numai asupra soartei, ci să căutăm în ele diferinţele morale şi ale pasiunilor (adică cari le-au născut), nici pe Romulus să nu-1 justifice cine-va pentru nesocotita sa mînie şi pripită violenţă nechibzuită înpotriva fratelui său, nici pe Teseu pen- t) Plutarchu, scriitor grec, s’a născut pe la jumătatea primului secol al erei creştine. A studiat, cum era obiceiul pe acele vremi, filozofia şi retorica. Dintre scrierile sale, cea mai cunoscută este: «Vieţile paralele». .234 — tru cele făcute in potriva fiului său. începutul insă care stîr-nesce mînia, face mai scuzabil pe cel ce se domină de dînsa din o cauză mai mare, ca pe unul ce fu răsturnat prin o lovire mai cruntă. Aşa dar, de vreme ce Romulus numai' din prevedere şi chibzuire despre interese publice a intrat în ceartă cu fratele său, nimeni nu ar fi crezut a i se aprinde mintea de odată pînă la atîta furie. Pe Teseu insă l-aii în ţări tat contra fiului său nişte pasiuni de cari foarte puţini au putut scăpa în viaţă: amorul şi gelozia şi calomniile femeii. Dar ceea ce este şi mai mare, este că supărarea lui Romulus s’a abătut pînă la executare şi prin o faptă al căreia sfîrşit n’a fost de tot fericit; pe cînd urgia lui Teseu, a mers numai pînă la vorbe cu mustrări aspre şi blesteme bătrîneşti ; iar cele-lalte nenorociri pare-se că numai din intimplare le-a suferit junele. Cit despre acestea dar îşi poate da cine-va votul în favoarea lui Teseu. La Romulus însă mai întiiu de toate, lucru măreţ este că, cu nişte începuturi foarte mici a ajuns în capul trebilor Statului. Căci, pe cînd ei (fraţii) se numeau servi şi copii de porcari, înainte de a fi înşişi liberaţi, ei au liberat mai pe toţi Latinii, dobîndind, în acelaşi timp, cele mai frumoase numiri de ucigători a inimicilor, salvatori a rudelor, regi preste naţiuni şi fundatori de oraşe, iară nu strămutători, cum a fost Teseu, care din multe părţi locuite a compus şi a format un singur centru pentru împreună-locuire, nimicind mai multe oraşe cu nume de regi şi de eroi antici. Acestea le-a făcut şi Romulus în urmă, silind pe inimici a-şi dărîma şi a-şî distruge propriile lor locaşuri, spre a locui împreună cu învingătorii. La început însă, el nici strămuta nici mărea o cetate deja existind, şi clădea el însuşi (cetăţi noui) din nefiinţă, şi căpătînd înacelaş timp şi ţară şi patrie, şi domnie şi neamuri, şi căsătorii şi alianţe, fără a ucide pe nimenea nici a ruina, ba încă ajutorînd pe cei fără casă, fără vatră, cari voiau să se constitue în popor şi să devie cetăţeni. Tîl-hari şi făcători de rele n’a omorit; dar naţiuni a cîştigat prin războiu şi cetăţi a distrus şi peste regi şi domnitori a triumfat. (Traducere de P. M. Georgescu). — 235 — Observări. — Cine este autorul acestei scrieri ? — Despre ce tractează ea? — Cite persoane ne infăţişază? Aflăm aci biografia lie-căreîa din ele ? — Ce ştiţi despre Romul ? — Ce ştiţi despre Teseu ? — In ce puncte se face comparaţia ? O CĂLĂTORIE ÎNAINTE DE 1848 M K M O R I U (SUB FORMĂ DE EPISTOLA ADRESATĂ LUI V. ALEXANDRI IX 1881) DE ION GHIGA 1) Iubite amice, Azi te pui în tren la 9 seara, după ce ai prînzit bine la llugues sau la Brolft, arăţi tichetul conductorului care vine şi ţi-1 timbrează cu cleştele, fumezi o ţigară două pină la Ploieşti; acolo îţi bei ceaiul in tihnă, te întorci în vagon, apoi te înfăşurî bine în tartan, îţi pui paltonul căpătîiu, te lungeşti pe canapeaua de catifea roşie sau in vagonul pat, dormi ca acasă vre-o nouă ceasuri, şi la opt dimineaţa te deştepţi la Roman. Aici cafea cu lapte, cu un kipfei două, şi 17 ceasuri, minut cu minut, după ce ai plecat din Bucurescî, te găseşti transportat pe malul îmbalsamat al Bahluiului în 9 Născut în Bucureşti, la 1816 Ioan Ghica studia mai intiiu la Sfintu-Sava, luînd lecţiuni de gramatică de la Eliad. Se duse apoi la Paris, unde urmă la facultatea de ştiinţe şi şcoala de mine. La 1841 dobindise titul de inginer de la şcoala de mine şi se întorcea în ţară cu gind să fie întrebuinţat la exploatarea salinelor sau să dobindească o catedră la Sfintu-Sava. Fiind rău văzut la Palat din cauza ideilor sale liberale, pe cari le manifesta cu ori ce ocaziune, tatăl său îl sfătui să se ducă la Iaşi pentru cit-va timp. Profesorii cei noi cu amicii lor produceau o adevărată mişcare în spiritul public, gonind o sumă de idei ruginite. Venind în Bucureşti, el fu unul din organizatorii revoluţiunii de la 1848. foasta capitală a fostului principat al Moldovei, unde ajungi dormit, mîncat şi odihnit. Călătoria, mîncare, cu bacşiş cu tot, te-a costat 80 de franci. Ei, vezi, acum 40 de ani nu era aşa. Revoluţia deveni după fuga lui Bibescu, stupină pe situaţie. Guvernul provizoriu, îndată ce trecură primele momente de agitaţiune, se apucă de lucru, prepară legi, prepară chemarea unei adunării constituante şi numi reprezentanţi oficiali: la Francfurt (dieta Germaniei) pe Ioan Maiorescu, la Paris pe Alexandru Golescu şi la Constantinopole pe Ioan Ghica. Ghica se afla în capitala Turciei încă din Maiu înainte de izbucnirea revoluţiuniî, trimis ca să pregătească spiritele oamenilor politici. In Septembrie 1848 fruntaşii mişcării revoluţionare fură exilaţi. Ghica rămase la Gonstantinopol, silindu-se să deştepte în lumea diplomatică simpatii pentru Rominî. In 1854 i s’a propus de ambasadorul englez să se ducă guvernator (bey) în insula Samos, unde era cuibul piraţilor din Archipelag*. El, după stăruinţele amicului său Reşid-Paşa, a primit sarcina pentru trei luni, dai* a stat cîţi-va ani (1854—1859), reuşind prin măsuri înţelepte şi prin ajutorul unui vas francez, să stîrpească pirateria din Archipelag. Venind in ţară, fu ministru in Moldova şi in Muntenia. La 1866 fu dintre conducătorii mişcării care răsturnă pe Vodă Cu za. De la 11 Februarie a fost în mai multe rindurî ministru şi prezident de consiliu ; apoi a reprezentat ţara la Londra în curs de vre-o nouă ani, dar, din cauza boalei şi bătrîneţiî, s’a retras şi a murit apoi la moşia sa in 1897. Pincipalele lui opere sint: «Convorbiri economice», o încercare pe deplin izbutită de a prezenta într’o formă cit se poate de simplă diferite chestiuni de economie politică. Sub titlul «Scrisori către V. Alexandri» se cuprinde o serie de articole in formă epistolară, însemnate memorii asupra evenimentelor petrecute in timpul său sau studii asupra unor cestiuni importante. Intre aceste epistole se află şi studiul asupra lui Ioan Cimpi-neanu, pe care l-a citit la Academie. «Amintiri din pribegia după 1848», cuprinde multe scrisori ale lui Bălăcescu, ale lui Eliad, Golescu, Rosetti ş. a. îmi aduc aminte că odată plecam din Bucuresci spre Moldova. După mai multe vizite pe la Vornicie, la Postelnicie, la Agie, la casa poştei, alergături cari au dăinuit vre-o zece zile, într'o Vineri in sfirşit, pe la orele 3 d. a., trosc, plosc, intră în curte opt cai cu doi surugii, precedaţi de un ciauş călare. Cit te ştergi la ochi, înşirase caii, cîte doi doi la trăsură, un fel' de brişcă uşoară, s’o duci cu un cal ; într’o clipă eram la capul podului tirgului de-afară, bariera moşilor de astăzi; chiuiau şi plesniau surugii pe uliţele Bucureştiului de ridicau lumea în picioare, bărbaţi şi femei alergau la uşi şi la ferestre ca să vadă cine trece. La streajă un fel de logofăt în scurteică lungă de pambriu verde se arată înaintea cailor. — Ho, ho! şi opresce trenul, cine sînteţi dumnia-voastră ? mă întreabă, apropiindu-se cu şapca în mină de uşa trăsurii. — Sînt cutare, îi răspund eu, declinîndu-i numele şi pro- . numele. Căpitanul de barieră scosese un petic de hirtie din buzunar şi însemna cu creionul zisele mele, muind virful creionului de plumb pe limbă la fie-care literă. — Şi unde mergeţi dumnia-voastră ? — La Iaşi. — Să nu fie peste graniţă? — In Moldova. — Dar paşaport aveţi? Scot paşaportul şi i-1 arăt; căpitanul mi-1 îea din mînă, se uită la dinsul, il mai întoarce, şopteşte ceva cu secretarul său, apoi intră amindoi în cancelarie, de unde es după o jumătate de cias cu pana după ureche şi îndoind paşaportul pe cute mi-1 înapoiază cu cuvintele: — Să umbli sănătos, coconaşule. La barieră se isprăvise caldarîmul şi o luam pe şleau cu roatele în noroiii pînă la bucea, caii la pas, şi surugiii cro-indu-le cu bicele la dungi beşicate pe spinare. După patru ore de răcnete şi înjurături cruci şi rescruci, sfinţi şi evanghelii, pe la opt seara intram in curtea poştiei — 238 — de la Şindrilita; picioarele cailor pocniau de cîte ori eşiati din noroiul gros, cleios şi adine. Făcusem 16 chilometri. Acolo, după ce m’am rugat şi m’am certat vre-o două cia-sun cu căpitanul de poştă, cu căpităneasa şi cu ciauşul, mi s’a dat de hatîr un surugiu cu şase cai în loc de opt scrisT în 'podorojnă; şi pe cînd se ridica luceafărul de ziuă eram la Movilita, altă poştă. Aici refuz complet de a mă porni înainte ; argumentul căpitanului era convingător. — Cum să-ţi dau cai, domnule, păcatele mele, că aştept din cias în cîas să pice curierul rusesc de la Ţarigrad ; şi nu omul împărătesc nu e glumă, că-i ştiu păpara. Iată-mă dar oprit în drum, Domnul ştie cit. Căpitanul, om politicos, m’a poftit în odaia de mosafiri să mă încălzesc şi să mă odihnesc pîn’or sosi cai din sus sau din jos. Pe un pat sofa, de la sobă pină la fereastră, dormia de-a lungul căpităneasa cu un copil la sîn, alături cu culcuşul ■căpitanului, care la strigătul de tenor al surugiului mieu, sărise din plapomă numai în papuci şi în cămaşă de boran-gic ; picioare la picioare cu căpităneasa dormiau sforăind doi bieţi călători, cari, ca şi mine, aşteptau sosirea de cai. O căldură amestecată cu duhoarea de oameni adormiţi de nu-ţi puteai trage sufletul! Sîmbătă seara ajungeam în Urziceni, capitala judeţului Ialomiţa, oraş înnecat în mocirlă dintr’un capăt la altul. Peste zi începuse un vînt rece şi noroiul se învărtoşa strîn-gîndu-se de frig, în cît încet încet se făcuse tare ca fierul, forniînd o cale sdruncinată; roatele săriau din hop în hop, aruneîndu-mă la fie-care pas al cailor dintr’un colţ într’altul al trăsurii. Pînă la jumătatea poştei Mărgineni am mers cum am mers, dar acolo, dînd într’un văgaş adînc îngheţat, m’am pomenit cu trăsura într’un peş : se rupsese osia şi rămăsese în trei roate. Surugiii descălecară, se uitară, deteră iîe-care trei fluere de mirare, ceea ce însemna că era cazul grav ; unul dehamă şăuaşul şi porni pe fugă spre poştă să caute ajutor. Din ce în ce mai mult crivăţul se înteţea şi frigul mă pătrundea ; m’am strîns cît m’am strîns, dar dacă am văzut ş’am văzut, m’am dat jos, imitînd pe surugiul care rămăsese cu mine, m’am adăpostit la spatele trăsurii, dind din mîini şi din picioare ; dar şi aşa n’a trecut mult şi ii’am mai putut juca, simţeam că amorţeam, mă apucase un tel de piroteală; atunci m’am hotărît să deham şi eu pe celalalt şăuaş, şi am luat-o la fugă spre poştă în voia lupilor cari începuse a urla. Pe la jumătatea drumului venea rotarul poştiei călare, aduci rid un drug de lemn la spinare, şi despre ziuă intra şi trăsura mea în poştă. Am petrecut ziua de Duminecă în fabricarea osiei şi seara porneam spre Focşani, oraş a două Principate, capitală a două judeţe, a Slam-Rîmnicului pentru Muntenia şi a Putneî pentru Moldova. Luni pe la amiazi, pe cînd eram în uliţa mare în mijlocul tîrgului, îmi ese înainte un impiegat cu guler roşu şi cu spangă, face semn surugiilor să oprească, se apropie de mine cu un aer maiestos şi începe cu : — De unde vii? unde te duci? cum te chiamă? ce eşti? Ii răspund: — Viu de la Bucuresci şi mă duc la Iaşi. — Unde ţi-i paşaportul ? II caut şi i-1 dau. Impiegatul autorităţii moldovene îl întoarce, îl observă, uitîndu-se cînd la mine cînd la caracteristicele însemnate în-tr’insul comparîndu-le din ochi. Se sfătueşte cît-va cu colegul său de pe ţărmul muntenesc şi mă întreabă unde trag, ca să-mi aducă paşaportul la gazdă. In zadar protestez, ce-rînd să mi-l dea îndată ca să-mi pot urma drumul, mi se răspunde că nu se poate pînă ce nu l-o visa ispravnicul, şi fără mai multă vorbă, adresîndu-se către surugiul dinainte îi zice : — Du-1, mă, la han la Petrea-Bacalu. Petrea-Bacalu era pe atunci numele de modă al otelurilor din Moldova, cum am zice astăzi Grand hotel, fie cît de mic. Acest nume fusese ilustrat de bogatul Petre-Bacalu din Iaşi, un văr al vestitului Hagi-Petcu Pristanda. De abia scăpasem de întrebările păzitorului graniţei, cînd trei paşi mai înainte cad în investigaliunile unui alt funcţionar; acesta era omul otcupciului (vămii), care după ce mă întreabă — 240 — dacă am ceva marfă sau ceva haine nouă, începe a-mi scotoci prin trăsură şi prin giamantan. Era considerat ca mare pagubă pentru fericirea Moldovei sau pentru a Munteniei dacă o bucată de caşcaval, de postav sau vre-o sticlă de rachiu ar li trecut nevămuită dintr’o parte într’alta peste şanţul care despărţea Principatele. Peste şase ciasuri isprăvisem, se îndeplinise toate formalităţile prescrise de legi şi regulamente, un slujitor îmi adusese paşaportul cu iscălitura ispravnicului şi iată-mă iar pe drum trăsnind şi plesnind. Caii vestitului Privilegiu avea privilegiul de a se hrăni cu răbdări prăjite, cum zicea surugiul, mîncare care-î făcea seci la pîntece şi uşori la carne ; te duceau într’o goană de la o poştă la. alta ; alergau cit puteau bietele dobitoace, negreşit cu speranţa totdeauna înşelată, că dincolo vor căpăta cite-va dramuri de ovăz. M’au dus de la Focşani la Iaşi ca vîntul. Zăpada acoperise grunzii; pusesem trăsura pe tălpi de sanie şi alunecam ca năluca pe şesul alb. A cincea zi după plecarea mea din Bucureşti priveam de la Răpedea încîntătorul tablou ce se desvălue dinaintea ochilor la apărerea laşului. Şi mă coboram la otelul de Peters-burg, in casele lui Beizadea Petrache Mavrogheni din uliţă. Călătoria de la Bucureşti la Iaşi mă costase 800 de lei vechi, aproape 300 de franci, afară de cele 5 zile de osteneală, de suferinţe şi de necazuri. Căutam să mă mut de la otel, cînd bunul şi ospătosul mieii amic căpitanul Alcaz a venit şi m’a luat la dinsul. In casa unde şedea, în stradă, sala despărţea două apartamente ; la dreapta locuia Nicolae Docan cu vărul său Alecu Cuza, fostul Domn de la 1859 pînă la 1866, şi cu Philadelph Conici; la stingă in două camere şi un salon locuiam eu cu stăpînul apartamentului. Masa era în comun intr’o cameră pe galerie. Am petrecut acolo mai o iarnă întreagă Graţie vouă, amicilor mei din Paris, în puţine zile eram cunoscut şi bine primit in toate casele cu o ospitalitate şi o bunătate pe care idolii uita-o nici odată. — 241 — Pupii după sosirea mea in Iaşi am fost admis in audienţă la Mihaiu-Vodă Sturdza, prezentat de secretarul său, maiorul Cogălniceanu, şi de adjutantul de serviciu căpitanul Alcaz. După ce am răspuns respectuos la întrebările ce Principele a bine-voit a-mi adresa, î-am în minat scrisoarea boerilor din Bucureşti, scrisoare despre care ţi-am vorbit într’una din scrisorile mele precedente. Pe cînd Domnul citea, chipul i se lumina, figura lui, mai totdeauna posomorită, dobîndise un zimbet de satisfacţiune, luase o espresiune de blîndeţă. După ce a isprăvit citirea, a rămas cite-va momente ginditor cu ochii în jos, într’o stare de reflecţiune melancolică, apoi pune scrisoarea pe masă şi, ridicînd ochii asupra mea, îmi zise că era foarte măgulit de sentimentele de stimă şi de încredere ce-i esprimau boierii munteni, dar că realizarea acelor dorinii era intempestivă. Lucrul nu era posibil în momentul de faţă, pentru că împăratul nu permitea. Ii răspund că principiul era înscris în Regulamentul Organic şi ieaîi îndrăsneala a-i zice pe Audaces fortuna juvat, cuvinte la cari întîmpină că acel care răspunde înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor de soarta unui norod, datoreşte să fie prudent. După aceste puţine cuvinte, schimbă conversaţiunea, între-bindu-mă despre studiile ce făcusem la Paris ; mi-a vorbit filozofie, literatură, estetică, m’a ţinut mai mult de un cias. Mihaiu Sturdza era, precum ştii, un om plin de învăţătură şi se complăcea foarte mult în asemenea convorbiri. Intr’o vară şedeam la via lui Stratulat de la Socola, aproape de frumoasa vilă a lui Vodă. Intr’o zi, ducîndu-mă la Măria Sa cu lurtii de serviciu, îmi zise: — Am auzit că-mi eşti vecin, cine-ţi poartă de grijă acolo, cine-ti face prînzul ? Eu îi răspund ; — Nimeni, Măria Ta. — Şi ce? Trăeşti fără a minca? — Nu, Măria Ta, mănînc, dar nu prinzesc. — Va să zică faci deosebire între a mînca şi a prinzi. Ei bine, eu prînzesc, vino să măninci la mine în toate zilele. Doamna şi Beizadelele erau duşi în străinătate şi Vodă era singur la Socola numai cu vărul său generalul Alexandru io Sturdza, mult învăţatul teolog, care venise să petreacă cite-va săptămini la Socola. La masă erau numai ei doi, eu şi iubitul nostru amic, plăcutul colonel Gu luţă Leon. In toate zilele după masă treceam în salonul cel mare, unde, Vodă fumînd din ciubuc, conversam şi discutam cia-suri întregi literatură, artă şi ştiinţe, ba uneori şi politică, pînă ce venea logofătul cel mare Nicolae Canta sau Ştefănică Gatargiu cu anaforale de întărit. Mihaiu Sturdza avea dreptatea crede că timpul Unirii Principatelor nu sosise, dacă judecăm după stăruinţa şi după mijloacele de tot felul puse în joc la 1842 de consulul general Daşcolf, ca să scoată pe Cimpineanu din lista candidaţilor şi să facă să scuzeze alegerea lui Gheorghe Bibescu, căruia-î lipsea şi etatea de 40 de ani şi însuşirea de nepot sau tiu de fiu de boer, condiţiuni cerute de Regulament pentru a putea fi ales Domn. Aşteptam deschiderea navigaţiuniî Dunării in sus sau în jos. Gindurile-mi erau împărţite : să mă duc în Sicilia, unde un camarad al meu Villeroz se alia in capul unei esploatărî de sulfnr, care-mi scria că putea să-mi procure o poziţiune plătită, sau să mă întorc în Franţa, unde eram sigur de pro-tecţiunea lui Elie de Beaumont, lui Berthier şi lui Dafiemoz, profesorii miei de la şcoala de mine din Paris. Cînd într’o zi, aflindu-mă la lorgu Ghica cel bătrîn de la deal, am fost prezentat lui Beizadea Niculache Şulu, unul din boerii cei mai învăţa i, atunci Postelnic şi Efor al şcoaleior. El petrecuse mai mulţi ani în Bucureşti pe la 1818 şi 1821, pe cînd tatăl său Alecu Vodă Suiu domnise in Ţara Romînească. Cunoscuse pe toată lumea Bucureşteană de pe atunci ; a stat mai mult la vorbă cu mine întrebîndu-mă de unul şi de altul, m’a întrebat despre scopurile ce aveam şi m’a sfătuit să primesc a rămîne in Moldova, oferindu-mî o catedră în Academia Mihăileană, şi iată-mă aşezat înaintea unei table cu creionul de cretă în mînă, arătînd tinerilor dimineaţa proprietăţile cercului, ale elipsei, ale parabolei şi ale iperbolei şi după amiazi vorbindu-le despre formaţiunile munţilor şi straturilor pămîntuluî. Grei, dai* plăcuţi ani am petrecut noi împreună; mult am luptat noi tinerii de pe atunci cu prejudeţele şi cu obiceiurile cele rele, mult am apropiat noi clasele între dînsele ; multe idei greşite de ale bătrinilor şi de ale boierilor am spulberat şi multe idei moderne am împlintat in spirite; multă rugină am curăţit de pe mulţi. Am tăcut-o, respectînd •credinţele fîe-căruia, cinstind perii cei albi, lăudind şi admi-rînd fapta bună, ori de unde venea, şi venerînd pe acei cari iubeau ţara şi dreptatea. Lucram şi luptam nu împinşi de setea de posturi bine plătite, sau de dorinţa de ranguri pe scara archontogiei, dar numai de dorinţa de a dezvolta în spirite şi în inimi sentimentul binelui, al frumosului şi iubirea de ţară. In bani eram plătiţi cum da Dumnezeu. Eu, pentru două lecţii pe zi adică *24 de ciasurî de catedră pe săptămînă primiam 300 de lei vechi, 8 galbeni, ceva ca un franc pe lecţiune ; dar eram bine resplătit prin satisfacţiunea ce simţeam văzînd pe toată ziua cum se lărgea cercul ideilor celor bune. Lucram fie-care 'Cu cuvîntul şi cu condeiul după puterile mijloacelor noastre, la dezvoltarea naţionalităţii romîne. Şi ştii că lucrul nu era lesne într’un timp pe cînd chiar cea mai mică aluziune, era pedepsită cu închisoare şi Cu esil. Ca să aibă urmaşii noştri o idee despre libertatea cugetării 1 Tocilescu, pe lingă diverse articole despre unele inscripţiuni aflate in diferite părţi ale ţării, a publicat o mare lucrare, în care sînt Concentrate cercetările despre monumentul de la Adam-Klissi (Dobrogia), monument care se datoreştelui Traian. Începătorul operelor însemnate istorice din perioada aceasta este Nicolae Bălcescu, care a publicat «Istoria Romînilor sub Mihaiu Vodă Viteazul.'» După el s’aü produs opere de o valoare mai mare , şi s ad studiat în amănunt multe epoce din trecutul nostru, s au făcut -memorii, biografii, ctc, cari formează o literatură foarte bogată. Dintre acestea vom cita «Istoria critică» de B. P. Hasdeu, care se ocupă cu începuturile poporului romin; «Istoria Romînilor» de A. D. Xenopol, (istorie generală); «Istoria dintre anii 1774 şi 1821» de V. A. Urecbiă; «Originile principatelor romîne» de D. Onciul. Alte scrieri : Cronica Huşilor şi Cronica Romanului de Episcopul Melhisedec; Petru Cercel de Gr. G. Tocilescu ; Dacia înainte de Romani de Gr. G. Tocilescu; Ludovic XIV si Constantin Brincoveanu de G. Ionescu-Gion ; Revoluţia lui Horia de N. Densuşianu; fon Vodă cel cumplit de B. P. Hasdeu; Istoria scoalelor romîneşti de V. A. Urechiă ; ete.