u ^	~ r
IO AN ADAM
RĂTĂCIRE
* ROMAN
EDITURA
„CARTEA ROMÂNEASCĂ" BUCUREŞTI
17	%
rAtAcire
/C


IOAN ADrtM
RĂTĂCIRE
KONflN
BUCUREŞTI
EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ",
17 .ÎW8/926
'>	*,i;\
'Şt.,
Ridicam obosit poteca pădurii, ca să ies la drumul din zare. Eram frânt de truda vânatului. Atât cât puteam cunoaşte prin spărturile destrămate ale frunzelor, soarele s'apropia de prânzul cel mare. Pe-alocurea, lumina lui aprinsă cădea în săgetări piezişe de raze şi-mi ftnproşca faţa stropi de foc, pătându-mi hainele şi calea cu înfiorări de strălucire. Mai în urmă s'^uzeau gâfâiturile pripite ale Dolcăi, tovarăşa hoinăriilor mele codrene.
Pornisem de cum se ivise geana de ziuă, însoţiţi de Andrieş, un bun puşcaş. Din toată goana ne-am fost ales c'uri şoldănaş şi cu câteva păsări mai mărunte. Andrieş se luase pe urma unei vulpi, aşa că ne încurcasem cărările.
Când zoream mai vârtos să calc cordica de potecă ce-mi mai rămăsese, aud buciumul celuilalt trezind dintr’un prăvăliş muţenia codrului adormit. Era semnul nostru de chemare. Fac alăturea de cale şi m’afund grăbit în încâlceala copacilor, după tovarăş.
Cu cât m’apropiam, desluşiam în tăcere un susur şoptitor. Am înţeles pe dată rostul buciumului; după atâta sdruncin, setea ne do-borâ. Doica de cum aude îngânarea şipotului, dă busna înainte, răsvrătind covorul foşnitor de frunze uscate.
fOAN ADAJV1
Andrieş era trântit lângă un şipot răcoritor. Ţeava lăcrămitoare de apă, ieşiâ dintr'un dâm-buşor pietros. Sfoara curgătoare îşi sfărma cristalul în faţa unei lespede puse anume, clăbu-cind apoi devale într’un tremurat alintător.
Ne-am potolit focul ş’apoi ne-am lăsat în câte un cot, să mai răsuflăm oleacă. Deasupra noastră bolta era limpezită, aşa că ne pălea soarele în plin. Scăldaţi în claritatea arsă a dimineţii târzii, ne-am amintit de toate şi ne-am spus multe.
Primblându-mi privirile prin împrejurime, zăresc un fund de farfurie şi sfărmături de vase. Rămăşiţele acestea, găsite pe neaşteptate în inima ascunsă a codrului, m’au pus un moment pe gânduri. Andrieş bagă de samă mişcarea mea şi înfiorîndu-şi faţa de o zâmbire înduioşitoare, îmbrăţişă cuprinsul c'o privire tristă.
—	Ehei!... pe aici a fost odinioară bucurie dragoste şi viaţă — da de mult!...
—	Cum asta?
—	Hai să vedem urmele bordeiului.
L-am urmat orbeşte, împins de o curiositate neliniştită.
Sub un carpăn scorburos, cu crăcile împrăştiate şi cu frunzişul bogat, am găsit un morman îngrămădit ce aducea a acoperiş. La mijloc erau câte-va sfărmături de cărămidă ş'o afundătură uşoară, roşind urma unui ogeac. Păreţii josuţi se dădeau în lături, sub apăsarea vremii ş*a învelişului de moloz. Uşa era vârîtă mai în pământ, îndesată de năruirea de dinainte a grinzii, ce încheia culmea bordeiului. Ochiurile de geam erau sparte. Câteva sfărmături de sticlă, prinse în pământ pe margini, oglindeau în lunecarea razelor strecurate prin ramurile bătrânului carpăn.	,
RĂTĂCIRE
împrejur, bălăriile dădeau parcă să umbrească cu totul urmele unei vieţi trecute.
Ici şi colea rămăşiţele niştor cercuri de verdeaţă încingeau tufe sălbăticite de vâsdoage şi de stânjinei. Bucăţi de tablă ruginită, sburături de schije, cârpe spălăcite de ploaie — atâtea semne de gospodărie stinsă, încurcau rădăcinele dudăului năvălitor.
Andrieş găseşte un amnar sănătoşel şi sprijinind colţul slăbit al grinzei dela bordeiu, sileşte uşa în lături. Aerul închis sbucneşte în afară ca o suflare de sicriu desmormântat. Când să pătrundem o buhnă ţâşneşte printre noi şi văitându-se cobitor, rătăceşte prin lumina de afară, într'un sbor buimac, încurcându-şi aripele în frunzării bătuţi ai carpănului.
Lăunţrul era înecat într’o lumină adormită, prin care albiau păreţii fumurii vrâstaţi de scursurile învineţite ale prelinsurilor de ploaie.
—	Câtă lumină nu împrăştia aici, dragostea celor cari au făcut sălaşul!...
—	De mult?
—	Pe ani nu ţi-oiu putea spune, de: trebue să fie un bun timp de vreme. Eu abia prindeam a face ochi în lume, când s'a sfârşit cu bietul Bujor.
Podelele, lăsăte mult, erau toate o floare de mucegăiţi. Hornul spart, rănea îngânarea obosită a licăririi, c*o sgancă neagră de stirigie. Pe jos hârburi, speteaza unui scaun, covrigul unor pirostii ş*un melesteu mâncat de putregai.
—	Pesemne că nu s’a încheiat cu bine anii celor cari au vieţuit aici, de vorbeşti cu glasul asa de plâns.
' — Nu!....
îmi simţeam tâmplele strânse de răcorile morţii, mă credeam rătăcit printr'o catacombă. Fie-
10AN ADAM
10 ‘
care sfărmătură purta urmele unor vieţi risipite. Şi'n greutatea aerului închis, s'ar fi pu-tjut păstra respirările moarte ale celor cari visaseră acolo.
Doica adulmeca cotloanele.
Prin ungherele umede, tremurau vlăstarii albi şi molcuţi ai bureţilor de pivniţă. In pământ tot se mai cunoşteau gropile picioarelor de la pat.
—	Să-mi spui şi mie întâmplarea lui Bujor.
—	Lasă, afară la lumină...
Scapăr un chibrit şi mă uit pe cuptor. Un lacăt mâncat de rugină ş'un ciob de opaiţi, erau trântite pe-o poală de suman. Uitându-mă în lungul jghiabului unde se încheiau podelele cu lungul păretelui, zăresc un vălătucel îndesat şi jilăvit de mucegaiu. întind mâna şi *1 scot din scobitură. Era un bucium întreg de hârtii, îmbrăţişat într'un şerveţel putrezit de umezeală.
—	Trebuie să fie documente sorise de mâna lui, că era învăţat ca un vlădică. El a crescut pe mâna clugărilor si ştia o mulţime de limbi.
Am ieşit din bordeiu tulburat de gândul cam dat peste un lucru scump. Eram încredinţat că stăpânesc cheile unor nepreţuite tăinuiri.
Aerul proaspăt mi-a întinerit gândurile. Scă-pasem par’că de sub apăsarea înăduşitoare a capacului unui cosciug ce da să se năruie asupra mea, sub îmbulzeala bolovanilor, ce-mi închideau groapa. Ca hoţul ce-şi astupă urmele, închid bordeiul cu ajutorul lui Andrieş dosesc amnarul în buruiene, lăsând grinda slăbită să cadă peste uşă.	'	^
Lângă şipot, sub lumina aprinsă a soarelui, ne-am pus să desfacem buciumul de hârtii. Ji-lăveala îl pătrunsese mult. Am despoiat un şir
RĂTĂCIRE
11
de foi mucegăite, depe care nu puteam deosebi nici un cuvânt. Pe urmă am ajuns la feţe mai uscate, pe care se lăţiau rândurile abia desluşite ale unor slove bine rotunjite. Dela primele cuvinte, am înţeles că-i spovedania scrisă pe apucate, a unui suflet ales.
Am strâns filele tefere, cu îngrijire, hotărît să le citesc acasă pe îndelete.
Andrieş era abătut. Doica se uita la noi întrebător.
Pornim la deal, să trecem de cea parte în sat.
—	Zici c'ai auzit vorbindu-se de Bujor?
—	De multe ori.
—	Cum s'a pripăşit p’aici?
—	Păi, uit’te cum s’a întâmplat: Dânsul era băiat din florii — a fost găsit într’un zor de zi la poarta mănăstirii. Călugării l-au dat în grija unei doice, până s’a făcut mai mare, pe urmă
-au luat ei pe mâini. A venit mai pe urmă unul tânăr, îi zicea Panfilie, de neam mare, acela nu-1 slăbea de lângă dânsul. Toată ziua citeau a-mândoi prin livezile mănăstirii, Băiatul creştea la trup da şi la minte, nu era carte pe lume să n'o fi petrecut cu ochii.
Intr'o bună zi, se ’ntâmplă că Panfilie piere din mănăstire şi cu el s’a făcut nevăzut şi Bujor. Cine ştie din ce păcat s’a născut şi el, că mult a pătimit.
11 îndeamnă mintea şi intră fecior la o cucoană din Vaslui. Cucoana era văduvă şi n'avea decât o fată ajunsă de măritat.
Băetanul frumos, ajuns de cap, fata sprenţară, s’amăgesc ei cu dragostea şi tocmai când era s’o logodească c’un boer, ea fuge cu Bujor şi vin-amândoi aci la mănăstire, — c’apoi el s’a făcut pristav peste pădurarii sfântului locaş.. Când l-au întrebat că de unde ş’a luat femee, a zis
\2
IOAN ADAM
că s'a însurat c’o slujnică din curtea unde a fost şi el. — Ş’au făcut bordeiu aici în poiană departe de lume.
Ajunsesem în zare. Cele auzite şi truda drumului ş a vânatului mă zdrobiseră cu totul. Căldura ne’năduşâ. Am stat un timp; nedumeriţi răscolind roata orizontului cu privirile noastre ostenite.
La vale se întindea adormită pădurea sugrumată de linişte, tolănită în lungul povârnişului prăpăstios, trăsnită de lumina înecătoare a soarelui. — Jos, în îmbrăţişarea văgăunii, se înalţă mănăstirea Fastana, trufaşă, cu toată paragina ce-o înconjoară.
Mă încerc să urmăresc cu mintea traiul de acolo al misteriosului meu Bujor. Odată, între zidurile acelea negre, erâ viaţă, se frământă o lume de călugări, azi pare un trup mort, părăsit, din vinele căruia s’a scurs sângele.
Acasă mă despart de Andrieş ş'alerg în o-daie să-mi desfac hârtiile găsite. Am trecut setos prin foi, sorbind lacom rândurile mărturisirii nefericitului Bujor.
Voiu transcrie mai la vale tristul isvod, în care se vede rătăcirea unui suflet bun şi entuziast, viaţa unui om crescut în vremea trezirii noastre naţionale, atunci când se spera mult şi se muncea cu ardoare.
Nodul acţiunei e în anul 1864, cu resfrîngeri de lumină în' trecut. — Floarea liberalismului cuceritor înmugurâ. Bătrânii noştri vizionari erau doriţi să vadă odată înflorită minunea iluziilor lor parfumate, visul desmierdător adus de sub orizonturi îndepărtate. Voevodul Cuza, întruparea năzuinţelor de atunci, sileşte bobocul
feÂTĂCtRE
18
plin, dând drumul petalelor strânse, să înroureze sub sărutarea aprinsă a soarelui tare.
Prin ţesutul străveziu al unei poveşti triste, tresare simbolul senin al apropierii mistice dintre popor şi boerime. Contopirea caldă amestecă clasele un timp. Buimăceala însă trece, poporul rămâne legat de brazdă şi nevoi, desamăgit din ameţeala lui de mântuire, iar cei de sus, împrospătaţi cu forţe, se întorc mai aprinşi în lumea lor, învârtind înainte dansul nepăsător al pierzării.
I
FARA ÎNCEPUT
*
** y,
c
..t,,cum spuneam, lucru-i ciudat, da e aşa. Fac şi eu ca omul din prostime, care ş'a prefăcut toată strânsura în bani de aur. Pe drum, de şi încredinţat bine de avutul său, totuşi, la răstimpuri, duce mâna speriat la curea, să vadă de-şi are banii cu el, banii, închegarea amăgitoare a tuturor bucuriilor. *
Eu trăesc ascuns de lume, numai cu sufletul meu: cu Duduia. Ştiu că-i a mea, nimenea nu ne-a dat de urmă, cu toate acestea tot îmi sare inima din loc, înfricoşat de gândul c'âş prăpă-di-o. O cuprind câteodată în braţe, îi culc capul pe sânul meu şi mă îmbăt de fericirea c'o simt lângă mine, îmi umplu trupul de înfiorare, nete-zindu-i mătasea părului ei de aur...
îngrijeşte de bordeiu ca de o păpuşă. Păreţii sunt albi ca foaia de hârtie. In toată sâmbăta înoieşte lipitura.
Când e dusă cu albiturile la şipot, îmi place să mă îngrop în liniştea parfumată a căsuţei noastre şi să mă las în voia visurilor năvalnice. In toate unghiurile şi’n lungul grinzii dela mijloc, sunt prinse mănuchiuri de flori primăvăra-tice. Le-a uscat întâi la soare, ca să ţie mai mult, ş'apoi a împodobit culcuşul dragostei noastre. Tot lăuntrul e o încăerare de mirosuri. Stropii de lă-
foan A<îam — Rătăcire
18
IOAN ADAM
crămioare, strânşi în struguri boţiţi, plâng ofiliţi deasupra icoanei din fund. Viorelele îşi încurcă albastrul lor întunecat, în albul cernelit al smocurilor de liliac. Brebeneii buruienoşi, cu frunzele putrezite, fac o pată urîtă! între ghioceii uşori şi toporaşii bine păstraţi. Mănuchiurile de ciuboţica-cucului se vrîstează cu cele de dediţei. O adiere de primăvară se revarsă pe uşe ca să se stingă în vara dogorită din cuprins.
Deasupra sălaşului nostru găzduitor, carpă-nul îmbătrânit dela deal, îşi întinde umbra lui sdrenţuită în chip de ocrotire.
Cu venirea căldurii, ne-am mutat cu focul din casă. Trăim în plin aer, înconjuraţi de grădini şi de singurătate.
Afară, subsuorile şi fundul bordeiului sunt îmbrăcate îft mreaja bătută a împletiturii de buna-dimineaţă. In zori, cuibul bucuriilor noastre, pare că-i faţa viorie a unei flori în desfacere, crescută în răcoarea sfâşiată a unui frunzar-fâlfâitor..,
Necunoscuta asta prinde-a mă pune pe gânduri. De câte ori mă duc prin pădure, dânsa vine de aduce câte ceva pentru casă. Ce dragoste a pălit-o, de coboară asa des coasta prăpăstioasă a Dădurii până la bordeiu? Nu mă pot dumeri de loc, ce are de ne umple cu atâtea daruri. N*a trecut trufanda, fără să ne înfrupte: Ii fată vaca, ea vine, cu corâslă. S'au pârguit cireşile, iată şi dânsa c'o legătură. Xel d'intâi caş după înţărcarea mieilor, ni l-a trimis nouă. începe a mă bate prepusul că, femeea asta trebue să ştie ceva de rostul naşterii mele. De când mi-â intrat asta’n cap, prind a mă îngrozi la ideia c'aş da odată ochii cu dânsa.
Duduia o iubeşte mult. Mi-a spus că străina o
fAra început
li)
soarbe din ochi ş o povăţueşte să ţie la bărbat. Când vorbeşte mai mult de mine, ci-că i se îneacă ochii în lacrimi şi oftează. Nu vrea să primească plată pe nimic. Intr'c zi numai a cerut voie nevestei s'o sărute pe frunte. A plecat dela bordei plângând. Şi dacă a’ntrebat-o Duduia, de ce se boceşte, necunoscuta a zis că aşa jăleşte ea pe cei fără părinţi, că şi dânsa s'a născut din flori ş'a gustat din amarul srăină-lăţii.
Nu mai înţeleg ce să cred, In orice femee care mă priveşte mai cu luare aminte, mi-i frică să nu descoper pe mama. N'aş fi putut să mă însor cu nici o fată de pe văile acestea, tulburat de teama să nu păcătuesc cu sora-mea...
Din ce întuneric am eşit în lume? încotro or să mă poarte paşii la sfârşit? 0 negură de nepătruns îmi astupă începutul pârtiei, iar zarea de dinainte o întrevăd muiată de pâlcurile negre ale unei ceţe posomorite, Câtu-i de sfâşietor să-ţi târâi zilele între două hăuri, să fii chinuit de două întrebări:—De unde? Şi'ncotro?...
Noi dormim acum afară, dă, ca vara. Ne-am făcut un pătulaş în faţa bordeiului, ca să putem da fuga înlăuntru la o vreme de ploie. Aşternutul e uşor de înjghebat: Trag în fiecare dimineaţă de două trei ori cu coasa în ceafa ariei de iarbă din poiană, las brazdele să le prăjească soarele toată ziua, rămâind ca mai în spre seară să le care Duduia cu braţul. Ii place ei să se a-meţească de mirosul \ cositurei proaspete. Nu m'ar lăsă în ruptul capului s’aduc eu palele de fân aromit. Râd cu poftă, când o văd venind mai mult de-a tăvala, împleticindu-se prin curpenii încurcaţi ai măzărichei ce-i împedică drumul.
IOAN ADAM
20
Ţine braţele încleştate tare in jurul măldăraşu-lul, iar capul sus să-şi vadă calea. Gustul ei mare e să împrospăteze în fiecare seară aşternutul. Resfiră cu degeţelele ei albe şi fragede aripele de iarbă pătrunse de arşiţă, amestecând în goană văjurelele creţe ale părului ei bălaiu, căzut peste umeri, cu firele pălite ale fânului.
In noaptea aceia, aveam mai mult chef de vorbă de cât de dormit. îmi trecusem mâna dreaptă pe sub şălile ei şi strângând-o liniştit la pept îi răcoream obrajii şi fruntea cu alintările mele.
Eu ti zic râzând:
—	Tot mai bine ţi-era în moliciunea aşternu-turilor de puf...
—	Bine mi-i aici, lângă tine... Pat mi-i tot sânul primitor al codrului şi învăliş tăria înrourată de lumină.
Dânsa îşi rătăcea privirea în sclipirea scântee-toare a stelelor, ce aprindeau potirul albastru al tăriei. Cu mâna stângă îmi cuprinsese capul într'o îmbrăţişare iubitoare, iar pe cealaltă o lăsase leneş în lungul şoldului ei mărunt şi rotun-gior.
După un timp de visare, Duduia începe cu pornire:
—	Cât de mult mi s’a luminat cuprinsul mişcărilor mele. Aici par'că mă simt şi eu un grăunte din împăcarea întreagă a făpturei celui de sus. Răsuflu din însuşi isvorul mare al vieţii. Mă însufleţesc din toate harurile înconjurătoare. Acasă aerul era închis. Cerul patului meu de mătase era prea jos, prea mărginit, mă înăduşea, mă sdrobia. Membrele îmi erau amorţite de netreabă, oasele îmi erau ostenite de şedere. Mă stingeam trudită, învinsă făr’ să fi luptat.
fAră început
Era să mor de sfârşitul strămoşilor îmbătrâniţi. Am fost un vlăstar slăbilţ, dat după ploaie dintr'o cioată desrădăcinată, M’am fost născut dintr’o rămăşiţă de mâsgă, ajutată de un vânti-cel călduţ — ia o amăgire de viaţă. Dacă rămâneam tot pe putregaiu, era să mă usuc la cea dintâi pârlire de soare. Tu însă m’ai desprins din trunchiul bolnav, m’ai plantat într’un pământ ţălinos, m’ai hrănit cu putere, aşa că nă-dăjduesc s’o duc, să-mi trăesc şi eu zilele mele, nu să mă topesc de bătrâneţea şirului de străbuni, cari mi-au vieţuit traiul... Când eu am renăscut prin tine, cum aş mai putea dori moliciunea perinilor de fulgi? Oare mortul reînviat ar mai râvni aşternutul sicriului, când el soarbe lacom din răcoarea înviorătoare a luminii de a-fară? Până la tine eu eram o floare fără culoare, fără miros, înăduşită sub acoperişul înecător al unei frunze de brusture; tu ai dat năduful în lături, mi-ai sprijinit trupşorul crud cu braţul tău dârz şi m’ai făcut să cunosc bine-cuvântarea soarelui, desmerdările adierilor calde. Floarea spălăcită a obrazului meu prinde la faţă. Simt cam să împrăştii parfumul hărăzit nouă femeilor, datul naşterii. — Să ştii tu Bujorene că, Duduia ta are să-ţi facă un fecior mândru ca Făt-Frumos.
Eu mai zic:
—	Şi să-i punem numele Ionică.
Dar Duduia îngână obosită:
—	Cum îi vrea tu, eu n’am să m’amestec. Să fie numai sănătos ca tată-su şi dulce la mângâiat ca mămucă-sa.
Mie nu-mi ieşa din minte un gând, şi atunci fac iară:
— Tu ştii că floare crescută la umbră, are nevoie de proptea până se întăreşte în rădăci-
IOAN ADAM
i£2
ni ic ei, până îşi capătă culoarea şi mirosul, pe urmă se înalţă alăturea cu sprijinul, lăsându-1 in neştire pe delături...
N’am putut căpătă răspuns că Duduia biruită de somn, adormise dusă. Am invelit-o bine cu sumanul, ca să no ajungă răceala pătrunzătoare a nopţii şi am dat să 'nchid şi eu ochii dar... pace.
Pădurea era sguduită de suspinele sgomotoase ale privighetorilor gălăgioase. Luna, ajunsese tocmai în limpezişul care boltia poiana noastră revărsându-şi unda de lumină în cuprinsul rotund, cercuit de straja neagră a copacilor, Ţâ-râitul greerilor sfădăuşi, asurzea împrejurimea înecată de strălucire şi pustiu.
Eram prea sbuciumat de multe, ca să pot aţipi...
Mânuţa Duduii, slăbită de somn, îmi deslăn-ţuise capul; eu i-o aşez binişor sub suman şi îmi aduc dreapta pe după mijlocul ei, de-mi sprijin tâmpla, lăsându-mă în placul copleşitoarelor a-duceri aminte:
Anii din mănăstire au trecut mai nebăgaţi în seamă de cât o seară de clacă... A fost un vis frumos, rupt de o trezire neghioabă. Poate aş fi dus amăgirea până la capăt, dacă nu eram deşteptat de sfârşitul aşa de îngrozitor al părintelui Panfilie. Nimeni pe lume nu ştie ce s’a făcut cu tristul călugăr, decât numai eu şi cu nenorocitul ucigaş. I-am şters orice urmă, prăbuşindu-1 în prăpastia întunecoasă a mormântului, ca să nu i se mai ştie de rost, de teamă să nu-1 hulească cei cu mintea greoaie. 0! mi se strânge inima de înfiorare, când îmi amintesc de noaptea morţii lui...
Las isvodiil dulcelui Panfilie mai la urmă, ca
fără Început
*3
să am vreme întru a pregăti înţelegerea crudă a Duduii. Mai târziu poate, îl va pricepe şi atunci îl va erta...
După stingerea lui, n'am putut să mai stau în mănăstire, că prea eram deprins să mă ştiu lângă el. Am rămas aşa de străin fără dânsul!... Parcă mi-ar fi scos un plămân din coş, ori aş fi rămas fără o mână. Eram stângaciu, mă simţeam singur, mai părăsit decât în momentul când am fost lăsat în faşă la poarta mănăstirii.
Ş’ atunci am pornit în lume...
Prin câte n'am trecut, până mi-am găsit mân-gâere sufletului meu văduvit!
Intre cele două nopţi, una care mi-a învăluit primul plânset. şi alta care-mi înegreşte zarea către care-mi şovăie paşii* mi s’a aprins o candelă întovărăşitoare. Sub lumina ocrotitoare a ochilor Duduii, drumul mi se pare o plimbare prin raiu. Numai de n’ar da vreun vânt duşman, să-mi stingă lacrăma de lumină ce-mi călăuzeşte mersul.
Mă las în voia Domnului...
Noaptea-i albă ca ziua...
Tot aşa era de frumos când am fugit din Vaslui,numai că şesurile şi codrul nu se împliniseră încă. Duduia se întrecea la vorbă şi în chef cu celelalte neveste de prin care. îşi strâmba fălcile să vorbească lat şi să râdă sgomotos. Tot drumul a fost un hohot şi o voie bună. Din oamenii mai afumaţi, mă pilduiau cu nevasta.
Unul mă trage de mânecă:
—	Măi, d’apoi femeia ta îi numai oleacă...
Atât a fost destul, ca să se pornească Împunsăturile:
—	Tare puţintică căldură ţi-ai luat...
24
IOAN ADAM
Da altul:
—	Ia numai o mână de fată, are s’o dee sapa la pământ,..
Duduia zice atunci cu ciudă prefăcută:
—	Sunt mititică eu, nu zic ba, da mai maş prinde că vă dau la pământ, când ar fi pe-o trântă...
Românii mai şireţi:
—	Ce să ne dai tu la pământ, că ne lăsăm . singuri tăvăliţi, dacă-i vrea...
Pe la cântători am ajuns în sat,
Lângă crâşmă era lumină. Am poftit oamenii să-i cinstesc.
Unul zice:
—	Poi trebuie să faci şi tu măcar o beţie cu noi, destul c'ai luat urâtă din altă parte.
Am lăsat carele afară şam intrat în orândă. Acolo lumea ca la iarmaroc, S’au bucurat cu toţii, când m'au văzut. Am dat de băut tuturora. Celelalte femei îmi luase pe Duduia la descusut. 0 învârteau să-i vadă caţaveica şi o ’ntrebau de câte'n lada cu hrisoave. Am cinstit întâi rachiu şi apoi am întors-o pe vin. Era o veselie ş'o ţupăială ca la nuntă. Unu s'a dus de a chemat lăutarii şi unde-am încheiat o horă afară pe lună...
Noaptea era albă ca ziua...
Duduia purta înainte, iar eu duceam coada.
—	Ia uite măi, nevasta Bujoreanului de abia alintă pământul cu picioarele, aşa joacă de uşor.
—* Se ’iwârteşte numai în vârful conduraşilor, de-ai zice că-i un fulguşor rotit de vânt.
Nevasta de lângă dânsa, riu'şi muşcă limba şi face cu mirare.
—	Mânuţa i-i molcuţă, de par’eă-ar fi tăcută din spuma laptelui, — mă prind ca trebuie să fie neam de boer.
fâra început
— Apoi nu ş'a ales el lucru prost, că doar'are cap de popă, — trage la mărire..,
Duduia juca cu atâta voioşie, de-ai fi crezut-o săltată de jocul valurilor.
Eu mă cam trecusem cu dedeochiul, aşa că nu mai ştiu ce făceam.
Ne-a găsit ziua în joc.
Românii cari prindeau a ieşi pe ogoare, se o-preau în dreptul nostru ca să privească. Eu îi cinsteam pe un cap. Mai întrun prânz am spart cheful, că ceilalţi oameni aveau treabă.
Satul deşertat de lume, râdea sub înviorarea soarelui de primăvară. Codrii de prinprejur, se pătau de verdele mugurilor încofţiţi.
Am lăsat pe Duduia să se odihnească într'o cămăruţă a hangiului, iar eu m'am dus la stareţ să-i cer pristăvia peste pădurari".
m
II
PARFUM DE PRIMAVARA
„Azi când mă întorc din pădure, găsesc pe Duduia în faţa bordeiului, asurzită de chiscuitul unei puzderii de puişori. Le presăra pela cioc făină muiată, întrecându-se în cloncănit cu cloşca, chipurile să-i îndemne la ciupit. Găina în-bufnată la pene, se sborşâ la nevastă, cârâind s'o lase numai pe dânsa. Duduia fjlcea haz, cercând în ascuns să pue mâna pe vrTun pui.
Mărunţică şi sprenţară, cu şorţul curat şi picioruşele spălate, avea înfăţişarea de gospodină harnică şi curată.
Mie-mi râdea mustaţa de bucurie. Am c o-prins-o încet de subsuori şi i-am făcut un vânt în sus, de s’o arunc în pod la Dumnezeu. Se zbă-tea s'o las cu gâgâlicile înpufate, ţiind una că s'ar prăpădi fără grija ei.
Alintată şi cu apucături de ocrotire, îmi zice copilăros, ferindu-mă înlături:
— Par’că ţie ţi i-o adus mătuşa?
Mă scobor în grădinuţă.
Dinaintea bordeiului nostru s a schimbat în-tr’o privelişte fără samăn. Duduia îşi trece toată ziua cu îngrijitul florilor. Eu mă bucur de asta, că n’are când s'o prindă urîtul, I-am adus seminţe de pela toţi românii cu fete mari. La mă--năstire am găsit răsaduri scumpe.
80
IOAN ADAM
Loc, mai cât o faţă de ogradă, e numai un covor parfumat. Până să crească brâul de lilieci, am înconjurat grădiniţa cu două rânduri de floa-rea-soarelui. Pânza de drum ce porneşte la vale din uşa bordeiului,, e îngrădită pe de o parte de lemnul-Domnului, iar pe cealaltă cu tufuşoare de iasomie. Pe sub umbra acestor şiraguri de zaplaz, am semănat curpănaşi de ghiaţă. Verdele lor închiegat, se pătează cu stropi de floare roşie, ce pare o rouă de sânge.
De amândouă păţile am săpat straturi în felurite forme, sprijinit cu brazde de iarbă şi me-rişor.	" ^
Tot locul e o îngâpare de culori, un belşug îmbătător de miros.
O tufă de bujori îmi dogoreşte fereastra bordeiului. Duduia mi i-o închinat mie. Sub cealaltă aripă ş'a pus şi pentru dânsa o roată de stân-jinei. Dintre ascuţişurile penelor închise, îşi as-vârl florile sprintene şi crude sfaşieturile foilor viorii suflecate în lături.
Tufănica destrăbălată şi poftitoare, îşi aprinde faţa ştearsă şi ciufoasă, din para vie a gherghinelor ruşinoase. Pe sub poala tufelor de vâsdoage şi mărgărinte, se ghemuesc cu teamă rozetele ameţitoare, gura leului, ofilitele gălbinele şi con-duraşii gingaşi, supuşi. Ochiul-boului face din sprinceană muşcatului înbufnat şi frunzos. A-mândouă despărţiturile sunt domnite de câte un oleandru rotund bătut în flori mirositoare.
La intrare stau de pază două gavanoase aşezate în vârful a două curmături. In unul e un crin curat, iar în celălalt o lalea întârziată, făr să fie avut putere să-şi desfacă macul pălit, cernit ca obrazul unui copil mort.
Fluturaşii nebunateci se dau de-a tumba prin ninsoarea împestriţată a straturilor. Din pădure
PARFUM,, pe primAvarA	-U‘
ne vine muzica amestecată a pasărilor guralive, fluerate de merlele pizmuitoare,
Cîngăţoarea galbena de floarea-soarelui, îşi îndreaptă privirile rugătoare înspre atot-ştţălu-cirea craiului milostiv.
îmi vine în minte o poveste din copilărie: Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit păreche în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase, de amărît ce era. A întrebat el prin lume, s’a sfătuit cu vracii şi cu toţi cărturarii timpului, dar n’a dat de leacul muţeniei.
La urmă, aşa într’un amurgit de vară, iată vine la Domn o babă — da bătrână,,de-şi gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată — şi-l povăţueşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după toate rânduelile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi or fi în toane bune, să trimită fata şi să cerşească o sărutare dela craiul zilei, — că numai aşa, odrasla lui dragă are să prindă la graiu.
Voevodul îmbucurat pune la cale mare pregătire.
Pe capul stăpânitorului era însă un blestem. Cum se făcu, că Piază-rea aude de gândurile Domnului şi ca să-i încurce deslegarea, aleargă fuga în răcorile întunecoase dinspre lună-răsare şi găseşte pe stăpâna-nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se văeta că n are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca p desmetică în urmă. Zicea tân-guios:—„Mai bine mă făcea maică-mea muritoare,— că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată".;
lOAH ADAfti
Soarta rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către lună lăcrămând:—,,Până acum tot se chiamă cai avut bărbat, dar de aci încolo te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ştefan, stăpânul pământului. Iacă chiar diseară li-i nunta".
Doamna nopţii, decât, decât să turbe. îşi a-prinde argintul din faţă şi fulgerând de răsvră-tire, se jură pe strălucirea ei, c’are să nimicească vlăstarul îndrăsneţului voevod.
In noaptea ospăţului, luna s’a dosit după sprânceana cordrilor vecini, pândind să-şi zărească duşmanca, şi s'o sdrobeascâ.
Soarele, un Făt-Frumos cu pletele de lumină, chefuia cu Vodă şi cu toată Curtea.
Când pela sfârşit, intră în sală fata Domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Dă ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o gură de mântuire. Luna furioasă, se ridică turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într’un brâu tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în floare galbenă.
Cu toţii s'au îngrozit de turbur ar ea nedreaptă a Lunei. Bătrânul voevod, cu faţa îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a îhtu-nerecului tot jarul înlăcrămatului său suflet. Luna neîncrezătoare sta rece şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.
Soarele întărâtat îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor şi-i face vânt pe fereastră de-o înămoleşte departe în valurile norilor. După aceasta ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpân pământean şi i-o sădeşte în grădină, printre celelalte podoabe, ca s'o aibă în de aproape spre mângâere.
R A K K U M D!•: PRIM A V A R A
33
De atunci floarea-soarelui cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce vecinie chipul întristat în spre strălucirea craiului zilei, cer-şetorindu-şi sărutarea mântuitoare.
Las straturile troenite de miresme, cu jocul sglobiu al fluturilor nostimi şi trec dela deal de bordeiu. Intre grădini, carpănul cu crăcile fu-gite’n lături, îşi scurge fâşiile ramurilor lui frun-zoase, peste bordeiul îmbrăcat de mreaja bunei-dimineţe.
Apa dela şipot se trage la vale în noduri şerpuite, cotind printre lesele noastre de legume şi verdeţuri.
Simt o adevărată beţie, rătăcind prin belşugul roadelor: Fasolele 'şi întinde ciucurii înfloriţi în lungul haracilor înmănuşaţi de foi pleoştite. Bobul abea-şi ţine subsuorile înghindurate de teci pline. Sfeclele roşesc în sărutarea soarelui pe asfinţite. Poalele grădinei îs brumate cu harbuji. Apa lor verde e tarcată de valurile galbene ale zămoşilor. Toată marginea e o pânză încâlcită de vrejuri subţiri. Unda tremurătoare a mărarului şi a pătrunjelului, îşi scaldă mirosul aromitor, în parfumul tare, ameţitor al busuiocului ş'al mintei. Cimbrul îşi încurcă trupul supt, în frunzele grase şi desmăţate ale leuşteanului trândav. Şirurile uşoare şi bine rânduite de usturoi, râd de cozile pânticoase şi şubrede ale cepei.
Şi prin atâta prisos şi bucurie, tremură într’un gogolit prietenos frântura isvorului, împrăştiind în lături jilăveală şi desmerdare. Ai fi zis că-i o vână ce părădueşte în drum sângele trebuitor unui trup sănătos.
Laturile grădinii sunt îmbrăţişate pe departe
loan Adam — Rătăcire	3
34
IO AN A DAM
de valurile involte ale curpenilor tufoşi de bostan.
Suntem înconjuraţi tot de bine, slavă domnului, avem să ne înfruptăm cu de toate.
Cine samănă culege...
Bate toaca la mănăstire. Cuprinsul obosit al zilei pe sfârşite tresărea de isbiturile uscate ale ciocanelor. Din rariştea codrului mă uit în vale ca'n palmă. Turla clopotniţei, înverzită de muş-chiu, se înviorează de razele soarelui, dându-ţi o amăgire de strălucire. De departe crezi că-i lumina unui ochiu de monstru, însprâncenată de coama codrilor posomoriţi.
Satul moleşit prinde-a se trezi de întoarcerea celor dela câmp.
Zidurile mănăstirii, mâncate pe alocurea, ascund chiliile joase. In mijloc se ridică biserica-j bătrână şi tăcută, înegrită de ani şi ploi. Prin; ogradă se încrucişează umbrele şovăelnice ale părinţilor.
Mi-i sufletul îngreuiat de năvala aducerilor/ aminte. Prin minte mi se destramă pânza trecu- • tului, fir cu fir, întâmplare cu întâmplare. Simt par că ş'acum strângerea caldă de mână a învă-, ţătorului meu Panfilie, călăuza gândurilor mele neîncercate. Mă-’nfior de părerea apropierii lui. Cât de pe nebăgate în samă ne treceam noi zilele încete din mănăstire. Plecaţi pe câte un cias-lov, ori pe vr'un pergament bătrânesc, ne împă-recheam gândurile ca să deslegăm cuvintele mai încâlcite, ori să dăm de rostul vr’unui cuvânt mai greu de tălmăcit. Urmăream setoşi trăsăturile băţoase ale sfinţilor făcuţi pe unele file, înfiorându-ne de privirile lor ruinate de posturi şi suferinţe. Când ne simţiam obosiţi de cele
PARFUM DE PRIMĂVARA	35
sfinte, luam letopiseţile bătrânilor noştri isvodi-tori, ca să ne îmbărbătăm din isvorul întineritor al faptelor strămoşeşti. Cum s’aprindea părintele Panfilie, cu câtă voinicie nu mă prindea el în braţe şi-’mi zicea plângând: — Să se fi sleit vlaga românească? Să nu ne mai putem înviia bravura de demult? Eu tremuram de pornirea lui înfocată şi-’mi amestecam lacrămile în plânsul său de leu îngenunchiat,
Călugării greci îl urau. Dânsul îi privea cu scârbă, îngreţoşându-se de apucăturile spurcate.
Când au trecut nopţile acelea de mărturisire frăţească, de alcătuiri pentru întărirea naţională?...
Odată, podidit de amintirea familiei lui vestite, nimicită de veneticii greci, mi-a zîs cu amărăciune : — Livada încărcată a ţării noastre a căzut în prada omizilor veninoase. După ce au ros florile, podoaba boerimei noastre, s’au lăsat în spinarea frunzelor, acum rup din ceafa sănătoasă a poporului, strecurând în vinele lui otrava lor băloasă, nimicitoare.
Rămâneam zdrobit sub detunătoarele lui vorbe. Fulgerile ochilor lui învrăjbiţi, scăpărau blesteme.
Cum stăteam aşa învăluit de potopul acestor gânduri abătătoare, simt mâinile molcuţe ale Duduii cum îmi acopăr ochii:
—	Cucu... cine-i hoţul?...
—	Pălărie-’ntr’un picior, ghici ciupercă ce-i... De-aici râset şi voe bună.
—	Mi-am culcat stâna... face ea alintat.
Eu o iau de mijloc şi ieşim dintre straturi, de-părtându-ne în poiană.
Soarele dăduse după geana zării. Ochiul ma-
30
IOAN ADAM
talialei din vale, îşi închinase lumina verzuie, as-cunzându-se sub tufa sprâncenilor lui de codru.
Cuprinsul amuţise cu totul, pătrunzându-se cu încetul de ceaţa înbroboditoare a înserării. Noi desfăceam înlături pletele de iarbă, înotând anevoios prin troianul de verdeaţă.
Ne-arunearăm ochii înapoi la bordeiu. Bună-dimineaţa râdea în răcoarea apusului, cernelind vederea între cele două grădini.
Carpănul grebănos îşi plouâ într’una frunzării lui hrentuiţi, scurşi în flenduri fâlfâitoare.
Dinaintea noastră, o tufă de răsură, ninsă cu fluturi albi, pare c'ar fi un capăt curat de pânză, întins la uscat pe-un vârf de hălăciugă.
Fânaţul e vrâstat c'o sumedenie de flori sălbatece. Toată împrejurimea e tămâiată de mirosul înecător al sinzienilor.
Lumina adoarme tot mai mult, licărind obosit în apăsarea copleşitoare a întunericului. Prin păinjinişul îhoptării, scântee lacrămile de foc ale măzărichei scămoşite. Cicoarea îşi topeşte seninul, în înghiţirea albastrului serii. Boarea răcoritoare, scutură rujele gingaşe ale macului de câmp, cu atingerea aripelor ei nevăzute.
Siminocul îşi sbate mirosul ameţitor, dulce ca un fagure plin, în parfumul sănătos, înviorător al sulfinei. Romaniţa face pâlcuri de omăt, în afundăturile plapomei de verdeaţă. Rochiţa rândunelei îşi învolbură vrejişorii înpletiţi, ful-guiţi cu flori albe, încâlcindu-ne iarba din cale. Lumânărica-domnului, încasincată cu galben, se înalţă din fânaţ, legănându-şi mijlocul tras, în scrânciobul neastâmpăratei adieri.
Rămânem strâns unul lângă altul, cuprinşi în-tr’o îmbrăţişare drăgăstoasă, uitându-ne în noaptea plină. de miresme, ascunşi de valurile tntunerecului cuceritor^.
PARFUM DE PRIMĂVARĂ
37
Intr'un târziu, treziţi din beţia îmbrăţişării, Duduia se desface din înlănţuiri şi înălţându-se în spre faţa mea, mă sărută prelung, murmurând într'o răpire de bucurie:
— Cât suntem de fericiţii!...
III
UMBRE TRISTE
,,Sprijinit în puşcă, stau sub poala unui fag...
Soarele, în sila lui de a ridica lunecuşul cerului, aruncă valuri de strălucire, dogorind lumea cu vâlvătaele lui aprinse. Văzduhul e un înec de lumină. Peste apa stâmpărat&a copacilor, apasă muţenia sdrobitoare a pustiului încropit.
Străbătând făşiiturile frunzarilor fâlfâitori îmi scap privirile în văgăună la mănăstire. Din dricul acesta încodrit, valea ţi se scobeşte în faţă ca fundul unui căuş dat prin verdeaţă. Ochiul învăpăiat al turlei pândeşte din hârtop. Mănăstirea înegrită de vreme şi ploi, cu zidurile ei măcinate, pare o namilă îmbrâncită în dosul îmbrăţişării dealurilor păduroase. Privirea ei verde şi înviorată în jocul razelor aprinse, fumegă venin.
Mă gândesc la pustiirile făcute pe vremuri de către călugării greci. Mi se strânge inima de durere, când mă duc cu mintea la satele răză-şeşti calicite şi aruncate în rândurile clăcaşilor: Judecăţi nedrepte, răpirile voiniceşti a moşiilor de prin prejur,uciderea mişelească a ţăranilor care se puneau de pricină şi cumpărarea celor slabi de fire; minciuna şi urzirile drăceşti, înfăţişarea prefăcută, cucernicia mârşavă cu care se înBrobedesc în lume!..,
42
IO AN ADAM
Bogăţia şi faima lor e ţesută dintr’o pusderie de nenorociri, bunul lor e muiat în valuri de sudoare şi sânge, bucuria din care se îmbată e muzica îndepărtată a vaetelor ş'a plânsului gospodăriilor sfărâmate.
Numai nişte suflete fără de lege şi omenie, pot gusta pace într’un cuprins de jălanie şi vă-duvire...
Uite cum au luat pământul răzăşilor din Car-mina: Era zi de sărbătoare şi ţăranii cisluiau în vatra satului. Aşa mai sub sară, văd ei a-propiindu-se din spre zarea mănăstirii Oi butcă trasă de patru cai puşi buziş — da veneau decât, decât să rupă pământul.
De ţingăneala zurgălăilor se treziseră toţi câinii de pela case. Trăsura se opreşte pe drept cislă. Egumenul mănăstirii—că el era în. butcă— face semn norodului să se apropie. Lumea ş'a luat căciulele din cap, i-a sărutat mâna şi pe urmă s’a dat mai la o parte ca să-i audă glăsuirea. El de colo zice cu sfinţenie: —,,Oameni buni, mănăstirea are la mână documente doveditoare jcă marginea moşiei voastre din spre Scorţasca e a ei, închinată de dumnealui, fostul vornic, Stamace".
Satul o ia întâiu aşa ca în şagă. Da călugărul o ţinea una. Atunci Vasile Andone, bătrân mai priceput, ieşi aşa mai la iveală şi face către părintele: —,,Documente avem şi noi, că doar nu suntem de pripas aici şi’ncă documente de stăpânire, nu de miluire"...
Egumenul se ruşinează, face semn vizitiului să întoarcă şi bodogăneşte din mers: — ,,Vom sta de vorbă la divan, că aici e prea în larg şi m ia vântul zisele",; Andone-i răspunde din
UMBRE TRISTE
18
urmă: —„Nu ne spăriem, prea sfinte, că şi noi cunoaştem drumul Iaşilor.,."
Lucrurile au fost rămas baltă până iarna. Prinsese lumea a crede dela o vreme c’a vrut călugărul numai să-i încerce, să vadă în ce ape se scald,
Ţi-ai găsit, hoţul nu dormea, îşi ţesea numai uneltirele la umbră, în răgaz.,. Prin postul Crăciunului numai s’a pomenit satul cu poftire la divan. Norodul dă putere lui Vasîle Andone, ca să poarte el judecata, că nu erau să umble cu toţii pe drumuri.
In trei ani au fost trei soroace de-a rândul şi la câte trele nu s’a dat hotărîre lămurită, tot se amânau lucrurile de azi pe mâine^
Omul românilor se ţinea tare, ca şi dreptatea. Umblat-au ei să-l îmbete şi să-i iea hârtiile, au căutat să-l momească cu parale şi cu făgă-dueli, da el nu se da, nu s’a vândut; că era creştin de-a lui Dumnezeu, om de omenie.
Niciodată nu pleca la termen pe acelaş drum, că grecii îi puneau în cale plătiţi ca să-l răpue. Nu ştia nici nevasta, nici satul când era să plece la înfăţişare, că el n’avea credinţă în nimeni, banu-i ochiul dracului şi pentru bani te gâtuie şi copilul tău. Nu mânca dela nimeni şi nu bea decât de prin izvoare. Până se întorcea acasă, el nu închidea cehii. Îndreptările şi le ţinea în sân, la piele. In zilele de proces, când se ducea egumenul cu călugării lui la divan, îl găseau acolo la uşă, hodinindu-se pe pietrele scărilor, strajă neadormită. — ,,Nu te dai Vasile, nu — hai? — zicea părintele, — „Nu mă dau, pentrucă nu se dă dreptatea, Prea-sfinte“, răspundea moşneagul cu îndrăsneală.
Da tot l-au îngenunch'at, că era legiuire străină în ţară şi se lupta un bădăran, c'o mănăstire sprijinită de oase sfinte!...
44
iOAN ADAM
La înfăţişarea din urmă el a lăsat, după poruncă, hrisoavele în mâna boerilor din divan, să le cerceteze. Dânşii iau documentele răzăşilor şi le amestecă prin hârtiile lor. La urmă zice unu râzând: — ,,Tu, măi române, trebue să fii stricat, în loc de îndreptări, ne-aduci aici nişte ţi-dule de tain". Şi'n locul hrisoavelor i-a întins nişte petecuţe rupte şi afumate. Când să spuie că el ie-a dat altfel de hârtii, boerii au pus de l-au scos afară cu arnăuţii. — Atunci şa sărit el din minţi.
Trebue să fi rătăcit mult aşa năuc, până a ajuns într’un târziu de noapte în sat.
Când dormeau oamenii mai neîntorşi, s’aud clopotele dela biserică trăgând ca de îngropare, da ci-că plângeau aşa de cu jale şi tânguios, de rupeau inima în român. S'a sculat satul în păr, Era ca de o mirare, că noaptea nu se trage clopotul nici boerilor, şi nu se dumerea nimenea de ce sunau aşa de cu tristeţă, de par'că-ar fi fost îndemnate de-o mână năsdrăvană. Ş'au luat care cum a apucat, câte un suman între umere ş’au pornit în spre biserică. Luna era plină şi cerul o apă de senin. S’au strâns mulţime de norod în jurul clopotniţei. Când colo ce să le vadă ochii: Moş Vasile zdrenţuit şi'nglodat, cu capul gol, spărieat la chip, cu ochii îngroziţi, trăgea clopotele de să le dărîme. Cum îl bătea luna din faţă ci-că chipul lui rătăcit se albise de-ai fi crezut c’a eşit din mormânt. Românii pricep că nu-i lucru curat şi-I întreabă cu binele: — ,,De ce tragi clopotele a îngropare?
El nu slăbea din îndemnat şi răspunde ostenit, cu tăinuire: „A murit dreptatea"...
Jăluirea arămurilor nu contenea, se revărsa în cuprinsul nopţii tot mai cu durere, în valuri tot
mai întristătoare. — Şi seninul nu se întuneca,
UMBRE TRISTE
4f»
când sufletul norodului era aşa de posomorit. Luna luneca uşoară şi nepăsătoare, de par'că în lume era numai bine şi dreaptă împăcare...
Scârbit, îmi petrec privirile mele pline de ură prin fâşiiturile frunzarilor sdrenţuiţi, ca să dau de mănăstire. Matahala înegrită, se tolăneşte le-noasă în fundătura codrilor, ghiftuită de bunuri, aţipindu-şi ochiul verziu în jocul aprins al razelor de vară.
Anin puşca în umăr şi mă las în spre bordeiu...
Duduia cinătuia afară nişte păsări înpuşcate de eri. Eu aştern o poală de glugă şi mă întind într'un cot dinaintea ei. Mi-i dragă de-o prăpădesc din ochi. Stau câte-odată vreme îndelungată de-o sorb aşa din privire, giugiulind-o cu iubitoarele mele căutături. Mă dau în vânt după răsadul acesta de femee. Mă uit cum îi umblă degetele ei repezi prin penele vânatului şi tresar când o văd feştelindu-se de sânge. Aşa cuminte şi stăruitoare, cu apucăturile ei de gospodină vrednică şi aşezată, pare că de când e dânsa, n'a trăit decât în treabă. Mie îmi creşte inima, c’o văd întremându-se pe zi ce trece. A prins mult la carne, de când e cu mine. Dintr’o spumă de făptură, am să mă trezesc la urmă cu cogemite nevastă. O şi ţin bine, n'are ce zice. din vânat proaspăt şi fripturi de vacă, n’o slăbesc. S'a deprins cu mămăliguţa ca plodul cu lapte: 0 tăvăleşte prin brânză şi unt, cum ar tăvăli copoiul epurile prin omăt. Când mă uit cum prinde la viaţă, îmi amintesc bucuros zisele înţeleptului Panfilie:—,,Sângele celor de sus trebuie hrănit cu puterea nouă, întăritoare a poporului neatins. Copacul omidat trebue să-şi ridice rămăşiţile sănătoase de sevă în spre florile ofi-
40
io an a dam
lite din vârf, ca sa le trezească din amorţire, să le învieze, pentruca pomul nostru naţional s'a-ducă roade.
Să se deschidă fereştile în tot largul, pentru ca să se priminească cuprinsul îmbâcsit al turnului ferecat de veacuri, în care au pătruns numai liliecii.
Renaşterea va fi desăvârşită..,
Rândurile de sus întărite, vor ţinea piept năvălitorilor veninoşi.—De pielea leului sănătos, plin de vlagă, nu se prinde boala“.
Duduia se învârteşte pe lângă foc, îngrijind de-ale mâncărei.
Căldură şi muţenie în tot văzduhul.
Mă uit cu milă la ghiveciul de pe colţul bordeiului, în care îşi frânge şalele o ramură de garoafă, sub atârnarea răpuitoare a canafilor de flori. Oare mijlocul şubred al Duduii, să poată sprijini povara grea a fructului?
La masă Duduia mă 'ntreabă dojenitor:
—	Eu, măi omule, nu ţi-am spus până acum, că dă, m'am tot sfiit, dar azi îmi calc pe inimă, că nu mă mai rabdă sufletul: ,,De ce n'am merge şi noi la biserica mănăstirii, ca tot creştinul ?“
Rămân întâi nedumerit, pe urmă zic aspru:
—	Pentru că nu-i o biserică creştinească...
Dânsa păleşte, simţindu-se oarecum jicnită de
vorbele mele înţepate.
Eram prea îngrozit de crimele celor din vale şi nu puteam vorbi cu blândeţa obişnuită. Ca să dreg lucrurile, o iau mai dămol:
—	Vezi, mata Dudue, nu le poţi şti toate...
—	Cum vine asta?
—	Ei, sunt atâtea de spus...
—	Ori cum, da aşa cu încetul, tot pot afla şi eu câteceva.
UMBRE TRISTE
47
—- Ai mintea crudă şi prea vezi lumea cum ar trebui să îie, şi eu n aşi vrea s’arunc murdăria pe seninul închipuirei tale nevinovate,,,
—	Eu nu te'nţeleg. Spui că n'avem locaş creştinesc,— atunci ce-s călugării?
—	Călugării?,,,
Mi-am simţit buzele încreţite; de un zâmbet amar şi n'am putut decât să clatin din cap,
—	Tu ai trăit între dânşii, ai crescut pe mâinile lor, trebuie să fie buni, căci bun eşti şi tu...
—	Mai bine rămâneam în prostime, căci mi-aş fi cruţat cea mai sdrobitoare desamăgire.
Duduia se uită la mine încrezător şi îndem-nându-mă din ochi, îngână încet:
—	Spune...	'
Eu fac întâi cu şovăire:
—	De mult aveam şi noi oamenii lui Dumnezeu, creştini pravoslavnici, români împrăştii-tori de bine şi credinţă. Crucea era în cinste şi cel de sus de multă ocrotire. Atunci mănăstirea din vale era locaş de împăcare sufletească, a-colo-şi răcoreau simţurile cei cari poticneau pe calea dreaptă a legii. Călugării erau servitorii credincioşi ai bisericei, îngrijitori plini de inimă ai turmei neştiutoare. — Turla luminată a clopotniţei, era steaua care licărea noaptea celor rătăciţi. Atunci era împăcare între oameni şi buna rânduială în lume,..
Un păcat mare am avut însă de ispăşit, că Dumnezeu ne-a trimis o grea pacoste pe cap: Turcul stăpân peste noi, schimbă voivozii pământeni ş’aduce în fruntea noastră mătreaţa o-trăvită a Fanarului, pojghiţele stricate, desprinse de pe buboiul acela putred, care înjgheba aristocraţia Bizanţului decăzut. De paşii noilor domnitori s'au ţinut toate haimanalele Stambulu-lui, toţi derbedeii cei fără căpătâi, borfaşi în
48
IO AN ADAM-
căutarea unei găini de jumulit. S'au revărsat peste ţările noastre ca un şuvoi de venin, înecând în înghiţirea lui flămândă tot ce-a întâlnit în cale. Au pus mâna pe toate aşezămintele, dând la pământ cu dispreţ tot ce ne era scump. Lepădăturile ajunse aici, s'au înfipt obrăzniceşte în scaune de stăpâni, aburind în juru-le duhoarea lor spurcată. Era încoronarea neghioabă a veneticului josnic, ajuns în culmea binelui. Era grosolanul înglodat, tăvălit prin noroaie, care se rostogoleşte hohotind prin ninsoarea parfumată a unui strat de flori alese. — O cârpă înzoită, a-ninată de un drapel purtat prin războaie glorioase.
Palicarii aceia nesăţioşi au pătruns şi în biserici, au cotropit mănăstirile, batjocorind cele sfinte. In vale numai îmbrăcămintea e clugă-rească, inimele şi apucăturile au rămas tot dc viperă. In dosul crucei ascund junghiul otrăvit şi în blajinătatea mincinoasă a vorbelor sfătuitoare, cloceşte urzirea unei nelegiuiri. ,
Duduia s'apropie înfricoşată de mine, strân-gândurmi mâinele în tremurarea molcuţă a degeţelelor ei trandafirii. Suspinând compătimitor, îngână privindu-mă cu ochii ei aprinşi, senini ca albastrul a două flori de cicoare:
—	Spune...
—	Intr’un câmp unde prind a creşte urzici ori alte buruene uricioase, ierburile curate pier, se sting, lăsând locul dudăului copleşitor. Cu intrarea străinilor, aici în mănăstire, călugării români au prins a se rări. Numai stareţul Chelsie se ţinea gânj. După cum spun bătrânii, era om înalt de statură şi tare în putere. Faţa îi era în-zăpădită de barba lui albă. Pletele ninse îi cer-cuiau fruntea într’un ram de lumină. Ochii lui negri însă răspândiau cutremur. De când ajun-
UMBRI-: TRIŞTI-:
49
sese cioban peste lupi, nu-şi slăbea cârja din mână. Era veşnic la pândă, tunând porunci şi supunând pe călugări la ascultare cu de-a frica. Bătea la tălpi pe cei îndrăciţi, ţinându-şi din scurt turma blestemată.
Printre veneticii în mantie, era unul mârşav de tot la suflet, îi zicea Anfilohie. Era lung şi uscăţiv, cu faţa neagră, ciuruită de vărsat şi cu ochii ciacâri. Falca îi era ştearsă de păr, opărit — după cum se spunea — cu prilejul unei încăe-rări într'un bordel din Ţarigrad. Musteaţa lui păscută şi ţepoasă crescută în toate părţile, îi dădea o înfăţişare de răutate şi de cruzime.
Anfilohie aţâţa zizanie printre tovarăşii lui călugăriţi, aprinzând ura în potriva bătrânului stareţ român.
Intrio noapte năvălesc în chilia părintelui C-helsie şi-l măcelăresc cu nemilă, prădându-1 de scule şi de tot ce avea pe lângă dânsul. Au furat apoi şi biserica, desgolind-o de odoare şi de argintăriile icoanelor. A doua zi, după ce s’au legat burduf, spun românilor care veneau la slujbă c'au fost călcaţi de tâlhari. — După asta Anfilohie a fost întărit ca egumen, începându-se cu el şirul înspăimântător al fărdelegilor...
Braţele calde ale Duduii îmi înlănţuie grumazul şi-mi simt gura înfiorată de-o sărutare prelungă, dulce, care ar fi îmoăcat cu lumea pe cel mai cumplit dintre răsvrătiţi.
—	Cât am fost de-aproape cu soarta!...
—	Acelaş blestem ne-a urmărit.
—	Nobleţă ogorului, ispăşind păcatul alăturea cu aristocraţia de neam!...
—	După cum în timpul voevozilor din trecut.
loan Aclam — T\i1Uvicii c
IO AN A DAM
*0
îşi purtau laolaltă războaiele îndârjite, spre a-părarea plugului ş'a crucii.
—	Cât am fost de oropsiţi!...
Duduia plânge cu sfâşiere, uscându-mi lacrimile cu sărutările ei ferbinţi.
—	Si oare totul e perdut?
—	Nu.
Duduia se înseninează.
—	Nourii greoi, înăduşitori, care au apăsat aşa de sdrobitor asupra noastră prind a fi risipiţi de un vânt primăvăratec, întremător. Largul vieţii noastre se luminează, înviorat de soarele regenerării. Răsuflă o boare aromită, plină dc tinereţă şi de îndemnuri către mai bine.
Scoarţa otrăvită care ne-a înfăşurat într'o revărsare lacomă de venin, care ne-a frânt mădularele noastre crude, sugrumându-ne în strângerea ei sgrunţuroasă, prinde a crăpa, a se coji de putredă ce-i. Trupul nostru întârziat în creştere, îşi vine în fire, începe a se înfiripă, a se întinde; mâinile se desmorţesc, ies din găoacea dejghiocată; picioarele se mişcă, umblă; ochii se deschid mari, setoşi de cuprinsuri albastre. Făt-frumos respiră din aerul întineritor... Rămâne numai ca voinicul să se scuture odată tare, să cadă de pe el uscăturile otrăvite şi să-şi înceapă viaţa adevărată, oprită un timp în loc de către o mână duşmană.
Copilul acesta minunat e România tânără.
Să-l curăţim de toate murdăriile bizantinismului care l-au înăduşit atâta vreme, şi la lumina flăcării ce se ridică trufaş în sus, să păşim cu încredere în spre viitor. Să nu uiţi că’n tronul ţării domneşte Alexandru Cuza şi cu el vine mântuirea..,
IV
APROAPE
J '
„Sfântul Ilie...
Cuprinsul râde în îmbrăţişările străvezii ale razelor ploate de soare. Lumina se topeşte în seninul nepătat al văzduhului.
Vara coaptă de căldură, îşi risipeşte belşugul sânilor ei încărcaţi de bunuri, peste toate ţinuturile. Roadele şi le-a împrăştiat cu dărnicie pretutindeni. Livezile se dărâmă de greutatea* fructelor. Piepturile dealurilor de prin împrejurimi, acoperite cu vii, abia pot sprijini apăsarea înăduşitoare a strugtirilor bătuţi. Şirele de pae şi girezile netreerate auresc în strălucirea zilei ca nişte grămezi de galbeni nepurtaţi.
Lanurile crude de popuşoi s'aştern de-a lungul culmelor depărtate, în valuri fâşâitoare de verdeaţă.
Golul e împânzit de-o vrăjire tainică. Prin văzduh trece ceva neînţeles, ca un fior de slăbire, — suspinul de uşurare a lumii mulţumite de harurile hărăzite de cel nevăzut.
Linişte şi măreţie...
Pământul tăcut, fericit de darurile Dumnezei-rei, stă liniştit sub bolta rotitoare a cerului, ca sub un acoperiş sfânt, îngenunchiat în nepătrunsul hăului, şoptind încet o rugă de premă-rire celui a toate ocrotitor. Peste faţa lui cucernică, lumina caldului ochiu al tăriei, cad
f>4
iOAN A DAM
într e) ploae de raze, învăluindu-1 ca o binecuvântare părintească,
Muţenie şi căldură.
Deodată pământul tresare şi-şi îndreaptă lutul amorţit: La mănăstire trag clopotele de leturghie...
Nu mă îndur să mă dau dus din grădinuţă, De-aici ţi se par priveliştile aşa de mândre şi viaţa e frumoasă. Parfumul îţi adoarme simţirile, înlesnind visările rătăcitoare, Troenele împestriţate ale straturilor de miresme, îşi îngână culorile stropite de lumină, ca o jucăre încărcată de fulgi boiţi. Floarea soarelui îmi încinge raiul intriun brâu de peteală. Fluturii sglobii se dau de-a tumba prin ninsoarea mirositoare, agăţându-se de aer cu tremurarea uşoară a aripelor pipăitoare.
— Prinde-mă...
Mă întorc înseninat. Duduia îşi făcuse vânt prăpăstios din uşa bordeiului şi se lăsa în fugă gonită, spre mine. Veneâ la vale ca un vârtej, întinzând braţele înainte. Când apoape, o prind de mijloc şi-o înalţ până de-asupra capului.
Sus, bătea din palme, năzuind sglobiu, în spre albastrul cerului.
—	Dă-mi drumul acum.
—	D’apoi dacă-i zbura.
—	Ş’apoi...
—	Baiu.
—	Dă-mi drumul...
O feresc o leacă de trup şi o las binişor de cade în vârful picioarelor, înmlădiindu-se ca o trestie îndoită.
APKOAPE
&n
De aci ţine-te bucurie:
—	Mâncarea e gata acuş.
—	Da-de!
—	Ei, crede-mă...
—	Dacă n'oi vrea?
—	Te trag de musteaţă.
—	Tare?
—	Până-i ajunge cu faţa în dreptul ochilor mei.
—	S'apoi?
—	Ghici.
—	De unde să-ţi ştiu eu gândurile!?
—	Spune ceva aşa...
Aci mă fac şiret:
—	Pe urmă... pe urmă, ai să mă-iragi de nas
—	Nu...
—	Pe urmă... ai să-mi încurci pletele.
—	Nici...
—	Pe urmă.,, spune tu, că eu nu ştiu.
—	Mă... prostule.
Mă trezesc apucat de musteţi şi cât din şagă, cât cu 'dinadinsul, m’aduce Duduia până la dânsa şi sărutându-mă lung, mă lasă şi-o porneşte la fugă, umplând grădina cu râsul ei de copil alintat. Din deal îmi bate în pumni, ca să mă înciudeze:
—	Ai văzut ce era să-ţi fac?
îmbătat de parfum, în mijlocul amestecului acestuia de culori, visurile mele rătăcesc prin pajiştile închipuirilor trandafirii.
E cald şi tăcere.
—	Fă'n coa Săftico.
Glasul acesta străin mă trezeşte din adormirea simţurilor. O iau repede la deal şi ies în spre luminiş.
—	Ce s'aude Duduie?
—	S’apropie un român c o fetiţă, da nu ştiu ce-o fi căutând,
56
IO AN ADAM
Omul desgolit la cap, veaia ©un şfcmW ls. minare-, iar copila ţinea în mână o căciulă strân«& bine la gură,
—	Bine v'am găsit,
—	Bun ajuns,
—	Apoi... v’am adus un roiu.
Şi lăsând sarcina la pământ, îşi şterge cu mâneca cămeşii fruntea asudată, potrivindu-şi chica boţită.
—	Aici aveţi floare de ajuns şi apă de isvor, poiana vi-i largă şi însorită. — loc nu se poate mai bun pentru prisacă..
—	Da unde ţi-i roiul?
Zice Duduia înbujorată de bucurie,
—	In căciulă, la fată. Dă mai aproape Săf-tico, că-i lume ca şi noi, nu stâ aşa spăriată la o parte.
Fetica s’apropie cu frică, de par’că ar târî-o cu arcanul. Se uita cu ochi mari, când la mine, când la nevastă.
—	Ci nu te mai codi atâta, doar n'o să te mănânce.
Românul dă în spre dânsa şi-şi ia căciula* cu grijă, ţinând-o tot pungită.
—	Stăm pe prispă ş’aşteptam femeia dela sfânta biserică. Când colo, numai iacă o pânză de albine bâzzz.,, pe dinaintea mea. Sar repede şi după ele. Roiul se lăsă ciucur într'un perj din grădina noastră.
Iau iute căciula şi-l prind ca din oală. Se zice că roiul găsit în ziua lui Sfântul Ilie e cu noroc. Eu am destul stupărit, şi m'am gândit să-l aduc aici, că tot n'aţi scăpat încâ la sămânţă de prisacă...
—	Mulţămesc de prăsilă.
Duduia sare de colo:
—	Dacă avem numai unul!...
—	Hehehe... roiul întâi e cu preţ, dirpa el
aproape
n7
curg stupii, — că musca se înmulţeşte cât ai gândi. Ia dumneata Bujorene, ştiubeiul şi ţi-1 pune unde chiteşti că-i bine, eu am să-ţi aşez roiul.
Nu mă puteam împăca cu gândul, de unde îmi ştie românul ăsta numele. Mi-1 zisese cu atâta uşurinţă şi aşa de-a dreptul, ca şi cum ar fi fost deprins cu el.
—	Da n’or să muşte albinele?
—	Cum să te muşte, dacă le eşti stăpână... se deprind şi ele cu omul de casă, ce crezi...
După treabă zic omului:
—	Hai să te cinstesc, moşule, că nu ştiu cum să-ţi mulţămesc altfel.
—	De ce vă mai supăraţi, lasă, stupul să fie
pus într'un ceas bun.	-
—	Duduie, ia caută plosca ceia. Unde mai pui că azi e şi sărbătoare...
—	Doară...
Când să-i torn în pahar, tremura mâna românului de-a vărsat mai jumătate din băutură.
Pe mine mă rodea un vierme la suflet.
—	Cum te cheamă, moşule, dacă nu ţi-i cu bănat? *
—	Manolache.
—	De unde mă ştii pe mine?
—	Poi... eu-îs bărbatul Marandei de peste deal.
Mă razim ameţit de streşina bordeiului. Duduia bătea din palme şi nu putea sta locului de bucurie,
—	Fata e a d-voastră?
—	A noastră.
Duduia o desmeardă cu dragoste, sărutând-o într'ţma.
—	E frumos nume Săftica.
—	Nume ca toate...
Spionam cu lăcomie mişcările străinului, căii-
58
IOAN ADAM
lând în creţii şi luminele feţei lui, desnodămân-tul tainei care îmi chinueşte mintea. îmi venea să dau în genunchi la picioarele lui, să-i sărut mâinele, să plâng ca un copil vinovat şi să-l rog a mă deslega din cătuşele curmătoare ale necunoscutului. îmi era sete de strângerea braţelor sale, de sărutarea gurii lui scumpe, care trebuie să fie braţele şi gura tatălui meu. Nu mai încape nici o îndoială, oamenii aceştia sunt legaţi cu ceva de începutul meu, altfel nu pot da cu rostul, cum de mă înconjoară cu atâta luare a-minte şi dragoste.
Mă’ntorc blajin spre Duduia:
—	Eu zic să poftim pe moş Manolache să mănâce la noi.
—	D'apoi c'avem şi noi acasă, slavă domnului.
—	Lasă, rămâi aici, să vezi cum e mâncarea de pe mâinele mele.
—	Ei, vă mai sdruncinaţi degeaba...
—	,,Rămâi'*... zic eu rugător.
—	Că nu te las nici c’un chip.
Carpănul îşi plângea fâşiiturile frunzarilor lui curşi deasupra noastră. Rotiţi în jurul mesei, mâneam pe întrecute. Soarele strecurat prin sdrenţuirile ramurilor, ne îngâna locul cu tremurări de lumină. Codrul se înfiorâ de cântări şi sbor.
Cald şi frumos...
—	Ce zici, moşule, de sărmăluţele mele?
—	Mai am eu vreme să spun ceva, când dau năvală la gura mea, de n’am când să le aleg.
—	Sunt făcute cu frunze de potbal.
—	Din pulpă proaspătă de mioară.
Duduia ne toarnă vin prin pahare.
Străinului îi mijesc ochii în lacrămi. — De ce
oare?...
După masă ieşim de sub poalele copacului şi
APROAPE
59
ne lăsăm în grădinuţă. Albinele roiau în jurul ştiubeiului şi prin flori.
—	De-acu ele prind a-şi cerceta stăpânirea din jur.
Ne lăsăm pe hat la vale, trecem printre cele două gavanoase dela poartă şi dăm în poiană.
Laleaua se uscase cu totul, fără să-şi fi putut desface mucul floarei. Crinul îşi lumina frăgezimea floarei lui gingaşe, în unda curatei a-mezi.
Mi se strânge inima de durere când văd pe Duduia întârziind totdeauna lângă oala cu floarea moartă. De ce se uită cu duioşie la crin pe urmă? Dar ce mă mai gândesc şi eu la copilării. Duduia-i plină de viaţă şi voioşie...
Ne aşăzăm jos pe lângă o căpifă de cositură uscată. Fânul aromia poiana cu mirosul lui tare.
Cum stăm aşa trântiţi, auzim apropiindu-se prin iarbă un cloncănit şi chiscuituri flămânde.
—	Puişorii mamei, că lor li-i a mânca. Hai, Săftică, să le dăm crupe.
Gângăniile sburătuite se iau în goană după nevastă, ca să scape la mâncare.
—	Capoi avem să ne ducem şi noi de-acu; ne bate baba acasă...
—	Să nu ne uitaţi, mai veniţi sărbătorile pela noi.
—	Lasă... nu-ţi fi bucuroşi de dragoste mai pe urmă.
Ne apropiem şi noi de bordeiu. Puii înghi-ţiau ca din binele altora. Cloşca cârîia sborşin-du~se în jurul lor.
Când să porniască musafirii, Duduia se întoarce drăgăstos către mine şi zice blând:
—	Ce bine samănă Săftica cu tine, bre Bujor eneL.
V
PE DRUMUL CĂINŢEI
E'n revărsat,,.
Coama foşnitoare a codrului, purtată de nă-zuirile negre ale vântului umed, fremătâ şop-titor. Timpul era închis. Mai ales în spre ziuă vremea se întorsese a ploaie. Văzduhul .era o fumegare fumurie de nouri ceţoşi., Prin învăluirile de umbră, stropite cu boabe răzleţe de jâ-lăveală, aţipea ochiul înlăcrămat al luceafărului de dimineaţă. Pădurea se topea în negura revărsatului posomorit.
In sat nici o mişcare. La mănăstire numai, mi-jau câteva lumini.
Ziua vorbisem cun om să-mi dea căruţa cu plată, ca să pornesc în zori la târg cu nevasta. Ne spălasem în pripă ş'aşteptam gata de drum să vie românul. Ii lăsasem ştirea să oprească la poala codrului şi să ne cheme din vale, ca să coborîm povârnişul priporos, cu piciorul.
Cuccşii din sat prinseseră a cânta. Deşteptarea greoaie a zorilor în pâclă era hurducată de sbaterea aripilor sgomotoase şi de sfâşierea prelungă a cucurigului.
Foşnetul frunzarilor mângâiaţi de alintarea prietenoasă a vântului îmblânzit, mai îndulceşte oleacă sfada asurzitoare a deşteptătorilor.
Stând aşa tăcuţi, ascunşi în întunericul spălăcit al mijitului de ziuă, fulguiţi de picurile ras-
(54
IO AN ADaM
leţe, auzim cum valea se’nproaşcă de trăncăni-tul osos al unei căruţe gonite năprasnic în spre noi. Răsuflăm mai în tihnă. Dela un timp mă cuprinsese grija să nu se fi răsgândit românul, văzând timpul a ploaie.
Chiuitul din văgăună sfâşie genitul întârziat. Răspund şi eu c’o opintire vrăşmaşă, de am făcut pe Duduia să-şi astupe urechile.
Am coborît grăbiţi clinul, făcându-ne loc cu mâinile prin noaptea crengilor ce ne opreau răs-baterea.
Căruţa era plină de fân până peste carâmbi.
Mi-am îngropat nevasta în aşternut ş'am dat biciu calului în neastâmpăr.
Calea ţinea tot pe sub streşina pădurii...
Colbul albiu, amăgeşte oleacă pe sub umbrile clătinate ale revărsatului, ăşternând bătătura uscată a drumului înoptat. Suflarea proaspătă a dimineţii, bătută'n fluturi de stropi, ne răcoria obrajii într'o scăldare de întinerire. Luceafărul îşi închisese pleoapele lui înlăcrămate. Departe, în urmă, rămăseseră licăririle aţipite dela mănăstire şi sfada gălăgioasă a cocoşilor din sat.
Cu cât pătrundeam în muţenia adormită a zorilor, cu atât se înviora mai mult pălirea îndepărtată a luminii.
De pe ariea înegrită a codrilor, se desprindeau încet umbrile târîte a rotocoalelor fumurii, lăsând golul dintre cer şi pământ să se pătrundă de ridicarea genei tremurătoare a ochiului strălucit.
Valea tăcută se'nproaşcă de hurducările căruţei, târîtă în goana calului.
Zarea în spre răsărit se crăpâ de ziuă...
Para ascunsă a soarelui, îşi scaldă sfârcul fâşiilor de foc în desvăluirea pornită a norilor mânaţi de vânt. E lupta flăcărilor înecate de învăluirile fumului înăbuşitor.
P£ DRUMUL CĂINŢEI	(io
Bura uşoară îşi cerne rouă sa vânturată, pestriţând brâul colbăiat al drumului acum luminat.
Duduia, mai ascunsă în fânul de dinapoia căruţei, privea cu sete împrejurimile trufaşe, înflorind de sănătatea frumuseţilor prin care treceam.
Ciocârliile s aruncau săgetos în spre înălţimile pătrunse de zori, împrăştiind în răcoarea dimi-neţei tremurarea glasului lor cristalin.
—	Câtă sărbătoare e în natură!...
—	Răsuflăm din însuşi izvorul mare al vieţii...
—	Afară e prisos de sănătate: făpturile minunate cresc sub ocrotirea îmbrăţişetoarei tării. In plin aer, e belşug de viociune şi. bucurie...
—	Câtă însufleţire e în natură!..?
Glasul Duduii era sugrumat. Privirile ei a-prinse de înmărmurire, pipăiau împrejurimile răcorite de o aburire îmblânzită.
Vremea se răsbunase.
Nourii îmbujoraţi de resfrângerile revărsatului, se învălătuceau năvalnici, limpezind sprânceana zării dela răsărit.
Cernirea picurilor fulguitori încetase.
—	Aerul proaspăt îmi odihneşte trupul ostenit înainte de vreme.
—	Soarbe din isvorul mare al vieţii...
—	Afară, în desmerdarea răcorită a îngână-rilor adietoare, floarea decolorată a obrajilor mei păliţi, prinde la faţă.
—	Insufleţeşte-te de sărbătoarea naturii mândre...
Căruţa trezia tăcerea cuprinsului înzorit, cu detunarea prelungă, nesifârşită! a ţăncănitului osos.
Drumul ni era în larg, că lumea nu se'ncu-tnentase să plece la iarmaroc pe o vreme închisă.
loan Adam — Rătăcire	5
IO A N ADAM

Pâclele cernite ale dimineţii s’alegeau tot mai mult, din apa luminatului, stingându-se în noroiul nourilor goniţi.
—	S'aducem prinos de slavă veselii sburdal-nice de afară...
—	Să ne încălzim sufletele bătute de bruma desamăgirilor, în voioşia întăritoare din cuprins...
—	Dai Afară zarea e încăpătoare.
Soarele răsărit îşi resfira razele lui tremurate surâzând lumei din desvăluirea strălucitoare a buclelor lui de aur.
Pădurea se sfârşise de mult ş'acum valea era strânsă între şirele vărgate de ogoare a dealurilor mărginaşe. Culmile se pătau pe ici şi colea de huma cătunelor părăduite prin curmături.
Şesul de fânaţ aşternea de-alungul drumului o trâmbă verde, învoită, smălţată de flori. Pe alocurea iarba încolţită de coasă, se petecea cu roate de rosătură, de par'că ar fi fost mâncată de molii. Prepeliţele pisau la seminţe de cânepă, în ciuda potârnichilor neîncrezătoare.
Cu răsbunarea timpului, sătenii prindeau a se lăsa în pâlcuri la vale în spre şleah, trăgându-se agale prin risipiturile mâncăturilor de ploi. Calea ni era tot mai încurcată. Valea se turbura tot mai mult de scârţâitul carelor şi hodorogi-rea seacă a harabalelor încete. Trăncăneala o-soasă a căruţei noastre, străbătea prin huruirea greoaie a îngrămădirilor de cărăuşi, ca o sfâşiere prelungă.
Din fugă, schimbam bineţe cu lumea, încunjurând pâlcurile mai înghesuite ale drumeţilor. Prin dreptul cârdurilor sperioase de oi, lăsam la pas.
Printre tufele scailor daţi în copt, se sbenguie Scatii şi stigleţii ademenitori la vers. Măcălean-drii îşi umflă guşile lor sângerate în ciripiri a-lintate.
PE DRUMUL CAlNTET
67
Când intrăm în lunca Băltenilor mai muiem goana, că drumul era jilav şi hleios, întârziind mult sporul. Streşina copacilor ne umbria mersul, oprind binecuvântarea caldă a soarelui darnic. Răsbăteam prin hruba frunzarilor, ca prin-ir'un curs dămol de răcoare.
De sub coasta Brodocului se vede în depărtare umărul rănit al Vasluiului, oblojit în sfârli-câturile Bârladului revărsat, ca într'o treanţă argintie. Morile din vale moleşite de bătaia toropitoare a soarelui, îşi întind trândav spetezele lenoase, cum şi-ar întinde braţele nişte uriaşi sculaţi de pe somn.
Lăsăm în urmă Rădiul sărac şi murdărit de cocioabele ruinate ale ţiganilor şktăiem şesul, croindu-ne pârtie prin îmbulzeala călătorilor.
Târgul mişună de lume.
Cu cât înaintam, se vedeau mai bine frământările pestriţe de De uliţi. Carele de fân măhă-loase desoicau unda joasă a norodului ş'a vitelor. Zarva creşte treotat, ca o apropiere zdrăn-gămtoare de cobză. Mormanul mişcat al Drive-listei, samănă a moşuroi întărtat de furnici. Din amestecul s^omotos al bâzâitului asurzitor, prind a s'alege îndemnările mai desluşite. Vuetul copleşitor se desface în toiul gălăgiilor: Ascuţişul glasurilor mai pătrunzătoare, cu chiuitul românilor cheflii si zurbagii străbăteau mormăiala tocmelilor nesfârşite, îngânând tânguirile jalnice ale calicilor cerşetori. Strigarea nocită a evreilor negustoroşi îţi umplea urechile.
Vitele însetate mugeau plângător. Behăitul oilor despărţite de miei, domnea sbuciumarea ca" c înălţare tristă a unei rugi de îndurare.
— ffMaî la c parte cel cu oile, — Ţine tot mar-
68
IOAN ADAM
ginea drumului, tu cu nutreţul, — Abate pe din dos lemnele, că’ncurci mersul, hei, fudulule de-o ureche. — Loc că trece trăsura ispravnicului",..	'
Răspântiaşii năduşau. strigând şi înbrâncinu lumea. Ţăranii năuciţi, în pripa de-a drege, încurcau lucrurile mai rău. Câinii călcaţi ori prinşi la strâmtoare, schelălăiau în râsul buiacilor.
Peste toată halandala asta de îngrămădiri şi sgomot, trecea un fior tresăritor: zuruitul banilor petrecuţi prin mâini.
Scăpăm cu chiu cu vai din încleştările încâlcite dela rohatcă ş’apucăm tot uliţa Crucei în spre limpeziş. Muşchiul gros de pe şindila lan" ţului de case, făcea un înveliş glodos, înverzii în arşiţa soarelui ajuns la prânz. Pe alocurea o-tava întinsă a acoperişilor se tăia de câte ‘o clădire mai mărişoare învelită cu oale. Pe crişma topită a unui evreiu, păştea liniştit un ţap. Crâşmele gemeau de norod, Pe-afară românii se cinsteau cu ulcica, firitisindu-se.
In drept cu Hagiu mai slăbesc din mânat. Cur ţile mândre, cu scările cioplite în piatră veche demunte şi cu stâlpii lor albi înhorbotaţi pe sus, ieşau dintre celelalte dârmături, cum ar răsbate un ciucur de lăcrămioare prin nişte uscături putrezite.
Duduia, ascunsă în broboade şi fân, suspina de aducerile aminte, ferindu-se de privirile trecătorilor.
Biserica Maica-Precista îşi înălţa trupul ei măreţ în mijlocul frânturilor de cruci ş’al pomilor încărcaţi.
Ne-am lăsat pe uliţa Iaşilor, în- spre hanul lui Filip, ca să fim mai departe de mijlocul târgului, unde puteam fi cunoscuţi.
Departe, in vale, nub subsuoara târgului 'di-
PE DRUMUL CĂINŢEI
69
clea faţa încreţită a iazului. Culmea Vasluiului fugiâ nesfârşită până se perdea din ochi, miş-cându-şi valurile aurii de grâu copt, în adierea dămoală a boarei din zare. In spre răsărit vederea ţi-i oprită de peptul Viişoarelor.
Ograda hanului gemea de care şi telege. Fetiţele şi băeţaşii rămaşi cu paza vitelor, îndesau cositură proaspătă, ori pueţi de popuşoi, sub lacomele boturi ale boilor.
Desham pripit mai într’un colţ.
Duduia s’a lăsat numai în casincă şi în rochia cea cu puchiţei. Cămaşa ei înflorită, strânsă în betele cusute cu fir, îi rătunjea sânul într’un val tremurat.	v	*
Se ţinea strâns de mine, coprinzându-mă în-lănuţitor ca edera pe stejar, temându-se par'că să nu se rătăciască. Era trasă la faţă, abătută, purtând cu nedumerire stropii ei de senin peste îmbulzeala lumii nepăsătoare.
—	Mi-i frică de oraş, ca de-o ispită de nebiruit.
—	Fii tare, — calcă totul sub picioare.
—	Mă uit în jur străină şi mi se pare că mă deştept dintr’o adormire întârziată. Am trăit până acum ca o buimacă, nu mi-am dat sama ce se petrece cu mine. în toată vremea asta nici nu ştiu ce am gândit, mi-am dus zilele mtr’o necu-noştinţă desăvârşită.—-Ştiu numai atât că visul a fost frumos.
—	înfrânge momelile necurate şi calcă pe grumazul ispitei.
i— Vezi... nu ştiu cum să-ţi spun dar ameţitoarele ademeniri ale necunoscutului au fost mai, puternice decât toate prejudecăţile şi m’au atras amăgitor ca un fund de prăpastie;—atâta nu-
70
IOAN AL'AM
mai, că în loc să mă sfarm de ascuţişul stâncilor mincinoase, am căzut în braţele moi ale mântuirii-..
—	Sufletele se oţelesc în încercări. Aici în mijlocul amintirilor de strălucire, întăre'şte-ţi voinţa ta şovăelnică, pentruca să te câştig de a doua oară.
—	Nu duce grijă, m'ai învăţat să fiu tare...
Ca să-şi poată vedea nevastă-mea casa părintească măcar din treacăt, ne lăsăm grăbiţi tot do-siş pe uliţa marc.
Palatul lui Angheluţă parcă da să se năruie asupra noastră, aşa venea de înalt şi trufaş.
In cerdac la Duduia, sta un evreu bărbos, înconjurat de-o ciurdă de ploduri. M'a cuprins a-mărăciunea; femeea-mi slăbise c,u totul, i se tăiase glasul şi picioarele de să cadă în drum. O duceam mai mult de subsuori. Trecem de foişorul pompierilor, luăm pripiţi pe sub zidurile ameninţătoare al curţilor lui Şubin, lăsându-ne anot ne după Sfântul Ion în spre drumul poştei. Scănaţi de primejdia unei recunoaşteri, ne vârîm obosiţi într’o crâşmă. Cer de băut şi pe uriftă intru în vorbă cu hangiţă:
—	Pe-aici e mai slabă vânzarea.
—	Pentrucă nu-i asa de mare trahtul. Bătaia muşteriilor vine din partea Crucei, pe a-colo-i lumea mai deasă.
—	Mă rog da cine stă acum în casele Spătarului?	'
—	Cine să stea?!
Duduii *i dase lacrămile. Tremura şi se îndesa în mine, ca puiul lângă mamă.
—	Ehei, să se treziască acu bătrânul şi să-şi vardă halul curţilor, ar muri de-a doua oară, mei tfe scârbă L, S'a ţinut ne&muî lor tare, &
F£ DRUMUL GĂ.IMŢEI	71
răsbătut prin vremuri cu numele teafăr, dar iacă li sa ajuns şi lor...
C’apoi, nici na fost lucru curat la mijloc cu neamul acesta. Şapte feciori au fost şi pe oâte şapte i-a cărat morţi de prin lume, unde erau cu învăţăturile. Nu se mai sătura şi spătarul de atâta carte, par'că avea el să împărăţească lumea. La urmă bătrânul a înebunit de/ scârbă. Umbla îmbrăcat cu chepeneag şi cu gugiuma-nul boeresc în cap. In bâiguiala lui s’alegeau vorbe fără rost; zicea că pe flăcăul cel mai mare sâ-1 facă hatman, altuia îi hotărâ vornicia ş'aşa îi punea la rânduială pe toţi. Lui Dan cel mai mic şi mai ajuns de cap, îi dădea scaunul domnesc. Se oţărâ cu iataganul la greci, făcându-se câ-i goneşte din ţară, ca să cureţe pământul nostru de străini. Lumea îşi făcea cruce, iar copiii râdeau şi se ţineau de dânsul în gloate.
—	Da bătrâna ce s’a făcut?
—Mh, ce să se facă? Dânsa a murit după ce a ruşinat-o păcătoasa cea de fiică sa..
Duduia nu se poate ţinea şi se întoarce cu vorbă blândă.
—	De ce grăeşte aşa, mătuşă?
—	D'apoi ce să zic alta: în loc să ia un boer ca dânsa, s'a dus după un mojic din toată lumea; un ţărănoi perpelit şi de pripas...
—	Poate ş’o fi fost dragi...
'— Dragi!... Cine-a mai văzut o duduie să se mărite cu unul dintrai noştrii!... De ce nar fi luat adecă pe cuconul Zăharicos?
—	Crezi că-i mai de seamă un îmbogăţit necinstit, căzut aci ca un bob de neghină adus de vânt, decât un fecior de pământean?
—	Ei, vorbă de clacă... Cel cu parale e şi din neam şi cinstit... Cine se mai uită azi la viţă?... Am ajuns slugă la greci şi ne plecăm înaintea tuturor străinilor...
72
lOAN ADaM
Eh, zi-i lume şi scuip'o în ochi,.,
Ocâ de vin a rămas mai plină. Sdrobiţi de toate, ne întoarcem în târg prin mahalaua spi talului. Duduia, tăcea molcom urmându-mă poticnind şi uscându-şi ochii cu naframa. îmi sim-ţiam suiletul pustiit, de arderea vorbelor crâş-măriţei.
Am târguit; multe ş'am privit tăcuţi pe la toate. Duduia a cumpărat o pestelcă mătuşii de peste deal ş'o mulţime de hurmuz şi mărgele pentru dânsa.
Mai târziu ne-am dus la o căsăpie ş’am stat la masă. Când a prins a luneca soarele după a-miazâ, ne întoarcem la han.
Ograda se mai rărise de drumeţi, aşa că ne-am putut învârti mai în voie. Femeile românilor cu barizuri noi şi încărcate de cumpărături, îşi aşteptau bărbaţii pe lângă care, gata de ducă.
Când să pornesc calul, nevasta dă în bocet. Eu o iau cu binişorul:
—	Da ce ţi-a venit Duduie?
—	Doamne, Bujor, tare mă doare inima!..,
—	Cum?
—	Eu am fost o minte crudă şi nu m'am gândit la nebunia ce făceam. Ai auzit judecata lumii?...
■— Nu te uita în gura prostimii,
—	Mama!..,
Lacrămile i-au înecat glasul sugrumându-i vorbele în gâtlej.
Dau biciu calului ş o opintesc de-a dreptul pe la Sahula în spre Olărie, ca să ies din târg mai repede,
Mi se părea e’o mână duşmană caută să-mi fure norocul. Un moment am crezut că prăpădesc pe Duduia. Mă coprinsese frică de oraş.
pe drumul căinţei
73
Nici nu ştiu când am ajuns sub coasta Brodo-cului. Când îmi reped ochii înapoi, peste sfârti-căturile argintii ale Bârladului revărsat, spre u-mărul rănit al Vasluiului, — morile întărîtate de soarele bătător, îşi întindeau spetezele ameninţător înspre mine, cum şi-ar întinde braţele nişte uriaşi sbuciumaţi de turbarea mânii.
Ca să înbun pe Duduia, zic îmbărbătător:
—	Sprijină cu îndărătnicie piciorul în pragul şters al ispitei, nu intra amăgită în cuprinsul înşelător al perzării, — fii tare...
—	Nu duce grijă, Bujorene...
—	Oastea frântă de duşmani, împrăştiată mişeleşte în pâcla nopţii pline de morţi şi gemete nu trebuie să se dea aşa uşor răpusă. Voinicii se caută prin întuneric, se cheamă pe nume, îşi strânge rândurile rupte şi retraşi într'o întărire ascunsă, caută a-şi drege puterile vlăguite. In zori s'aruncă în luptă cu mai multă furie, păşind înainte spre biruinţă...
Duduia căpătase la suflet. Mă priveşte cura-gios cu para albăstrelilor ei aprinse şi îngână îndemnător:
—	Să ne reculegem puterile, pentruca zorile redeşteptării isă ne găsiască cu rândurile încheiate...
Străbătând ţâşnitor prin îngrămădirile drumeţilor ce se întorceau dela târg, căruţa noastră uşoară rupea huruirea sgomotoasă a cărăuşilor cheflii, c'o sfâşiere uscată de trăncăt detună-tor.
încolo departe mai la limpeziş, văzduhul ars al zilei pe sfârşite, se rotea într’o desfăşurare încăpătoare. Ciocârliile săgetau înălţimile, tre-murându-şi în dogoarea asfinţitului, cristalul viersului lor setos.
Şesul tot era un învăliş petecit de iarbă.
74
IOAN ADAM
Duduia privia cu sete împrejurimile trufaşe, înflorind ae sănătatea frumuseţilor prin care treceam.
—	S'aducem prinos de slavă voioşiei de a-fară.,.
—	Să ne întărim sufletele obositei...
—	Câtă sărbătoare e în natură I...
VI
PETRE BOGDAN
De câteva zile cade o ploaie măruntă şi deasă. Imprejurimele păinjinite de ceaţă, se pleoştesc de greutatea umezelii. Peste pământ apasă înăduşitor picurarea pripită, cernută din înălţimi. Un fior de lene, de oboseală, se răspândeşte adormitor odată cu părăduirea boarii nesfârşite. Zarea-i întunecată de fumegarea nourilor vânzoliţi de vânt.
Cu schimbarea vremii ne-am strâns cu traiul în bordeiu.
Lumina slăbită de-afară, abia ne zăreşte prin ochiurile aburite ale ferestrelor. Stăm înmormântaţi în adormirea asta de licărire, căutân-du-ne de trebi.—Duduia înşiră nişte hurmuz, scăldându-şi degeţelele ei delicate în vraful amăgitor al boabelor falşe de mărgăritar. Pentru dânsa e o adevărată orgie, să se joace cu mărgelele.
I-am cumpărat şiraguri de toate culorile.
In zilele acestea de nelucru, nu face alta decât se împodobeşte cu ele, amestecând apele mincinoase în tremurări sclipitoare.
Frunza bătută de ploaie măruntă şi deasă, fâşie nesfârşit, monoton. Când trece câte vr un îndemn mai îndârjit, codrul se trezeşte desme-tic, trosnind ca un trup bătrân întins după somn. Carpănul grebănos, se scutură şi el d'asupra
Iu AN A DAM
bordeiului nostru, incrueişindu-şi crăcile fugite înlături.
Florile pălite aţipiseră somnoroase, moţăind sub plescăiturile jilăvelei. Stupul străjueşte intre straturi, oploşindu-şi poporul sgribulit. Beteală brâului de floarea-soarelui, se întinde spălăcită, într’o coprindere de osteneală.
Eu mă las furat de adulmecările trecutului. Hoinăresc cu mintea in copilăria mea ştearsă:
Mi s’au deschis ochii minţii între călugări. Eram copilul de casă al stareţului. Nu făceam alta decât îi turnam în pahar la masă şi-l a-păram vara de muşte, când dormea după prânz. Primii ani mi s'arată întunecaţi, ascunşi în ne-desluşire. Pe urmă a venit o întâmplare care m'a mişcat mult, zguduindu-mă din somnul nedumeririi.
Să fi tot avut ca la opt ani. — Sara aceia era liniştită şi senină, o sară curată de primăvară pe sfârşite. Egumenul sta la masă cu simandi-coşii mănăstirii. Eu şedeam mai la o parte, ţinând în mâini o amforă de bronz plină cu vin bătrân.
Nu se auziau de cât mestecăturile înăduşite ale mesenilor şi ţingănitul furculiţelor atinse de farfurii.
Amfora închipuia o Undină îmbrăcată în părul ei văluros, ascunsă dela mijloc într'o rotire spumegată de talaz, care-i sluja de sprijin. De cealaltă parte i se întorcea pana cozii într'o arcuire meşteşugită ca’n chip de toartă. Sprijinin-du-şi în palme sânul plin, Undina întindea gura ca după o sărutare. Printre buzele ei întredeschise, curgea sfoara marmazie de vin hrănit.
— ,,Poftă bună"...
PETRE BOGDAN
79
Şi papagalul. domesticit, mişcându-şi aripele agăţător, cerca zadarnic să muşte din privazul aurit al oglinzii din perete.
Afară era linişte şi orizontul limpede.
încăperea stărăţiei e de un lux rar.
De fâşiile perdelelor ce curgeau învoite de sus, erau cusute întâmplări din biblie.
La fereastra întăi luminau goi cei dintâi oameni: Eva sprintenă şi momitoare, răcorită in curgerea bogată a pletelor ei galbene, îşi trece braţele durdulii pe după grumazul încomat al unui leu ce rânjia blând ca tui îndrăgostit. De sus o pândeşte un şarpe încâlcit în frunzării u-nuimăr. Printre tufari, mai îndepărtare, se ză-riau felurite pasări şi fiare, trăind^cu toatele în deplină împăcare. Pe celălalt fald, Adam muşcă lacom dintr'un măr, schiţându-şi corpul într’o apă de raze.
La a doua fereastră era ispăşirea păcatului: Pe o fâşie primii oameni se ruşinează de goliciunea lor, ascunzându-şi stingheriţi formele cu frunze de lipan. Pe alta scânteiază o sabie de foc, gonind pe Adam şi Eva din Paradis; — de sus, Dumnezeu îi înspăimântă cu tunete şi îngrămădiri negre de nouri.
In muţenia caldă de afară, s'aud trei lovituri zuzuîîoare în poarta de sub clopotniţă. Prin geamurile mari, se vede totul în noaptea albă.
Mă înalţ în vârful picioarelor şi privesc curios peste capetele mesenilor. Un călugăr a dat fuga să întrebe cine-i. —„Oameni buni", a răspuns cineva de dincolo.
Zăvoarele grele s'au tras sgomotos şi aripele-negre ale intrării, s’au deschis în lături.
Intre doi călăreţi de=ai stăpânirei, înaintâ tru-
80
IOAN ADAM
faş un cocon, săltat în jucarea neastâmpărată a unui şoim alb.
Părinţii lasă mâncarea şi s’apropie de ferestre, Străinii opresc la scară şi descalecă.
Mantaua albastră de sevaiu scump, blănită cu spinări de samur, fâlfâia în spetele falnicului fecior, ţinându-i-se de umere într’un grumăjor de aur ce-i trecea pe sub bărbie. Căciula creaţă de astrahan, făcută fălii, se lumina în razele lunei, de îngânările struguraşului de mărgăritare, îngheţate la o parte, în care erau prinse pene de curcan.
Egumenul simte că-i om de neam şi se repede de-i deschide singur uşa.
Domnişorul păşeşte pragul mândru, foşnin-du-şi în mers cutele mătăsoase ale hlamidei Pintenii zuruiau răsunător.
—	Mă chiamă Petre Bogdan şi-s fiul vornicului din Piatra.
Călugării tresar ploconindu-i-se cu cinste.
—	Sunt întors de pe la învăţături, numai de ’fcâteva luni. Zilele trecute ne-am apucat câţiva cărturari mai tineri şam înjghebat o reprezentaţie de teatru în casa lui Mavrocordat din Iaşi. Jucam o piesă făcută de mine. Toată lucrarea se învârtea împrejurul lui Miron Costin, isvodito-rul, — pe care-1 aveţi acum înainte sfiinţiilor voastre...
Aici părinţii zâmbesc ipocrit, înţelegând întorsătura treburilor.
—	Spectacolul se sfârşia. Chefuiam tocmai la Vodă Cantemir, In toiul veseliei mă ridic şi închin Domnului cu vorbele acestea: — ..Să tră-eşti, Măria-ta! — Cu paharul îndeseşte-o, dar cu birul, mai slăbeşte-o“. In timpul ziselor aud pe Mihail Sturdza strănutând în sală şi morăcăind ciudos:—A... ghidi... ghidi.,, vă voi pocăi eu, pantalonarilor..,“ — N'am avut vreme să mân-
PETRE BOGDAN
81
tuim piesa că ne-au luat slujitorii domneşti pe sus, ducându-ne în surghiun aşa cum eram în-brăcaţi, cu nepusă masă, — Bietul Millo o fi ajuns nu mai ştiu la ce mănăstire ca bucătar al Cantemirului,
Cuvioşii râd cu poftă, încredinţând pe musafir că pocăirea îi va fi uşoară.
L-au desbracat de mantie făcându-i loc la masă.
Mijlocul subţire îi era cuprins în taclit solzos de argint, punctele cu ochiuri de matostat. Paloşul cu mănunchiul bătut în mărgean şi cu lumini de smarald, i se clătina la coapsă în cârligul paftalelor, sclipind într'o tremurare do-moală.	-
Pletele lui negre, inelate, scoteau mai la i-veală seninătatea chipului său de arhanghel. Musteaţa mică şi creaţă, i se opria pripit în colţurile gurii, adumbrind un zâmbet de-o gingăşie feciorelnică.
Se descinge de paloş, agăţându-1 în ramura unui palmier frumos din colţul odăii, întorcând vorbă celor de casă:
— Paftalele acestea le-a încins întâi Bogdan III Domnul Moldovei şi străbun mie. Lui i-au fost trimise de către sultan, prin logofătul Tăutu. S’au păstrat cu sfinţenie în neamul nostru.
Părinţii schimbă căutături de admiraţie. Min-tenaşul de filendreş vioriu, cu ceprazuri de fir şi bumbii de briliante, îi netezea tăetura trupului de par’că-ar fi fost turnat din una. Cioarecii de aba brumărie cu dungă stacojie de şiret, se perdeau în tureatca înaltă a botforilor de iuft.
Scobitura ochilor lui mari şi sprâcenaţi, îi mâncâ mult din faţă.
S'a pus încă un tacâm pentru drumeţ şi eu i-am turnat vin.
Joan Adara — Rătăcire
6
82
IO AN ADAM
El îngână încurcat:
—	Vă mulţumesc de bunătate sfinţi-părinţi... Cu toată ruşinea, dar am să mănânc din belşug, că n’am luat nici nâfură în gură. tocmai din Vaslui,
—	Ospătează ca la masa dumitale.
—	„Poftă buna *...
Papagalul se lăsase pe ornicul greoiu de pe prichiciul marmudiu în care se sprijinea oglinda. Ciasul tâcăia fără odihnă. In locul acelor arătătoare, se încrucişau braţele gingaşe ale unei fetiţe, ce-şi sbătea boiul în mijlocul roatei însemnate cu numere. Cadranul era prins în pieptul larg al unui Cronos, adormit lângă un trun-chiu sgrunţuros. Papagalul se agăţase cu ghia-rele de gâtul statuetei şi învârtindu-i-se în jur. ciupia cu alintare din trupul zeului bronzat. Din când în când se întorceâ în spre oglindă, şi-şi ameninţă restrângerea, ţipând înciudat. '
Cupele de cristal, făcute în chipul zorelelor, se-nşirau în lungul mesei ca nişte grămăgioare de rubin.
Paharele se deşertau, mâncarea pieria şi voia bună creştea treptat.
—	Am să caut a răsplăti dărnicia cu care m’a înconjurat odată babacul dumitale în trecerea mea prin Piatra.
—	L-aţi cunoscut?
—	De mult.
—	Dânsul respecta mult feţele bisericeşti, — de altfel şi noi copiii căutăm a-i călca în urme...
—Câţi sunteţi încă acasă?
—	Mai am două surori.
—	De măritat?
,— îşi aşteaptă numai mirii...
Cupele se golesc ca prin farmec. Bucuria se răspândea copleşitor. Mesenii se întSrtau la vorbă bî. îs chef.
PETRE- bOUUAN
Păreţii erau plini de tablouri aduse de prin străinătăţi. Pânzele se luminau de felurite chipuri şi colţuri din lume. O privelişte din dreapta ogiinzei îmi atrăgea privirea mai mult: Un luciu ac mare, aprins de asfinţit. Soarele căzuse In vaiuri, fumegând restrângeri de foc în sticla încordărilor mişcătoare.
iigumenul ridică potirul şi clătinându-se, îngână oftând după tinereţea dusă:
—	Să bem, că e vinul marmaziu, cules toamna mai târziu...
—	„Poftă bună".,.
Papagalul s’agăţase de paloşul prins în palmier, scuturând frunzele tăioase ce se ştergeau în de ele foşnind. îşi oglindea ochii lui poncişi în limpezişurile pietrelor scumpe. *
In tund erau trei statui. Mijlocul îl. ţinea A-lexandru Machedon călare pe Ducipal. De-o parte şi de altă erau busturile lui Petru şi So-iiman.
Curăţise masa de blide, ca să le fie paharele mai în larg. Perdelele erau apropiate, să nu vadă fraţii de afară. Economul aştepta porunca ia uşă, învârtind în mâini cheile de pe la pivniţe.
Un diacon tânăr frânge un cântec:
—	Băui preţ de nouă cai,
De vin nu mă săturaiu...
Egumenul îi taie viersul:
—	Cucuie de pe pădure:
Sbori la mândruţa şi-i spune:
Să nu se mai poarte bine
Că mi-a rupt inima-n mine...
—	S'aducă tămâios!
Rubinul pierise de prin pahare şi cristalul zorelelor se schimbase acum în bulgăraşi de chi-
XI
IO AN A DAM
limbar. Ca să nu mai treacă vremea cu turnatul, stareţul umpluse un pocal de porţelan cu tămâios şi-l pusese la mijloc de masă. Cu betiţele sumese, părinţii năzuiau în jurul vinului îngânând cântecele lumeşti.
—	De ce nu ne-a trimis aici şi pe Millo?
—	Ihai, ce mai pocăire am fi tras!...
—	S'aud atâtea de minunea aceasta de om, că mult aş da să-l văd şi eu jucând.
—	Cine ştie unde-şi ispăşeşte dânsul... gre-şaîele... Cu ce sfinţi-părinţi pune soarta ţării la cale...
—	Adică nu, zău, cum răsvrăteşte el tara, dacă face lumea să râdă cu vorbele lui şugubeţe?. .,
—	Un măscărici!...
Bogdan se mânie aici.
—	Nu, e un duhovnic...
Părinţii o iau de glumă şi s'aştern pe râs.
—	Atâta numai, că unul să’ncearcă să cureţe sufletele şi el purifică moravurile...
Un călugăr mai bătrân, rămas mai de-oparte, nu ia în samă vorbele mesenilor, şi mormăie înăduşit:
— ,,Măriuţă, Mărioară,
Nu lăsa lumea să moară!...
Coconul ca să dreagă lucrurile, se înălţă clă-tinător:
— Trage mândro cu geana,
Să se legene iarba;
Trage mândro cu ochiul,
Să se legene codrul.
—	Ştii că-i zice bine, boerul?
Egumenul se apucă şi bâigue cu răutate:
—	Lasă, că se dă pe brazdă. Mai târziu are
PETRE BOGDAI*
85
să sc prindă la chef în gârliciul dela crâşmă... cunosc eu pe feciorii noştri.
Bogdan rîde cu amărăciune şi rezemându-se într’un şold, tremură luminile cu vibrarea glasului :
— Nu purta grijă stariţe...
Că-s din neamul Bogdănesc,
Ştiu să joc, să chefuesc,
Cu muerile veselesc;
Da la vreme de crâşcare,
Ospăţul mi-i de călare,
Pe murg sprinten ne'nşăuat,
Dă-n păgâni ca un turbat,
Fără ţâră de păcat...
—	Să n'o iai în nume de rău, cam"spus-o ca vorbă de glumă:
—	In sănătatea oaspetelui, zice repede pro-tosinghelul, mai dela o parte. Cupele se ciocnesc.
Egumenul îşi ridicase poalele rantiei în brâu şi frământă pământul, cântându-şi singur o chindie.
Bogdan se prinde la joc şi duce înainte, zu-ruindu-şi pintenii de duşumeaua bătută cu piciorul. Cât ai clipi, poalele călugărilor erau su-mese şi brâul încheiat.
După vre-o câteva roate, nu ştiu cum s a-tinge domnişorul de boiul ţarului Petru şi răstoarnă statuia de pe trunchiu. Părinţii rămân împetriţi, dar Bogdan se pleacă râzând şi ridică bustul. Ţarul rămăsese fără nas. Călugării îşi fac semnul crucei.
—	Ce atâta îngrozire pentru o surlă? Paguba am s'o dreg eu. In locul ţarului v’aduc pe Ştefan cel mare — mi l-a făcut în bronz un sculptor din Roma...
Călugării pricep că stricăciunea a fost cu voie şi-şi schimbă căutături de cuminţenie.
!A X \UAiVl

—	Să ne ducem la culcare,,.
Când să se închidă simandicoşii prin chiliile lor, am văzut umbre de femei ascunse în sumane, furişându-se pe urma curioşilor.
—	„Poftă bună",..
Striga papagalul rămas în noaptea odăii părăsite.
Ne-am legat cu sufletul din primele zile. Domnişorul Bogdan s'a schimbat mai târziu în călugărul Panfilie. A îmbrăcat rasa după ruinarea tatălui său. încurcat în nişte daraveri de bani, vornicul s’a vândut ca să-şi astupe datoriile către visterie. Din toată bogăţia nu i-a rămas de cât o sfoară de moşie, Bătrânii n'au trăit mult după prăbuşire. Surorile lui au intrat la mănăstire. Dânsul dacă s'a văzut rămas pe drumuri, s'a închinat bisericii şi s'a făcut monah.
De aici, copilăria mea ştearsă prinde a se lumina de amintiri scumpe. Părintele Panfilie îmi călăuzeşte paşii mei şovăelnici, hrănindu-mi mintea din harurile neprihănite ale învăţă-turei.
Binecuvântat să-i fie numele. '
Ploaia măruntă şi deasă bato tot mai pripit în frunza codrului pleoştit. împrejurimile înne-cate de ploaie şi înserare, se întunecă tot mai mult. întunericul ne înmormântează, punând mâinile lui de umbră peste ochii mei obosiţi. Carpănul înfiorat de o suflare puternică, îşi trosneşte crăcile bătrâne, fugite în lături, scutu-rându-şi ploaia de pe frunze.
Duduia potriveşte şiragurile de hurmuz, în jurul gâtului său alb şi fraged.
VII
FIUL PIERDUT
„Natura, tânjia ofilindu-şi podoaba culorilor. Frunzele ruginite fluturau trist în legănarea u-medă a fiorilor de toamnă. Lanurile erau de mult culese. Pământul secătuit, lâncezia în amorţire, obosit par'că de sforţarea uriaşă ce pusese ca să-şi azvârle din pântece rodul copt ae vară. Somnul slăbea treptat membrele vlăguite ale vieţii veştede.
In spre sfârşit, soarele clipea ca un ochiu bolnav...
Când m'apropii de bordeiu găsesc pe Duduia lângă carpăn. Dau s'o mângâi dar dânsa îmi fereşte mâna şi-şi întoarce faţa mânioasă. Pe mine mă jigneşte supărarea ei, totuşi cerc s'o înbun.
încep cu vorbe blânde:
—	Ţi-a greşit cu ceva bădiţă-tău?
Ea tace.
—	Nu te mai mulţumeşte pădurea?
Nici o mişcare.
Cu schimbarea timpului s’a prefăcut şi Duduia mea. Sglobietatea şi toanele bune, s'au stins odată cu parfumul florilor. Ajunsese posacă şi respingătoare, supărându-se din te miri ce. Plângea aşa pe negândite şi nu mă suferia
60
îoaN adam
nici pe aproape. Când mă gândesc la povârnişul pe care lunecăm nesocotiţi, pe mine mă cuprinde groaza.
In cotro mergem?
Zilele mi se par ani şi traiul o silnicie. Capul îmi vueşte vâjietor şi grijile îmi strâng inima.
Fericirea noastră dusă, oare a fost un vis a-măgitor? Am vieţuit bucuriile trecute, ori m'am înşelat singur că le trăesc? Ce crudă şi trecătoare i-a fost iubirea, dacă s'a ofilit de cea d’întâi atingere a brumei! Dragostea noastră să moară oare odată cu iarba?
—	Duduie, nu mă mai cunoşti?
Ea se întoarce mai mult dela mine,
—	Duduie, vrei să mă omori?
Dânsa tace cu Îndărătnicie,
0 măsor din ochi. — De când e grea, faţa i se pătează şi mijlocul şi-a pierdut sprintenia, A-pucăturile i-s leneşe, iar mişcările stângace. Treburile casei rămân pe loc şi seninul unirei noastre se înourează mereu.
Timpul e tot mai slotos, urîtul îşi întinde stăpânirea lui de pustiu. — De-o săptămână a-bia azi s'au crăpat talazurile de nouri, sub sărutarea caldă a soarelui.
—	De ce ţi-i dor Duduie?
•— De Italia...
Murmurând apoi mai încet;
—	Dar e aşa de departe!...
Cuvintele ei au fost ca o isbitură de topor în moalele capului. Simţiam bine cum îmi scapă din braţe, cum îmi lunecă din mâini. — Şi mi-i aşa de mult legată viaţa de dânsa, car trebui să intru în pământ, înghiţit de lutul mormântului, ca să pot trăi fără dânsa. Sufletul meu s'a topit în trupul ei, amestecându-i-se în sânge, înple-
FIUL PIERDUT
91
tindu-se în ţesăturile ei delicate, cum s’ar ţese rădăcinele fragede a unei plante gingaşe în straturile priitoare ale pământului. Despărţindu-ne, aş simţi ruptura dureroasă a legăturei noastre, şi m'aş stinge ca planta smulsă duşmăneşte din locul ei.
Mi se întunecă mintea şi vederea... Câte odată mă cuprinde desgustul, scârba omului ce-a făcut bine şi se vede batjocorit de cei cărora le-a fost spre înălţare. Să afli că te-au măgulit, ca să te poată fura şi la urmă să te vezi pus pe goană când nu mai au nevoe de tine!...
îmi vine a crede cam fost jucărie incoştientă în mâna rece a destinului orb: Natura în deslăn-ţuirea ei complicată, se repară singură. Omul şi toate din lume, nu sunt decât şuruburi ale ma-rei maşini. Pentru ţinerea armoniei se fac împrumuturi de forţe: — Fără să mă fi gândit vreo dată, mă trezesc în braţe cu Duduia, făptură plăpândă, menită să se stingă ca un fruct necopt. Se prinde lacom de mine şi eu mă leg nebuneşte de dânsa. Ne iubim, trăim un vis frumos... După ce-mi suge sufletul şi puterea, se lasă greoaie ca o lipitoare hrănită. Natura triumfă si-si deslăn-ţuie maşina reparată, în armonia alcătuirilor de forte.
Ce-i pasă destinului orb şi brutal de inima mea arsă!...
—Iţi lipseşte ceva aici, de sbori cu mintea prin aşa depărtări?
—	Multe...
—	Cam ce?
—	Lume... muzică... strălucire...
—	Şi alta?
—	Mi-i dor de foşnetul mătăsii..
—	Toate sunt deşertăciuni...
—	După mintea ta.,.
92
IO AN ADAM
Ţi-s aşa de corupte simţurile că nu te mai mulţumesc bucuriile caste?
— Mh... Ce poţi să ştii tu!... Copil cules de pe drumuri!...
Mă rănise prea duşmăneşte şi nu ştiam ce să-i răspund. Prind puşca în umăr şi o iau rasna pe potecă ca un tehui.
îmi era sete de lumină, de orizontul larg al limpezişului. Codrul, cu umbra înăduşitoare a copacilor, îmi îneca răsuflarea. Trunchiurile no-doroase năvăliau parcă’n spre mine, îşi strângeau rândurile scorţoase în jurul meu, ca să mă prindă ca într’o obadă să-mi sdrobească oasele c’o îmbrăţişare ucigaşe. — Culmele dealurilor înpădurite, mi se păreau afundate în seninul cerului lăsat. Bolta plutia tot mai aproape, se nă-ruia asupra văgăunii astupând însusul ca un capac enorm... Frica singurătăţii îmi gonia bătăile inimii, aerul sorbit lacom îmi gâtuia beregata, mi se părea că am să mor înăduşit sub sfărămă-turile tăriei, strâns între trunchiurile prăvălite.
Suiam în fugă costişa ca să dau la zare, în lumina largului limpezit... Grăbiam mersul de fiică năruirii, sileam pasul ca să ajung in deal până nu se astupă de-a binelea gura golului. Un moment mi s'a părut că aud pârâitura prăbuşituri de sus. Ca să mă pot scăpai de sub nă-molirea duşmană ce mă ameninţă aş fi împrumutat aripele săltătoare a unei lăcuste.
0! îmi era sete de lumină, de încăperea limpede a orizontului lărgit.
Răzemat în puşcă îmi aştern privirile peste văi respirând cu uşurare din unda însorită a ză-
FIUL PIERDUT
93
rei. Mă bucuram ca omul scăpat din mare primejdie. Ingropându-mi vederea în depărtări albastre, rămân momâe, stâncă neclintită în ploaia argintată a razelor calde. De o parte curgea codrul moleşit, purtat de chică în rostogolirea leneşă a unui vântişor de seară; de alta povârnişul se pătâ numai de nişte rădiuri mai tinere si de câteva îngrămădiri răsleţe de case. Sătucul fopora pătâ mai în jos subsuoara dealului, stropind cu var faţa pământului pălit de toamnă. — Pipăi ariea satului cu dornica mea căutătură, îl îmbii din ochi ca pe-un judecător nemilos, doar mi-ar deslega sufletul din lanţurile îndoielii. To-pora îmi ascunde pe cei care mi-au dat zile. A-veam nevoe de părinţii mei, mă mistuiam de dorul unui cuvânt dulce. Firul care mă lega de lume, prinsese a slăbi.
Puţină silă şi eu m’aşi fi prăpăstuit în înghiţirea aspră a perzării. Călăuza paşilor mei şo-văelnici, se depărta pe zi ce trecea de mine. Lăcrăma de lumină ^ce-mi arunca ol liqărire de strălucire în viaţa pustie îşi înstrăina raza, pă-răsindu-mă în noaptea tristă a obidei. Mă simţeam tot mai singur. De un colţişor m’aş fi mai putut prinde, ca să nu mă sfarm în rostogolirea mea năprasnică.
îmi primblam plânsele mele priviri printre casele părăduite în vale, căutând a ghici locuinţa lor. Luminele-mi obosite, cercetau grabnic scăparea sufletului meu, răscoliau prin încrucişerile drumurilor ce tăiau subsuoara văruită a dealului, că doar ar da peste mântuire. îmi trebuiau părinţii mei, muriam de dorul unei mângâeri.
— Bună seară, bade Bujor! Mă întorc spăriat:
94
IOAN ADAM
—	A, tu eşti Săftico,— de unde vii?
—	Am fost la ogor să tai strujeni,
—	Mama ţi-i acasă?
—	S'a întors cu tătuca mai de vreme.
Netezesc blând cosiţa galbenă a fetei şi nu-mi
pot stăpâni un oftat de uşurare. O apuc de bărbie uitându-mă galeş în ochii ei căprii. Ii răcoresc obrajii pârliţi de soare, gogolind-o cu degetele mele înfiorate de tremur.
—	Ce zic dânşi de mine?
—	Nimica...
—	Nu se iau niciodată de vorbă?
—	Cum nu!...
—	Si ce spun?
—	Că eşti bun şi singur...
—	Alta?
—	Pe urmă plâng amândoi şi vorbesc în şopot...
Nu mi-am putut opri năvala lacrimilor. Ca să-mi potolesc sbuciumul, apuc fetiţa de mijloc, s’o ridic până în dreptul gurei de-o sărut cu înfocare.
—	Du-te în pădure şi rămâi noaotea asta cu Duduia că eu am să mă las până la voi, în To-pora.
—	Da oare ce are să zică mama?
—	Nu purta grijă, c'am să te cer eu dela dânsa.
O îndrept pe cărare ş'o pretrec din ochi, până ce n’o mai zăresc de prin frunzări.
îmi vin în minte vorbele zise odată de Du-duea:
„Ce bine samănă Săftica cu tine, bre Bv-joreneT...
Eram încredinţat că mi-i soră.
Srarrie îşi	după fprftnce&sut zării în-
FIUL PIERDUT
depărtate, lumina lui slăbită, clipea înroşit ca un ocni bolnav. Fiorii reci de toamnă fluturau, prin aerul trist, frunzele ruginite.
Coboram costişa trăgănată dus ca de-o furtună, Călcam în bobote fără să privesc pe unde ini-i drumul... Mergeam la întâmplare ţinând tot curmezişul clinei. N'aveam nimic hotărît în capul meu şi totuşi alergam ca după o chemare sfântă. Inima mi se sbătea în pept ca o biată păsărică picată în laţ. — Tot sufletul îmi era o sbu-ciumare de valuri chinuite.
Cu sara începe şi căderea ceţilor. Iarăşi cer-nirea monotonă a burii dese şi mărunte. Vin nopţile de foşnet, înecate în plescăiturile picăturilor pătrunzătoare.
Plânsul nesfârşit al nourilor nepăsători îşi începe iarăşi tânguirea plictisitoare: Copacii pleoştiţi de apă, împrejurimile păinjănite de pâclă, cărările înglodate, împărăţia urâtului şi-a pustiului.
Unde-s zilele scăldate de soare, codrul trezit de sbenguirele păsărilor gălăgioase, bucuriile senine ale nopţilor de vară?
Luminele se aprindeau pe la case, când am intrat pe poarta satului. Rouă cernită a burii sticlea prin dreptul ferestrelor dogorite de o-paiţuri. In atmosfera umedă care înghiţea satul se înăbuşea lătratul câinilor strânşi pe prispe.
întâlnesc un băeţaş ascuns în căciula lui tată-su.
—	Măi ţică, măi.
—	Aud.
—	Departe stă Manolache Bor dea?
—	Colea peste râpă, dela deal de orândă.
—	Iţi dau un gologan să mă duci acolo.
—	Merg şi degeaba,
Ţirâitul ploii bătea văzduhul îtntunecat. Pi-
ioan a dam
<)()
cioarele îmi fugeau în toate părţile. La răstimpuri bălăngăia talanca oilor de prin şuri.
Nici nu ştiu când am sărit pârlazul, că m’am trezit îngenunchiat sub ferestile căsuţei lor De afară vedeam umbrele moşnegilor în jurul unei mesişoare din mijlocul casei. Bat în geam şi mă dau drept uşă.
—	Da cine-i?
—	Eu.
—	Care mă rog?
—	Bujor.
—	Aha... dumneata eşti? tr^ci repede înlăun-tru că te udă ploaia.
Bătrânii mâncau. Venirea mea îi bucurase aşa de mult, că nu ştiau cum să înceapă vorba. '
Las puşca într’un colţ şi mă aşez pe marginea patului.
—	Ia dă-te pe lângă mesişoară, că n'are să-ţi fie rău. Bine că te vedem şi noi odată aici!
—	Ce atâta supărare? Nu-mi cere gustul...
—	Ei supărare şi gust!... De unde este şi Dumnezeu se înfruptă, iar de gust, vine mestecând, nu te îngriji. Baba mişcată se întinde către mine şi zice cu grijă:
—	Săftica e în pădure.
—	Am lăsat-o să ţie de urît Duduii.
-— Şi ce vânt te-a mânat pe-aici?
—	Aşa ca să vă ştiu şi eu unde staţi.
Mâneam eu, dar nu simţeam gustul bucatelor.
îmi petreceam ochii prin casă, îi opream apoi asupra moşnegilor şi nu-mi puteam birui oftările mele sfâşietoare.
Bătrânul nu se poate stăpâni şi mă întreabă dulce:
—	Trebuie să ai ceva pe suflet, de eşti aşa de abătut, descarcă-ţi inima şi spune-mi durerea.
FIUL PIERDUT
9?
Pe mine mă podidesc lacrâmile şi las lingura din mână.
—	Eu sunt copil cules de pe drumuri...
Dânşii purced în plâns amar.
—	Şi-s aşa de singur în lume!...
Nu ştiu ce au îngăimat, că le era vocea sugrumată de bocet.
—	Nu mă lăsaţi străin...
Moşneagul mă prinde călduros de mână ple-cându-şi fruntea pe umărul meu. Bătrâna îmi netezeşte pletele şi mă sărută cu iubire pe frunte.
Eu abia pot bâigui:
—	Nu-i aşa că-mi sunteţi părinţi?
Ei se privesc un moment prin laerămi şi a-poi cad în braţele mele, zicându-mi că li-s fecior. Mă chemau pe nume şi mă sărutau drăgăstos, umplând casa cu bocetul.
Mă regăsisem. Negurile nestrăbătute ale începutului meu, se aprindeau de-o lumină mare. îmi umpleau ochii de strălucirea asta nouă, îm-bătându-mi sufletul de fericire. Fundul stâncos al prăpastiei, n’are să mă mai cuprindă în înghiţirea aspră a pierzării. Mă apucasem de colţul salvator, oprindu-mă din rostogolirea năprasnică.
Am şi eu păriniţii mei!...
Afară ploaia măruntă şi pătrunzătoare cădea •pripit, bătând plescăitor în acoperişul de rogoz...
Ne-am dus pe urmă la crâşmă. Abia ne-am strecurat prin norod până la tejghea. Bătrânii erau înfloriţi la faţă, cu toane ca la o cumătrie. Tata m’apucă de mână şi arătându-mă lumii, zice în gura mare că m'a făcut de flăcău cu mama.
loan Adam — Rătăcire
7
IO AN Ât)AM
«)S ‘
—	Aista-i băetul de care huia lumea că l-ai lepădat de fată mare?
întreabă un bătrân cam afumat.
Mama iar nu ş’a putut stăpâni plânsul.
Am dat de băut românilor cu vadra. Chiuiturile spărgeau podeaua. Ciocnit-am şi ne-am veselit ca în vremurile bune.
Unul vine şi-mi trece mâna pe după ceafă.
—	Eu am flăcăit cu tată-tu.
—	Să fii sănătos...
—	Iaca n’a vrut pitarul să-i dee pe Maranda dar la urmă tot a luat-o Bordea.
—	Şi de ce se împotrivia?
—	Pentrucă Manolache n’avea boerie.
—	Ei şi!...
—	Cum: ,,Ei şi?“— Vezi că nu se potriveau... Da Bordea-îi om vrednic. Trei ani de zile a muncit şi-a strâns o sută de galbeni, de ş'a cumpărat postelnicia. — Numai aşa s’a putut cununa cu mamucă-ta. Dacă mai întârziai şi tu la închisoare, te năştea în zile bune şi cre'şteai la părinţi...
—	Aşa a fost să fie!...
Dacă am văzut eu că s’au cam trecut bătrânii cu firea, îi duc acasă la odihnă. Eu pornesc voios în spre pădure...
Las în urmă satul înmormântat în negura nopţii cernite de picuri şi iau drumul în bobote spre zare. — Lătratul răguşit al câinilor se înăbuşia în atmosfera umedă şi apăsătoare. Talancele oilor se înfiorau la răstâmpuri de o clătinare u~ şoară.
Mă regăsisem...
Nici greul mersului, nici timpul urît nu-mi slăbiau pasul spornic, Goniam costişa cu inima uşurată de-o povară. Mi se părea că duc acasă un lucru scump, aşteptat, perdut din vremuri ui-
fiul pifRDur
99
tate şi găsit din întâmplare. Ertasem vorbele Duduii, uitasem durerile rănii ce-mi deschisese în suflet. Siliam alergarea ca să-i pot spune şi ei vestea nouă. încercam să-mi închipui bucuria dânsei, fericirea noastră. Nu mai eram străini. Ii dădeam o mamă şi eu îmi aflasem pe tatăl meu drag.
Prin pădure, poteca era lunecoasă rău. Mă prindeam de ramuri ca să-mi sprijin mersul. Frunzării scuturaţi îşi plouau apa de-asupta mea. Pe umăr îmi tremura durda.
Muţenie ca-n tainiţe. Numai coama codrului făşiâ sgomotos, în opintirele vântului udat de bura măruntă.
Când şi când trăsnia câte vr'o creangă uscată, sub braţul vânjos al vr'unui vârtej.
De departe văd lumină în bordeiu.
Miezul nopţii trecuse şi nu mă dumeriam de ce veghează încă Duduia mea.
Când ajung la bordeiu, mă plec în dreptul ferestrei.— Un junghi îmi străbătu inima:
Amândouă erau îmbrăcate ca de sărbătoare, îşi cârlionţaseră părul ca jupâniţele, încărcân-du-şi gâturile cu şiraguri de mărgele.
Se primblau la braţ ca în saloanele celor mari, plecându-se galant una în faţa celeilalte. îşi şopteau nu ştiu ce şi se ciuguleau pe obraz. Cosiţele lor inelate le curgeau pe umere în sfredelituri de aur.
Săftica făcea totul după poruncile Duduii, asculta ca un pui de maimuţă deprins la treburi în casă.
Să cred oare ce-mi spune mie gândul?
Dar pot s’o opresc încă din căderea ei înspăimântătoare...
Noaptea acea am dormit într’o căpiţă de sub poala carpănului...
VIII
IMPACAREA
M’am trezit în dangătul clopotelor dela mănăstire, Sprijinindu-mă într'o mână ridic palele de fân ce mă cuprinseseră de amândouă părţile şi privesc buimac în jur. Deocamdată nu puteam da cu gândul, ce căutam în vârful căpiţei, îmi frec ochii nedumerit, cercând să prind rostul celor petrecute în ajun. Câteva raze ferbinţi picurau de printre ramuri pe fruntea mea bro-bonită de năduşeală, înfiorându-mă ca o stropire de un corp. Cu încetul simt cum se limpezesc a-mintirile şi toate întâmplările mă împresoară ca o părere de rău. Sar grăbit din fân şi mă scutur netezindu-mi sumanul boţit de ploaie.
Vremea se răsbunase.
Soarele ridicat în prânz cuprindeâ pământul cu dragoste în tremurarea strălucirei lui înviorătoare. Bura măruntă şi pătrunzătoare de ieri, îmi ţârâia încă în urechi, ca o bocire mocnită ce nu se mai sfârşeşte. Oare ploaia din ajun, lăcră-marea aceea pripită şi înecătoare, nu cumva era plânsul cerului înduioşat de nenorocul dragostei mele?...
0! eu mi-am iubit aşa de mult cerul, ţin la seninul scânteiat al bolţei ce m'acopere, cu atâta pornire, că poate şi el s'o fi îndrăgostit la urmă de mine, suferind de durerile ce mă înge-nunche...	___
ini
IO AN A DAM
Timpul e Inimos, afară-i cald şi bucurie, pâ-mântui tresare de înviorarea soarelui, aruncând a tot puternicului, strigăte de slavă prin glăsuirea clopotelor vioaie.
Duduia!... perduta mea Duduie!...
Mi se destramă inima ca o pânză fără urzală, când dau cu mintea c’aş putea-o prăpădi. îmi fuge pământul de sub picioare, având amăgirea că mă scufund în noaptea hăului neţărmurit, la gândul că mi-ar luneca din braţe.
S’a aprins luceafărul începutului meu neguros, pentruca să se întunece zorile fericirii mele. Să fi fost un împrumut de lumină? Scump îmi plătesc atunci mulţămirea de a-mi fi cunoscut părinţii mei!...
Duduia mea perduta!... Draga mea Duduie!...
Apuc spre uşa bordeiului. Pământul umed începuse a prinde pojghiţă de sbicire.
Păsările răsvrătiau pădurea cu îngânările lor felurite. Mă opresc o clipă sdrobit dinaintea ferestrei din faţă; mi se înmuiaseră picioarele de truda neîncrederii. Cât de puţină trăinicie în alcătuirile lumeşti! Nimic nu e statornic pe pământ: aşezămintele bătrâne se răstoarnă de pretutindeni.
La ce nu mă pot aştepta, când legăturile cele mai sfinte prind a-şi da drumul: 0 dragoste crezută de nestrămutat, pentru care s’au făcut cele mai îndrăzneţe înfruntări prejudecăţilor omeneşti, se stinge la cea întăi desmierdare a dezamăgirilor!...
Rămân uimit, când bag de samă că uşa bordeiului era crăpată puţin în lături. 0 dau de perete şi pătrund înăuntru cuprins de spaimă, înmărmuresc locului ca sugrumat:
impAcarea
JOC)
Trântită neruşinat în curmezişul patului, Duduia dormia pe spate ca după beţie.
Fusta boţită şi sucită pe sub dânsa, în frământarea somnului tulburat, îi desgolea pulpele. Capul îi era întors pe un obraz. Faţa-i palidă îne-grită de petele facerei apropiate, părea un boţ de ceară murdărit, ascuns în podoaba cârlion-ţilor de aur.
Buzele îi fofoteau în strecurarea răsuflării. Printr’un colţ al gurei, se prelingea o înspumare subţire.
Săftica dormia ghemuită pe cuptor.
Când mă uit la Duduia şi-i văd mijlocul rotunjit ca un mugure plin, mă cuprinde o milă doborîtoare. După ce-i acopăr goliciunea, o cla~ tin încet de umere.	*
—	Duduie...
Ea bolboroseşte vorbe neînţelese.
—	Trezeste-te Duduie,..
—	Ha?...’
Deschisese ochii mari privindu-mă cu năucială.
—	Scoală, că-i ziua mare...
—Da unde sunt eu acum?
—	Unde să fii? La noi acasă...
Se ridică în podul palmei drepte şi caută prin casă desmetică... Sare apoi din pat şi-şi pipăie părul şi înbrăcămintea.
Când a început a-şi veni în fire, şi-şi înţelege halul, să uită odată la mine lung, pătimaş, îngânând obidit:
—	Ce-am făcut eu, Bujorene?
0 desmerd pe sub bărbie şi zic blând:
—	Nimica...
Ajunsă de amărăciune, cade pe o laviţă cu faţa îngropată în mâini şi plânge bocitor.
Cât eşti tu de bun!
I-am şters lacra mile şi am dus-o de subsuori
IOAN AI)AM
10(>
până afară. Pasul îi era poticnit şi trupul sgu-duit de suspine. Se ţinea de după grumazul meu,' repetând cu părere de rău:
—	Ce ispită satanică, Doamne!...
Eu îi usuc faţa şi o mângâi cu vorbe bune.
Ne lăsăm la vale printre perdelele de iasomie şi lemnul Domnului. Straturile pustiite de flori, răneau pământul în cercuri mărginite cu brazde roase.
Numai tufele mai stufoase înverziau locul negru şi sgăriat. Floarea soarelui culeasă de rod se învârtea într’o îmbrăţişarea de araci înfrunziţi.
Stăm un moment pe loc, şi ne uităm la pră-pădenia ce ne înconjoară. Atâta prisos de parfum, belşugul culorilor, farmecul grădinii, totul s’a dus odată cu vara...
N'o fi luat oare în sborul uşor şi miresmele dragostei noastre primăvăratice?
—	Nu ştiu ce demon trăia patimele mele de eri. El îmi da ghes în spre dorinţi nărăvaşe născând în mine pofte necurate.
—	Cumpenile întăresc sufletul omului...
—	Prin urîte încercări am trecut, aşi fi călcat în picioare ori ce mi s’ar fi pus de pricină. Simţeam o voluptate ca să lovesc în gingăşia inirnei tale bune.
—	Eu am uitat totul.
—	0 de aş fi în stare să-mi şterg din minte cele întâmplate, de mi-aş putea uşura cugetul de mustrarea greşealelor!...
De-odată Duduia se ruţfe din braţele mele şi fuge la vale în spre cele două ghiveciuri cu flori. Gavanosul cu laleaua uscată căzuse din vârful curmăturii şi zăcea sfărmat mai la o parte.
* Dânsa se pleacă şi culege de jos. bulgărele de
ÎMPĂCAU IC A
107
pământ in care lot se mai ţinea crenguţa îne-grită şi putrezită a răsadului gingaş.
Se uita la mine cu jale, înrourându-şi ochii de lacrimi.,.
—	Da ce descântaţi pe acolo?
Ne întoarcem surprinşi.
Tata cu maică-mea veniseră gătiţi în haine de sărbătoare, purtând în mâini lumânări mari de ceară. In mijlocul neorânduelii ce ne împresm*a, erau ca o adiere proaspătă, trecută prin cuprinsul neprimenit al unui loc mlăştinos.
—	Am venit să vă luăm la biserică, că azi e slujbă mare la mănăstire.
Eu dau repede înainte şi le sărut măfia mişcat. Duduia rămăsese ca de piatră neînţelegând a-vântul acesta de dragoste,
—	Ei sunt părinţii mei, tatăl şi mama mea căutată, aproapie-te cu încredere de dânşii, de-acum nu mai suntem singuri în lume,.,
—	Cum asta?	f
—	Mi-au spus-o singuri aseară. — Ş'apoi o simţeam şi eu de mai înainte...
—	Ce minune!,..
Mama tremura de emoţiune, întinzând mâna spre noră-sa ca după un sprijin. Duduia se a-propie rece şi-i dă fruntea cu stingherială.
Pe mine mă răneşte purtarea ei nefiiască, dar închid buba şi tac.
—	S'a stins podoaba zilelor frumoase.
Şi eu privesc abătut pustiul din prejur.
—	Podoaba vine odată cu ducerea iernii, nu purta grijă — ia, se mai odihneşte şi pământul. .
El nu mi-a priceput gândul şi-i mai bine.
De ce le-aş turbura pacea bătrâneţelor? Am să duc singur rana, până m’a răzbi durerea cu
IOAN AU AM
10#
[(>{ul. Cu toate acestea răspunsul bătrânului ascunde un sfat: Fericirea trebue să aibă şi ea popasurile ei, momente de întărire, de odihnă...
Bucuriile într'una ajung monotone şi în des-lănţuirile lor nesfârşite perd din farmec.
Să-mi recâştig oare dragostea?
Duduia se îndepărtase cu mama către bordeiu. Eu rămân mai în urmă cu moşneagul.
—	Bre, tare nu-mi place nevasta ta...
—	De ce?
—	Prea-i mofturoasă şi înţepată.
—	Ce să faci, dacă-i un copil încă!...
—	Să dea Dumnezeu să se îndrepte, da n’are călcătură de femee statornică. Mai strânge şi tu hăţul că prea ţine marginele.
Eu mă uit la bătrân şi zâmbesc amărît.
—	De ce n’ai luat fată din casă de gospodar, deprinsă la joc, dar şi la muncă. Cu slugi de pe la curţi, nu ţii plug în bătătură.
Aş fi izbucnit în plâns nebun, îmi venea să-i spui totul de-a firapăr, i-aş fi arătat rătăcirea mea de neertat, dar îmi era frică că nu voi fi înţeles şi dojana lui ar fi fost o pângărire a legăturilor noastre sfinte.
După ce ne-am curăţit şi ne-am îmbrăcat cu ce-aveam de zile mari, am pornit la mănăstire.
Soarele se întăria cu cât ridica bolta. împrejurimile se înviorau de înfiorările calde ale razelor.
—	Cum se joacă Dumnezeu cu timpul!
—	Ca soarta cu traiul omului. *
Răspunsul tatei mi-a umplut inima de nădejde,
făcându-mă să murmur fără voie:
—	Ce frumoase-s zilele senine din viaţă!... Mama se ţinea grăpiş de noră, ciugulind-o ca
pe un puişor mai bicisnic.
—	Era tot o zi frumoasă de toamnă, când
fMPĂCARfiA
K.m
m’am înlors cu pilacul postelniciei dela scaun.
Pitarul m’aşteptâ în cerdacul casei, înconjurat de taraful lăutarilor. Maranda sta nerăbdătoare in portiţă. Picase soarele la toacă, când mi-am oprit pintenogul din goană şi-am descălecat la socri. Sara ne-a fost logodna. Trei zile a ţinut cheful. — Ehei, ce timpuri pe atunci!...
—	Şi la noi acasă se petrecea odată c^u săptămânile... zice Duduia trist.
Bătrânii se uită la nevastă cu neîncredere.
—	Nu zic ba, se prea poate! — La noi însă pe-atunci, se măcina altfel de făină. Pentrucă să ştii d-ta, noră hăi, noi suntem de neam şi cur-pănul vieţei noastre se trage de când mintea nu mai poate ţine socoteală. Bordeenii au umplut văile acestea ş’au trecut încă şi maf departe prin alte locuri. Topora era în vechime sub stăpânirea neamului nostru, dăruită încă dela Ştefan-Vodă, Toată valea Rahovei se închina numelui de Bor-dea. încoace, un domn grec dă stăpânirea satului în mâna unui plăcintar pripăşit în ţară. Străbunul acela dacă se vedea prădat de drepturi, încalecă şi pleacă la domnie cu plângere Acolo n’a fost ascultat, ci brâncit şi ocărit ca unul din prostime. Bordea nu-şi poate scoate ghimpele din inimă şi se hotăreşte la răsbunare.
Nu s'a mai întors acasă, ci a rămas în pădurea mare din coasta laşului. Ş'a făcut sălaş prin scorburi şi peştere şi din desişul codrului s'arunca în spre grecii boeriţi, ca un biciu răsbunător,
,,Domnul Vasluiului" ajunsese de groază; iar pădurea din spre răsărit loc de înfricoşare. De două ori i-a scăpat „Domnul" teafăr din mâini, dar zilele ori cum îi erau numărate, Bordea hoţia singur, împrăştiind moartea prin palicari. -Trăia în umbra codrului ca un duh răsvrătitor. El era ajutorul văduvei ş’a împilatului, bucuria
IO AN A DAM
1 10
orfanilor si a felelor fără zevslre; dar pentru greci şi pentru boerii înrăutăţiţi, trecea ca o a-rneninţare de neînlăturat. Trimisu-sfau poteri peste poteri, întinsu-s’au curse diavoleşti, dânsul însă scapă ca plătica prin ochiurile năvodului.
Capul său era pus la preţ, dar nimeni nu s’a-demenia pe o cale aşa de primejdioasă. In vremea asta ciocoii cădeau răpuşi, răscumpărând nedreptatea ce i se făcuse. Numele lui era o spaimă. La urmă tot s’a găsit un blestemat ca să-l doboare, şi stejarul, cu toată trufia lui, tot se curmă de isbiturile securei. Un armean spurcat la suflet şi înşelător la graiu, s’a îmbrăcat în haine trenţuite de răzăş obijduit şi plângând a-tingător rătăcia prin codru, strigând cu sfâşiare: „Sărăcuţ de sufletul meu, că rele zile petrecem noi cu stăpânii câinoşi". Bordea-1 aude, vine spre el şi-l ia cu vorbe de mângâere. Prefăcutul de armean îndrugă o scornitură înşelătoare, precum c'ar fi fost amăgit la judecată de un grec hrăpăreţ. Zicea că i-au rămas copiii muritori de foame şi că dânsul n'are altă putere decât să le plângă de milă. Bor dea se înduioşează şi-i făgădueşte mână de ajutor. Da, ci-că însera şi timpul nu se arăta a bine. Atunci el pofteşte pe nedreptăţit să-i dea găzduire pe noapte în pădure. Armeanul, spurcat la suflet şi înşălător la graiu, se bucură de ispravă, sărutându-i mâinele cu prefăcătorie. Poposesc sub un stejar scorburos. Bordea vâră mâna printr'un cotlon şi scoate din scobitura copacului un hărtan de slănină. Fiindcă el era a-juns de neodihnă, imbie pe străin s’o frigă, păn-ce va aţipi dânsul o leacă. Cela scapără şi pregăteşte focul, dar din ochi ţinea pe ho* ur-mârindu-i cu luare aminte orice întorsătură. Când l-a auzit sforăind s'a pipăit la brâu de ş’a scos cuţitul. Pe semne că nu-1 ajutau puterile să-
împăcarea
111
strângă bine plăsările morţei, că n’a îndrăznit să dea în voinic, şi a scăpat arma din mână. învârtea ţăpuşa cu bucăţile de slănină de-asupra jăratecului, frământându-şi mintea cum ar putea abate stejarul vânjos.
Apucă cuţitul din nou şi când se pregătia să isbească, Bordea tresare şi deschide pleoapele. Armeanul îngălbineşte înfricoşat. Văzându-se la strâmtoare şi ameţit de neisbândă, în încurcala aceia, prinde cu stânga ţepuşa plină de slănină friptă şi păleşte aşa îndărăt peste luminile hoţului, Untura ferbinte a sfârâit în privirile vulturului temut, arzându-i ochii lui mari, săgetătorii. Mişelul fuge muereşte, luând-o aşa în bo-bote la vale; Bordea s’a apucat cu mâinele de păr şi a scos un ţipăt, de-a clocotitecodru într’un gemăt fclesnădăjduit. încruntat, dă nebuneşte pe urma fugarului. Cum era însă orbit, în pornirea lui opintită, se opreşte cu fruntea într'un trun-chiu din cale şi cade alăturea năucit. A zăcut acolo leşinat până a doua zi. Odată cu zorile s’a deşteptat şi el, dar acu nu se mai putea bucura de binecuvântarea soarelui darnic. Rătăcia prin pădure, bâjbâindu-şi drumul cu mâinile. Orbitele în loc de scânteare, i se umpluseră cu două umflături albe, Scância ca un câine bătut, se târna cu greu printre copaci, chema îndurarea vr-unui creştin, dar bocetul lui se îneca în muţenia codrului. Duhul răsvrătitor, groaza laşului, ajunsese un nevolnic neputincios. De la o vreme a prins a-1 chinui foamea; de sete sugea rouă de pe ierburi. Câte zile a orbăcăit aşa, poticnind de cioate şi îndurând chinurile cele mai crunte, n'ar fi putut s’o spue nici dânsul, căci i se stinsese îndrumarea, timpului. O dată simte şi el piatră sub picioare. Se pleacă, pipăie locul şi înţelege c'a dat de şle^hul mare. S’o fi bucurat
132
IO AN A DAM
ca de o aflare dorită mult. Aşezându-se ca cerşetor, aşteaptă inimile bune cu mâna întinsă. Intr’un târziu aude vuet de rădvan şi ţingănit de clopote. Când a simţit că trăsura s’a apropiat de dânsul, îngână plângător: — ,,Daţi pomană orbului păcătos". In loc de milă, aude un hohot de mulţumire. — ,,Da rele zile ai ajuns, bre Bor-deo!...“ Şi Domnitorul — căci el era cu rădva-nul — lasă în mâna cerşetorului câte-va bucăţi de aur. — ,,Nu-mi trebue, Dcamne, pomana ta!... \ Bordea se ridică şi svârle banii în spre Vodă. — ,,He, te ţii tot dârz? — Atunci să te moi de tot..." 0 detunătură de pistol sbucneşte în muţenia codrului şi orbul se rostogoleşte grămadă la picioarele Domnitorului. Deatunci şi păn’acum, dealului împădurit din coasta laşului îi zice ,,/a Bordea ‘ după numele voinicului care îngrozise ciocoimea neomenoasă'4.
Duduia s’apropie de mine,, strângându-mi mâna prietenos. înaintăm tăcuţi, cu inimile stinse de tristeţa celor auzite.
Ne apropiasem mult de mănăstire. Clopotele sunau de leturghie.
Eu căpătăm tot mai multă încredere în mine. Duduia îmi neteza şuviţele din mers alintân-du-mă ca pe un copil.
—	Ei vezi, noro, din ce oameni ţi se trage bărbatul? Ce stai să vorbeşti!... Ii fi şi tu din gospodari, nu zic ba, da n’are de-a face...
Ascunzând un surîs şiret, Duduia mă sărută.
—	Păi, cine se pune la măsură cu Dumneavoastră!..
IX
REVENIRI ÎNDEPĂRTATE
s
lyi'.n Ăil-a Ml
K ■«; ir c
Când m'am văzut sub zidurile mănăstirii, am avut simţirea de înfiorare a omului ce s’apropie de un Joc pângărit. — Câte lucruri dragi, scumpe, nu~şi pierd farmecul.-, atragerea, după ce le-ai văzut jucării în mâinile unor oameni ce ţi-s u-rîţi. Un cuvânt frumos, nu ţi se mai; pare desfătător, când l-a feştelit gura unui nemernic.
Credinţa mi-a înălţat sufletul de cum am prins a face cruce; m’am robit Atotputerniciei, din momentul în care i-am înţeles măreţia. Inima nu mi-a şovăit nici o clipă pe drumul încercător al ispitelor. Cu toate acestea îmi întorc faţa cu desgust de acest locaş sfânt, căci îl ştiu necinstit de închinarea niştor lepădături fără de lege. Văzându-i aşa cucernici şi cu apucături cuvioase, te-ai putea amăgi întru a crede că-s oameni cu frica lui Dumnezeu. Şi dacă cumva ei sunt în adevăr aleşii celui de sus, eu mă lepăd cu totul de cruce şi ţiu îndărăptnic să fiu păgân.
Când trăiam printre călugări şi le vedeam faptele, mă cuprindeau uneori furiile răsbunării. îmi venea să-i iau voiniceşte de guler şi să-i dau de pereţi, ca pe nişte ticăloşi ce-ţi batjocuresc căminul părintesc.
Trecem pe sub clopotniţă şi intrăm în ograda mănăstirii. Copilăria îmi năpusteşte golul sufletului ca o apă revărsată,
* IV
IO AN' At>AM
lartâ-mă, odorul mamei, ca tare am greşit asupra ta.
Era vocea plânsă a mamei. Ne-am întors surprinşi privirile înapoi. — Cu fruntea lipită de pământ, îngenuchiată dinaintea porţii, bătrâna se bocia cu sfâşiere. Nu prinsesem de veste când a rămas de noi. Mă reped grăbit înapoi, ca s’o susţin în abaterea amintirilor obiditoare.
—	Aici te-a părăsit mama, când eu aşi fi vrut să nu te mai deslipesc dela sân...
Săruta locul, rourându-1 cu lacrămile ei fer-binţi. Din genunchi se uitâ la mine prin painji-nişul ce-i înecă ochii şi tremurând în spasmul plânsului, întindea mâinele ca după o îndurare.
—	Să mă ierţi, dragul mamei, că nu-mi era în putere să fac alt ceva cu tine...
Am luat-o de subsuori şi ne-am dat mai la o parte din cale, să facem loc românilor ce veneau la biserică. Duduia îşi usca ochii şi obrajii cu naframa de borangic, plângând şi dânsa ca un copil înduioşat.
—	Lasă Marando nu te mai sbate, că dacă o avut zile, iaca o ajuns bine, slavă domnului.
—	Mamă nu te mai boci...
—	Zi-mi ,,marnă"...
Luminându-şi apele ochilor plânşi, sprijină mâinele pe umerii mei, îngânând sugrumat:
—	Eu sunt mama ta...
Impreunându-şi degetele sub bărbia mea, mă soarbe înviorată din ochi, murmurând tremurător:
—	Nici n’apucasem să te văd bine la faţă. — Sara mi-a venit de facere şi fără să spui nimănui am trecut dealul ş am venit la o ţigancă cunoscută. Pe după miezul nopţii te-am născut şi în zori te-am lepădat în faşă la poarta mănăs-tirei. M’am întors acasă şi m'am apucat de
REVENIRI ÎNDEPĂRTATE
11?
treabă, fără sâ dau nimic de bănuit. Lui Mano-lache i-am spus târziu de tot.
Ţiganca iscodea; prin dânsa ştiam de rostul tău. Ii dam făină şi slănină afumată. — Era în puterea primăverei, când ai văzut întâi lumina...
Plânsul o podideşte mai copleşitor.
— Iartă-mă, odorul mamei, că tare am greşit... şi te-am lipsit de grija şi mângâerea de mamă.
Pe lângă noi treceau închinătorii cu mers dă-mol. Prin ferestrele bisericii, străbăteau rugile somnoroase ale părinţilor. Fumul de tămâie aşa numai ca o mirodenie irosită, ajunsese şi’n o-gradă.
îmi simţiam inima tot mai moleşită, picioarele mi se tăiau sub povara emoţiunii. Trecutul îmi năvăleşte toropitor în suflet. Eram prada unor ciudate ciocniri de sentimente. Aici mă răsvră-tiam la gândul ticăloşilor de călugări, aici mă îmblânziam ca un miel la amintirea momentelor de înălţătoare reverie.
Mai nici o schimbare prin prejur. In stânga, locuinţa egumenului şi apoi şirul chiliilor boltite. Cunoşteam toate coturile.
Mă fur cu mintea şi mă văd prichindel alergând în salturi după treabă şi nebunii.
In fund chelăria şi grajdurile, mâncate pe de-desupt de o pivniţă numai în piatră, — rece ca iarna şi înfrăţită de-o sumedenie de hrube nesfârşite.
Biserica trufaşă se ridică falnic în mijloc, dominând văile cu turlele ei sprintene. Cum mănăstirea e împrejmuită cu ziduri mari de piatră, din lăuntrul curţii nu se vede decât în sus albastrul cerului.—De departe ţi se pare c’ar fi un cuibar monstruos, în mijlocul căruia o pa-
11*
IO AN ADAM
jura maiaslra eloccşle credinţa, adevăr .şi buna rânduialâ pentru oameni. Atâta numai că o mână învrăjbită i-a schimbat ouăle ş’a ieşit în loc erezie, patimi respingătoare şi ură între credincioşi...
Ridicăm scările înalte şi dăm în pridvor. In-lăuntrul bisericii geme de lume. După ce trec pragul, mă întorc să mai văd portretul ctitorului, Mihail Racoviţă. Faţa luminată, cu trăsături distinse şi strălucind de credinţă, păstra aceiaşi înfăţişare mândră; de cealaltă parte a uşii se conturâ chipul ,,Doamnei" blajine.
Ne facem loc prin gloată şi ne apropiem de altar. Privirile mulţimii ne călăuziau mersul.
Cântările sfinte se răsfrângeau în bolţile înalte, tremurând aerul încărcat de tămâie. Feţele tuturor erau înviorate de evlavie.
Ne stâmpărăm în scobitura stranii mari.
Mă uit în trecut ca într’o carte cetită. Nici odată nu m’a sdruncinat mai mult lipsa părintelui Pamfilie. Eram deprins a şti biserica însufleţită de versul lui vibrant. îmi era dor de gestul său poruncitor, de mişcările lui stăpânite. Când întindea crucea în chip de bine-cuvântare, aveai amăgirea că îmbie lumea cu paloşul în spre răs-boire. In ochii lui mari, negri, care-i mâncau mai toată faţa, era îndemn de luptă, scăpărarea a-postolică a eroilor desrobitori de popoare. Cuvântările şi le vorbia cu înflăcărare, glasul său avea sfâşieri metalice, aducând cu strigătul aspru al goarnei de alarmă. Predica lui înălţa sufletele, ridicându-le uşor către privelişti tinere, născând în mulţime dorinţa propăşirii. Sguduia prostimea obosită de amorţirea umilinţilor ş'a neştiinţei, ca s'o pregătiască întru întâmpinarea
kKVfciNIKI INDEPÂRTATE
ny
schimbărilor ce prindeau a încolţi vechile aşezăminte. 0, câtă încredere era în spusa lui; propovăduia redeşteptarea cu avântul unui copil crescut în minunea poveştilor.
Egumenul îl certa de multe ori, pentru abaterile lui din cărţile sfinte. Intr'un timp nu-1 mai lăsa să vorbească de la el. Cât de amărît se a-rătâ în vremea aceia. A trebuit să stăruiască prietenii lui la mitropolie ca să-i dea voe să ţie înainte cuvântări lumeşti. In codrul întunecat al aducerilor aminte, statura lui se ridică ca un semn de răsvrătire.
Mă afund tot mai cu sete în negura trecutului, învăluirile fumurii ale vremii fhă îngroapă tot mai mult. Cu ochii minţii retrăesc zile măreţe: Era pe-nsărate. Părinţii se astâmpărau prin chilii. Imprejurimele amorţiau în liniştea cuminte a amurgului. La poarta mănăstirii se o-preşte un rădvan. Porţile se deschid şi intră vrio patru boeri tineri, înaintea cărora egumenul s'a ploconit pănă la pământ. Erau floarea nobilimei noastre, oameni învăţaţi şi cu dragoste pentru norod. Părintele Panfilie îşi făcea rugăciunea de sară în biserică Au întrebat de el ş apoi s’au retras cu toţii în arhondărie. Egumenul i-a cinstit cu masă şi cu băutură aleasă. După masă Panfilie i-a luat în chilie la dânsul. M'am strecurat şi eu într’un colţ. S'au mirat cu toţii de gândul lui deşuchiat de-a se călugări. El a dat trist din cap ş’a zis cu pornire caldă: —,,Fiecare trebuie sâ lucreze după pricepere şi înclinare, la repararea unui colţ din dărmătura noastră naţională". Ş’a schiţat apoi în trăsături largi şi grăbite planul lui de luptă: — ,,Poporul se îndru-mează pe calea lui <sea bună prin credinţă. Anr
120
IU AN A DAM
vonul este şcoala cea mai ascultată. Preotul poate face din mulţimea credincioasă ce vrea, după cum gospodina pricepută dă ori ce formă aluatului din mâinile ei“. Ceilalţi se înflăcărează. Se vorbiâ de popor, de viitorul ţării, de a-legerea unui domn pământean, de lucruri ne mai visate de mintea românului batjocurit şi trăit în umilinţă. Cuvintele lor căpătau şi mai mult farmec, când mă gândiam că-s grăite de guri scumpe, gândite de capete de sus. îmi venia să fug aşa în noapte prin sat să strig ca un desme-tic să se scoale poporul prostit din moleşirea somnului, că Dumnezeu s'a îndurat să-l răscumpere din iobăgie şi neştiinţă, prin devotamentul celor mai de samă odrasle ale boierimei noastre.
—	Leapădă rasa şi hai cu noi. Va fi luptă crâncenă, ne trebue energie şi număr.
—	Mergeţi voi pe calea asta! Schimbaţi orân-duiala veche, daţi la pământ putregaiul şi afumaţi cuprinsul bine ca să piară şi adierea mucegăită a aşezămintelor de tortură şi de tristă amintire; treceţi biruitori în spre mântuire, eu vin cu mulţimea din urmă, eu vă pregătesc turma...
Gândurile şi vorbele lor se îmbrăţişau cu căldură în jurul aceloraşi idei: înălţarea ţăranului, întronarea lui în vechiul loc de cinste. Stârpirea ciocoismului josnic, mic la suflet şi mare în pre-tenţiuni, pentru triumful demnităţii neamului românesc. Să se ridice trufaş stejarul batjocurit de omide atâta vreme, să răsufle liber acela care a dus prin întunericul vremilor pe umerii lui de uriaş nenorocit, comoara care face mândria noastră naţională: limba, legea şi obiceiurile. Şă se înfrupte şi el din mana părfiântului nostru blagoslovit, pământ păstrat de el cu atâta îndărătnicie şi dragoste, apărat de cotropirea străinilor cu otelul braţelor lui înlănţuite,
R !•:VENIRI IN OK P A R TA T E
121
—	...,,Care e mai mândră decât line între toate ţările semănate de Domnul pe pământ? Care alta se împodobeşte în zile de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate?,.. Vulturul din văzduh caută la tine ca la pământul său de naştere... Pentru ce zâmbetul tău e aşa de amar, mândra mea ţară? — Răsbunătorul prevestit nu s’a născut oare?...44
—	,,...Cinge-ţi coapsa, ţară română../4
Frumoasele strofe din Cântarea României treceau din gură în gură, fiecare spune câte-o bucată împrospătându-şi avântul ca la un isvor dătător de putere. Au cântat doine şi balade hoţeşti. S'au spus poveşti şi glume. Am trăit o noapte de gândire şi simţire curat românească. Se extaziau la scăpările minunate din versurile populare, slăviau pildele înţelepte şi ascuţimea glumelor ţărăneşti.
—	Un popor care se ridică până la astfel de înălţime de frumuseţi, e un popor de rasă, nobil. A-l lăsa mai mult în robia unor pitici, e să întorci rânduiala dreaptă. Cei înrăutăţiţi şi slabi s’au folosit de somnul şi blândeţa leului, ca să-l încătuşeze. Minciuna şi tirania stăpâneşte azi virtutea şi energia noastră naţională...
—	Unirea şi împroprietărirea ţăranului...
Unul înalt şi uscăţiv, cu ochii dulci la privit,
cântă răzămat de horn: —
,,Frunză verde de năgară,
La Focşani între hotare,
Cântă-un cuc de se omoară,
Intr’un nuc cu frunza rară:
Ş’aşa cântă de duios, De-atârn’crengile în jos“...
—	Să mergi cu noi, Bogdane, să pui şi tu umărul la ridicarea celor de jos. Are să fie încăerare
10A n a dam
122
crâncenă; nu simţi tu nevoe să-ţi desrnorţcşti braţele?
—	Şarpele e moleşit de belşug. El stă întins la soarele nepăsării, să-i dăm la cap, ca să scăpăm cuprinsurile de înveninările lui otrăvitoare.
—	Să dăm iureş în ciocoimea cocoţată pe nenorocirea străbunilor noştri.
—	Să deslănţuim leul robit...
Era o pornire hotărîtă, o înflăcărare copleşitoare. Strânşi de braţe, cu ochii aprinşi de răs-vrătire, păreau hotărî ţi la ori ce încercare.
Părintele Pamfilie îşi răcoreşte degetele nervoase, petrecându-le prin şuviţile bogate a le pletelor lui negre. Deschizându-şi privirile mari, le afundă aşa în depărtarea minţii şi oftând obosit, face un semn trist, din mână:
—	Duceţi-vă singuri, luptaţi cu încredere, Dumnezeu şi dreptatea e cu voi. Eu am gândurile mele. Când veţi stăpâni ţara, să mă întrebaţi şi pe mine ce-aveţi de făcut. Eu sunt călugăr, legat de cruce...
In zori s’au despărţit cu inimile strânse de întristare şi de emoţiune. Am rămas cu părintele Pamfilie în pragul porţii, privind muţi pe urma rădvanului îmbrobodit de colb. Intr’un timp părintele a ridicat mâna în spre cei duşi, făcând într’acolo semnul crucei. I-am zărit ochii în lacrimi.
—	Ştii cine-a fost?
—	Cine?
—	Negri, Russo, Alexandri şi Cogălniceanu.
Am rămas în uimire. El s'a retras în chilia lui
ş'a scris toată ziua.
Zuruitul cădelniţii mă face să tresar din a-iintarea viselor mele îndepărtate. Duduia îmi dă dojenitor din cap.
REVENIRI ÎNDEPĂRTATE
128
Prin fereastra înaltă cade un val de raze luminând feeric palele de tămâie ce plutesc leneşe în aer. Lumea se pleca spăşit înaintea cădelniţei, făcând cruci grăbite şi murmurând cuvinte din rugăciuni.
Năucit de aerul greu, îmbii pe Duduia să mai ieşim pe-afară. — Toamna târzie era caldă şi încărcată de miresme.
Ziua era plină de soare şi de bucurie. Fetele şi băetanii chicoteau pe lângă zidurile bisericii. Copiii se dădeau taval prin iarbă. O nevastă îşi juca copilul în braţe, ca să-l ogoaie din plâns.
O luăm Ia deal de biserică şi trecem printr’o crăpătură de zid în livada mănăstirii. Boarea încărcată cu miros de fructe coapte ne înviorează. Prunele tomnatice în bătaia tare a razelor, căpătau străluciri de gogoloşi de aur. O creangă îndoită de măr domnesc se lăsa obosită în jos, arătându-şi belşugul roadelor mari şi rotunde. Ai fi zis că-i sânul fecund al unei femei caste şi poftitoare. In văzduh era o risipă de strălucire. Lumina caldă se încâlcea prin tufişurile pomilor scâlciaţi de brumă, aprinzând toate împrejurimile cu îngânările ei de claritate.
Ridicăm dealul prin aleia parfumată a copacilor, alinându-ne privirile în ciucurii greoi a fructelor ce atârnau de toate părţile. Gângăniile din cuprins săltau vioaie prin aer, premărind dărnicia toamnii bogate. Bâzâitul de afară se amesteca în cântările sfinte de din vale dela biserică înălţându-se într’o rugăciune tainică către Atotputernicia celui de sus.
Printre crăcile rărite ce se îmbinau deasupra capului nostru, curgeau desmerdări de raze, ce ne mângăiau drumul cu tremurări dantelate der lumină. Prin ochiurile mai mari ce se deschideau în frunzării ciuruiţi, vedeam cerul înecat
124
JOAN ADAM
de valurile soarelui. La răstimpuri treceau săge-tări negre de păsări pripite în sborul lor liber.
După livadă începe viea. Frunzele ruginite se răriau desvăluind înghesuiala dârză a strugurilor bătuţi. Aerul tare de toamnă târzie, se îndulcia aici cu parfum de poamă coaptă.
Ajunşi sus pe culme, poposim oleacă, întor-cându-ne privirile în vale. Pădurea de ceia parte se încolăcia pe după mănăstire ca un braţ proteguitor. Copacii păreau liniştiţi, solemni şi ei în faţa rugăciunii universale ce se ridica pentru cinstirea măreţiei din cuprins. Valea trăsnită de raze, tăcea cuminţită.
Duduia îşi razimă capul de umărul meu. ri-dicându-si ochii albaştri în spre tărie. Un moment, prin paenjinişul privirilor mele, am întrezărit o încrucişare imensă de braţe de umbră, ce se înălţau spre cer într’un avânt general de mulţămire.
După zilele de tristă monotonie, cu ploaie măruntă şi fiori de iarnă, înviorarea aceasta văratică mi-a desmorţit mult sufletul meu bătut de bruma încercărilor.
—	Azi e ultima sbatere a unui anotimp ce dă să moară, — cântecul lebedei.
—	O să reînvie iarăşi strălucirea.
—	Trebuie să fie tristă iarna în muţenia codrilor noştri.
—	Nimic nu-i trist, nici vesel, totul se potriveşte după sufletul omului. Frumosul şi fericirea sunt ascunse în noi, ce vedem afară sunt amăgiri ale ochilor. Omul, dacă e sănătos, îşi face rai din ori ce viaţă. Iarna e tot aşa de variată, ne arată privelişti tot atât de răpitoare ca şi ori ce alt timp. Să ştim numai să preţuim zilele şi bucuria ne va tine veşnic tovărăşie.
—	Laudă şi închinare celui ce ne-a dat lumina ^ilei!
REVENIRI ÎNDEPĂRTATE
125
Netezesc cosiţele Duduii, fericit s'o câştig pe zi ce trece. Un moment am crezut că-mi scapă, am avut adevărate amăgiri de perzare.
Să fi ţinut mai mult tortura, mi-aş fi sărit din fire. Mă îngrozesc ş’acum de iuţala cu care luneca în spre ispita desgustului. Mă uit în spre timpul acela ca'ntr'un fund ameţitor de prăpastie.
—	Strugurii întârziaţi şi fructele de toamnă îşi îmbină aromitor parfumurile.
—	Pământul bun şi darnic, alege tot ce e mai scump în ţesăturile lui şi dă cu mână largă noroadelor spre mulţumirea şi bucuria lor.
—	Premărire celor ce se jertfesc pentru bine.
Facem de^a lungul culmei prin vie* scăldân-
au-ne într’una privirile în largul văii. Trecem prin tot soiul de viţă. Călugării lasă totdeauna mai mult poama pe tufe, ca să facă vin bun. Bo-biţele parcă-s pline cu miere, galbene şi mari ca nişte mărgele de dară.
—	Ştiu să trăiască călugării tăi, Bujorene!,..
—	Păcat că ştiu numai atâta. Hristos a murit ca să cucerească desrobirea obştii şi soldaţii săi s'au luat toată fericirea numai pentru dânşii. Lui i-au udat buzele cu oţet, pentruca propovăduitorii gândurilor sale să bea vinuri alese.
In vale trag clopotele de eşire din biserică. Cotim pe-o potecă la vale. Din vie dăm în livada pomilor de vară. Trunchiurile golite de frunze, se înşirau pipernicite şi nodoroase. Pe jos erau rămăşiţi de fructe uscate. Printre crengi trecea un îndemn uşor, atingându-le trist şi împrăştiind jelanie şi fiori de îngropare.
\n coasta zidului dinspre răsărit e rimnicul mănăstirii. Apa clară oglindeşte sălciile depe mat ce-şi frâng crengile plângător. Mijlocul pare un cristal mare sfărmat de potopul segetă-
10AN AOAM

rilor din soare. Printre colţurile de stâncă, aşezate anume pe mărgini, se strecurau spărioşi peştii hrăniţi şi leneşi. Unda era străvezie şi urmăream toată încrucişarea vietăţilor. Era acolo atâta goană pentru traiu ş'atâta farmec, că ne-am uitat de toate, rămâind tăcuţi în faţa a-pei clare. In fund, la coada rîmnicului, prin pă-purişte, se întindea o velinţă verde de mătreaţă în care săltau câte-va broaşte.
—	Să vezi tu ce frumos am să prefac eu poiana noastră. Voiu săpa un rîmnic, am să-mi plantez toate minunele, ca să pregătesc un a-devărat rai pentru Duduia mea, pentru îngerul meu...
—	Ce viaţă binecuvântată!...
Duduia m'a sărutat prelung pe frunte, eu i-am sărutat mânuşiţele calde şi moi ş'apoi am plecat de subsuori.
Lumea se prefira dămol pe sub clopotniţă, păşind încet în îngânarea armonioasă a clopotelor. Părinţii ne aşteptau î ngrijaţi mai la o parte.
—	Credeam că v’am perdut...
—	Nu scăpaţi aşa uşor de noi. Am colindat cu Duduia prin grădina mănăstirii, am vrut să mai rătăcesc pe-acolo pe unde mi-i irosită copilăria mea întunecată.
Clopotele împrăştiau în cuprins valuri de slavă. Soarele râdea în spre pământ, plouând lumină caldă. Golul era curat, înecat în strălucire şi seninătate.
X
PĂRINTELE PAMFILIE
„Duduia-i dusă la mamă-mea. A fost luată de dimineaţă de către Săftica, ca să-şi treacă ziua la părinţi. Mă simt aşa de singur, atât de stingher când nu-i dânsa lângă mine!
Vremea-i posomorită, timp închis, umed şi greu, o vreme de toamnă pe sfârşite. „Bate vânt şi-i numai o ceaţă toată zarea. Copacii sunt goi şi câmpurile toate culese. E ceva trist, neînţeles în tot cuprinsul. Carpănul meu ş’a sărăcit cu totul podoaba crengilor lui curse în flenduri um-britoare. Acum îşi încurcă numai scheletul crăcilor sale seci, sbătându-se ciolănos în năvala vântului rece.
Timpul acesta abătut, îmi aduce aminte de sfârşitul învăţătorului meu Pamfilie. Nu pot să mai ţin imboldului de a-i povesti întâmplarea. Pesemne că un blestăm, sau vrerea soartei duşmănoase, a căutat să ni-1 iee din lume, ca să nu se isbăviască aşa de curând mântuirea neamului nostru. — Ei, câte schimbări nu mor, odată cu stingerea unui om de voinţă. Viaţa e aşa de şubredă, ţine aşa de slab de noi că te lasă în drum când nu te aştepţi. Am avut totdeauna o dureroasă simţire la stingerea unui prunc. Cine ştie ce pierdem în el!... Şi oamenii mari, acei cari au hotărît de rostul lumii sunt aşa de puţini, că-i numeri pe degete. Ce n’ar fi înghiţit pământul cu
loan Adam — Rătăcire	C)
m
IOAN A DAM
ei, dacă un joc întâmplător al soartei, i-ar fi secerat înainte de a-şi aduce la îndeplinire voinţa lor- Ce-am rămânea noi fără un Ştefan, ce-ar fi Franţa fără Napoleon! — Eu am încredinţarea că bunul şi marele meu Pamfilie ar fi fost un erou al timpului nostru- Cum s'ar fi manifestat nu ştiu, dar cred c’ar fi ajuns mare, slăvit,
A trebuit să-i iasă în drum o femee!
Era vreme de toamnă, tristă şi rece ca acum, Ce-i vine că mă ia aşa pe'nsărate şi eşim prin sat, — făceam noi adesea primblări de acestea.
Vântul se juca cu rantiile noastre, împrăştiind prin aer bobi de ploaie, Desmerdarea rece îmi făcea bine, după o zi de obositoare luptă cu hrisoavele şi cu citirea rugăciunelor.
Dela o cotitură de drum, auzim un drăngănit vioiu de cobză şi-un glas aspru de femee ce intona un cântec de lume. Părintelui i-a plăcut bărbăţia şi stăpânirea cu care cânta necunoscuta, mă trage după el de mânecă şi coborim în spre dărmătura de unde venia viersul.
Ţiganul cu barba căruntă şi creaţă, sta îndoit pe cobză ş’o bătea barbar în strune. Fata lui, mlădioasă şi murdară, îşi proptise mâna în şoldul drept şi deschizând ochii mari şi înflăcăraţi, striga mai mult decât cânta:
,,De m'ai pune p’un cărbune,
Ibovnicul nu ţi-aş spune",,.
Jos mai în fund, sta trântit un băetan slab şi melancolic, cu faţa smeadă şi cu ochii obosiţi şi trişti. Era o nepotrivire ciudată. De-o parte belşug de sănătate, aprindere şi dor de viaţă, pornire sălbatecă, iar de alta un rest stors de
PĂRINTELE PAMFIL1E
13 J
zile prinse într un corp şubred, gata să se to-piască de pe picioare.
Ţiganii n’au prins de veste . că-i privim. A-dânciţi în mrejele răpitoare ale cântecului, stăteau cu ochii perduţi în amăgirea închipuirilor pline de armonie şi cântări îndepărtate.
—	Uită-te la ochii ei, ce ochi mari, ce aprindere feciorelnică, ochi luminoşi, mari, ca ochii de bou...
—	Junona cu ochii de bou.
Am îngânat încet. M’am dus cu mintea la Homer. A trebuit să fie orb, ca în întunericul orbitelor lui să găseasă ochii cei mai frumoşi...
Intrăm înlăuntru.
—	Sărutăm dreapta, părinţăle. ^
—	Zi-i înainte Ghiorghiţă, că zici sănătos, bine...
Tânărul ofilit să ridică într'un genunchi şi mormăind mâniat s'apropie de poala fetei aşa şovâlcăind, — că era c'un picior uscat, — privind înciudat la noi.
—	Zi Ilinco, că părintele are să ne cinstiască. Fata s'a înroşit uşor, luminându-şi oleacă obrajii ei arşi.
Ţiganul îşi îngropă degetele în strunele cobzei şi prinde-a o gâdilă de subsuori. Fâta-şi ridică pala de păr negru ce-i dă în ochi şi privind pe furiş la părintele Pamfilie, zice întărtat:
Leleo nu te legăna,
Că scurteica nu-i a ta;
Nici scurteica, nici rochiţa,
Numai ochii şi guriţa...
Tânărul mârîia ciudos, purtându-şi lurninele ochilor lui stinşi, când la fată, când la părintele.
—	Taci mă, nu te îndrăci, că-ţi dau în cap.
132
IO AN ADAM
Milogul se cuminţeşte, înfrânându-se într'un colţ.
—	De când mi-am logodit fata cu dânsul, ar ţine-o ascunsă, să n’o mai vadă nici soarele.
—	Ce vrai, dragoste!
Părintele jicnit de temerile milogului, plăteşte ţiganului şi pleacă pripit, ca dela o ispită, îng£ nând tot drumul:
—	Ce ochi mari, ochi luminoşi, feciorelnici mari ca ochii de bou...
La culcare s’a despărţit de mine îngândurat, nu mi-a zis nici o vorbă, nici n'a mai întârziat ca de obiceiu ca să-mi dea sfaturi, să ne mai împrospătăm gândurile. Eu am citit până târziu din Iliada.
A doua zi părintele Pamfilie era de rând la slujbă. Călugării ceilalţi se împărţiseră după treabă. Dimineaţa era tot umedă, vânt tomnatic şi cerul posomorit. Mai târziu dau prin biserică. Inlăuntru muţenie. Am rămas mirat că n’aud glasul părintelui. Intru îngrijat în altar Părintele Pamfilie sta pitit după masa sfântă ţinând strâns la piept crucea mare. A tresărit când a auzit paşi. La vederea mea lasă crucea !şi deschizând ochii întrebători, mă trage spe-rios la o parte:
Ai văzut^o?
—	Pe cine?
—	Pe dânsa.
—	Care?
-T- Ilinca, ţiganca cu ochii luminoşi cu scân-teeri de sălbatecă, Ilinca cu ochii feciorelnici, mari ca ochii de bou.
—	Unde-i?
Mă ia înspre uşa mare şi dând perdeaua la o parte, arată în spre strana mică.
PĂRINTELE PAMFILIE
133
—	O vezi? — stă îngenunchiată acolo în ungher, cu ochii plecaţi la pământ şi cu părul căzut în lumină.
In umbra stranei văd un trup sărăcăcios, îngrămădit ca pentru închinare.
—	Ce caută aici, n'am văzut-o niciodată la biserică, o trimite necuratul ca să mă ispitească cu ochii ei,-^o ce ochi înflăcăraţi!...
—	Cine ştie ce are de ispăşit, nu te mai uita la toate nimicurile.
—	Ea a simţit că m’a învins. N’am dormit toată noaptea, o aveam în orbitele mele, nu puteam să mă scap de înfăţişarea poftitoare a trupului ei mlădios. îmi spărgea privirile cu sânii ei tari şi murdari, se îndesâ în închipuirea mea, mă înăduşiâ cu aplecările ei înferbântate.— Ai văzut cum se proptiâ cu mâna în şold şi cânta cu intonări barbare, aprinzându-şi ochii mari, feciorelnici. Uite aşa se înţăpeniâ cu neruşinare dinaintea închipuirilor mele bolnave, conturân-du-şi formele fragede cu cârpele hainelor ei sfâşiate. Dela un timp cădea murdăria îmbrăcă-mintelor de pe dânsa, ş'atunci se apropiâ îndrăzneţ de mine, strâmbându-şi mădularele ciudat, desgolindu-!şi Itaina tuturor încheeturilor. — O, ochii ei înfocaţi, i-ai văzut ochii luminoşi, mari ca ochii de bou? Şi pala neagră a părului ce-i cădea în privire!...
Se uitase vorbind. O spiona prin deschizătura perdelei, urmărind-o cu pornire. Nu-1 mai cunoşteam. Sunt încredinţat că n‘a fost lucru curat.
—	Părinte suntem în altar...
—	Ha? — Citeam în strană, muncit de amintirea ei chinuitoare. Când am văzut-o i/n prag, desculţă şi cu părul căzut pe ochi, mi s’a părut că e o continuare a viselor mele necurate. Am fugit în altar înfricoşat, de-arn îmbrăţişat cru-
134
IOAN ADAM
cea. Dar nu e amăgire, e dânsa, nu-i aşa? Uite-o, ţine privirile în pământ! — Dar ce caută aici? Ce vrea să facă din mine?
—	Taci părinte, că poate să vie cineva.
îşi duce mâna obosit la frunte şi-şi netezeşte părul.
—	Ce nebunie!...
—	Se poate să te îngenunche o muere? — Eşti bărbat ş’apoi şi călugăr.
—	Da, dar ochii ei...
—	Ce sunt nişte ochi, pe lângă voinţa unui om tare, stăpân pe carnea lui.
—	Ai dreptate.
Lasă perdeaua şi iese din altar pe uşa mică. Dau după el. Merge drept la ţigancă şi; se o-preşte râzând.
—	Ce ai de ispăşit, Ilinco?
—	Ştiu eu!
—	Ce cauţi aici?
—	Am venit şi eu aşa.
—	Ai dormit bine astănoapte?
—	Nu.
Părintele Pamfilie se întoarce speriat în spre mine.
—	Ai auzit?
A eşit din biserică ca o furtună, alergând nebun în spre chilie. Eu rămân prostit. Ţiganca oftează şi dă pe uşă să se ducă. Nu pricepeam nimic. Es şi eu pe urmă. Din pragul porţii, Ilinca priveşte în spre chilii, ridicându-şi neluător în seamă părul negru ce-i da în ochi. Minunea mea a fost cam văzut pe părintele Pamfilie în pragul chiliei privind pe urma ispititoarei fete.
—	Ce zici Bujorene?
—	Ştiu eu!...
—	Noi suntem un popor melancolic, înclinat în spre viaţa molatică, o rasă obosită, cu mişcări leneşe şi porniri încete.
PĂRINTELE PAMFILIE
136
Eu mai ales, cu tot avântul ce-mi impun, am ncvoe de un suflet înfierbântat, de-o natură barbară care să mă stăpânească. Alături de femeia aceasta simt c’aşi face lucruri îndrăzneţe, ea îmi împrumută curajul sălbatec, împlinindu-mi natura mea. — Ţi-aduci aminte ce intonări ho-tărîte avea îm voce?
—	Ciudată apropiere!...
—	întâi credeam într’o uneltire a destinului învrăjbit, acum sunt liniştit, înţeleg taina apropierii mele. Dânsa e a doua parte a sufletului meu. Singur m'aşi deda la reflexiuni amare, la blesteme fără folos, la înjghebări de planuri sterpe, fără să am puterea de-a intra făţiş în luptă. Nu vezi de altfel că mai toată viaţa noastră e povestea asta monotonă. Bociri pline de durere şi continuă răbdare, un moment măcar dc revoltă hotărîtă. De aceea străinii îndrăs-neţi şi fără scrupule ne-au dominat cu obrăznicia lor şi noi cu toată superioritatea am suferit, mulţumindu-ne să plângem sau să facem glume pe socoteala lor. In momentul acesta mam ho-tărît la un pas nou. Voiu lepăda ranfcia călugăriei, mă însor cu dânsa şi dau luptă crâncenă alcătuirii noastre de acum. Ai să vezi ce lucruri mari vom face! Am să trag în partea mea poporul de jos, îl voi lumina asupra minunilor ce poate face cu voinţa şi cu îndrăzneala, ş’ai să vezi c’are să fie bine!...
—	Să te-audă Dumnezeu!...
—	Am să mă duc cu prietinii mei dela Iaşi, le voi da ajutor la marea bătaie, îndemnându-i la o încăerare crâncenă. Ciocoismul de azi caută să strivească orice mişcare românească. — Tu să vii cu noi...
—	Dacă veţi avea nevoe şi de ajutorul unui slăbănog ca mine!...

136
10AN ADAM
—	Tu eşti fire ţărănească, curat la inimă şi neofilit încă sufleteşte.
—	Voi merge unde-ţi hotărî şi fac ori ce-fci porunci.
—	E bine să vrai aşa hotărît, să ţii fruntea
sus, cum ţineau străbunii noştri steagurile la bătălie. Odată eram şi noi bărbaţi. Străinii s’au năpustit asupra noastră, ne-au luat moşia hoţeşte, ne-au umilit cu trufia lor neghioabă, pe popor l-au degenerat cu hrană proastă şi cu în-genunchieri neomenease. Ş aşa am ajuns cu timpul de tresărim şi de umbra noastră. Unde s’a arătat câte-o personalitate mai deosebită, s’au aruncat cu cruzime asupra ei, de-au nimicit-o, ca să piară din popor sămânţa independenţei individuale. Trebue să urmezi convoiul de robi, să-ţi înmlădii şalele în faţa biciului veneticului, dacă vrai să nu te sdrobeşti în maşina noastră infernală.	: i
—	Ne trebue luptă.
—	Luptă îndărătnică, ca să ne desmorţim mă-dularile înţepenite pe coarnele plugului stăpânilor noştri.
—	Vreau o viaţă de jertfă.
—	La îngâmfarea străinilor să răspundem cu dârjenie. Nu vezi cum din pleava venită, s'a ridicat o lume înfumurată, care ne vorbeşte de nobleţe şi de familie, nouă, fiilor acestui pământ, nouă, cari ne legăm fiinţa de un şir de genera-ţiuni ce au plămădit ţarinele cu sângele lor, pentru ca să ni le apere de cotropire.
—	Vorbeşti ca din cartea minunilor.
—	Printre noi se va găsi un răzbunător, să-l înconjurăm, ca să ducă lupta la capăt bun. N'au zis oare cărturarii no'ştrii: ,,Domnul părinţilor voştrii se va îndura de lacrămild slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva, carele va aşeza
PĂRINTELE PAMFILIE
137
iarăşi pe urmaşii voştri în volnicia şi puterea de mai înainte"...
Nopţile dormiam neliniştit, mă munceau doruri de răsvrătire, săriam prin somn, amăgindu-mă c’aud goarna de alarmă. Părintele Pamfilie îmi arăta lucruri grozave, avea o putere de-a descoase nevoile şi de-a desvăli rănile noastre sociale cu adevărat uimitoare. Acolo unde cineva trecea nebăgător de samă, el găsea lipsuri şi dureri sfâşietoare.
Iarna a trecut în reverii şi-n alcătuiri de planuri pentru viitor. Părintele se duce rar pe la ţigani, căci era ţinut cam de scurt. V,enea de-acolo totdeauna vesel şi înviorat de 'speranţe, îngâna încet cântecele zise de Ilinca, vorbind cu ardoare de dânsa, de apucăturile ei slobode şi vioaie, Se pusese la cale cu tată-su, ea primise cu o adevărată nebunie de entusiasm, rămâind ca în primăvară să părăsească văile şi să se întoarcă la moşia lui de lângă Piatra. Rugăciunile şi biserica erau lăsate baltă. El nu vedea înainte decât lumina viitorului său de luptă şi devotament.
Odată ne-am strecurat pe furiş sara şi am ieşit în sat. Troenele erau tot mari, cu toate că iarna da pe sfârşite. Se întâmplase o noapte neagră de tot. Treceam pe lângă sătenii ce se duceau Ia crâşmă ca nişte năluci gonite. De departe auzim dela ţigani zăngănit de cobză, un zăngănit înăduşit între păreţii casei şi'n apăsarea întunecată a nopţii. Ajunşi sub streşina bordeiului, ne iţim încet pe fereastră. Focul din mijlocul odăii, îşi îneca şcânteerea în negura unghe-
138
IO AN ADAM
rilor. La lumina jăratecului se vedea chipul ne* gru al moşneagului cu barba, căruntă şi creaţă, aplecat îndărătnic pe cobză şi zdrăngănind de sbârnâiau strunele. Mai la o parte, pe aşternutul de paie, Ilinca sta întinsă cu faţa în sus, spriji-nindu-şi ceafa în îmbrăţişarea mâinilor încleştate. Focul slab arunca la răstimpuri înviorări strălucitoare de vălvătaie, luminându-i faţa stăpânită de gânduri. Bătaia zăngănitoare a cobzei, păreâ că n'ajunge până la urechile ei fermecate de muzica tainică a visurilor îndepărtate.
—	Nu ţi se pare un grup de oameni primitivi, îndosiţi sub streşina frântă a unui stejar trăsnit, daţi uitărei de griji şi de dureri? Ilinca face a-cum un vis barbar, un vis de dragoste aprinsă, o dragoste sălbatecă prin ascunzăturile peşterilor şi prin desişul trunchiurilor bătrâni. — Am să am amăgirea că sunt un faun care a prins în scorbura unui copac o nimfă adormită...
—	Arătarea e cu adevărat rustică.
Ţiganul păleşte odată întărtat în strune.
—	Ne fa, la ce dracu gândeşti, scoală şi pregăteşte-mi patul.
Ilinca rămâne surdă, înţepenită aşa pe spate, cu ceafa sprijinită în încleştarea mâinilor ei îmbrăţişate.
—	Ce zici, să cred eu că dânsa gândeşte acum la mine?
—	Mai ştii! .
—	Ori cum ea mă vrea, mi-a spus-o curat, ş'apoi ce-ar avea să-mi taie calea veşnic?
Focul se topiâ tot mai mult, licăririle îi erau slabe, întunericul din casă înghiţiâ tot mai mult lumina, ascunzând în umbră chipurile celor din jur. Ţiganul lăsase cobza la o parte şi căzuse şi el în adormirea dulce a vr'unui vis ascuns.
—	Hai la mănăstire.
PĂRINTELE PAMFILIE	139
—	Nu le spui nimic?
—	Mă mulţumesc cam văzut-o.
Când să plecăm, zărim în dosul gardului un trup ghemuit ce pentru pândă. .
—	Cine-i acolo? strigă părintele surprins.
Am auzit numai un mormăit înciudat şi umbra se afundă şchiopătând în întuneric.
—	Nevolnicul cela îmi numără paşii. Se ţine de mine ca un blestem afurisit. De când nu-1 mai primeşte Ilinca, nu se mai aude bătând cu ciocanul în bordeiul lui. Se târăşte zi şi noapte în jurul ei, prostit de dragoste, mârâind numai, ca un urs bolnav,
—	Ar fi curată bătae de joc a soartei, să se lege ruina asta de viaţă, cu o fată aşa frumoasă şi aprinsă.
Părintelui i-a părut bine. de vorbele mele şi face cu vocea plină de fericire şi avânt.
—	Ea trebue să nască voinici, flăcăi răsvră-tiţi ca şi sângele ei înfocat, nu betegi de îngroşat rândurile cerşitorilor.
Alergam pripiţi pe hudiţile îiitortochiate, mânaţi de lătratul câinilor. întunericul era greu, apăsător. Numai zăpada mai lumina oleacă lungul drumului, călăuzindu-ne mersul. Ici colea negura nopţii se înmugura cu câte-o licărire slabă de pe la case. Lumea se liniştise, rar de întâlniam câte vr'o umbră de om, mătăhăind şo-văelnic prin întuneric.
Cu primăvara, Ilinca a început a bate des pragul bisericei. Venea de se aşezâ spăşită în-tr’un colţ ş’asculta rugile, cuminte, cu ochii plecaţi la pământ. Adeseaori o zăriam dând târcoale zidurilor mănăstirii şi spionând prin crăpăturile portei. Părintele Pamfilie era fericit.
140
ÎOAN Aj)AM
trăia ca'n vis, nu-mi vorbea decât de dragostea lui şi de ochii mari a Ilincăi.
Acasă la dânsa nu se mai putea duce din pricina şchiopului, nu era chip să nu se împedice de dânsul. II înconjură, ca să nu facă vuet în sat şi să-şi feştelească numele. Nu schimbau vorbe decât din treacăt şi se mulţumiau să se vadă. Ilinca din fată vioae şi cu aprindere în priviri, ajunsese abătută şi îngândurată, o rodea în suflet îndoiala amară a nestatorniciei omeneşti.
—	Părinte, mi-ai încurcat mintea şi mi-ai o-trăvit sufletul, ameţesc când mă uit în josul clinei pe care am apucat.
Aşa i-a zis ea odată la o slujbă.
—	Să fi văzut ce lumini orbitoare se jucau în ochii ei feciorelnici, înecaţi în lacrămi...
Părintele îmi vorbea ca de-o minune de întâmplarea aceasta atingătoare.
—	Ar fi liniştit mânia iadului, cu privirea ei îmblânzită de durere...
Prin mănăstire începuse a se vorbi de dragostea asta. Călugării se uitau lung la Ilinca, când o vedeau nelipsită dela slujbă. Părintele Pamfilie înfruntă glumele şi pildurile cu seninătate.
Durerea mare a început de când a ajuns vestea la urechile egumenului. întâi a fost zile de mustrări umilitoare şi înfrânări crude. Pe urmă a dat poruncă să nu mai lese pe Ilinca în biserică. Viaţa părintelui s’a întunecat ca o noapte posomorită. Trecea prin mănăstire ca o umbră de mort. Vorbea rar şi suspină adesea. Părintele nu mai avea voie să iasă în sat, i se tăiasă rândul la slujbă, ca nevrednic de a se apropiea de cele sfinte.
—	Vezi cine-s cei nemernici? — Dragostea cinstită pentru dânşii e păcat de neertat şi
PĂRINTELE PAMFILIE
141
viata lor murdărită de cele mai revoltătoare îm-părecheri, e cristal de ţinut darurile sfinte,,.
Se înstrăina din ce în ce de lume, afundân-du-se în singurătatea visărilor. Mânca numai ca să se ţie pe picioare. Eu sufeream grozav de lipsa tovărăşiei lui înălţătoare. Se îndoia de toate, era neîncrezător şi cu mine.
—	Părinte, să mă duc s’o văd ce face, să-i spun o vorbă bună dela sfinţia-ta, să-ţi aduc şi matale ştire dela cîânsa...
—	Nu...
—	De ce mă laşi în dezordinea singurătăţii mele, de ce te depărtezi de mine?
El a zâmbit trist şi mi-a pus mâna blajin în creştet.
—	Tu eşti copil curat la suflet. *
Trecându-i apoi pripit o înrourare pe faţă,
zice cu răceală.
—	A fost aşa... o nebunie trecătoare, un vis urît, ispititor. Acum sunt senin, trăesc în credinţă nepătată şi în gânduri creştineşti...
S'a închis în chilia lui fără să mă privească măcar. Mă munceam să-mi amintesc purtările mele faţă de el, ca să văd ce l-a făcut să aibă prepusuri nedemne faţă de mine.
Primăvara se îmbrăcă tot mai mult în splendoare şii farmec. Pământul descorţit asvârlea prisos de frumuseţi ş’o risipă nesocotită de parfum şi minuni.
Intr'un zori de ziuă, vine portarul de mă scoală înainte de vreme. Am avut o presimţire neînţeleasă, ceva pustiitor în suflet, mai ales cam dus o noapte neliniştită, un somn muncit, tulburat.
— Vă chiamă un ţigan necunoscut...
142
IO AN ADAM
Bătrânul călugăr avea ochii cârpiţi de somn.
—	Nu l-ai mai văzut? întreb eu neliniştit.
Eram în prada celor mai ciudate prepusuri.
Un singur gând aveam hotărît, că nu-i lucru curat la mijloc.
—	N'am mai băgat de samă cine-i.
Alerg la poartă.
Mi-a părut rău că n’am dat şi pe la geamul părintelui Pamfilie. îmi deschide călugărul, intrând toropit de somn în cameră.
Afară nu văd nimica. Rotesc eu ochii, sorbind din aerul proaspăt de primăvară plină, dar nu zăresc nimic. Fac un pas înainte, când de după un picior de piatră ce sprijinea zidurile iese şchiopul întâlnit la Ilinca. Mi-a trecut prin inimă ca o săgetare de foc. Nevolnicul tremura ca varga, căutând înfricoşat în jurul lui.
—	Hai c'am făcut moarte de om.
Abia mi-am stăpânit pornirea ca să nu-1 prind de gât. Ţipătul mi l-am gâtuit în beregată. Ţiganul era galben ca turta de ceară şi lăcrăma pocăit de mi-a slăbit mânia.
—	Ce-ai făcut, păcătosule?...
—	Dumnezeu pe semne c’a vrut aşa...!
Şi porneşte şolticăind pe drumul din spre pădure. Mergeam ca un zăpăcit în jurul zidului neputând să-mi lipesc mintea pe nici un gând. In capul meu era o încăerare de presupusuri, fără ca o idee să-şi aleagă un contur hotărît.
Pluteam aşa ca pe-o apă învălmăşită, purtat de toate valurile temute, dat de toate fundurile îmbulzelii de talazuri, fără să m’afund cu totul într'o înghiţitură potolitoare. Şchiopul fugea năuc înainte, călăuzindu-mă în spre deznodământul fatal. Şi era atâta tinereţă în cuprins, dimineaţa era aşa de dulce, atât de prietenoasă! Pretutindeni verdeaţă crudă şi cântări de pasări
PĂRINTELE PAMFILTE
148
Lumina slabă, cenuşie se înviora tot mai mult de apropierea soarelui aprins. Cu cât înaintam spre pădure, cu atât cântecul zguduitor al potopului de pasări, tresărea liniştea solemnă a codrului. Poalele verzi se pătau de nenumăratele flori, ce îmbălsămau aerul primăvăratec. Cum de natura putea să-şi îmbrace înfăţişarea cu a-tâta seninătate, când ascundea în sânul său întâmplarea cea mai fioroasă, sfârşitul celor mai alese podoabe ale sale!...
Codrul ne ascunsese de mult între stejarii lui neadormiţi; ridicam costişa gâfâind, ţinând tot malul unei surpături adânci. Ţiganul cu tot beteşugul, mergea ca dus de iele, făcându-mi din când în când semn din mână să viu dppă dânsul.
Nu simţeam pământul sub picioare, împrejurimile năluceau pe dinaintea ochilor ca îmbrăcate în păinjiniş. întrezăream numai golul ce se făcea în juru-mi, mă fura răpuitor prăpastia ce se lărgea în sufletul meu secat de presimţiri negre. Intr'o adâncătură ţiganul cade grămadă. De pe dâmb îmi îngrozesc ochii de arătarea cea mai dureroasă. In poalele negre ale părintelui Pamfilie era împrăştiată titva Ilincăi. Zăceau amândoi risipiţi pe iarba tânără, amorţiţi pe vecie. Un moment mi-au îngheţat lacrimile în orbite. Am rămas stană de piatră. Picioarele mi s'au curmat pe urmă dela glesne şam lunecat pe brânci lângă dulcele meu învăţător. Ţiganul îmbrăţişază picioarele Ilincăi. Am plâns mult. un plâns copleşitor ce te vlăgueşte până la moarte. Prin capul meu vânzolit de vânturile nebuniei, nu se oploşia nici o hotărîre pentru moment.
—	Ştii tu ce ai făcut, ticălosule?
—	Aşa a fost scris...
—	I-ai ucis pe dânşii şi te-ai prăpădit si tu.
—	Eu!... oricum, eu tot prăpădit eram. S'q sfârşim cu ei, că se ridică ziua mare.
144
IOAN ADAM
—	Cum?
—	Să închidem părinţele cartea aici. E bine să nu se ştie de păcat, că le feştelim amintirea — să-i îngropăm bine în malul râpei şi să spălăm orice presupus de pe urma lor.
Ţiganul avea dreptate, m'am înfrânat ca să-l amestec şi pe el cu pământul şi m'am supus lui la treabă.
Cât ai clipi s’a asvârlit în râpă ş'a prins a răscoli într’un cot pământul cu ciocanul lui însângerat. Stârvul acela care-ţi făcea milă de prăpădit ce era, purta pământul cu înlesnirea unui voinic. M'am coborît şi eu la treabă. Sgârieam groapa c'un colţ de piatră.
—	Ce nenorocire pe lume!
—	Ia un păcat ca toate, părinte, se joacă cu noi Dumnezeu după cum vrea. El ar fi putut să-mi scoată din inimă ghimpele ş'aşi fi rămas curat.
Plămădiam pământul cu lacrămile noastre. Cine ar mai fi crezut s’ajung să sap mormântul aceluia pentru care m’aşi fi îngropat de viu!
—	Că dacă nu-mi eşia părintele'n drum, eu trăiam cu Ilinca.
—	Blăstăm pe capul tău, nemernicule!
—	Ei voiau să fugă, să fie mulţumiţi amândoi, am simţit de cu sară. Când au pornit-o noaptea, eu m'am luat cu ciocanul după dânşii. întâi nu mă gândiam la păcat, voiam s’o mai petrec aşa din ochi, că mi-a fost dragă, urîta, mai mult decât zilele. Dar ei se sărutau pe drum şi pe mine m’a întărâtat asta de mi-a întunecat minţile. Lunecam după ei ca un şarpe flămând. Aici în curmătură s'au pus la odihnă. Când dânşii se învăluiau cu îmbrăţişatul, eu mi-am dat drumul în capul lor ca un uliu pe cloşca cu pui, Vam lovit nebuneşte cu ciocanul..,
—	Om spurcat..,	;
PĂRINTELE PAMFILIE
145
— Nu-i aşa, părinţele,— cum e partea creştinului...
Nevolnicul s'agaţă de rădăcini şi suie malul râpei. A trântit de sus trupurile, curăţând din iarbă sfărmăturile de titvă.
Mă împietrisem în faţa atâtor lucruri fioroase. Am dat ţărână peste trupuri, ţiganul a mai cărat nişte dărmătură uscată ş’a asămuit locul de nici gândeai că înghiţise o lume de frumuseţe şi de minte.
Când am înţeles că mi-i pierdut dascălul, că am rămas singur în lume, mi-a căzut pe ochi un văl de ameţeală am îngenunchiat năucit lângă mormânt. Intr’un timp m'am trezit din leşin şi tresărind la amintirea celor petrecute, mă furişez din râpă şo iau la vale speriat. De pe mal am văzut cum şchiopul cărâ apă cu căciula şi spălâ locul de sânge.
M'am văzut aşa de slab, aşa de fricos, pe lângă durerea stăpânită a ţiganului.
Am pornit-o la vale ca gonit de biciul morţii. Tremuram ca de friguri şi mergeam în bo-bote fără să mă gândesc ce voi face.
Dela poalele codrului am zărit mănăstirea. Mi s'a strecurat în suflet un desgust ucigător la vederea zidurilor aspre şi mi-am întors faţa ca dela o ruşine.
Rămân nedumerit, înfipt locului. încotro? Aş fi intrat mai curând în ocnă, decât să mă mai întorc la mănăstire. Acolo mi-aş fi amintit veşnic de tovarăşul bun al sufletului meu. M’aş fi văzut singur într'o lume de viclenie şi perzare. M‘a copleşit o durere neînţeleasă, aşa un' dor de ducă, să mă prăpădesc în lume cu dragostea mea.
Ş’atunci m'am dus la Vaslui de-am intrat fecior în casă...“
loan Adam — Rătăcire
to
XI
PRIN NINSOARE
„Când deschid ochii, geamul alb de ninsoare, o ninsoare măruntă, nisipoasă ca cernută prin sită deasă. Bordeiul călduţ se umpluse de lumină cuminte, molatecă. — Zorile se îngânau cu zăpada, înblânzindu-şi tăria revărsatului strălucitor, în alintarea pripită a ninsorei.
Ne sculam cu iarnă. Am avut un tremur de o sguduitoare înfiorare la vederea omătului. Mă ridic încet într'un cot şi plecându-mă în spre fereastră, caut să privesc prin desişul încurcat ce se cernea din înălţime. Vederea se înecă în potopul alb ce copleşise împrejurimile, fără să deo-sebiască nimic din încâlceala păijinişului de fulgi nisipoşi.
Duduia dormea adânc, cun obraz adâncit în pernă, toropită şi dânsa par’că de amorţirea în care se cufundase natura. Faţa ei de femee în-naintea facerii îşi da drumul obosită de pe sub ochi, pătându-se pe alocurea. Mătasa galbenă a părului se resfira pe pernă ca un val suflat de aur topit. Respira lin clătinându-şi sânul ca un strugure copt, tremurat sub frunze.
In odae linişte dulce, aţâţată numai de ninsoa-rea aspră ce se cernea în geamuri. Lumina se deschidea tot mai mult, albind molatec încăperea paşnică. M'am dat binişor din pat de-am făcut focul. Era o beţie de simţiri noui. Schimbarea timpului îmi umpluse trupul de tinereţâ $i de
IOAN ADAM
1&0
porînire către viaţă. Monotonia împovărătoare a zilelor târzii de toamnă, se vrâsta cu privelişti străine, înviorătoare.
Focul îşi trosnea mădularea în stingerea învăpăiată a flăcărilor. De-afară nu se auzia de cât măcinarea nisipoasă a fulgilor pripiţi. Vremea era astâmpărată şi codrul blând. Ochiurile de sticlă se încadrau din ce în ce în chenar de zăpadă, rămâind numai mijlocul rotunjit în care se juca ninsoarea ca nişte ţânţari ce se bat dela lumină.
îmi sprijin fruntea de prichiciul hornului şi rămân mult pradă simţirilor mele de reînviere sufletească. Privesc nehotărît la înmlădierile leneşe ale aripelor de pară, legănându-mi gândurile în răcoarea parfumată a unor visuri străvezii. Ţiuitul coşului mă afunda mai mult în sorbirea vrăjită a mrejelor amăgitoare. Cutreeram lumi feerice. Alăturea de Duduia mea recâştigată, păşiam triumfător spre plaiurile fericirii dorite, călăuziţi de gândurile îmbărbătătoare a o-draslei noastre aşteptate. Copilul va umplea golul ce se lărgea între noi cu minunea nevinovăţiilor lui trandafirii. El va fi puntea fermecată pe care se vor întâlni înpăciuitor inimele noastre înstreinate.
Ridic încet capul ca să-mi şterg brusc din ochi nălucirea rătăcirilor mele ideale. Căldura trezită se întindeâ în încăperea umplută de lumină, înfiorând liniştea cuminte cu tresăriri vesele. Florile şi frunzele uscate prinse prin grinzi, irosauîn aer mirodenii trecute. In lungul unei poliţe se întindea un şir întins de gutui şi mere tomnatice. Mirosul tare al fructelor, înduioşia mireasma ştearsă a florilor topite. In cuminţenia tăcută a bordeiului plutea numai balsam şi ademeniri molatice.
PRIN NINSOARE
151
Duduia se'ntoarce prin somn cu faţa în sus ferind leneş plapoma de pe ea. Mă scol şi mă îmbrac domol, ca să nu-i stric odihna. Alătu-rându-mă de pat, rămân aplecat în spre comoara mea, nepreţuită, cuprinzându-mă în des-merdarea liniştită a bucuriei ce mă stăpânia. Resfirându-i mai mult mătasea de aur ce-i lumina faţa, încremenesc orbit ca de strălucirea unei viziuni. Căldura îi aprinsese puţin obrajii pătaţi depar’că o alintase visele cele mai mincinoase. Pântecile ei boltit de rod, se rotunjia sub cămaşa subţire ca un mugure plin, gata să-şi desvelească bogăţia frunzelor ş'a parfumului de primăvară. Şoldurile i se lărgiseră ca să facă loc mântuitorului ce trebuiâ să ne adune de pe drumurile opuse pe cari lunecam şi să ne îndrepte în spre aceeaşi zare scăldată de lumina împăcării. Să-mi erte oare mie soarta nebunia de a mă fi lăsat în voia unei rătăciri deşarte, de-a mă fi amăgit cu gândul să cred într'o apropiere de neamuri?...
Toată nădejdea mi-i în vlăstarul nostru, el poate să ne lege cu înmlădierea robitoare a braţelor lui crude. Nu ştiu unde am fi ajuns dacă întârzia. Duduia se obosise cu viaţa monotonă a câmpului, în sufletul ei deşteptat din amăgiri, se trezise potopul momitor al vechilor înclinări. Simţeam cum se îndepărtează cu dezgust de mine, cum o pierdeam din mâini ca pe o rouă sărutată de soare. Şi eu rămâneam singur în dezordinea tulbure a prăbuşirii mele. Dar au! venit mai pe urmă întâmplări noui, zile senine, împrospătări neaşteptate, ce au făcut să se uite vrajba, să se mai prelungiască agonia înţelegerii noastre. Găsirea părinţilor, mai ales, a potolit mult vâlvătaia urii ce se ridicase între noi. Acum trăim liniştiţi, aşteptând cu adâncă mişcare în suflet venirea oaspetului dorit...
152
IOAN ADAM
Ninsoarea se măcina neclintit, căzând nisipos şi îndesat. îmi iau sumanul, trag căciula pe u-rechi şi aninându-mi puşca în umăr, plec s'aduc vânat proaspăt Duduii. Uşa a scărţâit, scrâşnind de strângerea omătului aspru pătruns prin toate crăpăturile. Am închis-o binişor să nu stric pacea molatecă din bordeiu şam răsbit îndrăzneţ prin cernirea înăduşitoare a fulgilor mărunţi.
Codrul cuminţit se pleoştea supus sub încărcarea înflorită a zăpezii de pe crăci. Ninsoarea se înbulziâ pieziş, râşnindu-se încurcat ca nişte pulbere de sare vânturată. Natura liniştită a-morţise blând sub alintările îngheţate ale iernii. Nu se auziâ nici o respirare măcar, iar privirile se opriau în năduful alb al fulguirii.
Când am dat printre copaci, crengile atinse îşi scuturau floarea rece, răcorindu-mi obrajii şi grumazul cald. Troianul s'aşternuse de-o palmă, îmi tăiam drum prin omătul uşor, ca printr'un învăliş de pleavă. Era un timp blajin. Pe ici - — colea străbătea câte-o pasăre ciufulită, tremurând ramurile încărcate cu atingerea aripelor.
Aud o pârâitură de gătej şi plescăit de crăci luate vârtej înainte. Când mă întorc în spre văgăuna din dreapta întrezăresc prin păinjinişul ninsoarii, cum un ţigan venit să fure uscături, fugia sfredelind vajnic perdeaua înecată a fulgilor încâlciţi. Lăsase sarcina întriun hop, crezând cam ieşit după nenorociţi de-al de el. Chiuii cu putere şi mai prelung înbiindu-1 să-şi iee vreascurile. Cu cât îl strigam însă, cu atât dânsul se opintia mai năvalnic la vale.
—	Intoarce-te măăăi.. că nu-ţi fac nimica...
—	Să nu ne faci nimica mapca-te-aş, că ne frige deştul frigul..,
PRIN NINSOARE
153
Sar cu inima speriată. Când mă uit mai la deal, o ţigancă bătrână îmi facea temenele, mă-tâhăind încotoşmată cu toate trenţele şi răză-mându-se de legătura mare şi înfoiată de dăr-mătură,
—	Te ştiu eu că eşti om bun şi milos, lasă, nu te mai arăta rău şi îndrăcit, că n'ai cui să-măna...
—	Du-te, bătrână hăi, în plata lui D-zeu, numai, deschide ochii să nu te vadă dela mănăstire, c’apoi e rău de-amândoi.
—	Aşa, mamo, aşa, să fii milostiv, darnic ca cel de sus cu pământul, că el a făcut şi pădurile şi dacă călugării n'ar fi răi să puie stăpânire pe ele, n ar pieri creştinul de ger, cum pier pasările apucate fără cuibar,.,
—	Bine, bine — lasă descânticul şi porneşte-o la drum, c’ai să'ngheţi pe aici.
—	Sărutăm dreapta, mă duc,..
Degetele ei seci şi cârligate, se înfig în maldărul uscat,, ca'n grumazul1 unei prăzi. Baba porneşte şovăind, trăgându-se greu printre copacii deşi ce-i încurcau gătejele cu ramurile.
—	Să-ţi dea sănătate Maica-Domnului, că eşti omenos,..
Stau locului şi mă uit pe urma bătrânei. — Câtă îndărătnice pentru traiu! îşi împleticeâ picioarele greoiu, mânându-şi dămol mersul obosit. Pentru ce mai întârzie şi ea în viaţă, de încurcă lumea? Ce pornire ascunsă, ce putere oarbă înlănţuie la jugul nevoii atâtea făpturi de prisos?
Rămăsesem înfipt, copleşit de pusderia albă a pulberii nisipoase ce se jucâ în cuprins. Petreceam din ochi pe bătrână. Drept sarcina fugarului, se opreşte şi-şi leapădă legătura. Privind iscoditor în jur, alătură mâldării de face un
164
IOAN ADAM
morman mare de vreascuri. Plecându-se asupra lor, înfulică grămada şi se curma sub greutatea uscăturilor. Acum călca par'că mai stăpânit, lunecând prin ninsoare ca o lupoaică flămândă ce-şi ducea prada grea la vizuinne.
Până azi nici n am simţit că sunt $n slujbă, că am îndatoriri de îndeplinit. Cum să-mi împac datoria cu înclinările mele sufleteşti? Pe de-o parte mulţimea săracă, silită de nevoe să fure, pe de alta porunci straşnice să nu se mişte un cătur din trupul pădurii!...
Să fure!... nici nu m'am gândit bine, când mi-a scăpat din vârful penei vorba aceasta amarnică. Adică tâlhărie să fie faptul că, un nevoiaş strâm-torat de frig, întinde mâna peste gard şi iea ceea-ce şi codrului prisoseşte, ca să-şi desgheţe măldularele înţepenite de iarnă!... — Şi când te gândeşti că moşiile au fost închinate mănăstirilor, pentru a premări bunătatea celui de sus! Unul îşi ispăşeşte păcatele, dăruind bunuri pentru a se face cu dânsele nelegiuiri de să se în-groziască şi demonii...
Tot mergând eu aşa în prada revoltei, zăresc o răsuflătoare într’o movilă de beldii. Pun mâna pe un ciot şi svârl în grămadă. Ca din pământ s'au asvârlit vre-o cinci şoldani spăriaţi. Din două focuri am culcat în zăpadă doi iepuri. U-nul a căzut trăsnit, cellalt se ţâra c’un şold rupt, înroşind urma ce o lăsa în zăpadă. Mă. reped şi-l abat cu stratul puştii ş'apoi mi-i aşez la umăr.
Rătăcesc un timp aşa în bobote prin ninsoarea deasă. Simţiam nevoe să-mi obosesc trupul, să mă istovesc în sforţări, ca să astâmpăr aprinderea răscoalei sufleteşti foi contra orîn-duelii nedrepte din lume.
PRIN NINSOARE
155
Intr'un desiş de stejari mă opresc şi-mi încarc puşca.
Codrul rămâne tot solemn, cuminte, plecân-du-şi blând crăcile sub înflorirea de zăpadă. A-fară de măcinarea aspră a ninsoarii nisipoase, nu se auziâ nimica. Copacii stăteau evlavioşi, de par'că ascultau evanghelia în biserică.
Băteam colnicile răzbătător; chiui ca să înfricoşez tâlharii de uscături, înviorându-mi corpul de răcoreala potolitoare a omătului.
Din spre zare văd coborîndu-se o sanie. Pe lângă boi umblau poticnind de cioate şi lune-cuşi două umbre de om îmbodolite de nu se puteau cunoaşte. Ridic coasta în spre dânşii, gândind c'au intrat în pădure cu gând rău.
—	EiA cine sunteţi?	'
—	Creştini cu gând curat...
Am cunoscut glasul tatei. Dau repegior în spre părinţi.
—	Da ce vânt v’aduce?
—	Venim cu zestrea...
—	Ce zestre?
—	Noi ne-am tot luat cu treburile, ca toamna, şi am amânat gătirea lucrurilor de azi pe mâine.
—	Cum vine asta?
—	Poi, ştiu că nu era să te lăsăm la casă nou, aşa fără o îndemânare gospodărească din partea noastră.
Mama intră în vorbă:
—	Trebuia, fireşte, că nevastă-ta, dă, bună femee, da...ai luat-o goluţă şi însurăţăilor le face nevoie de multe.
—	Mai o pernă, nişte ţoale, o plapomă, prosoape, tot tacâmul gospodăresc...
Am rămas încurcat la toate acestea. Sufletul meu, aşa de stingher o copilărie întreagă, căpăta tărie, se înseninâ^^e bucuria unei tovărăşii nestrămutate.
156
IOAN ADAM
—	Părinţii mei iubiţi!...
Cu ochii în lacrămi, le sărut mâna, cotropit de . emoţiune.
—	Lasă, lasă.
Am plâns cu toţii şi-am pornit mişcaţi la vale. Razimul lor mă împuterniciâ. Aveam atâta nevoie de o apropiere a cuiva!... Şi Dumnezeu bun mi-a luminat chinuitoarea taină a naşterii, mi-a desvăluit inimile celor mai cu durere dintre muritori. Oricât de nevinovate erau luările lor aminte, mă umpleau de fericire, mă făceau să nu mă văd singur, părăsit...
—	Da pentru cine ai ucis iepurii?
—	Pe unul are să-l facă Duduia zamă pentru noi şi pe celălalt am să-l duc stareţului, c’aşa e în obiceiul pădurarilor.
Dânşii se uită la mine miraţi. In vremea asta un iepure zăpăcit alerga în spre noi. Eu întind puşca şi fac încet.
Pe acesta vi-1 dau d-voastră.
—	Ba să nu faci păcatul...
Şi tata îmi ia puşca dela ochi.
—	Noi postim după legea veche.
Mama pune un deget pe buze şi se apropie cu vorbă mirată:
—	Da egumenul mănâncă la sec?
—	Ihai, dumneta să trăeşti...
—	Auzi tu fărdelege!...
Tata o ia înainte şi zice cu încredinţare:
—	Ce are de-a face, călugăr-călugăr, da vezi că-i călugăr-boer, şi boerii noui nu se mai uită la legea veche...
—	Poi atunci de ce mai vine Crăciunul?
—	Pentru că-i la rând.
Am ridicat din umere, fără să ştiu ce să le răspund.
Sania săltată de cioate şifjle uscături, umbla
PRIN NINSOARE
157
culcându-se când pe o talpă, când pe cealaltă. Boii lunecau şi se împedecau adesea. Noi ne uitam în absorbirea gândurilor noastre, fără să luăm în samă cum mergeam.
Mama era tot nedumerită, la un loc se întoarce către mine:
—	Da’n câşlegi ce pustia mănâncă, dacă se ghiftueşte acuma cu frupt?...
—	Ce să mănânce.—carne...
—Atunci, ce mi ţi-i omul, ce mi ţi-i câinele!...
In poiană zărim pe Duduia, îmbrăcată cu ce avea mai gros. Sta sub potopul ninsoarei vânturate, cu braţele ridicate în sus, prinzând fulgii mărunţi în mânuţele ei trandafirii. Omătul se aş-ternea mereu, îngroşind troianul. Când ne-a văzut, aleargă nebunatec în spre noi, spintecând voinicos pleava spuzoasă, albă ca petalele de crin scuturat. Mie mi-a râs inima de bucurie văzând-o aşa voioasă.
—	Numai de n'ar tăia-o vr'un junghiu...
La vorbele mamei, întâmpin cu încredere:
—	N’are nevoe, las-o, vremea aspră o întăreşte, pământul numai dacă-1 arde gerul şi-l petrece căldura, ajunge mănos, — încercările în-vârtoşeşc pe om.
Râdeam când o vedeam că se luptă cu valurile de zăpadă. Se încurcă în poala sumanului ş’a-tunci venia în brânci, frământând troianul.
—	Nici pe-o vreme ca asta, nu ne-aţi uitat?
Tata o iea blând de mână:
—	Când te-ar putea uita cineva pe mata, Duduie? — Ea se dă mai la o^parte şi schimbând vorba, zice cu pornire:
—	Nu-i aşa că-i frumos? — Natura ş’a primenit hainele, e ceva proaspăt în cuprins, — aşa-i că simţiţi plăcerea înviorătoare a omului ce in-V:ă sub o plapomă înfăţată din nou?
158
IOAN ADAM
—	Să sărbătorim schimbarea vremii!...
îmi fac cruce cu evlavie.
—	Eu m'am închinat azi mult, am bătut mătănii sub icoane şam slăvit mărirea creatorului.
Oprim dinaintea bordeiului. Duduia se suie pe oplean şi s’apleacă peste scoarţa săniei, ferind omătul aşternut pe lucrurii.
—	Da ce-aţi adus aici?
—	Podoabe pentru casa voastră.,.
Sare jos şi bate din palme ca un copil alintat.
—	Ce buni sunteţi voi, tată şi mamă!...
Am dejugat boii, le-am dat un braţ de stru-jeni, pe când ceilalţi cărau în casă zestrea. Mama rămâne la urmă c’o pernă şi jucând legănat o bate sus între mâini, ca la purces mireasa.
Afară, cu tot ninsul, era o vreme moale, nu se lăsase încă ger tare. Anin un epure în grinda ce ieşia din coama bordeiului şi pe celălalt îl în-vălesc într'o traistă pentru mănăstire.
Intru în casă şi-i găsesc întinzând scoarţele minunate şi ştergarele cusute cu arniciu. Ochii Duduii se aprinseseră de bucurie. Mama se uitâ la toţi cu mândrie.
—	Iaca ce face o nevastă vrednică!,..
Duduia dă peste un prosop mare înflorit 'şi
vrâstat cu borangic. II întindea cât era de mare şi-l sămăna cu privirea.
Mama oftează şi s'apropie de ia prosopul de-un capăt.
—	II vedeţi? — de-ai şti ce sdruncin mi-a dat!...
—	Aha... e cel ce ţi l-a furat.	ţ
—	Din ochi a perit. — Duminică îl scot de-1 arăt la nişte femei venite cu văzutul şi luni, când să-l aşez în ladă,pace, şervetul meu nu era. Răscoleşte, sbate-te, caută, găseşte dacă ai
PRIN NINSOARE
m
ce. Mă duc la vecine: Că lele Ioană pe colo, pe dincolo, unde să te-apropii, se jura şi pe ţâţa copilului. Iscodesc pe Zamfira, tot degeaba. In-tr’un post a paştelui, în toate Sâmbetele, am dus colivă la biserică ş'am dat leturghie pentru găsirea lui şi n'a fost chip să-i dau de urmă. Pe după Sfântu-Vasile mă duc în Rapşa la o căr-turăreasă ş'o pun să-mi tragă de şervet. Cum le-a întins, mi-a ghicit că lelea Ioana mif l-a luat, numai că doar nu mi-a spus numele, da'n colo tot: o femee oacheşe, naltă şi cu statul în coasta casei mele. I-am plătit să-i facă pe ursită, ca să-mi aducă paguba. N’o trecut lima şi găsesc prosopul după zestre. — Da ştiu că i-am dat-o bună, am batjocurit-o de-o rămas mai de râs de cât fasola în ziua de paşti, — am spus-o şf la copchii"...
Omul meu ca să mă înbune, zicea că l-am ză-hăit eu aşa prin celelalte lucruri, auzi zăhăit, când cărturăreasa doar numai nu mi-o spus numele!...
—	Ei las-o şi tu acum, zi mai bine ferească Dumnezeu de năpaste.
—	C’aşa eşti tu, lasă-mă să te las... de m'aş fi dus după vorbă-ţi, n'ajungeam să dau băetu-lui nimica, dar vezi c'a fost Maranda la mijloc, saraca...
Ca să-i împac le rup vorba.
—	Sfârşiţi cu ce-a fost, bine că s’a găsit...
—	II tot găsiam, dacă rămăniam cu mâinile în sân...
—	D-ta, tată, să-mi jupueşti epurele şi mata Duduie să facibadiţii de mâncare, că badiţă-tău are treabă...
—	Să nuntârzii, măi Bujor, că ni-i să nu se mai strice vremea.
—	Aşteptaţi că viu.	^
160
ÎOAN A DAM
Am luat puşca şi traista cu epurile şi mam lăsat grăbit în spre mănăstire, făcându-mi loc prin părăduiala jucăuşă a ninsoarei mărunte.
La poarta mănăstirii un cârd de copii îmbrăcaţi sărăcăcios, boceau la un loc cu bătrâni şi cu babe. Unii veniseră cu viţei şi capre de funie. Vitele spăriete de iarnă şi îndemnate de plânse-tul stăpânilor, ridicau capul în spre ziduri şi mugeau jalnic. Nedumerirea dela început mi s’a luminat la amintirea iernilor trecute. Toată gloata aceasta nevoiaşă venia să cerşească liberarea părinţilor şi rudelor prinse la furat uscături. Nenorociţii cari cădeau în mâinile călugărilor, erau vârîţi în başca umedă, bătuţi şi lăsaţi la frig, până erau răscumpăraţi cu vite, pâine sau parale.
La vederea mea, bocetul se întăreşte, braţele se întind rugător în spre mine. Unii mă priveau cu ură, duşmăneşte. Cei cu vitele îmi întind funiile.
—	Scapă-mi pe bărbată-miu, că-mi dau şi casa, numai să nu-1 mai schingiuească...
—	Dă drumu lui tata...
—	Scoate de la chin pe frate-miu...
Oamenii aceştia vedeau în mine pe vrăşmaşul
care-i goneşte dela căldură, credeau că eu am închis pe ai lor. Ridic din umere la rugile lor.
—	Lasă, de ne-o mai călca piciorul în pădure, să dai cu puşca...
—	Să ne pui pieile la salamură.
—	Lasă pe mama să vie acasă...
Abia puteam răsbate de înghesuiala cetei înfrigurate.
—	Nu sunt eu de vină, creştinilor, eu n am adus pe nimenea...
Bat în portiţă să-mi dea drumul.
—	Astâmpăraţi-vă, păcătoşilor, degeraţi acolo
PRIN NINSOARE
161
ca muştele, să vă săturaţi de prădat sfânta mă iiăstire...
—	Deschide, că’s eu, Bujor...
Călugărul imi face loc, dând minunat din cap, ca şi cum m'ar fi aşteptând perzarea. Ducân-du-şi mâna stângă la falcă, s apropie tainic de mine:
—	D'apoi bine, te-ai apucat de împărţit pădurea la calici?
Când să-l mai descos, ca să mă dumerească, numai iacă egumenul venind dinspre grajd. Cum mă vede, s'apropie răstit.
—	Da ce, chir Democraticos, vrai să-ţi în-chiriezi loc în rai, cu punga sfântului-locaş?
—	Nu înţeleg nimica, luminate părinte...
—	Te faci mort în păpuşoi!...
—	Nu simt nici o vină asupra capului meu!
—	Vino sus, să ţi-o arăt, lasă că ne xăfuim noi...
—	Sărut dreapta, aştept totul cu inima curată.
Din pridvor se întoarce către mine mai domolit:	j
—	Da, ce-ai adus în traistă?
Eu m'apropii de scări şi deschid traista.
—	Bun, bravo, dă-1 bucătarului.
In faţa chiliilor era un stog mare de sarcini cu găteje şi dărâmătură uscată, toate luate de la cei prinşi cu furatul. Printre vraful de vreascuri, roşiau brăele cu care erau legate. Trec pe după morman şi intru la bucătărie. Călugării veniţi de pe-afară, se îndesau pe lângă foc, bătând pământul cu picioarele. Mă căinau cu toţii, arătându-şi trişti teama, să nu mă dea afară. Eu ridicam din umere, fără să-mi dau bine
Ioan Adam — Rătăcire	ţţ

tOAN ADAM
seama ce să gândesc. Vedeam că-s jocul niştor urziri, ş'aşteptam cu inima deschisă, sfârşitul misterioaselor ameninţări.
Sprijin puşca de cerdac, las traista agăţată ’n vargă şi intru în cancelarie. Părintele egumen sta plecat pe nişte hârtii, neluându-mi în seamă intrarea. Pe nasul lui borcănos, se sprijineau două rânduri de ochelari. Părul cărunţit se strângea la ceafă într’o împletitură subţire. A-vea fruntea largă, bombată şi faţa lui lăţită bă-tea în arămiu-ruginit. Barba lae şi părul alb, mai îndulceau oleacă întunecarea chipului său do oriental. Sta ghemuit în jilţ şi cerceta absorbit nişte socoteli. Burta lui rotundă se ridicase de încovoiare, de-i sprijinea barba bogată. Gâfâiâ înăduşit, că era om greoiu şi scurtuţ.
Eu îmi purtam ochii pe pereţi, pe masă, mă uitam la strădania părintelui, îmi aruncam privirea şi la geamul sprincenat de zăpadă, urmărind jocul fulgilor mărunţi, ce se învârteau în lumina curată a sticlei. Pe pereţi covoare scumpe şi tablouri. In fund pe-o faţă rotundă de catifea, se încrucişau felurite puşti şi săbii. Pe masă teancuri de gazete, cărţi, ş'un revolver încărcat. Focul piroteâ pe sfârşit în sobă. In odaie cald tare şi tic-tac încet de ceas. Liniştea şi mo-leşirea pluteau ca o mireasmă adormitoare.
Egumenul tuşeşte şi ridică uşurat capul, lăsând condeiul în călimară. Frecându-şi mâinile şiret, zice râzând:
—	Ai luat înainte pe Cuza; dânsul nu poate face nimic pentru ţărani, că-1 ţin de poală cei cu mintea întreagă, pe când dumneata le-ai şi întins masa... ha ha ha...
Rânjiâ batjocuritor, incuind şi frecându-şi mâinile cu triumf.
—	Ce nu poate Cogălniceanu cli domnul, faci
PRIN ninsoare:
l()3
mata pe spinarea sfintei mănăstiri... bravo, halal... şi noi plătim simbrie, dăm de toate, pen-truca la urmă să sărăceşti crucea şi pe D-zeu... mh...
Aici Egumenul se încruntă.
—	Eu nu mă ştiu vinovat cu nimica, ce-i cu ţăranii, slăvite părinte, ce-am făcut; ce pot face eu pentru dânşii!?
—	Da vezi că dânşii sunt mai şireţi de cât voi, răsvrătiţii; când au nevoe vă ridică la cer, iar când sunt strâmtoraţi, vă vând pe un pahar de rachiu..,
—	Se poate, da ce are a face asta cu mine?
—	Tu ai fi ajuns departe, dacă nu te strică ereticul de Pamfilie, cu poporanismul lui caraghios. Erai băetul nostru şi cu grărfnţe în cap aşa că nu-ţi era nici un drum închis. Cu el, vezi c’ai ajuns mai mare peste pădurari, în loc să stăpâneşte norodul supus. — Ţăranul e fără de suflet. Cât eşti mare şi-i dai, îţi sărută mâna, de unde nu, ferească sfântul s'ajungi la un pahar de apă. Hristos n'a fost petruit de cei ce l-au slăvit? Omul de jos ştie numai de frică, are nevoie de un stăpân, de un biciu care să-l conducă, îndată ce i-ai slăbit zăbala se joacă cu tine ca harmasarul înărăvit, trebuie să simtă veşnic pintenii în coaste, pentruca să fie el fericit şi tu mai marele lui să-l ai de folos. — Cuza vrea să strice norodul, noroc că nu-i de capul lui. Mare lucru să scape nedetronat iarna asta, am să-l văd eu atunci cum are să rămâie cu prostimea lui. Tare mi-i frică să nu fie hulit şi gonit de cei pentru care s'a stricat cu toată nobleţă noastră. Ci-că să iea bunurile mănăstireşti şi moşiile dela boeri ca să le dee nespălaţilor de mojici!... ha ha ha... —El a gândit şi mătăluţă ai făcut... hai?,..
164
IOAN ADAM
—	Ce anume?
—	Ai zis oamenilor să vie să iee lemne numai să se ferească de mănăstire...
—	Eu?
—	Cine eşti!
—	Da nu se poate, e născocirea celor ce mă urăsc,
—	Să vorbiască gura nevinovată a ţăranului dumitale, nepătat la moravuri!...
—	Nu mă dau în lături dela nici o dovadă...
Egumentul trage nepăsător de bumbul unui
clopoţel şi se răstoarnă râzător în jilţ, tremu-rându-'şi degetele pe răzemătorile braţelor.
Intră speriat un călugăr smerit.
—	Adă dela popreală pe badea Nantu. Ră-zemându-şi ceafa umflată în marginea de sus a spetezei, se uită în podele, surîzând mereu şi jucându-şi degetele scurte în puful catifelat de pe răzemători.
Călugărul a ieşit închinându-se până la pământ.
Eu mă port cu privirea de ici colea. N'am simţit niciodată lanţurile slăbiciunii mele, mai greu decât acum. Cum i-aş fi svârlit îndărăt toată murdăria injuriilor ce aducea poporului îngenuchiat. Dar m’am simţit mic, legat de ne-voe să rabd totul. M’am întunecat la gândul că domnul nostru Cuza e priponit în mişcările lui— dar lasă... rupe el cătuşele ş’apoi mai pune mâna şi pe sabie la nevoe, că s’arată hotărît... Prin lume se vorbeşte că până'n primăvară trebuie să-şi treacă legea pentru împroprietărirea clăca-şilor şi luarea averilor mănăstireşti...
De s’ar trezi părintele Pamfilie, să-şi vadă vi^-sele îndeplinindu-se!... — In urechi îmi vine aşa ca de departe vorbele isvoditorului: ,,Domnul părinţilor voştri însă, se va îndura de lacrămile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva,
PRIN NINSOARE
165
carele va aşezâ iarăşi pe urmaşii voştri în vol-nicia şi puterea de mai înainte.,/‘
Răsbunătorul prevestit e în tronul tării!.,,
—	Pe ce plaiuri smălţate cu flori îţi colindă gândurile, de-ţi înviorezi faţa c'o bucurie aşa de cerească?...
Tresar. Nu luasem sama că egumenul mă privea de mult.
—	Cutreeram în copilăria mea!...
—. Ei, duceai bune zile aici în mănăstire!...
Uşa se deschide încet ş'un ţăran sdrenuţit e împins înainte. Chel, numai pe la tâmple şi la ceafă îi spânzurau ciucuri murdari de păr încâlcit. Stâ cu mâinile la piept, încovoiat mult şi de bătrâneţe şi de smerenie.
—	Sărutăm dreapta, sfinţite părinte!
Egumenul se întoarce biruitor către mine.
—	Ei acum ţi-aduci aminte?
—	Nu l-am văzut pe moşneag de când trăiam aici.
—	Moşule, adă-i aminte domnului pristav, cum ţi-a dat voe să iai lemne câte-ţi plac...
—	Nu mi-a dat nici o voe dumnealui, eu nici n'am vorbit cu el, alţii mi-au spus c'ar fi chemat satul la lemne.
Părintele rămâne învins.
—	Asta-i alta... — Cum ţi-a fost vorba mai adineaore?
—	Lui Neacşu ci-că i-ar fi spus.
—	Du-te şi chiamă pe Neacşu.
Egumenul l-a petrecut cu nişte ochi învăpăiaţi
de lumină. Eu dau din umere nevinovat.
—	Hi vezi poporul? — înfrăţeşte-te cu el: dă-le bunurile pe mână — nişte spurcăciuni nelegiuite, te mint şi te fură dela ochi.
1G(3
IOAN Al)AM
Stau abătut la o parte-
—	Am înălbit învăluindu-mă cu droaia ăsta blestemată de necredincioşi. Dacă fură ei un locaş sfânt, d’apoi dela un mirean! Nu-i mai satură cel de sus, veşnic rămâţn gloată flămândă. Şi doară le-am deschis parchet de unde să cumpere; aş, ei până nor fura, până n’or sluji uneltirile deavolului, nu se odihnesc în pace...
Ascult aşa ca un nătâng, fără să dau nici un * răspuns. Mă temeam ca la cea întâi deschidere de gură. să nu vărs blesteme. — Se poate să gândească aşa sucit, un om? Ori ca să mintă mulţimea, încep prin a se amăgi pe ei însăşi.
Uşa se deschide şi celălalt nu mai aşteaptă întrebat:
—	Baba Brănduşa-ţiganca a scos vorba printre noi de dumnealui, c’o să scăpăm uşor, da eu nici nu l-am văzut până acum în ochi...
—	Aveţi să mă purtaţi de acum dela Ana la Caiafa — ieşiţi nătărăi fără frica lui Dumnezeu, afară...
In vremea asta vestea cu înfăţişarea se fierbea între cei închişi. Cu toţii se descărcau în capul ţigăncei. De odată aud bombănit pe scări. Baba împinsă de ceilalţi intră ca un vârtej tăhărîud pe mine cu gura:
—	Da ce mă, ai uitat, nu m'ai tras de mână să culeg vreascuri? Eu mă duceam în treaba mea şi tu de tot: ,,Ia, că nu iei din binele meu. Ptiu... ptiu..., afurisitule, ne-ai vârît la nevoie aici, — el, părinţele, ne-a îndemnat, noi nici că ne-am gândit...
Ii umbla gura ca meliţa, trăncănea înainte de rămăsesem cu toţii uluiţi. Eu mi-am adus aminte c’am dat peste ea dimineaţa în pădure şi m'a-propii de egumen privind-o cu milă:
—	0 găsesc azi în zori c’o sarcină de uscă-
PRIN NIN30ARR
iuri Vâzând-o slabă, bătrână şi săracă, m'am milostivit de1 dânsa, am lăsat-o să-şi ducă acasă gătejele.
—	Auzi? Nu m'ai chemat tu de pe drum să culeg vreascuri? Auleo, halal de bafta ta, numai de ţi-ar fi in obraz, na, ptiu, să-ţi fie...
—	Afară, baragladină obrasnică.
Egumenul Sntărîtat se ridicase ameninţător
din jilţ, încleştând pumnii mânios.
—	Nu ţi-i ruşine să te porţi aşa în faţa mea?
Ţiganca a dat năvală pe uşă, rostogolindu-se
ghem pe scări.
—	M’a înduioşat cu vorba şi cu înfăţişarea, nu rămăsese linguşire mare să nu mi-o spuie.
—	Aşa-i că vii la cuvântul meu? Bănuiam eu asta, ştiu că n’ai perdut o doagă şi de aceea am ţinut să-ţi dau o lecţie de morală populară....
Ce să-i răspund?—Tăceam molcum, căci naşi fi putut să-i bat în strună.
—	Lasă biciul din mână şi să te văd ce-ai face cu haita neîmblânzită a fiarelor acestora flămânde. Au ei cel puţin frică de Dumnezeu?... Ai văzut cum ştie poporul să fie recunoscător, ai, ce zici?
Aţâtat ies şi eu din piroteală:
—	Eu nu înţeleg ce e recunoştinţa, fac bine pentru că e demn, şi bunătatea e cea mai nobilă podoabă a sufletului omenesc. Recunoştinţa duce la linguşire şi eu nu pot suferi viţiile acestea atât de josnice. Atunci când omul are să facă bine ca o trebuinţă a lui lăuntrică, nare să mai fie nevoe de recunoştinţă. ,,Să fii bun, pentru că n’ai putea să fii altcum!“ — aceasta e re-ligiunea cea mai înaltă. Să nu strici cel puţin, dacă nu poţi cârpi ceva din marele spărturi sociale. — Şi mai ales dela prostime să nu cerem nimic, că destul ne-a dat, fără să se vadă răs-
ÎOAN A DAM
X(i8
plătită.. .Să facem totul pentru dânsa, să-i dăm fără răgaz,.ş’atunci când se va desmetici din bui-măciala neghioabă în care zace, atunci ne va înţelege şi se va căi amar de ceiace ne-a greşit. Un luptător popular să-şi erte pe; cei pentru care se sbaţe, chiar dacă ar fi să moară de mâna lor. Acei care gâdilă patimele de jos, pentru a fi slăviţi, nu sunt eroi. Mare este acela care a-junge să-şi prefacă voinţa de-a face bine, în-tr’un instinct de neînfrânat...
—	Bravo... să te audă Cogălniceanu te-ar a-lege deputat...
;-T- Eu nu le-am învăţat acestea dela Cogălniceanu, eu le-am găsit aici în cărţile sfinte...
—	Să mulţămeşti nouă că te-am luminat... vezi ce poate biserica?
—	O! ... biserica!...
—	Să-i păzeşti de aici înaintea averea ei, ca să n'o jupoaie gloata zoioasă a celor fără de lege...
—	Am păzit-o în totdeauna cu sfinţenie.
Egumenul a schimbat vorba, înroşindu-se de
strâmtoarea în care-1 adusesem. Ascunzându-şi rana se înseninează silit, luându-şi vioiu ochelarii de pe nas,
—: Ei, dar am auzit că ai să prinzi la moşteni tor...
—	Aşa-i, drepte stăpâne.
—	Ştii ce? —plătesc botezul, vreau să-ţ: creştinez eu odreasla.
Sărut mâinele sfiinţiei voastre!...
—	Azi am să vă trimit mărunţuşuri pentru casă.
—	Sunteţi bun şi darnic ca o toamnă bogată..;
Ş'afundă’n jilţ şi rămâne un moment gânditor.
Faţa i se topea în lumina unei reverii de copil ce visează frumos. Se întoarce apoi în spre mine,
PRIN NINSOARE
169
sprijinindu-şi coatele în răzămătoarea scaunului şi mă priveşte lung, abătut. La urmă face înduioşat :
—	Eu am ţinut mult la Pamfilie, era om drept, cu mintea largă şi bun tovarăş...
—	Un om scump!...
Părintele s'aplecă mai mult în spre mine, îşi face ochii mici şi mă întreabă cu taină:
—	Cc s'o fi făcut, bre, creştinul cela? E drept c a fugit cu Ilinca, ţiganca?
—	Ştiu eu?
—	Lasă la o parte codirile şi spune-mi, că doar n'am să trimit după dânsul..
—	A perit aşa, de pare că a intrat în pământ...	*
—	Umbli şi tu cu mâţa în sac, — n'aţi pornit amândoi din mănăstire în aceeaşi noapte?...
Eu dacă mă văd îngrădit, alerg la o minciună :
—r- E drept c'am fugit odată* dar eu m’ani rupt de ei pe-aproape de Piatra. Dânşii s’au dus înainte şi eu am rămas dascăl întriun sat, unde mam şi luat cu nevasta asta. Mă trăgea însă dorul şi amintirile dulci toţ la locul unde am crescut şi într’o bună zi mi-am luat femeia şam venit aici.
Egumenul cade în jilţ şi îngână mirat:
Cum s’a pierdut bunătate de român — mă mir că s'a astâmpărat aşa ca prin minune, de nu dă semn de viaţă. Era doară din mare neam şi prieten cu toţi ceştia dela cârmă, cum de nu-i dau loc în cameră? Urmăresc alegerile şi toate mişcările prin funcţiuni, numai şi numai să-i găsesc odată numele, dar degeaba...
Pe mine mai-mai să mă înăbuşe plânsul. In minte îmi răsare figura lui falnică, rămâne un moment luminoasă ş’apoi de odată se prăbu-
170
IO A N ADAM
sete din trufia lui şi-l întrezăresc întins în iarbă, zdrobit lângă Ilinca lui cea cu ochii mari.
—	Dar nu se poate, trebuie să se iviască, am multă nădejde în el.
Fără să mă gândesc, dau trist din cap:
—	Poate!...
—	Ce-a făcut el cu însemnările ce scria zilnic? Lucra mult, mi s’a spus că avea buzunările rantiei înţesate de manuscrise...
—	Sfinţia-ta citeşte multe; nu dai de opera lui?
—	Răsar scriitori ca iarba după ploaie, sunt o droaie, da de el n'am auzit nimica...
Nu mam mai putut stăpâni, lacrămile mă năvălesc copleşitor. Câte minuni n'a înghiţit pământul cu el!... Par'că mi-a pus diavolul mâna pe ochi de nu i-am luat isvodul dela piept, când l-am îngropat. Mai pe urmă n’am mai avut curaj să-l dezgrop şi s'a amestecat în ţărână gândurile celui mai mare şi mai nenorocit dintre oameni...
Ochii egumenului se înrourează şi ei de plâns. Ducându-şi batista mişcat ca să-şi usuce lacrămile, îmi face semn să mă duc. — Am ieşit cu inima strânsă...
Afară ningea într’una, omătul creştea de măcinarea nisipoasă a fulgilor mărunţi. Răcoreala mi-a mai stâmpărat clocotirea sângelui aprins de obiditoare aduceri aminte.
îmi iau puşca şi traista, îndreptându-mă de ducă. Nu fac doi paşi şi portiţa se deschide înainte, dând drumul unui călugăr ce aducea pe un alt calic prins în pădure. Ţinându-1 de cingătoare, îl boldea c’un retevei, înjurându-1 mârşav. Omul nu.ş-e vedea dintr’o căciulă albă
t'-RÎN- NINS.OAÎyF;
cât toate zilele. îndoit sub greutatea maldărului, gâfâia înăduşit, poticnind de ghionturile călugărului câinos.
— Pădurarii dumitale fac foc prin bordee, se prăjesc la jăratec şi noi trebue să vă păzim de borfaşii aceştia fără frică de oameni şi de cel de sus...
Reteveiul se afundă în subsuoara românului, plecat de povară. Eu n'am mai răspuns nimica, m’ami uitat numai desgustat la călugărul in-câinit, privind pe urma lor.
Românul bătut s’opreşte oleacă în fata bise-ricei, îşi sloboade mâna dreaptă şi-şi face cruce încovoindu-se mai mult sub sarcină.
Cine-s oare cei fără de lege?... ^
Am trecut iute prin ceata răsleţită a celor de-afară, dând grăbit pe-o ulicioară încurcată a satului. Ajuns la o cotitură, îmi aduc aminte de Ilinca şi m’apucă dorul să-i mai văd casa. Cârmesc la vale şi merg învăluit de marama albă a zăpezii. îmi vin în minte serile în care rătăciam cu luminatul meu dascăl, pe la ferestrele cobzarului cu barba creaţă şi sură. Odată am avut amăgirea c'aud sdrăngănit de strune şi glasul hotărît, cu întorsături bărbăteşti, al fetei.
Pretutindeni pustiire şi jale... Dărâmătura ţiganului era o movilă înemeţită de moloz. Opresc o babă ce treceâ pe-acolo:
—	Ei, mătuşă, da ce s’a făcut cobzarul?
—	Ai?
Bătrâna, tare de urechi, s'apropie de mine; strâmbându-şi capul ca să mă vadă.
—	Cobzarul, zic, ce s’a făcut?
—	Ahaa... poi s'a dus după fiică-sa, ştii, cea care a fugit cu călugărul...
,-iOArt A DAM
. 113
Nicăeri nu se bănuia nimic. O iau -aşa prin ruina locului părăsit, ca să mă ridic la nevolnicul care dase pământului cele mai frumoase podoabe ale lumii. De departe aud bătând cu ciocanul. Am sărit de groaza întâlnirii. îmi strângeam pumnii ca să nu întind fără voie ghia-rele şi să gâtui pe mişelul acela blestemat.—Mă opresc la gard şi strig tare să m'audă.
—	Ei, tu, meştere...
Se deschide uşa bordeiului ş’un băetan funin-ginos dă fuga în spre mine.
—	Şedea aici un flăcău slăbănog, şchiop de picior,
—	Era bădiţa.
—	Unde-i el acum?
—	Poi de unde eşti dumneata?
—	Ce are de-a face asta, sunt un străin de departe...
—	Aha... n’ai de unde şti — şi-a tăiat beregata c’o gură de coasă...
Mi s'a înegrit în faţa ochilor, n am mai întrebat nimic, şam pornit năuc la întâmplare. Dam în propitorile gardurilor, mă împedecam de bolovanii îngheţaţi, îmbolnăvit de amintiri şi de grozăvenia celor văzute ş'auzite. Ninsoarea mi se juca pe faţă, se încurca prin genele mele moi de plâns, alintându-mi obrajii calzi. Călcam în bobote, neluând nimica în seamă. Ciobotele rupeau troianul înfoiat, împrăştiind pleava aspră de fulgi nisipoşi.
Acasă schimbare mare. Pereţii erau o apă pestriţă de covoare întinse. Pe la colţuri prinsese noduri învoite făcute din şervete cusute. Duduia se întindea pe după horn să mai aşeze nu ştiu ce. Mama se purta după dânsa ca să-i
PRIN' NINSOARE
178
dea ţinte şi să-i ţie lemnul de bătut. Lumina cuminte de dimineaţă se întunecase de închisul posomorit al scoarţelor. Căldura şi parfumul irosit în interioriul prietenos al bordeiului, pluteau moleşitor, agăţându-se de pereţii moi, îmbrăcaţi cu lână şi podoabe.
Ferestrele orbiau tot mai mult de însprânce-nările geamurilor înzăpădite. Aceeaşi linişte solemnă îmbrăţişa natura. Ninsoarea îngreuia crengile codrului blând, cufundând împrejurimile într’o toropeală adâncă.
Nici n'am băgat de seamă că tata mesteca mămăliguţa. Lepădasem puşca într'un colţ ş’a-cum stăm nemişcat în mijlocul casei, fermecat de bucuria Duduii. Nu m'amestecam Jn treabă, că mă simţeam ucis de oboseală. In mijlocul nevinovăţiei ce mă împresura, mi s’au şters un moment din minte întâmplările prin care trecusem. Duduia era aşa de absorbită cu gătitul, că nu lua nimic în seamă, se întindea prin unghere, înălţându-se pe scaune, ori trecând pe marginea patului. Teancul de perne, cu plapo-mele şi cu restul leghicerilor băteau podeaua.
—	Noi v’am dat după putere, acu rămâne să fiţi voi mai darnici cu ai voştri...
Mama s’arată modestă în vorbă, da după in-creţirea şireată a buzelor, ar fi vrut să spuie: ,,Măcar de-aţi da jumătate la copiii voştri“...
Ciudat, ce preţ mare căpătă lucrurile casnice în ochii unei femei! Pentru un capăt de pânză răscoleşte satul. Mai bucuroase pierd o mână de argint, decât să scape din casă un şerveţel. Să le vezi numai cum tipăresc şi aşează câte o nimica toată, o cântăresc din ochi, îi mută locul, o înconjoară, de-ai crede că-i cap de ţară.
—	Poftiţi la masă.
Tata aşezase de mâncare, ca o fată de curte.
IO AN A DA .Ni
ivi
Borşul de .epure îşi amesteca aburul cu niămă-liguţa, umplând casa cu îndemn la gustare.
Abia le*am putut scoate din treabă, ca să le aduc la masă.
Noi ne-am dat pe lângă frupt, iar părinţii s’au luptat cu murăturile şi cu nişte cartofe tăvălite în mujdei.
—	Bine ai face, noră hai, să posteşti măcar înaintea facerii.
—	Da de ce, mamă?
—	întrebi şi tu de ce? — Pentrucă aşa-i bine.
—	Cum aşa?
—	Dă, suntem creştini şi la un greu nu te lasă Maica Prea-curata, dacă-i ţii legea...
—	Aşa-i, cu drept — ea-i făcătoarea de minuni!...
In faţa atâtor încredinţări, am luat-o înainte şi le-am dat făgăduiala să-i ascultăm.
—	Ia nu m’am îndurat azi de epure, dar altfel, dă, ne ţinem şi noi de lume.
Duduia mâncâ tăcută, rămâind gânditoare, gravă după atâtea schimbări în casă. Se părea că cine ştie ce întreprinderi mari duce la capăt. Privea solemn în jur mestecând încet.
—	Ce-ai mai făcut pe la mănăstire?
—	Ia cu furatul uscăturilor, tărăboi întreg...
—	Să deschizi ochii în patru, că doar’avere ai în pază. Şi uscăturile mai treacă-meargă, dar eu ştiu cum se cară copacii câtu-s de mari...
—	Cum asta? — sunt pădurari...
—	Ehei... pădurarul ajută la ’ncărcat, îs a-junşi cu oamenii...
—	Ce poţi face atunci?
—	Ţine din scurt mai ales pe Hârjan cel de pe zarea Badiului, că face potop, sătenii înalţă acareturi cu lemn vândut de dânsul.
—	Auzi?
PRIN NINSOARE
175
—	Ţine minte vorba mea — aţine-te la noapte în gura Ursoaii ş'ai să vezi cu ochii.
După masă am umplut sania tatii cu lemne din tainul meu şi i-am petrecut cu Duduia până / mai la deal.
Fulgii se cerneau deşi. Boii îşi rupeau pârtia cu anevoie. Cioatele şi căturii le încurcau mersul greu.
Când să ne despărţim, tata îmi aduce aminte din nou:
—	Ochii în patru, că-i slujbă gingaşă — Păzeşte drumul Ursoaei şi nu uita pe Hârjan...
Ninsoarea întinde zăbranic alb între noi şi părinţi, înconjurându-ne cu vânturare încurcată dc colb de zăpadă.
In cuprins linişte şi adormire"...
imaava vaavz
—	Ce. bine mă simt!. ,
—	Cât sunt şi eu de mulţămit!
Noaptea era în răscoală, viforul se sbătea cu turbare. Codrul răsbit de atâta povoară şi biciuire aspră, mugiâ, trosnindu-şi agieninţător crengile amorţite.
—	Mi se pare c'ascult o poveste în care se baţ smeii cu feţi-frumoşi, — auzi ce 'urlet de mânie...
—	Şi groaza-şi are farmecul ei!
—	Prisosul de forţe ce se ciocnesc viguros afară, îmi dă şi mie tărie, mă simt mai oţelită, mai în stare a înfrunta greul.
—	Lupta împetreşte mădularele, învârtoşind sufletul.
Duduia stâ întinsă în lungul patului, răză-mându-şi ceafa în braţele mele. Priveâ nehotă-rît în sus, ţinând mâinile proteguitor pe potirul boltit al pântecelui său bine-cuvântat. Eu mă răzîămam cu spatele de părete, atârnându-mi picioarele de marginea patului. Printre degete prefiram beteala galbenă a părului ei de aur, înecându-i chipul palid ‘de strălucirea mătăsoasă a razelor învălurate.
—	Par'că aş pluti pe sânul spăriat al mării mişcate de furie.
—	E atâta legănare în cuprins!
—	Ce bine e aici, în liniştea caldă a bordeiului, s'asculţi sbuciumările învrăşmăşite de afara.
—	Să ai amăgirea că lupţi alăturea de mulţimea setoasă de libertate...
Lampa slabă îngâna întunericul c’o licărire o-bosită. Covoarele, în tremurarea misterioasă a luminii, îşi năluceau figurile fantastic. Mirosul de flori uscate şi de fructe trecute cu coptul, încărcau aerul cald de alintări şi moleşire. Hornul vuia de chiuirea vântului strâmtorat.
—	Auzi cum se boceşte pădurea?
—	îşi sfâşie pletele ei de crăci, ca văduvele ce plâng pe mormântul proaspăt al soţilor.
Mângâindu-i eu aşa obrajii, aud bătăi la uşă. Rămânem un moment muţi, ascultând cu luare aminte. Duduia se sprijinise cu cotul drept în pulpa mea şi-şi potrivea urechea s’asculte, Mă plec şi eu atent în spre uşă. Bate din nou.
—	Cine-i acolo?
Strigai liniştit.
—	Bucuroşi de oaspeţi?
—	Da cine eşti?
—	Gurău, pădurarul.
—	Şi ce cauţi?
—	M’a trimes părintele stareţul cu plocon.
Eu mi-aduc aminte de făgăduiala de cu zi a
egumenului şi ferind cotul Duduii sar în mijlocul bordeiului.
—	Aşteaptă că deschid.
—	Tiii... c'amarnică vreme.
S’auzia cum bate pământul cu picioarele, scu-turîndu-se de zăpadă. Trag zăvorul şi când crap uşa năvăleşte în casă un val de crivăţ şi-mi aşterne dinainte o aripă de omăt. Afară era un clocot de fulgi, ridicase mânia toate troenele în văzduh şi le vântura ca pe pleavă.
ZAftJEA BAUELU1
tai
—	Intră iute că vâri iarna înlăuntru, .
- Stăi c'am venit cu săniuţa.
—	Pe-o vreme ca asta?
—	Dacă m'a încărcat de lucruri.
—	Hai de te încălzeşte.
Pădurarul intră frecându-şi mâinele. Mustăţile şi barba îi erau sloi de ghiaţă, Prin miţele căciulii şi prin păr se bătuse ninsoarea una. Ii desfac baierul de la gât, ca să dau drumul sumanului. Duduia m’ajută de-1 desbrac. Vântul ne sgâţia uşa, bătând zuruitor în geam.
—	De aseară de când lupt cu vârtejurile dc vifor, am crezut că n'am să mai ajung teafăr.
—	Aşază-te pe lângă sobă, că eu mă duc să-ţi dosesc calul,
M'am îmbrăcat ş am ieşit. Pulberea de zăpadă se învârtea în valuri prin cuprins, Nu zăreai la doi paşi. Noaptea grea se întuneca mai mult de spulberarea înăduşitoare — ş’un ger cle-ţi îngheţa suflarea, frigea faţa cu biciurile aspre de fulgi nisipoşi.
Aşez calul în dosul bordeiului, îi dau un braţ de fân şi prind; a cărâ din sanie, Carpănul de la deal îşi frângea braţele lui goale, învălmă-şindu-se cu vântul întărîtat. II stingea viforul în năvala lui pornită, de-i trosneau răsunător încheeturele lui bătrâne. Eu abia duceam legăturile ca să nu mi le smunciască crivăţul lacom. Mă învârtea vântul locului, scuturându-mi poalele sumanului lăsat în slobod.
In bordei Duduia cerceta darurile, chicotind dc bucurie.
—	Da în balercă ce-i?
—	De bună seamă că vin...
—	Să mergi s’o aducem amândoi.
Mi-am umplut casa cu ploconul părintelui e-gumen. Ce n’ai fi gândit mi-a trimes. Sticle cu
lOAN1 A DAM
rachiuri străine, felurite uscături scumpe, poamă păstrată şi câte în lume. Duduia le aşeză voioasă in dulap, pe poliţă, rânduite frumos, ca într'o cămară boerească. Eu şi cu pădurarul ne învârteam pe lângă balercă, muncindu-ne s’a-fundăm un cep vechiu, ca să facem priboi.
—	Trebuie să fie om bun, egumenul.
—	Tea, de pus la rană!...
Eu mă uit la dânşii, fără să-mi pot stăpâni un surîs de milă. Duduiâ mă fereşte cu mâne:, mânioasă de purtarea mea şi zice înţepat:
—	Numai tu vezi lucrurile anapoda.
Tac şi mă dau la oparte.— Cât de slabe laţuri îţi trebuie, ca să încurci in ele o minte de femee. Dacă n'ar fi la mijloc teama că învăţătorul meu Pamfilie trebuie să răsară într’o zi, mare, de temut, de bună seamă că azi m’ar fi pălmuit, îndrăcitul călugăr.
Pusesem o oală de vin să fiarbă la foc, că Duduia mea nu-1 bea de cât îndulcit. Pe pădurar îl cinstesc cu de cel rece. Duduia ne-a tăiat un colţ dintr'un burduf cu brânză de munte. Am băut şi ne-am desfătat înşirând la nimicuri şi ascultând pacostea de-afară.
Gurău era om între două vrâste, nalt la statură şi uscăţiv. Părul de pe prispa frunţii i se rărise, arătând un început de pleşuvie. Mustaţa neagră şi băţoasă o purta tuşinată, desgolindu-i buzele vinete şi cărnoase. Când râdea i se vedeau dinţii laţi şi albi. Fălcile seci îi ieşau înainte, scobind obrajii arşi de om trecut prin toate nevoile.
Era românul cuminte şi scump la vorbă.
—	Degeaba te cheamă Gurău, că tare eşti strâns la gură.
Omul zâmbeşte melancolic, lumînându-se dulce la faţă de îndrăsneala Duduii.
ZAREA BADELUI
183
—	Numele mi l-o lăsat tata, lui îi plăcea mult să întindă sfatul.
—	Aşa cum îi şti, da spune-ne ceva de spaimă, vr’o poveste cu smei sau cu tâlhari.
—	Le-aiă uitat de când cu grijile gospodării.
—	Trebuie să fi fost pe aici vr'un hoţ, nu se poate.
—	Hoţi sunt ş’acum.
—	Da una mare, şti de ceia de demult...
—	Am avut şi noi mai din bătrâni pe Badea, dar n'a avut veleat lung.
—	Ce-i cu Badea?
Mă întorc eu muşcat de curiozitate.
—	Dela el a rămas numele zărei Badiului, asta care închee la deal codrul.
—	Ce-a fost cu el, spune?
Duduia îşi afundă mâinile în poală şi se pleacă pe scăunelul ei mic, de lângă vatră. Eu torn de cel fert prin pahare! II făcusem dulcuţ şi preserat cu piper negru. Ca să n’adoarmă focul, mai arunc pe el câte-va aşchii uscate. 0-mul dă vinul peste cap şi rămâne tăcut ca să-şi adune gândurile:
—	Poi... de timp să nu mă întrebaţi, că timpul nu mi 1-a spus nici tata, da Badea ista ci-că era vezeteu la stareţul de pe atunci a mănăstirii. Flăcău vrăşmaş de nu-i găsai păreche şi frumos la statul lui. Stareţul îl ţinea de bun. c’avea nădejde în el şi la bine şi la greu. Nu-ţi era teamă să mergi noaptea c'un om ca dânsul. De loc era de aici., din satul mănăstirii, fecior de oameni nevoeşi. S’a vârît hargat ca să scape pe tată-său de-o datorie nesfârşită. Se purta curat ca o fată mare.
S-tareţul era u-n grec afurisit, de cei neîmblânziţi, de să te pui în creştet pentru el şi tot bo şumllat rămâne. Se învârtea Badea ca un titirez
184
IOAN ADAM
Cei să cuprindă toate treburile, trecea şi prin pară ca să fie bine şi bine nu era. Grecul se ţinea îmbufnat şi nu vorbia cu el, decât ştii de a băţu.. Azi una, mâine alta, băetanul o puse la inimă.
Odată iese pe moşie.
Trăsura luneca uşor pe sub poala pădurii, tăind urmă adâncă în iarba tânără. Crengile luate în drum plescăiaii în urmă. Vizitiul s’apleca mult ca să treacă pe sub streşina copacilor. Cămeşa lui albă era vârstată cu dungi de verdeaţă din pricina ştersăturilor neregulate a smincelilor înfrunzite.
—	„Poposeşte Badiule c’aud vânzoleală în opritură, hoţii de ţărani trebue să fi scăpat vitele în mlădărie". Sprijinit de subsuori, stareţul intră ’n pădurice. Ochii lui fără culoare ho-tărîtă fumegau de mânie. Pufăia de gras, ră-zemându-se în cârjă. Se oprea numai câte o-leacă s'asculte sgomotul.
In marginea opriturii, dintre ogoarele omeneşti, găseşte un băeţel dormind sub un frunzar de tei. Juncanii lui trecuseră şanţul dincoace în cier. Stareţul prinde a croi cu cârja în copil. Cela speriat începe a se văita şi da să fugă.
—	„Pui de mojic afurisit, dormi ca'n binele tătâni-tu"!
Şi călugărul îl prinde de suman, săgetându-1 cu privirile lui amestecate.
—	„Aveţi să caliciţi sfântul locaş cu hoţiile voastre"...
Băiatul răcnea ca în gură de şarpe.
—	„Taci năpârcă... Ia-1 de cap, Badiule".
Vizitiul se codeşte.	’	;
—	„E un plod, sfinţite, îl băgaţi în spărteţi".
Stariţul decât să plesniaşcă aşa i se umfla-
seră ochii de mânie,
ZÂRF.A bade lui
1.SF,
~ ,,Şi tu, nătărăule?"...
Se întoarce către vizitiu şi-l păleşte cu cârja încap..	r
—	„Am eu nevoe de povaţa ta, tâlharule? întinde-L la pământ*'...
Badea îşi trece mânica dreaptă peste ochi şi 'ngână lăcrămând.
—	,,Mi-i frate, părinţele**.
Turnase untdelemn peste cărbuni.
—	„Aşa?... Sunteţi din aceeaşi scorpie, blestemaţi fără de lege**!...
Spumegând turbat,leapădă cărja şi se năpusteşte furios asupra copilului, strivindu-1 sub malul trupului său mătăhălos. Badea nu mai rabdă, încălzit de frigurile scârbei, păşeşte în spre călugăr, s’aplecă şi-l cuprinde* dela mijloc în braţele lui vânjoase. II ridicase de-asupra capului, îngropându-şi creştetul în scobitura şalelor. Stareţul buhăia desnădăjduit, dând din mâini şi din picioare, de ai fi crezut că-i un gândac mare, negru ce se frământă între buzele unui cleşte. După un timp îl face scăpat la vale, buşindu-1 de pământ ca pe un bostan de dat la porci. — „Un an al stăpânului ş’o zi a robului... Să-mi porţi păcatul, c’apuc calea codrului, am să mă prăpădesc în desiş, ca să nu văd murdăriile pe care le faceţi voi la loc limpede**... L-a legat cobză şi l-a trântit în fundul trăsurii. Pentru dânsul şi-a desprins un cal, cel de către om, — In locul hacului, îmi ţin pagul, că-i cu inimă şi bun de tovărăşie... îndreaptă după a-ceea trăsura la drum şi dă câteva bice în murgul rămas singur...
Badea netezeşte coama învolburată a şoimului, îi sărută ochii prelung ş'apoi lunecându-şi mâna in lungul şalelor, îşi face vânt de încalecă. O porneşte la deal pe-P potecă îngustă
tOAN ADAM
ISC»
— Oamenii zic că sa oprit sus pe Măgură şi deşmerdând de-acolo cu privirele satul pără-duit în jurul mănăstirii, prinde-a cânta cu răsunet:
,,Foae verde păltinel,
La gură de colnicel,
S'a ivit un voinicel,
Cu cuşma creaţă de miel“...
Ş’aşa a fost începutul Badelui, care a umplut mai apoi călugărimea de groază şi bor-deele săracilor de bucurie...
Torn prin pahare şi mai arunc lemne în sobă,
—	Unge gâtul, bade Gurău, să lunece vorbo, toc aşa uşor.
—	Să trăiţi...
Focul duduia, trăgându-se pe horn. Para suptă de ger şi vânt pâlpâia fâlfâitor. Duduia rămăsese pe scăunel mută, aplecată îo spre noi, cu mâinile afundate în poală. De-afară ve-nia vaetul vântului şi sbuciumul întărîtat al codrului. In bordei cald ş’o lumină adormită.
—	Spune mai departe...
Şi Duduia se curmă şi mai tare în spre povestaş, ascunzându-şi mâinile mult în poală. Tot chipul îi era topit în luare aminte.
—	Bea-ţi şi tu paharul, Duduie.
—	Nu mai pot.
—	Ia mai îndeamnă mneta unul, că două pahare nu strică...
Ciocnim noi şi mai amăgim câte-o gură de vin. Vârtejul pune umărul şi se isbeşte în uşe de s'o strămute din ţâţâni.
—	- Eu nam se pot pleca până nu s'a mai astâmpăra viforul.
ZAREA BA DELUI
1S7
—	Poţi să rămâi cu noi... adaugă Duduia ca trezită din cufundarea ei.
—	Par’că eu n'am casă?
—	Ce a mai fost apoi cu Badea?
Românul s'astâmpără tăcut, adunându-şi firele gândului.
— Pe Măgura avea bordei văduva Surdului, cel care deschisese ochii sub straşina codrului ş’a murit tot pădurar, trăind o viaţă în sălbă-tăciunea de aici. Bătrâna avea numai o fată, pe Gorba. Trăiau amândouă din ce da Dumnezeu, Mănăstirea le lăsase bordeiul ş'o poiană de semănat, pentru slujba lungă şi cinstită a Surdului, — Acolo a tras Badea pe sară. '
Gorba avea fire de bărbat, Gorba rupea lupul în braţe. Pmtâ părul slobod, retezat de pe la ceafă, un păr roşcat şi creţ. Umbla ori când cu capul gol. Dela moartea tătâni-su, îi luase puşca în stăpânire şi nu era jivină cât de şiretă să se poată feri de glonţul ei. Ochii ei tulburi te băgau în pământ. Avea faţa aprinsă şi pătată. Nu se coborîse niciodată în sat şi ea nu ştia ce e hârjoana cu flăcăii. Se feria de lume ca o cerboaică. Numai fota şi sânul o da de gol că-i parte femeiască. Se vâra prin peşteri şi scotea ursul de urechi, afară îl gâtuia şi-l ducea în spate la bordei. Măsa vindea totul ş'aducea în pădure ceia ce le trebuia...
Badea a spus femeilor întâmplarea şi le-a cerut găsduire, Gorba a tresărit de fiorii vârstei, ş’a făcut pe măsa să nu înlăture voinicul dela uşă. întâi au fost lucrurile ascunse, Badea hoţia pe departe. Da pe el nu dorul tâlhăriei îl adusese în codru, era buba cu stareţul. Face el ce faee şt hotărăşte pe Gorba, cu care trăia
188
TOAN ADAM
acum. — Şi într'o noapte grea calcă pe stareţ. L-a scuturat de tot ce avea de preţ pe lângă dânsul; i-a luat banii mănăstirii că numai cu o zi înainte clase grâul niştor negustori. După ce a curăţit şi păreţii de arme, îl leagă nod, îl vâră sub pat ca pe un ghem şi ei sar zidurile înalte de piatră şi la pădure. Cum trecuseră dânşii, că nu i-a simţit călugării de prin chiliiI...
A. doua zi amărnicie mare...
Vine potera dela Vaslui şi năzueşte la codru. Vrăluesc ei toate văgăunile, cată prin scorburi, trezind muţenia cu detunături straşnice. — Cui să-i dea în gând să se suie pe Măgura?
Au pierdut arnăuţii zilele degeaba.
La săptămâna jucau zece nunţi în Băleişti, zece fete sărmane înzestrate de Badea. El era acolo cu Gorba, desfunda buţi de vin românilor. Au chefuit de-a mers pomina şi n’a venit babă, ori nevoiaş, ca să se întoarcă flămând sau nemiluit.
Călugării îl credeau dus, da când aud de în-drăsneala lui, fuga după poteră. Multă zeamă nu făcea însă nici Badea într'un loc, îl întâi -niau unde nu gândeai, dar nu l-ai fi găsit ferească Dumnezeu, unde l-ai fi căutat, Legământul cu Gorba sălbatecă, după cum îi zicea lumea, era acum ştiut de toţi. Cei dela mănăstire ameninţau cu pumnii în spre Măgura. — ,,Iaca pe cine ţineam noi la sân'1!... Şi scrişneau înjurături murdare.
într’o noapte cu lună, arnăuţii înarmaţi până în dinţi, urcă costiţa pădurii în spre bordeiul Surdului, mergând tăcuţi şi furişându-se. Veniseră în taină dela Vaslui şi voiau să-i prindă în bordeiu de pe somn. Un pădurar simte potera şi cum să dea Badiului de veste, s’apucâ şi o-cheşte de sub dâmb ogeacul bordeiului şi-1 nă-
ZAREA BA DELIU
180
mie c’un foc. Ceia sar din casă şi pun mâna pe arme. Arnăuţii o sfecliseră, rămăseseră uluiţi la subsoara Măgurei. Se începe focul. Gorba şi cu Badiul băteau de pe sprinceana movilii, potopind pe cei din vale. Patruzeci şi cinci au căzut din poteră, arşi pe negândite de focul hoţilor. De atunci nu s'a mai încumetat nimeni, să ridice umărul rupt al Măgurei.
Biruinţa asta l-a ridicat pe Badiul în ochii ţăranilor, până la cer. Cine avea vre-o durere se plângea la el ca la divan. Boerii de pe locurile acestea se purtau ca nişte meluşei cu norodul.
A tâlhărit Badea netulburat până în toamna următoare. Făgăduise călugărilor că, dacă îl mai supără, le dă foc ca la guzgani.
Stariţul dacă vede că nu-i chip să-l doboare cu puterea, aleargă să-l încurce în rochia unei mueri, că şi dracul, unde nu isbuteşte singur, trimete o femee...
Catinca, fata popei Harnagea rămăsese orfană de mică. Era 'naltă şi mlădioasă ca un curpăn. Cozile ei castanii îi băteau călcâile. Dulce la privit ca un copil cu minte, da şireată şi u-şoară ca o jupăneasă. Rămăsese in toată averea tătâni-su. Valea de cea parte a zării Badiu-lui era tot numai o vie şi via o stăpânea acu Catinca. Cum s a ridicat mai mare, ş'a mutat casa la cramă. Ea să dăduse stareţului de crudă, că era lumăreţă ca măsa. Petreceâ adesea acolo cu părintele, dacă nu mergea dânsa la mănăstire. Ducea o viaţă de cucoană. Ţinea doi hargaţi şavea şi femee’n casă. Se purta cu ce era mai bun, straie scumpe aduse tocmai din Ţarigrad.
H)U
IO AN A DAM
Svârlea paralele ca pe surcele şi trăia ca o domniţă. Când se cobora dela cramă în sat, i se ploconeau femeile înainte ca la o duducă de viţă. — De când cu Badea însă, stareţul rărise drumul şi cu drumul să răriseră şi darurile.
Catinca era gata să iee câmpii.
Intr’o vreme o sfătueşte stareţul să ţie drumul lui Badea să-l dee pe mâna poterei.
Pun ei lucrurile la cale cum a fost mai bine...
De-aici ţine-te... Se îmbrăca cu ce avea mai scump şi se’nvârtea zi şi noapte pe sub Măgura, tot în preajma Badelui. Se ’ntâlnesc într’o a-mează pe-o potecă. Catinca se sbenguiâ printre copaci neluătoare în samă, scuturându-şi rochiile în salturile ei alintate. Badea opreşte calul şi se razimă într’o scară dela şea.
—	Ce cauţi Catincă prin pădure, că s’au trecut fragii... Ea-şi întoarce ochii aţâţător.
—	Da parc’ă numai fragii sunt buni pe Măgura.., Badea se stăpâneşte, cu toate că l-a pătruns la inimă îndemnul muerei.
—	Da, în pădurea Măgurei se mai rătăceşte si stareţul. A zis asta mai mult să nu creadă c'a fugit aşa ca un prost.
Azi una, mâine alta, Catinca n’o slăbiâ...
fntr’o noapte senină i se pune de-a curmezişul drumului, hotărjtă să nu-1 scape din mreje. Cum îl vede de departe, îşi umflă guşa ei albă si prin de-a cânta, cavea glas de privighetoare, ticăloasa:
,,Pe sub cer şi pe sub lună, Trece-un leu c’un şarpe'n gură; Nu ştiu leu-îi sau e smeu,
Ori e Bădişorul meu,
Cu harapnicul în brău,,,“
ZAREA RADE LUI
Itlt
Badea descaleacă grăbit, o prinde’n braţe cu înferbântare ş’o sărută pe grumaz cu paternă,
—- ,,De n’aş avea pe Gorba, mi-aş prăpădi cărările după tine“.
—	Mare pricopsială ţi-ai găsit şi tu,..
Badea încalecă şi dă pinteni calului. Catinca
svârle după el cun gătej.
—	Du-te, nătărăule.
Se prinseseră amândoi în laţ.
Catinca o începuse cu gluma şi da s'o sfâr-sască cu dinadinsul, Aşa-i femeea, cu cât te laşi mai greu cu atât îşi dă ea mai mult drumul. Acu nu se mai gândea să-l vândă, ci se muncea cum să şi-l ţie. Badea nu se îndura de nevastă, că inima îi da brânci în spre ispită, i-ar fi plăcut şi lui trup mai aşezat.
Odată se găsesc deasupra viilor. Catinca-şi luase conduraşii cei noui, cusuţi în fir şi’n la-crămi însângerate de mărgean. Ghirmeaoa-i flutura slobod pe cap şi la sân era desfăcută. Toamna era caldă. Se încurcase pe-acolo prin nişte cături de porumbel.
—	Ce-ai prăpădit Catincă, de’ncurci vremea prin spini.
Muerea prefăcută oftează,
—	Mi-am pierdut minţile...
Badea atins, râde prefăcut.
—	Şi din pricina cui?
Ea pleacă ochii, strâmbându-şi conduraşul din piciorul drept. De-o dată ridică capul şi-l priveşte pe Badea'n plinul ochilor.
—	De ce nu vrai să haiducim amândoi?
Pe cela îl păleşte râsul.
—	Da nu ţi-i frică, că-i rătăci papucii prin buruieni?
—	Catinca se’ntinde şi-i dă o palmă, pornind în plâns nepotolit. Badea înduioşat sare de pe
IOAN ADAM
' 1 $2
şea; lasă calul să frunzărească şi se pune să o-goaie mânia femeii. S'au muncit, până s’au a-măgit cu împăcatul. — De-aici a ’nceput scobo-rîrea Badiului în spre per zare...
Românul îşi netezeşte firile rărite de pe prispa frunţii cercând par’că să-şi rânduiască mai aşezat cuvântul.
Eu il îndes cu vinul.
—	Dă-i cu laptele bătrânului, că face rost la vorbă.
Duduia încruntată ridică obosit capul şi se sprijină cu palmele în genunche.
—	Ce femee mârşavă!...
Focul se potolise. In casă cald de te topiâ. De-afară venia într’una mugetul îndârjit al vâr-tejelor viforoase. Uşa se băteâ în ţâţâni, iar geamurile vântuite zăngăneau de să sară din cercevele. Lumina aţipeâ în sticla lămpei, înăbuşită de îngânarea întunerecului.
—	Ia şi mata Duduie să-ţi treacă ciuda pe Catinca.
Bem cu toţii şi gustăm din brânză.
—	Eu aş fi tăiat-o pe păcătoasa ceia!
—	Mata eşti amarnică...
Râdem de indignarea copilăroasă a Duduii.
—	N’aş vrea să mai ascult, fiindcă mi-i să nu plâng, ştiu c’are să-i facă rău lui Badea... Săracul!
—	DacVnceput-o, să mântue...
—	Ei, atunci să spuie, spune moş Gurău, că nam să plâng...
Se lasă iar cu mâinile în poală, plecându-se în spre povestaş atent.
—	Intr’o sară cade Badea la crama Catincăi. S’au pus pui la fript şi s.’a scos de cel turbure.
1 ZAREA BADELUI
m
Bucurie mare pe capul muerii, că ş’a prins ibovnicul în capcană. Acu dansa ţinea morţiş să iese pe Corba şi să se iee amândoi, fîl ncurcâ iucrurne ae azi pe mame, tară o vorbă de înţelegere. lNu se maură mei de una, nici de alta. Uatinca, văzăndu-1 in toane bune prinde la nădejde. jlN a ramas desmerdare, mei vorbă dulce, sa nu ie n paraduit cu badea, biugile alergau după treabă ca pe sfoară. b a întins masă domnească. Catinca descheiată la peptf şi cu scurteica între umere, sta pe genunchiul Ba-diUiui şi-l hranea cun mană ca pe copii. Curgea iriptura şi placmteie ca la masa călugărilor. IN apucă să se aeşarte o ploscă şi alta ii lua locui. Catinca jucanau-se cu pletele baaiuiui, a început să-i cânte după masă. Ciocneau paharele şi ie vrastau cu sărutările. Chelul a ţinut pana n ziuă. udată cu zorile s au culcat ş au dormit amandoi duşi, de s au sculat pe nserateie. Când deschid ochii, dau peste masă pusa, ştiau siugiie piacul stăpânei lor darnice, oeua începe dm proaspăt. Versul Catincăi um-piea crama de dragoste, îmblânzind pornirea iurtunoasă a badiuiui. Trei zile cu nopţile din preună a ţinut ameţala bucuriei lor... In vremea asta Catinca a pians ş a cantat, a râs nebu-natec şi l-a desnierdat cu alintare, ca doar i ar srnuige din braţele Gorbăi. In sara a treia Catinca n’a mai băut. l-a îndesat numai pe dânsul cu paharul. La mijlocul mesei l-a privit ţintă în ochi, i-a luat dreapta în mâna ei şi îndulcindu-şi graiul i-a zis:
—	Badiule, ia-mă de soţie, că nai pus cununia în cap cu Gorba... Da Badiul a râs şi apucând-o de bărbie, face batjocuritor:
—	Tu eşti bună de ibovnică şi Gorba de nevastă, eu vă ţin pe-amândouă... Catinca îşi frânge
13
Ioan Adam — Rătăcire
IOAN A.DAM
M
blăstămul în gură şi mânia în suflet, toarnă vin şi se face că uită vorba. In ziuă, Badea era ciei de beat, iar Catinca luminată ca şi revărsatul. Văzuse dansa că nu scoate brazda la capăt cu gândul ei şi-şi aduce aminte de făgăduinţa dată stareţului.
La mănăstire erau de obşte poteraşii, aşteptând să le dea Catinca pe Badiul în mână.
Ea-1 culcă îmbrăcat în patul primenit, ador-mindu-1 cu vorbe mincinoase. Când l-a auzit sforăind din greu, îi ia pistoalele, le scoate praful şi le încarcă cu cenuşă. Trimite după aceea pe un hargat cu bileţel către stareţ...
In vremea asta Gorba se sbătea ca apa de maluri. Felurite gânduri îi treceau prin minte, îşi strângea pruncul la sân, ca să-şi potolească neastâmpărul, vrăfuind codrul ca să-şi găsească pe Badea. De când născuse, i se îndulcise mult iirea; mama luase locul sălbatecei. Nici prin gând nu-i trecea necredinţa soţului. Pe dânsa o chinuiau] presupuneri triste. La o gură de potecă întâlneşte un pădurar cunoscut. Ii spune întâmplarea toată. Era în a treia dimineaţă de când l-a prăpădit. Pădurarul se uită la dânsa lung şi-l ajunge mila. O văzuse altădată cu puşca subsuoară ş acu îşi curma braţele de sarcina copilului. El simţise ceva de dragostea cu fata popei şi-i zice după ce-şi cumpăneşte întâi judecata: — „Cearcă pe la crama Ilincăi, tre-bue să-l fi încurcat stricata ceea cu băutul. 0 pătrunsese vorbele până în adâncul inimii, ar fi mugit ca o ursoaică împuşcată lângă viziunea cu pui, dacă nu s?ar fi ruşinat de omul cela străin. A plecat ochii în pământ şi strângându-şi odorul îti braţe, s’a lăsat la vale în spre vii,
ZAREA BADELUI
195
plângând un cântec jalnic, rătăcit prin mintea ei, nu ştiu de unde:
„Foaie verde rug de mure,
Pe cel colnic de pădure,
Trece-o nevăstuică'n lume:
Părăsită de bărbat,
Cu pruncul nebotezat"...
Vântul dimineţii îi scutură părul roşu, încreţit şi retezat de pe la ceafă. Se ducea săraca a-mărîtă, îmblânzită de obidă. Slăbise mult, îii-tinzându-se petele galbene dfe pe obrazul ei stins.
Când să intre în cramă, Catinca o zăreşte pe fereastră şi i se pune în uşă.
—	Dă-te în lături pui de lele, să-mi iau bărbatul.
—	Tu, măritată? Ce popă ţi-a cetit cununia?...
—	Bătrânul codru...
—	— N'are dar codrul tău...
—	Uite cununia mea. Şi Gorba ridică copilul în sus. Catinca se uită chiorîş şi zice cu dispreţ:
—Pui fac şi căţelele... Gorba o apucă de pepţii scurteicii cu mâna dreaptă ş'o trage cu putere de-o trânteşte'n brânci. Trece pragul, intră repede în odaia mare şi dă în Badea cu ghiontul de-1 trezeşte. Cela caută întâi buimac ş’apoi aducându-şi aminte, sare ruşinat în mijlocul casei. Catinca ţipa afară ca înjunghiată, uitându-se în spre zare să vadă de nu vine potera. Slugile umpluseră tufele de frica Gorbăi. îşi iau pistoalele şi pornesc din cramă.
Badea mergea înainte cîătinându-se mahmur, s.!' nevastă-sa ?î ducea din urmă, căutând să ar-
196
IOAN ADAM
tâmpere copilul din plâns. Catinca îşi frângea mâinile, spionând calea mănăstriei.
—	„Aţi venit să mă prădaţi, tâlharilor4'... Gorba se întoarce scârbită.
—	Să-ţi luăm năravul doară!...
—	Las'că vă dau eu pe mâna poterei, ticăloşi ce sunteţi... Şi Catinca să repede cu inimă să dea în Gorba cun harag, da ceia întinde în-doitura braţului aşa ca un scut şi uscătura se frânge în fărâme de oţelul mâinii ei.
—	Astâmpără-te viperă, că-ţi strivesc capul... Catinca sbierâ pe urma lor, petrecându-i cu bulgări. Când sar din vie pe zarea din spre pădure, s'aude duduit tropotitor de cai goniţi. Poteraşii îi înconjuraseră pe de departe.
—	Pe dânşii deliilor, să-mi daţi pe Gorba legată,., Catinca sălta printre tufele golite ca o capră sălbatecă, asmuţind arnăuţii temători. Badea dă să descarce pistoalele, dar cocoaşele au clămpănit uscat.
—	Auleu, leliţă Catinca, îmi vânduşi pe Badea... In Gorba se trezeşte sălbateca peşterilor şi scoţându-şi cuţitul din sân, îl vârî pripit în inima bărbată-su.
Mori Bade cum se moare, că de te prind duşmanii, rău te chinuesc... Ea-şi strânge pruncul cuminţit subsuoară şi piere ca o nălucă fermecată printre copaci, luând ochii poteraşilor prostiţi. Când au început ei a ploua cu gloanţe, dânsa nu se mai vedea. — Dacă Badea n ar fi fost beat, fugeau amândoi. Gorba ş'a prăpădit urma în lume...
— Da oare copilul ce s'a făcut?
Gurău se uită la mine şi ridică din umere ^âmhind
ZAREA BADELUI
197
—	L-o fi crescut mare.
—	Da ea mai trăeşte?
—Se prea poate!
—Şi cu ce s’o fi hrănind?
-- Cu gura.
Râdeam de curiositatea copilărească a Du-duei.
—Ei, de ce nu-mi spuneţi?
—	Pentrucă n'o ştie nimeni.
Vremea se mai stâmpărase, împrejurimile luminau puţin, cu toate că tot erau uşori fiori de vifor.
—	Dacă se curăţă văzduhul de vânturarea o-
mătului, apoi se vede ca ziua la îngânarea albă a zăpezei.	^
—	S'a potolit mânia; codrul geme încet, răpus de mugetul său vijelios, ş'acum oftează în a-gonie.
—	Eu mă duc, să nu’ntind mai mult grija celor de~acasă.
—	Da ai să mai vii pe 4a noi?
—	Numai dacă voi mai găsi prin sân vre-o poveste.
—	Ia să mai luăm şi ţâra de vin rămasă.
Ne-am îmbrăcat să petrecem românul afară.
Gerul se întărea, cu cât se curăţia şi cuprinsul. Pe dinaintea bordeiului era măturat troianul de par'că-1 luase cu târnul. Fulguiâ uşor, numai un îndemn de fluturare. Românul îşi scoate sania dela dps.
—	Iaca Măgura, Dudue...
Pădurarul arată orizontul fumuriu, întunecat de umărul rupt al dâmbului uriaş.
—	Acolo e ascunsă comoara Badiuhii.
—	Şi de ce n'o ia nimeni?
—	.Ehei!... ar lua-o, da n'o slăbeşte Scarăos-rM din ghiare, veghiază zi şt noapte
198
IOAN ADAM.
—	Cum asta?
—	Iaca s*a dus din oameni, da nu-i primeşte hruba în care's ascunşi banii, îl suflă ca pe-un pufuşor pe român. Care-s mai tari de înger, a-jung până la poarta beciului, da nu-i chip s’o descuie. Unul numai a găsit iarba-ferului, care desface toate lăcăţile, da tot n'a dovedit pe diavol. A intrat acolo, a dat peste căldările de bogăţii, da nu era chip să le ridice dela pământ. S a dus de a adus patru boi şi odgoane cât mâna, a legat căldările vârtos, ş'au tras boii de s'au curmat funiile, da pe bani nici tiu i-au urnit. Se puseseră toţi încornoraţii pe capace ca să se latse greu.
—	Dacă l-au văzut dracii că se ţine grapă, au prins a tunâ ş’a trăsni prin beciu, a meuna şa se stupi de-a crezut cfa picat în iad. Românul îşi face cruce. Un drac îl croeşte cu coada peste mană si-o amorţeşte pe veci, i-a luat şi limba şi l-a svârlit pe mal mai mult mort, trântind porţile pe urma lui.
De~atunci nu s’a mai apropiat nimeni de comoară. Fumegă şi ea în toate dimineţele de toamnă ca un tăciune udat...
—	Da ce fac dracii cu paralele?
—	Prea multe vrai să ştii mata Dudue, hai mai bine în casă să nu răceşti.
0 iau ocrotitor pe după şale şi mă 'ndrept în spre bordei.
—	Lasă că moşu degeră şi el.
—	- Noapte bună, măi băeţi.
—	Să mergi cu bine.
Când să crâşcăe sania în omăt, aud în depărtare un urlet prelung de lup.
—	Auzi... bade Gurău?
Pădurarul îi pipăe puşca, făcându-mi semn
din cap cu încredere-
ZA.ftfcA BÂ.ÎXEJLU1
im
Prietenie veche, ne cunoaştem noi,;.
Dă biciu calului şi se afundă în noapte. Noi am intrat obosiţi în bordeiu.
—	Băetul meu are să fie îndrăsneţ ca Badea şi frumos ca tine.
—	Ai să visezi la noapte tot hoţi şi necuraţi.
Duduia era de mult sub plapomă* Sting
lampa şi mă culc şi eu. întunericul se întinde ca o înghiţire lacomă. Fereştile curăţite de vânt, amăgiau o lumină slabă. Mirosul de fructe păstrate şi de flori trecute, îngreuiau moleşitbr aerul cald din casă.
—	Ce fire stranie şi Gorba ceia!
Duduia n’avea poftă de somn, îşi spărieasă odihna cu poveştile înfricoşitoare ale lui Gurău.
—	Trebuie să fi fost o rămăşiţă stingheră a barbarilor părăduiţi prin porniturile acestea.
Duduia mă petrecuse, cu mâna pe după gât, lipindu-şi obrazul de faţa mea. Eu o coprinse-sem cu stânga urmărindu-mi norocul cu ochii deschişi, ţintiţi în greul întunerecului ce plutia deasupra noastră. Nu puteam alege nimic din vălmăşagul viziunilor ce-mi năluciau prin jocul privirilor.
—	Dar dacă nu muria Badea ce era să mai facă?
Fălcile îi frământau cuvintele, muiate şi ele de somnul ce venia cu’ncetul.
--De bună samă că era să mai hoţască şi să facă copii...
—	Da băeţii lui erau să fie tot...
Adormise cu vorba neisprăvită.
m
ÎO^ N A DAM
Ce 6lab e omul în faţa împrejurărilor!—0 jucărie fără nici o cunoştinţă, O mână nevăzută îl învârteşte din gol şi el dă târcoale ca un des-metec, inşclându-se c'ascultă de voinţa lui. Stând aşa cu faţa în sus, înconjurat d«e întuneric şi de linişte caldă, lunec pe firul gândului acestuia- Pornesc dela Badea- Flăcău voinic, aşezat, cade pe-o mână cânoasă şi revoltat de asta, ia calea codrului- Un gospodar mai puţin ş’un răs-vrătit mai mult- — Eu, intru în casa Duduei, când s’ar fi putut să nimerească în altă parte, ori să rămân la mănăstire, ş'atunci ce căi străine aş fi călcat!-- întâmplarea te-aruncă unde nu gândeşti; o schimbare cât de uşoară în mers, hotărăşte de soarta ta întreagă- Mă duc cu gândul la aripele de bârne, puse să apere malurile slabe de năvala vijelioasă a valurilor unei ape. O îndrumare slabă aşa ca un semn din mână, abate potopul furios al talazurilor pornite întro parte, schimbându-le cu totul cursul—
Dacă valul, că-i val, rupe stânca, ş’ascultă neştiutor de-un semn, târînd după dânsul toată spumegarea turbată a unui râu, d'apoi noi netrebnicii, fiinţe de-o zi!—
Duduia se’ntoarce prin somn cu faţa în spre mine, bâiguind cuvinte neînţelese- Cealaltă mână ş’o trece peste peptul meu îmbrăţişindu-mă cald, cum îmbrăţişă copiii speriaţi grumazul mamei lor. Pântecele ei în rod, boltit ca un mugure gata să se desfacă, se razimă greu în pulpa piciorului meu. Mănfior de apropierea aceasta, ca de-o atingere sfântă.
Duduia se sgârceşte mai mult lângă mine, bolborosind întruna, Eu no las visurilor urâte şo clatin încet. Dânsa tresare continuându-şi vJ^u®x^Qimăceală.
/ Ai văSfttyo?
■ y -XAtrşr	J
ZAREA BADELUI
201
—	Pe cine?
•- Gorba cere mâncare de pomană,.,
Eu îi răcoresc obrajii cu mâna.
—	Ce tot spui tu acolo?
—	Ha?
Trecându-i tehuiala, cade ruşinată la sânul meu ş'adoarme îndată**...
ACADEMIEI <
XIII
DOMNUL POPORULUI
,,Popa din Topora făcuse clacă de desfăcut popuşoi. Căsoaia era plină de lume, strânsură din tot poporul părintelui. înşiraţi pe lângă păreţi, care pe-o curmătură, unii pe câte-un bostan, fiecare cu grămada galbenă de şjtiuleţi dinainte, silind să-i curăţe de pănuşi. In mijloc era movila mare, aşa cum îi adusese dela câmp, din toamnă. Fetelor le umblau mâinele ca suveica, rămâind veşnic ruşinate, cu ochii în jos, pe când flăcăii le pişcau pe sub pene, ori le as-vârleau în poală şi pe după gât, grăunţe dej-ghiocate.
— Mă, astâmpăraţi-vă şi nu-mi părăduiţi pâinea, că v’arăt uşa.
Popa, cu poalele dela rantie suflecate, sta în prag, netezindu-şi cu mâinile lui boccii burta rotunjită, umplând numai bine golul uşii. Era cărunt de tot şi faţa îi era plină de sânge şi de sănătate.
Un moment tineretul se linişteşte, nu se au-ziâ decât sfâşierile uscate a pănuşilor mătăsoase şi pocniturile ciocanelor desprinse. Bătrânii mai greoi, pufăiau din lulele, desfăcând tacticoşi pe la locurile lor, numai din când în când plescăiau scuipatul într'o parte, pâcăind cu unghia în cărbune.
Eu şi cu Duduia zoriam între mama şi tata;
!0AN ADAM
ne adusese cu sania de cu ziua, ca să ne mai purtăm prin lume.
In păreţi erau prinse două gazorniţe micuţe, care împrăştiau o lumină împăienjenită. Movila din mijloc se mânca din temelie, forfecată de mâinile harnice care rupeau din ea. Penele creşteau purcoaie, despărţind pe clăcani.
—	Hai să vedem a cui o fi grămada mai mare... Popa făgăduitor, dă bună vremea din prag, aruncând aţâţare în oameni. Tinerii se iau la întrecere, fetele după ei şi în curând se face o încăerare de credeai că le poartă mâinile un duh nevăzut.
—	Da moş Turiţă nu spune nimic?
—	Aşa ne-a fost vorba, uncheşule?
—	Umbli huşi-marginea? — Ia dă-te la sfat, că ni se urăşte...
Fiecare arunca câte-un îndemn. Bătrânul împins mai mult pe sus, se suie în vârful movilei şi se cuibăreşte într’o rână, potrivindu-şi cărbunele în lulea.
—	Ei, mânca-v'ar tata pe toţi, că tare nu mă slăbiţi.
—	Hai, zi-i...
—	Cum să-i zic, uşor vi-i a spune: „plăcinte1* da până vă aburesc sub nas, întrebaţi babele ce păţesc...
—	Haide-hai, nu mai lungi vorba.
—	Aşteptaţi să vie stupitul la furcă, să am şi eu de ce mă legă, aşa dacă iei românul din scurt, să fie cât de sfătos, o încurcă...
—	Iaca'ncep eu: a fost odată...
—	Şterge-ţi mucii, şi’nchide gura măi plo-dane, nu lua bătrânii înainte, că te iau mai pe urmă nevoile...
Lumea se porneşte pe râs, iar moşneagul de pe movilă îşi îngroapă capul în gulerul sumanului, mulţămit ca'nchis clonţul obrăsnicăturii.
DOMNUL POPORULUI
207
Duduia sc luase şi ea la întrecere, dar acum o dase mai la pas, obosită.
—	Nu-ţi pare rău cam venit?
—	Din potrivă, mă găsesc aşa de bine aici, mi se pare că trăesc viaţa poveştilor, aud glume si văd manifestându-se poporul în toată sfânta lui naivitate...
Afară se vedeâ noaptea senină, albită şi mai mult de întinsul troenelor. Preotul pierea câte-un timp ş’apoi s’arăta iar în uşă, cu nasul din Ce în ce mai vânăt, desmerdându-şi turla burţii lui căzute, ţinută par'că numai în colanul lat, ce-1 încingea ca un cerc pe-o bute.
—	Daţi vârtos, că v'aduce lucruri bune, pres-
bitera.	*
—	Dacă tace moş Turiţă!
—	Fă-le-un chef. mo'şnege.
—	Nu vine apa la moară, părinte, am deşertat desaga toată cu clăcile din iarna asta.
Un om slăbănog şi deşirat la statură, cu ochii stinşi şi sarbăd la faţă, taie cuvântul moşneagului şi se’ntoarce către popă.
—	Da ce am auzit, ci-că Cuza ar fi fost la mănăstire...
—	Când?
—	Cum asta?
—	Se poate!
Săriseră toţi cu vorba, întinzându-se în spre slăbănog, aprinşi de neastâmpăr să-i afle ştirea.
—	El are de gând să iee averile călugărilor şi să le dee săracilor ca alde noi. Că zice dacă-i vorba de pomană, să se’nfrupte mai mulţi din-tr’însa, le-o ajuns grecilor până acum. Şi el acu umblă din mănăstire în mănăstire, să afle de purtările călugărilor şi când ceia nu s'or da, el să le puie în obraz ticăloşiile lor.
—	Am auzit şi noi de una ca asta.
208
TOAN ADAM
—	Văzut-ai tu, romanul?
—	Ehei, cap, nu degeaba-i Cuza!
—	Şi ne urmă?
întreabă unul mal din spre usă.
—	Ci-că a venit călare ne valea Stolnicului, îmbrăcat pe deasupra calicos si mâstfălit ne o-braz. Poposeşte sara într'o marine de fânnţ mănăstiresc. Leagă calul de-un cătur st smulge un braţ de Iarbă de 1-1 puno dinainte. Ţam*m atunci si trăsura cu egumenul. Nici una. nici două. sare ceala jns si ne nevorbă harsti cu biciul în domn.
—	,.Da-i binele tătânâ-tu aici, măi golane?'* Călugărul dă să-l croiască dîn nou. Cuza, cade în genuchî şî-î sărută poala, prefăcându-se că plânge.
—	,,Iartă-mă prea sfîntite, zice dânsul prefăcut, sunt un drumeţ nevoiaş, mî-i calul frânt de trudă si de foame, s'am luat 'si eu un mănunchi de iarbă, că-i şesul lung şi-o dat Dumnezeu destulă... Egumenul ci-că se mai moaie, da tot îi grăeşte cu asprime
—	Şesu-i lung, da nu-i a drumeţilor, păcăto-
sule, e a sfântului locaş. Domnul atunci îi zice blajin.	"r
—	Poi de asta m'am lăcomit şi eu, e moşie închinată pentru pomenire Vam năzuit, că dă, călugării sunt oamenii lui Dumnezeu, nu se gândesc atâta la gură si la pungă.
Infrânează-ţi limba, ereticule... Şi egumenul îl mai măsoară odată cu biciul.
—	Tii, că nu eram eu acolo!
—	Auzi tu, câinele!
—	Trebuiâ fiert cu fasole!
—	Spurcăciunea!
—	Da vezi domnul suferiâ, că şi Hristos a suferit mai greu încă şi se încovoia numai cu tânguire dinaintea feţii bisericeşti.
DOMNUL POPORULUI
209
—	Iertare că n'am ştiut ce grăesc!
—	Leagă-1 cobză şi-l pune în capră, să-l ducem la pocăire, a strigat părintele egumen la vizitiu. Cuza sfa lăsat legat Va mers la mănăstire. Acolo îl sloboade din frânghii si-1 suie sus. Era tocmai vremea mesei. Tacâmurile scumpe i-au luat ochii si bogăţia din jur l-a zăpăcit.
—	Intindeti-1 la pământ şi număraţi-i sub o-chii mei cincizeci de gârbace. Un călugăr se ră-pede să-l înşface. Cuza îşi îndreaptă atunci tru-fa’s trupul şi lipindu-i o palmă celuia îl culcă sub masă.
—	Bravo lui...
—	Să trăiască!...
—	Halal român...	^
—	Când ş’a desfăcut sumanul de-a rămas în haina lui aurită de domn, Drea-sfinţii au căzut cu feţele la picioarele lui. El îşi trăsese sabia să tae 'ntr'însii ca’n brusturi, dar s'a oprit când i-a văzut închinaţi si i-a mustrat aspru.
—	,,Nelegiuiţilor, aţi prefăcut mănăstirea în ascunzătoare de tâlhari, schingiuiţi lumea la a-dăpostul crucii. Trăiţi aici ca nişte trântori, vă îngrăşaţi din ruina nenorociţilor ce-i aveţi sub stăpânire"...
Vezi că el întrebase lumea tot drumul, iscodise prin prostime de urmările călugărilor.
—	Auzi tu cap!
—	Si ce inimă!
—	Părintele poporului...
I-a lăsat pe sfinţiţi în plata Domnului şi s’a aşezat la masă că era flămând. Pe egumen, ca să-l pedepsească de bicele date, l-a pus să facă mătănii tot timpul cât a mâncat el.
—	,,Vezi părinte, eu îţi dau canon creştinesc, nu hoţesc, cum ai vrut să mă pocăeşti sfinţia-ta". Şi cică domnul ş'a lungit masa mult, a băut ş*a
foan Aâam -^Rătăcire.	14
210
TOAN ADAM
mâncat ca şî la scaunu lui, lăsa pe egumen uitat să roadă duşumeaua cu genuchii.
—	Da trebuiâ să-l şi mozoliască olecuţă.
—	Ei că n'am fost eu pe câmo şi să fi cunoscut că-i Cuza, cum ţi-aş mai fi dat prin ţărnă pe blagoslovitul nostru stareţ.
—	Lăsaţi, ştie domnul ce face...
—	Eu i-a'şi fi sdrelit ouţin urechile între degete, ştii numai de-o poftă, c'aşa chinueşte el pe muncitori.
—	Si ce-a făcut după aceea Cuza?
—	Lasă mănăstirea noastră, încalecă si trece dealul la Rafaila. Ajunge el noaotea târziu, credea că toţi din schit trebue să doarmă, când colo ei făceau bairam Sare domnul gardul si s'apro-pie în vârful picioarelor de ferestrele luminate, dosite cu perdele. Aude în lăuntru cântec, si ciocniri de pahare. Inăltându-se mai mult, zăreşte orintr'o crăpătură ţigance goale pe genuchu călugărilor beţi.
—	Mtamtaaa..., văzut-ai minune?!
—	Ştie el cum să prindă vulpea!
—	Nu degeaba a ajuns el unde este!
—	Pe aista ni l-a trimis Dumnezeu!
—	Nu te teme, are el urechi şi pentru noi, destul s’au făcut că nu ne-aud...
—	Tăceţi măi, să spuie românul până la capăt.
—	Cuza atunci sare gardul înapoi şi bate la poartă. întâi nu l-a auzit, bate iară mai tare, iesă un călugăr berbeteag.
—	Cine-i acolo? strigă el.
—	Om bun.
—	Caută-ţi drumul, că nu primim.
—	Un biet creştin rătăcit.
—	Fă în sat la vale.
—	Da mi-i că m'or prăda si am o sumedenie de bănet cu mine“. Cela prinde la prietenie, s’a-propie de poartă luminat
DG&NTJLj! POPOR TJ L CI
m
—	Şi ce cauţi pe-aici?
—	Sunt negustor de porci, ş'am venit să cumpăr dela schit de-aici, că pe cei dela mănăstire i~am luat... Ştiu că la Rafaila sunt câte-va cârduri de mascuri, hrăniţi cu jirul şi cu ghinda din codru". Călugărul îi spune s’aştepte, să’ntrebe de cei mai mari. De câştig nu fug sfinţii părinţi; se întoarce cela şi-l vâră pe Domn în ogradă, ducându-1 într’o chilie mai retrasă să se odihnească.
—	Da ce sgomot e sus? întreabă dânsul.
—	Facem masiele unui călugăr răposat.
—	La vremea asta?
—	Apoi aşa-i rânduiala în tagma noastră...
Domnul icneşte şi intră în chilie. Cum porneşte călăuza, el pe pândă băete. Se uită cum curg dela beciu buţile cu vin şi găinele fripte dela bucătărie, încrucindu-se de halul sfântului locaş.
—	Tare de fire, de se ţineâ să nu cadă peste dânşii, cum cade mâţa peste mişina de şoareci.
—	Staţi să vedeţi... Călugării după ce prind bine la curaj se gândesc să poftească şi pe negustor la petrecanie, că dă, aşa singuri era prea în sec. Mai ales c’auziseră că-i om subţire şi cum erau ei cu capetele grele, s’au gândit că-i mai bine cu tovărăşie. Cuza când s’a văzut chemat, iepădă sumanul şi-o ia nebăgat în samă pe urma părintelui beat. Când îi deschise uşa, zingăneşte sabia, îşi scutură pintenii şi intră mândru ca un stejar, umplând casa de strălucire.
—	Noapte bună şi petrecere îndelungată, spăşiţilor monahi...
--Pe dânşii, măi...
—	Acu li s’o înfundat.
—	Au dat toate pe una...
—	Muerile ţâşnesc afară pe sub masă, uitân-
2] 2	1uAN ~AJMA1
du-şi fustele prin colţuri. Călugării se lasă grămadă la pământ, încleiaţi de spaimă şi de băutură. El tună fulgerător:
—	Aşa vi-i închinatul? Pentru destrăbălarea voastră, v'au lăsat bătrânii pământurile? Pentru asta vă muncesc ţăranii, stricaţilor, haimanale cu crucea'n sân... Domnul îşi îndoiâ sabia de spatele lor încovoiate, s’auziâ numai icnituri şi gemete de plâns. A încălecat şi de-acolo, da unde-a fi apucat-o, nu se ştie...
—	Trebuiau tăiaţi ca pe pătrunjelul de pus în borş...
—	Ei, să fi dat şi eu cu pumnii printr'inşii...
—	li făceam tocătură de umplut ardei, să fi fost în lecui lui Cuza...
—	Amarnic român, bre şi domnul!...
—	Măi, eu am văzut pe Cuza...
—	Dea!...
Uită toţi de popuşoi şi se înalţă din cuibarul penelor la ista cu vorba.
—	Când zici c’a fost la mănăstire?
Şi se'ntoarce grav în spre slăbănog.
—	Eri sara.
—	El era atunci...
—	Cine mă, eşti năuc?
—	Cuza, cine altul. Veniam azi în ziuă dela Negreşti şi când pe drumul Rafailei trece în umbletul calului un român voinic, crunt la privire, înfăţişitor şi cu brâul plin de pistoale.
—	N’auzi c’aveâ numai sabie?
—	Vorbă să fie, greu i-i lui să se schimbe, el senbracă în zece feluri dacă vreâ.
Rămân cu toţii holbaţi. Popa se miră şi el din prag, alintându-şi burta cu mâinile lui butucoase.
—	Şi zici că era mândru?
—	Frumos ca Ionică din poveste.
—	Sdravăn, hai?
i jomn ul poport;l u.i
^ i
—	Cât mi ţi-i stejarul,
—	întrebaţi şi voi ca nişte proşti!...
Zice moş Turiţă din movila cu popuşoiu.
—	Cum poate să fie un domn, altfel, ştiu că nu erau cu ochii legaţi cei care l-o pus în scaun!.,.
—	Şi’ncă domnul CuzaL.
—	Da oare ne dă pământ cum se zice?
—	Crezi că el doarme, cu'ncetul se face oţetul, aveţi să vedeţi, lasă,.,
—	D'apoi boerii, ce zic?
—	Ce să zică, au încotro crâcni? — Au să plece capul, dacă-or vrea să-l mai aibă pe umere.
—	Mai lăsaţi pe Cuza şi nu-mi uitaţi popuşoii că nu ieşiţi de-aici până nu-ţi da gata movila.
—	Nu ieşim de aici o săptămână, părinte, desfacem toţi popuşoii de pe văile acestea, numai să ne spuie de Cuza.,.
Mâinile clacanilor se'nfierbântă din nou la treabă ca să’mpace pe popă. Duduia priviâ extatic în gol, îmbujorată de dosul gândurilor.
—	La ce gândeşti, Dudue?
—	Să fii mare, mare de să-ţi crească legenda numelui încă din vieaţă, s'auzi cum se şoptesc minuni în jurul tău, să treci între eroii poveştilor înainte de-a trece pragul vieţii!...
—	Nu-i aşa că e măreţ?
—	O, dumnezeesc!...
Sfâşierile pănuşelor uscate, fâşâiau mătăsos. Popuşoii goliţi, cădeau prin grămezi, zornăind sgrunţuros şi lărgindu-le în foaie. Un moment tac toţi, îngropându-se mult în purcoaele de pene ce se înfoiau printre clăcani. Sub îngânarea painjinită a gazorniţilor mici, se vedea mişcarea braţelor harnice şi trupurilor încordate pentru desfacerea pănuşelor.
Popa pieriâ la răstimpuri, ca să-şi ude gâtul în gârliciul pivniţei.
KUN A.l
2U.
Movila din mijloc, mâncată de pe dedesubt se lăsă cu încetul, toita înlături, cuiDărind tot mai *une pe moşneagul din vâri.
—	Da dumneata, moş Turiţă, nu se poate să nu fi văzut pe Vodă.
—	Curn te vad pe* tine, măi ţică.
—	z.au, l-ai văzut?
Şi ciacanii se înalţă iar aţâţaţi de după purcoaiele de pene înfoiate.
—	Cum şi unde?
—	la spune-ne...
Moş Turiţă îşi scoate luleaua din gură, cu toate că de mult era stinsă, şi se ridică în cuibarul lui ca o barză de pe ouă.
—	An vară veneam dela Vaslui, fusesem cu nişte vite boereşti. ură pe la o amează, cald ca’n cuptor ş o zâpuşală de să te dai cu capul în gârlă. Treceam prin lunca Armăşoaei, ud de sudoare şi obosit ca un câine a nimănui. Mergând eu aşa pe la umora râchiţilor, ca să tai şesul de partea noastră, pe drept unui huceag, aud un strănutat de cal venit din stufiş. M apropii, când prin desişul ţihlei şi ce văd, mă uimesc: Cuza aormeâ la răcoare, ascuns de iarbă mare.
—	Ce noroc pe ochii dumneatale.
—	Cu m aşi ti dus să-i sărut mâna...
—Ce să te-apropiil... tea!... fă cruce mai bine... încremeneai ca descântat, numai să te fi uitat la el. Din trupul lui făceai patru oameni de ceş-tiealaiţi ş’aveâ nişte pumni cât pălăriea. Era numai în cămeşă şi cu ciomagul lângă dânsul. M’am făcut numai cât un purece de mititel ş'am lunecat ca o şopârlă, făcându-mi cruce şi scui-pand-mi în sân de frică.
—	Şi de ce umbla aşa golan?
—	Să nu-1 cunoască lumea.
—	Auzi tu frate!...
DOMNUL POPORULUI
215
—	Da ţi-ai găsit să nu-1 cunoşti, orb să fi fost şi tot îl gâcei numai după bravura lui,..
—	Si de ce purtă bâta cu el?
—	Da ce căută pe-aici?
—	Să'ntrebe pe norod ce-i trebue şi de ce pătimeşte, ca să miluiască pe cei nevoeşi...
—	Şi de ce nu te-ai apropiat, poate te căpătai cu ceva, că eşti sărman.
—	Brrruuu... îţi treceâ pofta de pomană când l-ai fi văzut măcar de deoarte.
—	S'ai spus oamenilor?
—	Când m'am mai întors cu satul, nu l-am mai găsit, plecase. — Da avea un cal, şoim, nu alfa, sburâ cu românul în soinare.
Popa se'ntorsese de pe-afară şi găsind lumea-pe gânduri, întreabă râzând,
—	Tot de Cuza vorbiţi, măi?
—	Auzi părinte, moş Turită l-a văzut.
—	Mare lucru, pooa Meleghie a şi vorbit cu dânsul, credeţi că-i lup, ia român ca tot omul, atâta că-i mai de inimă decât toţi.
—	Si ce-a vorbit cu domnul, părinte?
—	Cum eră la graiu?
—	Nu s#a înfricoşat, când l-a văzut?
—Astâmpăraţi-vă la locul vostru şi siliţi că vă: spun.
Cuminţiţi, clacaniii suflecau pănuşele dela po-puşoi, frângându-le, ciocanul ş'ascultând cum s'ascultă evanghelia la paşti:
—	Biserica popii dă în ruină, satul calic, de unde să poată el căpătă ajutor s’o ridice,—pleacă împreună cu dascălu prin ţinut duoă milă. Umblând ei prin sate, feşteliţi şi rupţi ca omul pe drum, întâlnesc o trăsurică şi ’n trăsură un călugăr frumos şi curat. Opreşte cela caii şi întreabă pe popă, cum eră încărcat de saci cu făină, de bucăţi de slănină, că ce orbăcăeşte pe drumuri cu dascălul.
216
IOAN ADAM
:— Strângem pentru merimetisirea unei sfinte biserici, părinte călugăr.
—	Şi cu pomană ca la calici, crezi c’ai să faci dumneata locaş sfânt norodului?
—	Poi, dă, strângem şi noi ce ne dă creştinul, că alta ce putem face?
—	Suiţi ici în trăsură cu mine...
I-a luat cu dânsul ş’au pornit la un armean bogat de sub ţinutul laşului. Poposesc ei acolo pe sară. Ii întreabă ce caută, călugărul cel frumos spune întâmplarea cu biserica. Boerul ridică din umere şi le spune curat că dânsul chel-tueşte destul cu biserica armenească dela Iaşi, n'are de unde să dee şi pentru cea românească. Că-i câr, că-i mâr, cela se ţineâ tare.
—	Poi bine cucoane, ştiu că nu armenii dum-neatale îţi muncesc câmpurile şi-ţi fac traiul uşor, averea o faci cu braţele ţărănimii, trăeşti din seul românilor, dă ceva şi pentru credinţa lor...
—	Bine-a vorbit!
—	E tare la cuvânt, voinicul!
—	Armeanul se'ncruntă, păleşte în masă mânios şi-i dă afară.
—	Ce aveţi să mă’nvăţati voi cum să trăesc, boaitelor?
Bietul Meleghie cu dascălul rămăseseră prostiţi lângă uşă. Călugărul cel tânăr, s’apropie râzând de boer şi scoţând o mână de aur o pune pe masă şi-i zice răutăcios după ce-şi descopere pieptul înecat de fireturi şi de decoraţiuni:
—	Iaca pune domnul Cuza jumătate, împlineşte dumneata ce mai trebue...
Armeanul rămâne cu ochii albi de-odată. Tre-zindu-se apoi din uimire, fereşte grămada de aur a lui Vodă, şi-i zice sărutându-i mâna.
—	Fac eu biserica pe socoteala mea, binecuvântat să vă fie numele, stăpânitorule.
DOMfc'i/ji poroatTLiit
217
Cei doi dela uşă, cad la pământ orbiţi şi ating frunţile cu rantiea călugărului necunoscut.
Ş aşa s a făcut Melegnie cu cea mai frumoasă biserică din ţinut!,..
—	Să trăiască Vodă CuzaL.
—	Să-l dăruiască Dumnezeu cu zile senine...
Moş Turiţă dă din cap despreţuitor privind
clăcani cu milă ş’apoi zice ca omul care ştie multe.
—	Săracilor de voi, trăeşte el şi fără firitisi-rile voastre, că doar nu-i pământean ca noi, legat de zile numai pe-un veac...
—	Cum vine asta, moşule?
—	Mai ştii ceva?
—	Spune tot, că-ţi facem un cămeşoi,
S’amestecaseră şi fetele în vorbă, uitaseră cu
toţii de hârjoană, fiecare era numai urechi, ascultau duşi în lumea legendelor.
' — Tu măi Ţică de colo, adu moşului un cărbune, şi tu cel cu ochii sgâiţi la mine, umple luleaua de tutun, dacă ţi-i să-ţi spun cum e descântat Cuza de nu-1 atinge nici glonţul şi nici boala, cum e făcut să trăiască cât lumea...
După cărbune au sbughit-o nu ştiu câţi, iar de tutun i-au umplut românii găvanul mâinii. Unchiaşul îşi tremură mustaţa de-un zâmbet şiret, scuturându-şi luleaua de scrum.
—	Aşa măi, voi a moşului, — mai ungeţi roata dacă vreţi să umble, voi cu ce puteţi, părintele c’o oală de vin, ai?
Şi el se întoarce în spre uşă,, strâmbându-şi tot mai mult buzele pe înfiorarea zâmbetului şiret...
—	Şiret mai eşti, mâi Turiţă...
Popa se duce după vin, că prinsese şi el gust de ascultat, uitase că mai era mult din movila de desfăcut.
218
HJAM ÂtUM
In vremea asta intră mama-preoteask eu trocul plin de julfă pentru clacani.
—	Iţi li flămânzit de-aseară, mai muiaţi-vă guşile, să prindeţi la gust de treabă.
—	15a nici nu ne-am adus aminte c'avem şi pântice, aşa ne-au fost urechile de hrănite.
—	Poi, tot moş Turiţă face pocinogul, cu ta-clalele lui.
—	El abia acum intră în horă.
—	Să fi ştiut că v ajunge vorba, nu umblam să pierd vremea cu gustarea.
—	Dacă om fi numai gură-cască de-ascultat, aşa ar merge, da vezi că mai sunt şi de cei cărora li-i acru sufletul de istorii...
Şi moş Turiţă întinde mâna din cuibar şi ia cu degetele julfă din troc. Ceilalţi apucă şi dânşii cum pot, grăbindu-se să mântuie cu dulcele ca să înceapă cu ascultatul. Popa aduce ulcica cu vinul ş’o întinde moşneagului.
—	Ad-o la moşu, că tare-i cu vină'ncoace, aista-i laptele bătrânului...
Pune vinul la gură şi ncepe a suge de pârâia gura ulcelei.
—	Nu beâ aşa lacom, mai lasă, că mai sunt încă feţe pe-aici...
—	De unse pomeneşte? Când mai dau peste aşa pleaşcă?
Râdem cu toţii de moşneagul mucalit, Duduia abia-şi stăpâneşte fălcile de hohot.
—	Ei, acum la treabă — cu mâinile forfecaţi şi cu urechile ascultaţi...
Şi preotul umple golul uşii cu burta lui rotundă, ţinută în colanul lat, cum se ţin doagele în cercuri ca să facă bute. Preoteasa mărunţică şi slabă, înbătrânită mult, se lipise şi dânsa de perete s’asculte. Cum erâ ghemuită lângă popă, adusă puţin de şale, ţi se părea că-i un punct lângă un semn • de mirare îngroşat.
DOMNUT, POPOBULni
219
Clacanii dau ropot prin pănuşi. pc când moş Turiţă îsi turtiâ cărbunele în luleaua plină ca niciodată-
—	Acu mai merge, mâncat, băut- cu ciubucul plin, a'sa cum îi stă românului mai bine..-
—	Udă-ne si nouă sufletul cu vorba.
—	Aooi măi băeti, ui'te cum merge crugul poveste!: Mama lui Cuza era bătrână si ea nu făcuse sămânţă de băet, se bătuse dânsa de toate nevoile, cu babe si cu buruene. da nu da rod. Moşneagul ei de cât s'o scoată din casă:
—	Muere, mi-am petrecut zilele cu tine în sec, mi-am vesteiit o tineretă asa cu deşertul, ai să mă faci să mor fără umbră de urmaş...
Baba bocete — moşneagul vuet/mă fog cum îi mai amară viaţa...
Ft erau pădurari la un boer din colo, hăt. de Rătăcind ea odată prin pădure, iaca MaiVa JDnmniilni în drum, îmbrăcată sărac şi re-zămată în caria.
—	Tare mai sunt flămândă, femee hăi, da-mi ceva să-mi astâmpăr foamea...
Bătrâna, bună la inimă, bagă mâna în sân si scoate o bucată de pită, luată pentru dânsa ş'o întinde cerşitoarei.
—	De la noi puţin şi dela Dumnezeu mai mult, — i-a. zis ea.Maicăi Domnului, suspinând din adâncul sufletului.
—	Da ce ai de te laşi răpusă de obidă, nu ţi-i bine, eşti tare abătută...
—	Ce am eu, nu-mi poţi fi dumneata de folos!...
—	De unde ştii, eu am umblat tţiultă lume de când calicesc şam văzut de toate. Bătrâna a dat trist din cap.
—	Mam săturat întrebând, numai Prea-cu-rata Născătoare ns’ar putea scoate din făgaşul durerii mele..,
Io AN APA AC
220
Pe Maica Domnului o atinge vorbele babei şi luând-o de mânecă, o trage de se pun pe o buturugă.
—	Deschide-ţi inima, că nu te; ţine parale vorba...
Atunci ceia începe că aşa şi pe dincolo, măr-turisindu-i toată ciondăneala cu moşneagul ei:
—	Ş'acu dă, cicălele lui treacă-meargă, le mai pun şi 'n cui după uşă, da-i durerea mea, cam să mor şi n'am pe nimeni să-mi lipească o lumânare de cruce...
Prea-curata se înduioşează ş’o mângâe pe bătrâna ca o mamă bună ce-i.
—	Hai cu mine şi-ai să fii mântuită...
A dus-o aşa prin pădure şi se opresc sub un fag scorburos. Sub poalele copacului erâ un puţ părăsit, astupat c’un; spin. Maica-Domnului scoate căturul şi desvăleşte un ochişor limpede de apă.
—	Aici e fântâna în care a fost scăldat întâi Făt-Frumos, beâ că-i izvor de tărie şi-ai să purcezi grea..
Bătrâna s'apleacă peste ghisdea, ia apă în lingura mâinii şi-o beâ cu credinţă. Când se întoarce să mulţumească cerşitoarei, nu vede pe nimeni, rămăsese numai un miros dulce de tămâie ş’o cruce de fum tremurând în aer. A înţeles c*a fost Sfânta Maria şi-a mgenuchiat, în-chinându-se cu credinţă. La plecare dă să-şi însemne locul puţului, dar n'a mai văzut nimic în iur, s'a pomenit ca dusă pe sus, în faţa bordeiului— vezi, n’a vrut Fecioara să-i lese cunoscută fântâna tăriei, ca să n'o arăte lumei.
La lună baba abia se purta de îngreunată. Moşneagul înfloriâ, nu se simţea că merge pe pământ de bucuros ce erâ. Când s'a incbeeat luna a dcm*. pe bătrână o tae de facere, t se
DOMNUL POPORULUI
221
sbăteau doi prunci în pântece. Cu a treia lună se întoarce iar	necazul în	casa	pădurarilor:
Copiii plângeau în mama lor de te rupeâ la inimă, se boceau de plângeâ frunza pe codru. Zi şi noapte se văitau din pântece de nu putea adormi nici pădurea de jelea lor. Obidă pe bătrâni! Le cântâ, îi mângâiâ, le făgăduia câte de toate, ei tot nu se ogoiau. Baba dacă vede, porneşte iar prin pădure, tot pe drumul dela început,	chemând	cu adâncă	rugare pe Maica
Domnului. La o răscruce de poteci, iată cerşi-toarea dela început. Baba dă în genuchi, dar copiii se boceau în ea. ca nehrăniţi de o săptămână.
— Ştiu la ce-ai venit. Când ai băuL apa, ai luat-o	în două	înghiţituri	şi-ai	zămislit doi
feciori	în loc de unul. Ei	sunt	amândoi fe-
riţi de moarte şi cu virtute de Feţi Frumoşi şi plâng de pe acuma, cum ş’or împărţi ei peticul nostru de ţară, să le ajungă după vrednicia lor. Bocesc certurile din viitor. Tu, du-te acasă şi pune pe moşneag să le tăgăduiască că va dâ unuia apusul şi altuia răsăritul. Da cum îi naşte pe unul, bărbatul să şi pornească cu dânsul în sore soare apune, ca să nu se ia la bătaie amândoi dela stăpânire. Să nu-i hrăniţi, decât cu miez de nucă şi faguri de miere, că ei nu sug lapte ca pământenii. Pe dânşii boala n'are să-i atingă, dar n’au să aibă odihnă din pricina agerimi! lor... Baba face cum i-a poruncit Sfânta. Cum le-a făgăduit înjumătăţirea lumii, pruncii s’au cuminţit de par’că le-ar fi pus ţâţa în gură.
Nu se împlineşte luna a treia si bătrâna cade la pat de facere. Moşneagul gătit de drum, cu desaga de-a spinarea, aştepta cu scutecele în mână. Când a făcut copilul oraac... s’a luminat de aurul din-pletele lui. Cela desface seu-te-ca ş'M	fc grabă plecând !& dnte.
222
IOAN ADAM
—	Rămâi sănătoasă babă, că cu mă duc cu Napoleon al meu... I-a pus numele aşa, pentru că erâ galben şi frumos, întocmai ca un napoleon scos din tarapanaua împărătească!.,. Baba a rămas acasă să crească pe Cuza...
—	Ei, acum nu mă mir de-i aşa de amarnic...
—	Cred şi eu dacă a băut din scăldătoarea lui Ionică...
—	Vra să zică el nu mai moare?
—	Câtu-i lumea şi pământul...
—	Să ni-1 ţie Prea-curata.
—	Mă miram eu, de ce ţine el cu poporul!
—	Dacă a crescut pe braţe de ţărancă!
Moş Turiţă lasă lumea să puie la cale pe
Cuza, dânsul îşi scutură luleaua nebăgător în seamă, obişnuit cu laudele şi cu uimirea celor ce-I ascultă. Movila să lăţise mult, ascunzând de tot pe bătrân în cercul purcoaelor de pene. Sfâşierile crâşcau aspru, mâinile se încordau harnic zorind treaba.^ Preoteasa rămăsese mută, pitită mai mult lângă malul de popă, ce râdea sgomotos, astupând tot golul uşii cu burta lui rotundă.
—	A ajuns bietul Cuza şi frate cu Napoleon... mai rămâne să-l scoateţi văr cu Hristos...
—	D'apoi ce crezi, n'a fi?
Se ntoarce moşneagul din popuşoi rănit de râsul batjocoritor al părintelui.
— Da Napoleon ce a ajuns, moş Turiţă?
—	S'a mai întors pădurarul la babă?
—	Spune ceva şi de Napoleon...
—	Poi pe Napoleon îl ştiu şi buruenile, măi papă-lapte ce sunteţi, numai voi pe semne n’aţi auzit de el...
Vorbiâ cu atâta dispreţ, cu atâta încredinţare de zisele lui, c’ar fi pus în încurcătură pe cel mai cunoscător într'ale izvoarelor istoric*.?1!!
nuMxnih pQrokm-Ajii

Duduia nu vedea înainte decât lumini din basme, năluciri feerice. Uitase că-i între oameni, priviâ înviorată aşa nehotărît, dusă pe aripile străvezii ale mintii, în cuprinsurile parfumate şi pline de soare ale închipuirii.
ivioşneagui îşi umpluse a doua pipă de tutun,
—	ivlai, scăpăraţi unul, că s or h trecut cărbunii în vatră.
Laţiva sar cu cremenea şi cu iasca...
—	Lheei, nevestele odată in viată sunt şi dân-s<;ie cucoane, atunci cănd-îs la nuntă, eu ştiu că lălăesc în ajutoare de cate ori e clacă — în zilele celelalte mi se ştireşte gatul de pofta, unui tutun. Acu trag şi eu ca din binele altuia...
—	JL>a nu uită pe Napoleon,.^
—	Ce-i ei acum?	*
—	ce să fie'( — împărat...
—	Şi unde moşule?
—	m ţara lui soare-apune...
—	Şi cum a ajuns el acolo?
—	L-a dus tată-su.
—	91 cum de-a pus mâna pe tron?
—	Doar nu-i degeaba frate cu Cuza şi adăpat din scăldătoarea lui Făt-Frumos... El când a sosit acolo, crescuse mare ca toţi oameni. De departe a svârlit buzduganul în spre pătaturile împăratului de acolo, ca să-i vestească venirea. U îi lost multe poşte între el şi scaun, că numai buzduganul, cu toată iuţeala svârliturii, a mers o noapte şi-o zi.
întâi s’o oprit cu vârful în poartă, o deschide ş apoi se nvarteşte cu cela capăt un uşă, o dă înlături şi căzând în mijlocul mesei,-—că tocmai sentâmplase să ospăteze împăratul cu sfetnicii,— zise tare:
—	„Stăpânul meu ş'al vostru, Napoleon cel
mare, vine pe drum şi m’a trimis să vă spun să-i
ÎOJlN ajoâm
goliţi palatul şi tronul, dacă vreţi să fie lucru
cu cinste"...
Mesenii râd şi dau să-l arunce la o parte, da nu s a găsit nimeni să-l poată ridică măcar.
—	„la acum ne-am găsit Bacăul'*...
Nu le-o mai ticnit mancarea de atunci. împăratul găteşte oştirea, creaeâ că şi Napoleon vine tot cu tărie. Când l-a văzut că-i singur, aducând pe tata-su în cârcă, i-a venit a râde. Da soldaţii său îndrăgostit de el, că-i român frumos şi în-lăţoşitor.
—	Poi unde ţi-i tăriea, Napoleon împărat?
—	Eu mă bat singur cu tine şi cine-o dovedi să râmae stăpân.
Împăratul râde şi zice oştenilor:
—	Legaţi rnai p^ derbedeul aista.
Soldaţii nu se mişcă, erau fermecaţi de statura lui şi de chica galbenă ca napoleonul nou.
—	Dacă nu te iei cu mine la trântă, să facem alta mai uşoară... Şi el se duce la calul împăratului, îi ridică picioarele de dinainte, desface cu unghia potcoavele dela copite şi luând pe una în mână o strânge de-o face boţ de oţel. — „Turteşte şi manea ta cojiţa astalâlta’4... Cela îngăl-binise. Oştirea strigă să trăiască împăratul lor Napoleon, iar pe celalalt l-au gonit cu bulgări afară din cetate.
Şi iaca cum, măi băeţi, a ajuns Napoleon, fratele geamăn a lui Cuza, împărat în ţara lui soare-apune...
Movila se lăţise de ajungea moşneagul cu coatele de pământ. Oamenii nu se vedeau din mormanele de pănuşi. Claca era pe sfârşite un ropot şi popuşoii se găteau de desfăcut.
—	Ei, dar pe Cuza cum l-a ales domn?
—	Mai încape ales? Ş’un orb i-ar fi pus mâna In creştet. Când a eşit în lume, toţi i s'au închi-
POWNUL ROPOHllUU
226
nat, cu mic-cu mare, cu ţăran, cu boer... I-au zis toţi: „Măi, hai să ne fii vodă“ şi el s’a prins...
Popuşoii traşi de sub moşneag de clacani se răresc. El dacă vede, se ridică şi se scutură.
—	Mi-aţi stricat cuibarul, măi diavolilor şi bine mă mai aciuasem în el.
Popa se dusese să-şi mai răcorească cel gât aprins, preoteasa rămăsese cu mâinele la pept, răpită de minunea celor spuse. Moşneagul pufăia luleaua în sec, numai să zică că nu şade de geaba.
—	Ştii că-s deştepţi ţăranii, Bujorene, vezi ce fantezie bogată, cum caută să-şi înplinească lipsurilor ştiinţei!...
—	Câtă drăgălăşie nevinovată în povestirea
lor!...	*
—	Acasă, noi fetele cunoscute, îi luam drept nişte dobitoace de tras la jug ş’atâta tot...
—	Acasă la voi cu câte lucruri nu vă’nşălaţiL. Ne şopteam încet, ocrotiţi între dealurile* uscate de pene.
—	încă un forfot şi treaba gata, hai băeţi...
Popa-şi arătase nasul vânăt din nou.
—	Are vrun ajutor Cuza acolo la domnie?
—	Cum să naibăL.
—	Pe cine?
—	El ş’a ales aşa pe sprânceană vr'o doisprezece hojmalăi de români, ştii tot unul şi unul...
—	Sfetnicii, aşa-i?
—	Acu le zice meniştri, după limba asta mai nouă, da tot acolo vine socoteala.
—	Ş’are să ne dee pământ?
—	Apoi doar pe asta's puşi...
—	Şi n’or să zică nimica boerii?
—	D'apoi ei n'au ciomag?—tea!...
—	Să-l ţie Dumnezeu cu zile!
—	Să trăiască, domnul nostru!
1ou.ii Adam — Rătăcire
16
i UAjNi Ai>A,vf
Claca se mântuise.
Gazda mulţumeşte românilor, spunând fiecăruia câte-ceva. Abia ne făceam loc prin pănuş. Gazorniţele pe mântuite clipeau obosit Afară se vedea întuneric. Când să ieşim, preoteasa face ochii mici şi se uita la noi de aproape.
—	Da aceştia de unde-s?
—	Că iacă nici eu nu~i cunosc — de unde sunteţi frumuşeilor?
Tata s’apropie stingherit, să dumerească pe popă...
—	E noră-mea cu fiu-meu, sărut mâna pa-" rinte.
—	Ahaa... băetu cel lepădat... ştiu...
Eu tresar jicnit. Duduea se lipeşte de mine tremurând.
Doamne-Doamne, cu ce ţi-am greşit!...
îmi pierise un timp din minte umbra tortură* toare a gândului că sunt copil de găsit. M'arun-casem în braţele părinţilor ca într’o luntre de scăpare. Eram în placul frământărei de valuri, înconjurat numai de furie şi de necunoscut. Când mi-au întins braţele lor de tată şi mamă, credeam cam născut din nou, am tresărit că necunoscutul s’a luminat şi mâniea ameninţătoare a talazurile mi-a rămas sub picioare. Nu mai eram copil părăsit, arătat de toţi cu degetul, despreţuit de mamele bune şi batjocorit de copiii cu tată. Azi o vorbă neghioabă a unei brute nătânge, mă deşteaptă din visurile mele înălţătoare, prăbuşindu-mă din nou în vârtejul necunoscutului, înconjurat de furie şi de ameninţări. M'a făcut să înţeleg cam rămas tot băet lepădat, crescut din mila altora...
Duduia rămăsese tăcută, mergeâ alăturea de
DOMNUL 'POPORULUI
221
mine cufundată în nu mai ştiu ce gânduri. Nu-i spuneam nici o vorbă, de frică să n’o depărtez de mine mai mult. Simţiam că s’au rupt dintre moi legăturile misterioase ce ne apropiaseră de-a doua oară. Judecata mi se încurcase, nu puteam alege o idee măcar din grămada rostogolirilor de gânduri. In pripa de-a umplea tăcerea c'o vorbă de nepăsare, c’un nimic care să rupă stinghereala în care ne găsiam, firele judecăţii mi se încâlceau mai rău, mărind mai mult stângăcia în care ne sbăteam.
Părinţii înţeleseseră starea sufletelor noastre şi păşiau şi dânşii tăcuţi, strânşi de grija ce vedeau că ne stăpâneşte. Ne duceam să dormim la ei, că era târziu ca să ne mai întoarcem în pădure.	'
Ce noapte chinuitoare! O clipă n’am putut să-mi amorţesc gândurile. Strângeam pleoapele tare ca să-mi piară năzăririle ciudate ce jucau prin întunericul din odaie, dar cu cât cercam să le gonesc, cu atât se conturau mai neruşinat în noaptea orbitelor, strâmbându-se la mine şi hohotind răutăcios. Duduia se frământa şi ea neobosită lângă mine. Eu vreau s’o amăgesc că mă răsfăţ în alintările somnului, ş’atunci mă’ntind leneş, bâigui îngăimări neînţelese, mă prefac că sforăi dus. Dânsa crezându-se singură, se trage de lângă mine, se razămă într’un cot şi oftează răpuitor. îmi ieşam din minţi, ca să n’o las pe povârnişul prăpăstios al singurătăţii ei, săriam spăriat din somn ş’atunci dânsa cădea pe pernă ca toropită de adormire, înăduşindu-şi suspinele.
Doamne, încotro îmi îndrepţi paşii?,,.
M’a cuprins o furie de aprinsă ură în potriva părinţilor, ură care mergea până la nebunie. îmi venia să sar din pat, să mă duc la dânşii să-i
m
IOAN A DAM
prind de gât, să-i târăsc de sub plapoma lor in mijlocul casei şi să-i întreb ca un judecător nemilos: „Ce-aţi făcut din mine, din viaţa mea nenorocit ă?!"... împinşi de dorinţi desfrânate, se apropie inconştienţi sub un tuf ar; din îmbrăţişările lor păcătoase nasc eu, sărman rătăcit şi pentru o prejudecată stupidă, găsesc cu cale să m arunce ca pe-o cârpă murdară lângă-un gard, iar ei spălaţi în faţa lumii, trăesc înainte, con-tinuându-şi întâlnirile lor necurate... Le dato-resc iubire?
Trebuia să-i iubesc dacă s’arătau vrednici de mine, să nu mă fi socotit ca o ruşine a curăţeniei lor fecioreşti. O mamă chiar dacă lunecă în orbirea păcatului, trebuie să-şi ducă în braţe fructul dragostei cu trufie, sa nfrunte credinţele netoate ale mulţimii, ridicându-şi mândră în sus sarcina ca pe un trofeu al voinţii ei...
Ziua umpluse odaia largă, desmormântân-du-ne din întuneric. Duduia se scoală încet de lângă mine, mă păşeşte dămol şi se dă jos ca să se îmbrace. Ea mă credea adormit. îmi sângera inima de durere. Vroiam să-i cad la genunchi, să-i sărut poalele plângând şi s*o rog să nu se îndepărteze de mine, să mă iubiască de milă, că nu-s om rău şi nici vinovat. Spionând-o printre genele mele moi de lacrămi, o văd că se razimă obosită de părete, dând un ţipăt uşor. Sar ca muşcat de viperă ş'o prind de subsuori. Ea-şi ţinea mâinele proteguitor pe pânticele boltit ce-i rotunjea cămeşa în formă de potir.
—	Ce ai Dudue?
Ea mă fereşte desgustată, stăpâniridu-Jşi plânsul.
—	,,Lasă-mă, sunt o nenorocită!“
XIV
PE POVÂRNIŞ
j3Pe pământ lucia alb de zăpadă» iar în văs-duh potop revărsat de soare. Razele în desfăşurarea lor de strălucire, înecau totul în lumină rece, cădeau săgetător în oglinda omătului cu feţişoare multe, sfărmându-se în licăriri de cristal. Scânteile luminii îţi amăgiau ochii. Pământul părea un nemăsurat diamant, tremurat în razele soarelui...
In pădure linişte solemnă. Copacii negri, â morţiţi de ger, înţepeniseră cu crăcile întinse, nemişcaţi, feştelind întinsul troianului, cu crestături negre încâlcite. Ai fi crezut că s’a jucat un copil cu cărbunele, pe un părete văruit din proaspăt.
Eu lucram la şopronul pentru vacă. II ridicasem din furci ş'acum ciopleam la căpriori, ca să-i fac acoperământul până nu se strică vremea. M’am gândit că are să ne trebuiască lapte cu facerea Duduei ş’am luat dela mănăstire o juncană cu viţel. în socoteala simbriei mele. Ii înjghebam oleacă de dos pe iarnă, ca să nu rămână în vraeştea viforului.
Ciopleam din putere în ceafa stejarului, cântând să-mi istovesc tot prisosul de vlagă în muncă, ca să nu mai am cum hoinări cu mintea printre ruinele negre ale visurilor mele năruite. Cu treaba te iai şi nu mai ai când să te
282	10AN ADAM
laşi jucărie gândurilor mistuitoare. Omul aniă-rît simte o adevărată voluptate în faptul că se dă cu totul sforţărilor trupeşti, că duce greul până cade sleit de trudă, ca să poată şi el închide ochii în legănarea dulce a somnului.
Dela clacă încoace n'am mai avut noapte de odihnă. Nevasta mă urăşte, purtându-se cu mine tot deandoasele. O prind câteodată cum se uita cu duşmănie. Nu mănâncă, îmi vorbeşte răstit, ş’a mutat patul pe laiţă, dându-mi pe zi ce trece brânci în spre perzare.
Ce vrea să facă Dumnezeu cu mine?
Capul îmi arde, duc palmele la tâmple şi mă strâng apăsat, de frică să nu sară ţăndări în ferberea sângelui aprins. Nu ştiu cât mai am de mers până la nebunie. O de-aşi da în cuprinsul ei amăgitor, aş scăpa cel puţin de conştiinţa durerii!...
Intr'o zi o găsesc plânsă, răzemată cu fruntea de geamul rece şi privind afară.
—	Dudue, matale nu ţi-i bine!
Ea tace.
—	Iţi lipseşte ceva, spune?
—	Totul...
La m’apropii şi-i iau mâna stângă să i-o des-merd. Dânsa o trage ca dela foc şi se'ntoarce cu spatele.
—	Ce vină îţi port, de mă chinueşti aşa?
—	M.‘ai nenorocit.
Eu?
—	Mi-ai întors mintea crudă şi m’ai făcut să oinor pe mama ca să trăesc în pădure ca bursucii, numai între ţărani şi'n umilinţi...
—A fost mai mult voia matale.
—	Ce ştiam eu!...
PE POVÂRNIŞ
233
—	Ş'apoi judecam eu ce făceam? îmi erai dragă.,,
—	Cred că-ţi dădea mâna...
—	Mergeam ca prin vis...
—	Ce vis frumos, mai ales, dacă mă gândeam să scotocesc mai de dinainte saltarele mamii cu bani şi să ţi-i pui în sân...
—	Dudue ia sama ce vorbeşti...
—	Era bine să iai şi dumneata sama ce faci...
Ce să-i mai zic, am ieşit şi m'am dus năuc prin
pădure.
Nădăjduiam că schimbarea timpului are să mi-o redee, a fost numai o alinare de câte-va zile şi iarna, acu i s'a urît şi cu dânsa. Nu mai vorbeşte ca altă dată de copilul nostru, poartă sarcina ca pe o povară uricioasă, aşteptând numai timpul să se uşureze de ea şi să-şi caute de drum înainte. Cum am putut eu să cred în trăinicia dragostii ce ne-a apropiat, când şti-eam în ce lume am să trăesc! Sufletului ei bolnav îi trebueşte schimbare în viaţă şi strălucire în ale traiului.
Ce rătăcire pe capul meu!...
Ea duce cu dânsa urîtul unui şir de strămoşi trăiţi în bine sin prefaceri* de lume. Bucuria castă din jurul ei, simplă şi nevinovată, nu-i poate umplea tot golul traiului. îmblânzirile de la răstimpuri, erau nişte popasuri trecătoare. Furtuna dorinţelor ei otrăvite, se răsuflă atunci din bântuire, ca să porniască pe urmă cu mai multă pustiire. Eu rămân ofilit, în urmă, trist de plecarea ei, ca ramura pe care s'a odihnit în treacăt un înger...
Cu tot cioplitul istovitor, gândurile nu mi se ţin acasă, bat drumurile arse ştie deşamăgirilor
2S4
IO AX. A HAM
mele. Surcelele sar late şi pline de mâsgă, în-gropându-se adânc în omăt, mi se pare că le desfac din inima mea văduvită.
Viţelul lasă pe măsa la iesle şi-mi dă târcoale, se pleacă după sburăturile ce săriau din lemn, îşi vâră botişorul suflecat în culcuşul lor din zăpadă, miroase, ş'apoi fluturând capul pleacă sburdând. Vaca întoarce ochii după el, mugind cu durere de mamă.
Soarele nepăsător îşi desfăşură învoit pletele razelor lui reci, sfărmându-le în scânteeri cristaline, de luciul troianului întins. Liniştea amorţită din codru era trezită numai de isbiturile pline ale bardei mele.
Las cioplitul şi mă mai duc în bordeiu.
Duduia şedea pe marginea patului, cu oglinda în mână şi-şi ştergea obrajii c’o batistă muiată în spirt. Privea lung şi trist chipul ei răsfrânt şi-şi ciupea petele cu ciudă, desgustată de a-ceste semne ale rodniciei.
Stau abătut la o parte neluat în samă de dânsa.
Obrajii ei muiaţi îşi dădeau drumul de pe sub ochi, lăsându-se bugeţi şi pătaţi. Era numai în cămeşă. Mânicele scurte îi desvăleau braţele ei de spumă. Stâ plecată mult înainte, sprijinin-du-şi picioarele goale într’un scăunel cu trei picioare. Prin tăetura dela gât a cămeşii se vedea cum atârnă sânul ei fecund, slăbit din petro-şirea lui feciorească. Pântecele binecuvântat îi umplea tot locul dintre pept şi braţe, boltindu-se ca un mugure de primăvară.
îşi dăduse drumul din toate îneheeturile, că îvu mai cuno'şteai răsadul de femee din alte timpuri; se desfăcuse ca o gogoaşă de nucă ce dă
în toamnă, gata să-şi lepede fructul copt, la cea mai uşoară atingere,.. M'apropii de dânsa încet şi mă pun pe laiţa de alăturea. Caut la ea rugător şi abătut. Mă uitam cu milă, cum îşi a-prindea faţa cu arderea spirtului. Dânsa părea că nici nu mă vede. Ce-o fi gândit în vremea asta? Părul îi era strâns în două gâţe de aur curs, prelingându-se în noduri de-a lungul spinării.
Sprijin cotul drept în genuchi şi aplecân-du-mă în spre ea, îmi razim bărbia în palmă,
—	Suferi, Dudue!...
—	Poate...
Nu-şi ridica ochii de loc din oglindă,
—	Nu vezi că mă chinueşti?	^
—	Treaba dumneatale...
-- Şi vina matale...
---■ Ce ai cu mine!?,..
—	îmi eşti femee.
—	- Mă mir c’o poţi crede...
—	Dudue, ţi-am greşit ceva?
—	Uite ce-ai făcut din mine...
Şi ea-şi trage cu degetele obrajii supţi de pe sub orbite, întinzând carnea cu ciudă.
—	M'ai adus într’un hal, ca vai de lume...
—	Dumnezeu a vrut aşa.
—	Vorbeşti şi tu de Dumnezeu!
—	Şi de ce nu?
—	Pentru că urăşti biserica şi pe călugări...
—	Ce are de-a face una şi cu ^alta.
—	Eşti un nerecunoscător, cei dela mănăstire te îngrijesc ca pe copilul lor şi tu dacă nai creştere, le întorci spatele mojiceşte...
—	Dudue, tocmai tu să vorbeşti aşa?...
—	Da ce crezi că eu n’am ochi?
—	Oricine s'o spuie, dar tu!...
Mi-am prins capul între mâini şi mă văităm *
286
IO AN A DAM
ca un om ce ş’a perdut în flăcări tot avutul, tot norocul lui.
—	Doamrie-Doamne cu ce am păcătuit în faţa măririi tale!...
Duduia s’apleacă din nou în spre oglindă, continuând a-şi ciupi obrajii cu batista muiată în spirt, îndărătnicită să-şi curăţe petele.
Bordeiul era plin de lumină. Din lăuntru se dusese orânduială de mai înainte, toate stăteau împrăştiate eu ce mai dovedeam cu grijitul. Pe jos nemăturat, blidele cum stătusem la masă, pe poliţă o halandâla, dulăpioarele par'că le-ai fi întors cu susa’n jos.
—	înţelege Dudue, lucrurile astea trebuie să aibă un sfârşit,
—	Treaba lor,,.
—	Ş’a matale de loc?
—	Ce mă priveşte!
— Ne-am înjugai să ducem o viaţă, pesemne...
—	Crezi?
—	Nu-i nevoie s’o cred, o văd...
—	Se poate... câte nu vede românul, trăind şi nemurind!...
—	Nu ne-am luat amândoi?
—	Ei, şiL.
—	îmi eşti nevastă.
—	Unde ţi-i cununia?
—	Dar copilul nostru?
—	Câte dobitoace nu fac copii şi fără să aibă bărbat!...
—	Dudue, ce vrai să zici?
—	Zic că drumul e împărătesc.
—	Cum?
—	Beleaua ţi-o las aici şi eu am să mă duc să plâng pe mama...
—	Şi ai să te’nduri?
—	Ce-ar putea să mă oprească?!..,
i*E K>vArN1Ş
S’a lăsat un hobot de moarte peste ochii mei, inegrind totul din încunjur. Am ameţit de par’că mi-ar fi tras una o mână duşmană între ochi, Năucit, nu mi-am mai dat samă pe ce lume sunt şi ce gânduri mi se mai sbat sub coşcovă capului.,.
M'am trezit de binejele ce-mi dădeau românii. Umblam buimac pe lângă zidurile mănăstirii, în-pleticindu-mi picioarele ca un beteag de beţie. M'a covârşit o jale de negrăit după copilăria mea dusă, mintea setoasă de timpuri curate sfredelea fometos vremea şi s’afundâ lacom în trecut. Necazurile de-atunci, îmi păreau nimicuri, totul se luminâ de strălucire şi nevinovăţie, uitasem micele neajunsuri şi nu vedeam decât soare şi fericire, pluteam pe fâlfâiri stăvezii de aripi îngereşti.
Ce-i tortura de acuma pe lângă priveliştele primăvăratece de demult! Mi se părea că un demon prefăcut în înger, m’a amăgit din rai, ca să mă prăbuşască apoi din înălţimea parfumată, în vâlvătaia mistuitoare a infernului, îmi sunau în urechi numai gemăte sfăşâitoare şi plân-set de înmormântare. Auzeam bine cum pocnesc mădularele destinse de flăcări, cum pârâie pâlpâitor para prididită a cătranului aprins. A-şteptam să mă'nbrăţise şi pe mine aripele de foc, să-mi sărute buzele şi faţa gurele setoase de jar atee.
Când m'am atins cu mâinele de piatra zidurilor, am tresărit înviorat, m'am bucurat ca de găsirea unui sprijin, de pe care să nu mă ajungă dogoreala de sub picioare. Respiram în slobod, întorcându-mi gândurile dela Duduia, ca dela o arătare urîtă.
IO AN ADAM
'2M
Nu mam luat mult cu amăgirea copilăriei, a-tragerea misterioasă a nenorocirii de-acum mă fura sorbitor, eram supt de amintirea întâmplării de azi, ca de-o apă cu vârtejuri.
Ridicat un moment pe sborul legănat al aducerilor aminte, n’am băgat de samă că mă depărtez mult de pământul cu păcatele ş'acum au-ziam vâjâind golul dintre noi, vâjâitul acela în-ghiţitor, care năluceşte ochii celor suiţi în turnuri înalte şi-i face să sară cu ardoare în per-zare, ca după o chemare tainică. Eu în prăpăs-tuirea mea ameţitoare, am întrezărit jos rânjitul batjocuritor al Duduii şi braţele ei de lapte întinse ademinător...
Fug de mănăstire, ca de un om care te-a ştiut la bine, şi pe care-1 înconjuri de teamă să nu te compătimească...
Era mai să ies din sat pe drumul ce se lungeşte alăturea cu valea Stemnicului, când prin dreptul crâşmei aud venind de-acolo un sdrân-gănit cunoscut de cobză.
Tresar...
Fără să mă mai întreb cu mine, dau buzna înlăuntru.
Pe laiţ, îndoit mult pe cobză, cu degetele în^ gropate în strune, tatăl Ilincăi, ţiganul cu barba creaţă şi albită, acum îşi cântă singur. Alăturea era o oală cu vin. In crâşmă, nimeni. M'a-propii ca de-un mormânt cunoscut.
— Bun găsit...
Ţiganul fără a-şi tăia sdrăngănitul, ridică capul înbătrânit, uitându-se la mine cu nişte ochi' afumaţi şi nu-mi zice o vorbă. Eu m'aşez pe-o altă laiţă din faţă. Moşneagul se curmase din nou pe cobză, bătând-o cu mai multă întărtare.
PE POVÂRNIŞ
23P
Hohotul negrul ce-mi înpăinjineâ ochii, se sfă-şie de ivirea ştearsă a două chipuri de ceară:
Părintele Pamfilie şi IlincaL.
Flămând mai eşti, pământule, de nu cruţi nici pe cele mai gingaşe făpturi a încoronării tale; mănânci cu nesaţ totul, amestecând nemilos la un loc floarea cu vermele, bunul cu cel ce ucide. De ce ne mai desmerzi ochii cu atâtea minuni, de ce te acoperi cu atâta podoabă, de ce ne a-măgeşti cu dărnicia ta, când tu faci toate numai pentru astâmpărarea foamei tale, hămi-situleL.
Mă mut cu gândul mai departe, la sara când am văzut întăi pe Ilinca. Un moment mi-a sbâr-nâit în urechi glasul ei hotărît.
,,De m’ai pune pe-un cărbune Ibovnicul nu ţi-oiu spune“...
Răzămată cu mâna dreaptă în şold, frântă puţin pe spate, cu pana neagră a părului căzută în privire... — Şi ochii, ochii ei mari aprinşi, ochi feciorelnici ca ochii de bou...
—	Cânţi cu foc, moşule...
Ţiganul lasă cobza la o parte, îndreptându-şi şalele,
—	Cu foc, da, foc am şi eu la inimă şi când m'ajunge mai rău, bat în strune, să-l scutur pe cântec...
Ia oala ş’o duce setos la gură.
—	Eşti amărît, hai?
—	Nu beau eu de bine...
—	Şi ce-ţi foloseşte băutul?
—	Potoleşte focul rămas la inimă...
—	Şi trece amarul?
—	Uiţi totul...
M'am bucurat de vorba lui, cum se bucură
240
IO AX ADAM
bolnavul când îi dai leac. Bat cu patul puştii în laiţă şi chem tare pe cei din casă:
—	Ei, s'aduceţi vin aici...
Iese nevasta dela treburi şi dă în crâşmă.
—	Mă rog, să mă ertaţi, că vă las singuri, că al meu îi la lemne, şi eu mă lupt cu toate.
—	O ocă leliţă Vasilcă...
Cobzarul înveselit soarbe tot din ulcică.
—	Să-mi cânţi şi să bem, că am şi eu un greu pe suflet,
—	Da cine eşti tu, măi tată?
—	Nu mă cunoşti?
Ţiganul se întinde mai mult în spre mine tul-burându-şi fumul din ochi, ca să-şi aleagă lumina privirilor lui stinse.
—	Bujor.,.
—	Auleoo măi, nafura moşului, pe tine te că-tam tăiculiţă...
—	Iţi aduci aminte de mine?
—	Ca de Ilinca... Da unde ţi-i rantiea şi potcapul?
—	Le-am lepădat pentru alţii...
—	Şi ce faci acu?
—	Sunt pristav la pădurile mănăstirii.
—	însurat?
—	Acuşi scap şi la copii.
—	Auleo... numai eu nu ştiu ce-o fi de capul Ilincăi mele!...
—	Las că-i la bine...
—	Ştii ceva de părintele Pamfilie?
—	Apoi nai fost la dânsul?
—	Am fost, tăiculiţă, am bătut toate drumurile de pe-acolo, da nu l-am găsit, să-mi văd pe Ilinca, voinica şi mândra moşului.,.
—	Nu duce grijă, că trebue să fie în bună rânduială, numai ai să te trezeşti într’o zi cu ea aici, cucoană mare, în rădvan domnesc..,
PE POVÂRNIŞ
241
Bătrânul înbujorat, îmi zice tainic, privind cu grijă în jurul lui,
—	Oamenii de-acolo, care-1 ştiu de copil, miau spus că-i la Bucureşti, sfetnic pe lângă scaunul stăpânirii.
—	Aşa are să fie...
—	El îi din neam mare, viţă veche de boer, era să-l aleagă ci-că vodă, da n ar fi vrut ne-vastă-sa, Ilinca mea... C'aşa a fost ea de mică, nu s'a'ndesat la mărire, — proastă, ce vrai, mue-rea e tot muere...
—	Şi cum ai întrebat?
—	Cum se'ntreabă...
—	Cu ce nume?
—	Cum mi-a spus el: — Petre Bogdan, a vornicului...
—	Credeam că nu ştiai.,.
—	Apoi m’a învăţat el aici.
Şi plecându-se mai misterios, vorbeşte în şopot:
—	Acolo nici nu ştiu că el a fost călugăr.
—	El n'a spus la nimeni.
—	Nici că ţine pe Ilinca mea... O îmbrăcat-o el frumos ş'a zis că-i dudue — c'avea şi stat de domniţă, nu-i aşa?
—	Şi’ncă ce fel de domniţă!...
Cobzarul prinde-a râde din inimă, înecându-se în incuri vesele.
In vremea asta vine crâşmăriţa cu vinul.
—	A’ngheţat polobocul afară şi scoatem numai cu ţârîita,
—Dă-i pace, c'aşa-i bun...
Bătrânul meu îşi suge musteţile.
—	Să mai aduci o ocă leliţă, ca să nu te mai rupem dela treabă.
—	Da ce-ai păţit, tată, nu te ştiam aşa însetat.
—	- Am eu ce am, lasă,,.
!oan Adaro - RStîkfre
16
242
IO AN ADAM
Sorb cu toată inima din oală ş'apoi o întind ţiganului.
—	Bea ş'apoi să zici, cum ziceai adineaoră, să ne aducem aminte de demult...
Ţiganul mai să dee gata oala.
—	Mare îoc am pe suflet, să nu-mi văd eu pe Ilinca!...
Smuncind cobza cu întărîtare, îşi pleacă urechea pe coâma ei şi îngropându-şi degetele în strune, prinde-a o bate la coaste cu îndărătnicie, sdrăngănind ca un bondar prins între fe-reştri.
„Cuculeţ cu pana sură,
Pica-ţi-ar limba din gură..."
Ţiganul îşi întorcea în sus ceaţa ochilor lui fumurii, lungind gâtul ahtiat, ca să-şi tremure mai mult răguşala glasului său hodorogit. Eu îl urmăream cu interes, uşurându-mă mult sufleteşte. Bâzâitul cobzei sdrăngănite, vrâstâ cântecul, dându-i şi lui răgaz şâ se mai răsufle.
Ce amăgire deşartă şi fericirea omului! Alintat de gânduri înşălătoare, moşneagul îşi trăeşte crâmpeiul de zile ce i-au mai rămas în făuriri de visuri mari, aşteptând veşnic oaspetele dorit, pe Ilinca lui ajunsă domniţă. Ce s’ar face ruina asta de om, dacă ş’ar vedea un moment năruite toate aşteptările lui, să ştie că fata-i este ţărînă, că întreaga bucurie e-o minciună şi c'are să moară, urmărind ca un netot o umbră amăgitoare!...
Lasă de-odată sdrăngănitul şi se’ntoarce iute către mine.
Da nu, zău, spune ce ai pe inimă?
—	Nimic, ia mai mult chef de băutură,
- - Să nu umbli mărginile, te cunoşti, spune! Aşa-i că trăeşti1 rău în casă?
—	Vorbă să fie!...
—	Ţi-i femeea rea, de unde ai luat-o?
—	Din lume.
—	Mai arde-o şi tu, mătură casa cu dânsa, că nevasta nebătută e ca moara neferecată şi calul nesecelat...
—	Vorbeşti şi dumneata!...
—	Ascultă pe bătrânul,
. — Creezi că-i ca celea...
—	Da ştiu că nu-i ca oamenii, tot o cătrinţă dinainte şi una dinapoi poartă.
—	Mai bine s’o lăsăm încurcată.
—	Las-o, da să nu te împedici.
Vine a doua oală cu vin. Torn peste rămăşiţa de dincolo şi o ’ntind ţiganului.	^
—	Ţine, bea, că trece amarul.
—	Eu beau, da să ţi-i minte vorba mea, nici ursul nu joacă de voe, şi-i sălbătăciune...
Ce simplă filosofie!...
—	Eu n’am păţit la început tot aşa cu a mea!...
—	Taci mai bine. — Când ai venit?
—	Azi dimineaţă.
—	Şi cum ai trăit pe-acolo?
—	De asta să se plângă un cobzar? Intri în-tr'o crâşmă, păleşti mai cu ah în strune şi gologanii cad pe răsuflătoare...
—	Ai fost pe acasă?
—	Nu.
—	Şi cum de te-ai îndurat?
—	Ştiu că n'am s'o găsesc măturată şi cu masa întinsă.
—	E dărmată la pământ...
—	Mă gândiam eu...
—	Ce-ai să faci acum?
—	Crâşme nu sunt?
—	Tot timpul?
—	Până mi-a trece focul dela inimă,.,
10AN AOAW
M4.
întind oala.
—	Sa ici dumneata în tăi.
Bea cu aprindere. După ce-o goleşte toată, ţiganul mă trage de mânecă.
—	Să nu uiţi ce-am spus, pe muere s’o baţi dacă vreai să-i ticnească mâncarea şi s’o prindă somnul. Când te~a şti de stăpân, te perde din ochi de drag, cum te-a vede mai du-te-vină, să ştii că te ia înainte,..
Râd de moşneag ca de-o drăcie ne mai văzută.
—	Râzi, că-i bine să râzi, dar să-ţi aduci a-aminte de ce ţi-am spus...
Eram in toane bune, vinul mă împăcase cu mine, mi se întorcea capul cu gânduri cu tot, uitând momentele de tristă încercare.
—	Să mai aducă o ocă...
Mă ridic şi plesnesc înveselit din degete. Ţiganul nu lasă ferul cât îi cald şi se prinde de cobză cu îndârjire.
—	Zi, mă,,,
Sdrăngănea moşneagul, da şi eu no slăbiam, o băteam tot în loc, trezind pământul cu du-păială.
—	Indeamn'o, mă... tot pe loc, pe loc, — să răsae busuioc...
Cobzarul să’nferbântă şi sculându-se bătând în strune, o înpleteşte şi el înodându-şi picioarele moleşite,
—	Aşa, mă,..
Pusesem mâna pe umărul ţiganului plecat pe cobză ş’o ferbeam de ardea pământul.
—	Ei, da ce-a dat peste dumneata, nene Bu-jorene, nu te-am văzut jucând de când ţi-ai adus nevasta.
—	Lasă lelŢă, că bine nu-i...
—■ Ce te mai uiţi, capul să fie sănătos, că be-lelile curg ele gârlă...
Pis POVÂRNIŞ
'Mh
Femeia lasă vinul şi se duce în casă. Când ajung cu roata pe drept oală o ieau aşa din joc şi chiuind o pun la gură, muncind pământul mereu. Cobzarul se ţinea de mine bâzâind şi încurcând jocul,
Dela întoarcerea mea pe aci, eu n'am mai jucat. Cu ce inimă petreceam însă atunci şi cu ce gust beau acum! întâi era horă largă, ca şi sufletul meu ce-şi întindea aripele în spre orizonturi senine, săltăm sprinten pentrucă eram tot numai iluzii şi fericire, pe când acum mă mişc stingherit, căci umerii şi sufletul dau să se sdrobiască de-o apăsare împovărătoare. Gâfâi strâmtorat, ca imul prins de un mal, aşteptând îngrozit deslipirea lui de tot,^ ca să-l striviască ca pe o muscă,
îmi port picioarele greu în frământarea jocului, ca şi cum ar fi fost prinse n fiare. Mădularele mi le simt ţinute, tot trupul par’că mi-i prins intr'o plasă nevăzută de oţel, care mă strânge ca pe-o pradă aşteptată, mă atrage în spre o gură lacomă ce mă pândia, gura soartei duşmane, flămândă de fericiri omeneşti,,.
Beau din vin ca dintr’o apă tare ş'atunci scu-turându-mă vrăşmăşeşte, simt că se rupe mreaja ucigaşă, mă sbat uşurat în joc, sar şi ţupăesc ca un scăpat dela ocnă, plesnesc din degete chefliu, mutând oala când într'o mână când în alta,
— Să curgă, mă,,,
Dând rotocoale aşa, mă pomenesc cu gândul tot în jurul nunţii mele dela crâşmă. Văd pe Duduia purtând înainte, alintând numai pământul cu vârful conduraşilor, învârtindu-se uşor ca un fulg luat de adierea zefirului. Şi noaptea a-ceia albă, cu toată mireasma tare a primăverei imi hrănia nebunia iluziilor, făcându-mă să tră-
10 AN A DAM
2W>
esc o viaţă de feerie şi de speranţe. Drumul făcut în care încete, duiumul de glume şi hohotul înveselitor, toate mi se desvăleau în amintire, ca un întins smalţat cu flori.
Atunci credeam în trăinicia fericirei, nu şti-eam că e nestatornicie în dragoste, începeam viaţa de amăgiri cu încrederea unui copil trăit departe de lume.
Tot sărind, aşa, mă desmetecesc din vârtejul ademenitor al trecutului înmuiat de primăvară şi mă văd cu oala în mână.
—	Bea şi tu, moşule.
•— Beau taică.
Sdrăndăgănitul încetează. Eu mătăhăiam a-meţit, ţinând-o tot pe loc şi cu bătăi. Cela lasă oala ş’o ia mai cu pornire, lovind-o în strune întărtat.
—	Zi, mă...
Am învârtit-o noi aşa singuri până sub sară. Bătrânul muiat de tot, se lăsase pe o laiţă, dând înainte cu cântecul. Când am văzut că se întinde însărarea, plătesc şi mă duc în spre pădure, mergând pe două pârtii. Ţiganul îmi cântă în urmă, lunecându-şi picioarele slăbite în toate părţile. Am mers cu cobzarul până sub streşina codrului. Ne oprim şi mai zice cela unul cu foc de răsuna valea. Ţăranii ieşiseră şi se uitau cu mirare de norocul ce a dat peste mine.
Să ştie lumea prin ce pârjol trec, m’ar boci cu copii cu tot.
—	Ne-ajunge moşule...
—	Să ne fie, atunci...
—	Vino într'o sară la mine în pădure, să-mi vezi nevasta.
—	Am să viu, — da să mi-o mustrulueşti ca pe răcani, dacă ţii la casa ta...
Ţiganul se depărtează împleticindu-şi mersul
lJE POVÂRNIŞ
247
şi bătând înainte în strune. Rămân în urma lui, până nu l-am maî; văzut de printre case.
Ştii tu, nenorocitule, ce ruină e în jurul tău?!
Acasă intru cu noaptea. Când să trec pragul, mă împedec de mai să vin în brânci. Nu mai vedeam decât bucurie şi zile bune înainte. Vinul mă’npăcase cu lumea, mi se păreâ copilărie tot sbuciumul meu nătâng de azi.
—	Buna-sara, Duduia mea...
—	Vină’ncoace, Bujorene...
Gemătul şi vocea ei stânsă m'au trezit ca prin farmec. Stătea întinsă pe pat, ştergându-se sub zăbranicul neguros al însărărei. ^
—	Stai ici la capul meu...
Se uită la mine cu nişte ochi aşa de îmblânziţi, o blândeţe rugătoare de vită bolnavă, care-şi vede păstorul apropiindu-se. Lumina stinsă din bordeiu, dădea şi mai multă înduioşare privirii plânse.
M’aşez îngrijorat alăturea, dând să-i răcoresc fruntea cu pipăirile reci ale palmelor. N'apuc bine să-i duc mâna la cap şi ea mi-o prinde cu tremur, şi mi-o duce la gură acoperind-o pripit cu sărutări şi lacrămi...
—	Ce-i asta, fată hăi...
Şi-mi trag braţul ca de pe jaratec.
—	Iartă-mă, Bujor-tflădiţă, sunt o păcătoasă fără de minte...
Caut cu desmerdări şi vorbe bune, să-i ogoiu plânsul.
—	Eu am uitat de-atunci.
—	Nu căuta să mă’nşeli, tu nu poţi uita vorbele de azi şi nici nu trebue să le uiţi, să mă chinueşti cu ele, să mi le spui când om fi eu mai la bine, să mă baţi dacă vrei, că mi se cu-
IO AN ADAA1
248
vine, eu n'am să zic nimica, am să rabd ca o roabă vinovată...
—	Dudue, ce vorbeşti aşa...
îşi îngropase capul în pernă şi plângea cu sughiţuri înecătoare. 0 sărut eu în gropiţa cefii, dau să-i întorc capul alintător, ea nu se lăsa, suspina des şi dela inimă, bâiguindu-şi imputări amare. îmi las şi eu capul lângă al ei, uitând de crâşmă şi de toate din lume.
Un moment se face tăcere, Duduia se ridică în mâini cuminţită. Eu mă uit lung la dânsa. Du-cându-şi mâna tainic la pântice, îmi zice stăpâ-nindu-şi suspinele:
—	Ştii, şi azi s’a sbătut...“
XV.
FULGI DE LUMINA
Noapte curată ca ziua. Jos întins alb de zăpadă, iar în cuprins lună şi scânteeri de stele. Poiana era luminată ca o sală gătită de nuntă. Omătul poleit de razele răsfrânte, părea argint topit, însolzit de suflările clătinătoare a viforului. Pe departe, într’un cerc larg, el se încadra în ramul negru al pădurii.
Singurătate şi linişte cuminte...
Stăteam amândoi la geam, lipindu-ne drăgăstos capetele îmbinate. Religiozitatea de-afară ne cuprinsese şi nouă sufletele de solemnitate. Muţi, cătându-ne numai mâinele cu iubire, ne topiam privirile în claritatea severă din văzduh. Pădurea însprâncenâ toată zarea cu umbra copacilor goi, înghiţind brusc potopul de strălucire ce se lăsa în valuri cotropitoare. Numai dacă te uitai peziş, printre tulpinele dese, întrevedeai revărsarea albă a troianului, de ai fi luat copacii drept picioarele grele a unor uriaşi, ce bălăcesc printr’o mlaştină de lapte.
— Palatele vechilor dogi, nu erau luminate mai feeric.,.
Ochii Duduei se aprinseseră de extaz.
Nu-i aşa?
Poiana-i faţa salonului de bal, dintr’un castel medieval şi copacii roata de stâlpi marmoreeni. Mii de lumini... lipsesc părechile visătoare!...
Eu tresar pornit.
252
IO AX A DAM
—	0! sunt şi ele, du-te numai în tăcerea a-dâncă a codrului. Castelanele gingaşe fac rotiri elegante de valsuri pe la strâmtori, lăsându-se înpunse de curtenitorii căpriori...
—	Şi-i vede numai luna...
—	Ba şi cine-i pândeşte...
—	Auzi?
—	Bucuria şi uitarea le ţin păn'aud tuşitul urlător al hursuzului stăpân de lupi...
—	Ce salturi spărioaseL.
—	întocmai ca ş'a castelanelor surprinse...
—	Ce idilă răpitoare!...
—	Şi cât belşug de sănătate şi de fericire senină!...
Stelele îşi tremurau scânteerile înfrigurate în apa albastră a tăriei limpezite. Scobitura cerului părea că-i rotirea unei enorme petale de cicoare înrourată, căzută aşa cu marginele peste dealuri.
—	Mergi?
—	Unde?
—	Să rătăcim printre coloanele de granit ale palatului nostru luminat.
—	In pădure?
—	Să-i vezi toată podoaba colnicelor.
—	O vrau, vrau, ia-mă departe...
—	Vom privi dansul speriat al căprioarelor.
—	Domniţele codrului!...
Ne-am îmbrăcat în pripă. Ţinându-ne voioşi de mână, ieşim, afundându-ne în răcoarea valurilor de strălucire. înotam uşor ca printr'o apă de lumină. Argintul clătinat al zăpezii, sleit în solzi suflaţi, se poleia oglinditor în bătaia lunii. Scoarţa troianului păturit, se rupeâ ca o coajă de placă înglodându-se în colbul aspru al zăpezii nisipoase. Mergeam sprijinindu-ne cot la cot, ca doi beţivi întârziaţi.
FULOI DE LUMINA
253
—	Ce zici, c slabă duşumeaua salonului dum-neatale, Dudue...
N’o puteam stăpâni din râs şi din bucurie.
—	Ce bine mă simt!...
—	Aşa-i că nu te-a adus Bujor la loc rău?
—	0 nu, îţi mulţumesc!...
—	Atunci de ce mă chinueşti, uneori?
—	Pentru c’atunci sunt proastă...
—	Ş’ai să rămâi în totdauna aici cu bade-tu?
—	Numai moartea are să mă rupă de lângă tine...
—	Cât sunt de mulţămit!.,.
—	Ce visare 'dulce!...
Se'npedecâ în râs 'şi n fuste. Sumanul larg ii ascundea mugurul boltit al pântecelui bine-cu-vântat. Când se povidea într’o parte, se agăţa fricoasă de mâna mea.
—	Şi tu ai mai văzut toate frumuseţile a-cestea?
—	De când am prins la ochi...
—	Şi te-ai bucurat, nu-i aşa?
—	De bună seamă.
—	De-aceea eşti frumos şi voinic...
—	Se vede,
—	Cât sunt de fericită!...
—	Numai dacă o ţine mult.
—	0, taci!...
Cum mergea alăturea de mine, fluturând cealaltă mână cu o sprijinire pipăitoare de aripă bolnavă, zăresc cum ieşea din mânica sumanului ascuţitul lat al cuţitului nostru.
—	Da ce-i acela Dudue?
Râzând alintat, îl întinde în spre mine copilăros, incuind vorba:
—	Da nu ne ducem în pădure?
—	Şi?
—	Poate ne iesă un lup...
254
IO AN AU AM
îmi venea s'o iau de subsori ca pe-o porumbiţă alintată.
Intrasem de mult printre arborii stropiţi de lună: crăcile dese închideau bolovani de lumină. Aşi fi crezut că-n mreaja întinsă a ramurilor stau prinse beşici străvezii de lumină, se sbat fluturi de raze. Numai pe dedesupt se împânzeau palpitări slabe de umbră.
Treceam acuma tăcuţi, sprijinindu-ne în copacii iscoditori.
—	Sss...
—	Ce?
—	Auzi?
—	N'aud nimic...
—	Credeam că-i lupul...
Şi Duduia liniştită, îşi trage din nou cuţitul în mânică.
—	Dacă-ar veni un lup, ce-ai face?
Eu îi arăt patul armei.
—	Da oare ne-ar mânca?
—	Cum să ne mănânce, dacă-1 împuşc!...
—	Aha...
Mulţămită de răspuns, Duduia-şf ascunde mai mult cuţitul, răzemându-se de mine cu încredere.
—	Acasă când eram micuţă, mă temeam tare de lupi...
—	Poi acasă erau lupi?
—	Nu, da ziceam noi fetele aşa...
Şi de ce-ţi era frică?
—	Dacă nu crai acolo...
Cu cât vedea că-mi plac nevinovăţiile ei, cu atât se alinta mai tare, lăsându-se copilăros pe umărul meu.
Mergeam ca printr’o pveoste.
Stelele înfrigurate se înfiorau în tremurări sclipitoare de lumină, vărsând mai multă scăpărare în părul răsfirat al lunii. Cuprinsul tot era un potop străveziu de claritate severă.
l'UU'fl UF L (JiVl^'A
Gerul era sec, înăduşitor, îţi îngheţa răsuflarea dela gură, un ger străbătător de noapte senină. Hainele noastre groase, mănuşele moi de lână şi mersul sforţat, ne făcuse s asudăm de cald si de bine.
—	Câtă variaţie în timp!...
—	Ce zici, aşa-i că se'nbracă în podoabe felurite natura noastră?
—	0 risipă întreagă de înfăţişări şi de culori...
—	Ai văzut şi tu asta.
—	Ş o văd mai bine, pe zi ce trece...
—	Miroase numai parfumul iernii, deschide nările şi respiră, ce mireasmă de sănătate...
—	Balsamul vigoarei...
—	Iţi place?
—	O, parfumul de iarnă!...	*
—	Umple-ţi plămânii mult, simte-1...
—	Bine spuneai tu odată că frumosul şi fericirea sunt ori unde le cauţi.,.
—	Frumosul e pretutindenea, numai să ştii să-l priveşti. El e în furtună ca şi'n senin, în no* roiul călcat de vite ca şi’n câmpiea smălţată cu flori.
Duduia rămâne pe gânduri, murmurând trist:
—	Da... numai dacă-i frumos şi linişte şi’n sufletul omului, mi-aduc aminte ce ziceai...
—	Şi liniştea din suflet ş'o rândueşte omul, dacă-şi stăpâneşte voinţa...
—	Crezi?
—	Când se simte tare, stăpân, nu-1 atinge nimic din afară, el rămâne dârz, cu fruntea sus, trufaş, trece dispreţuitor peste tot ce îndurerează pe un slab, păşind demn şi senin în spre fericire...
—	Crezi tu asta?
Stăruinţa care-o punea în îndoiala ei, m’a încurcat mult şi privind-o lung dau trist din cap.
£66
10AX ADAM
—	Ar fi de crezut, da vezi că-s rari oametlii tari, care să-şi urmeze'drumul drept, cu fruntea sus ca stejarii bătrâni.,. Trăsnetele îi sfarmă, dar nu-i încovoaie.
—	O, să n’ai nimic să-ţi impuţi!,..
—	Noi nu putem năzui la o fericire veşnică, — ne mulţămim cu tresăriri nălucitoare...
—	Ş’atunci vedem şi frumosul?
—	Pentru c’atunci se face linişte şi bine în suflet...
Singurătatea era trezită numai de vorba noastră aprinsă. Rămăsăsem pe loc şi ne încrucişam gândurile cu avânt. Ecoul nopţii desmorţite, ne îngâna spusele, respingându-le de fundul văilor. Răsunetul vocelor m'a făcut să tresar din beţia pornirii mele fumegoase şi să mă reculeg ruşinat, ca omul care se desmeticeşte din aiurare.
—	Ce-i?
—	Să nu râdă codrul de noi...
Ajungem sub un gorun uriaş, care-şi întindea streşina crăcilor lui nodoroase, pe-o arie cât ar încheia horă un sat. Sus era pătulul în care stăteam la pândă. Scot scara ascunsă într'un tufar ş'o sprijin în trunchiul gros.
—	Sui Dudue, ca eu te ajut din urmă.
—	Da nu se rupe copacul?
O alint pe sub bărbie, râzând cu gust de pre-făcătoriea ei copilăroasă.
Ce voluptate şi la femei, să se facă mai proaste decât sunt!
Ne facem loc în cuibarul încăpător, învălin-du-ne picioarele bine în fân şi'n strujenii aduşi din timpuri.
—	Acu să tăcem, dacă vrai să vedem pe castelanii singurătăţii.
Duduia se cuminţeşte atent, deschizându-şi
FULGI DE LUMINA
257
mult albastrul ochilor. Eu trag săcurea dela coapsă şi prind a dărâma ramuri de prin prejur. Loviturile ascuţite ne tremura pătulul, sguduind împroşcător liniştea solemnă din văzduh.
—	Ce faci?
Se pleacă Duduia îngrijată şi mă’ntreabă în şoaptă dămoală.
—	Chem domniţele pădurii...
—	Care?
—	Căprioarele.
—	Şi vin?
—	Le-aduce foamea.
—	Cum?
—	Iarba-i acoperită, la muguri nu prea ajung,
aşa că ele vin când aud tăindu-se lemne, să ciugulească smincelele rămase.	'
—	Si nu li-e frică?
—	Se păzesc bine.
—	Ş’or să vie aici?
Duduia salta de bucurie, de mai mai să bata n palme.
—	Ele umblă pe de departe după cei ce vin la lemne, cum umblă oile flămânde după cioban.
—	Ce bine-mi pare!...
—' Ssss...
Se cuminţeşte din nou, întinzându-şi urechia atent.
—	Auzi?
—	Ce?	jj
—	Pârâe coaja omătului în depărtare...
—	Aha, aud..
Pârâitul pâcăia tot mai aproape, pripit şi uscat, cum pârâe găoacea de ou strânsă între de-gete.	' *
Gorunul nostru venia pe-un şold al costişii. Luna îl băteâ în streaşină, limpezind strălucitor sub poala lui largă. In juru-i era loc sterp, co-
17
Ioan Adam — Rătăcire
258
IO AN A DAM
păcii fugiseră mai pe dedeparte, temători şi îndesiţi, să facă încăpere bătrânului stejar,..
încolo, de sub straja întunecată a arborilor s'arată îndrăsneţ şi băgător de samă un căprior mare. Se oprise un moment cu capul ridicat în spre noi, potrivindu-şi urechile înainte ca două scobituri de lingură.
Duduia mă strângea de braţ ţiţiind ca un copil când vede o minune.
Căpriorul face un salt încoace, înglodându-se până la ea în zăpadă. Ciutele amândouă după el, ascuţindu-şi şi dânsele urechiuşele în spre gorun. Te cuprindea mila şi extasul, văzându-le cum se luptă cu troianul. Cele mai micuţi se sbăteau ca într’o îmbrăţişare, în urmele adânci făcute în omătul gros. Picioarele lor subţiri, delicate, intrau ca nişte săgeţi în aşternutul sleit al nin-soarei.
Mai încoace pe şoldul costişei, zăpada era spulberată, aici domniţele şi domnişorii gingaşi saltau sprinteni şi cu aleasă cochetărie.
Un ed rămăsase îngropat într'un culcuş adânc, se munceâ să sară, se sileâ cu saltul, la urmă dacă se vede depărtat, taie liniştea amorţită c’o spintecare ascuţită de sbierăt desnădăjduit. Cârdul tresare, întorcându-se în loc cu capetele ridicate. Mama de mult s’aruncase înapoi, dar mai înainte de-a ajunge la hop, căpriţa scăpase din îngrădirea de argint, sărind uşor povârnişul măturat.
Gurile lacome rod în muguri, ca nişte secere agere. Tăiau crenguţa fragedă iute, numai c'o cronţănitură ş’apoi ridicând capul, mestecau des, aţintind ochii şi urechile cu înfiorare, în toate părţile.
Duduia se iţieâ printre crengi, aplecându-se încet şi tremurând ţiţiitor de bucurie. Mă strân-
FULGI DE LUMINA
259
gea de braţ fericită, trăgându-mă şi pe mine să privesc.
Căprioarele mai bătrâne împungeau pe cele mici dela mâncare, gonindu-le în apa de lumină de-afară. Bătute, dădeau fuga prin raze, spărieate şi mai mult de nălucirea umbrii, lor saltate. îşi întorceau privirile cu sieală, mirân-du-se de feştelitura neagră ce se târăşte după ele ca o ameninţare. Reculegându-se din alergarea desmetică, aşa ca la scăparea unei amintiri, se întorceau înapoi fluturând din cap cu ruşinare.
Se simte un tremur în turmă ş’un moment toate căprioarele şi-au bleojdit ochii la deal, dar numai o clipă şi se şi lasă în lungul costişei în curgere turbată, ca o ploaie de buturugi svârlită de-o ceată pitită de sălbateci. îşi întindeau trupul a fugă ca un val lăţit pe vad, spintecând lumina ca nişte fulgerări roşii de săgeţi.
Eu mă ridic într’un genunchi grăbit şi pre-gătindu-mi arma, mă uit la deal de unde veneau pârâituri largi şi zupăeli duduitoare: Un lup cât juncanul, se rostogoliâ vajnic în spre domniţele spărieate, se prăbuşâ ca un păcat, cum se prăbuşesc smeii spurcaţi din poveşti, în spre Cosin-zenele nenorocite. II fur din vârful puştii până scapă de sub streşina gorunului şi bang-bang cu amândouă ţevile, de-1 dau grămadă în bot.
—	O îţi mulţămesc...
Şi Duduia mă strânge fierbinte de braţ.
—	Aş fi plâns toată noaptea dacă le-ar fi făcut vr'un rău...
—	Ferească Dumnezeu, scăpă numai dacă n'ar fi fost în bătaia pustei...
—	Cât eşti de bun, de mare...
Ii sărut ochii şi gura, apropiindu-mi-o cala de pept.
2G0
IO AN AD AM
—	De te-aş putea îmblânzi pe tine cum în-genunchiu furiile codrului!,,.
Ea-mi astupă gura cu palmele uşoare şi pline de dragoste, lipindu-şi buzele aprinse de fruntea mea caldă,
—	Taci, am fost şi eu o proastă atunci, da ai să vezi ce odor supus ai să ai de-acuma...
încarc puşca din nou şi mă scobor iute la lup. După ce-i dau târcoale pe departe să-l văd de-i răpus bine; îi trec pe la mijloc laţul meu de vânătoare, îl curm sănătos cu legătura şi-l trag greoiu sub copac.
Duduia şedea sus cuminte, aşteptând tot minuni nouă.
Eu petrec celălalt capăt de lanţ pe după o cracă joasă şi trag bala în sus cum trag casapii vitele tăiate la cârlig. După ce-1 înod sdra-văn mă sui în pătul gâfâind.
—	Şi de ce l-ai legat acolo?
—	Poate mai vin şi alţi musafiri...
—	Ei şi?
II rup bucăţi când le-o miroşi a mortăciune ş’apoi pe ce-o să se mai coboare Duduia din pat?
—	Auzi ce mi se pregăteşte!...
—	Nii degeaba eşti nevasta lui Bujor...
Lupul mort, frânt dela mijloc, atârna bălăind
bălos şi picurând stropi mari de sânge, pe pământul pospăit cu ninsoare scorojită,
—	Uuu ce matahală înspăimântătoare!
—	Vezi? — vremea asta e moartea şi stărpi-rea ciutelor, drăguţele,,.
—	De ce?
—	Ele n'au mâncare la locul lor şi-s silite să se piardă prin pădurea deasă după muguri, a -colo unde lupul e tare şi cu spor în mers. Ele sărmanele s'afundă cu picioruşele săgetoasă în troian şi le găbjeşte acolo ca 'ntr'un laţ nemilos.
FULGI DE LUMINA
261
—	Bietele domniţe!...
—	Pe vremea asta pier cu cârdurile...
—	Dacă nu vin oamenii, să le scape!...
—	Oamenii dacă-ar veni le-ar scăpa dela lup şi le-ar prinde pentru ei...
—	Ce cruzime!
—	Pe vremea asta le prinzi ca pe lăcuste numai să te ieai după ele, saltă cât pot ş’apoi numai se lăţesc în omăt, ca nişte găini căzute în apă...
—	Da vara?
—	Nu le'ntrec nici rândunelele, spintecă răcoarea întunecată a codrului, ca nişte fulgerări gonite, ridică piscurile cele mai goale şi se a-gaţă de colţul stâncei ca o pată de ceară topită.
—	Şi nu văd vânătorii câtu-s ele de gfcigaşe şi de nevinovate?
—	Cum nu, văd...
—	Şi de ce le omoară aşa cu neghioabă cruzime si le mănâncă!...
—	Ehei, omul e mai frumos de cât căprioara şi mai aproape unul de altul, vorbesc, se'nchină si cu toate asta cu câtă sălbătăcie nu se aruncă unul asupra altuia, cât de vajnic nu se gonesc pentru ca să se subjuge, până când unul mai tare sau mai şiret îi robeşte pe toţi, bătându-i din urmă cu biciul, ucizându-i zi cu zi, storcân-du-le vlaga, pentru ca să se sature bine pe el...
—	Si Dumnezeu rabdă!...
—	Uită-te la oamenii lui din vale, mai cruzi decât fiarele codrului, cu câtă neruşinare nu în-cătuşază norodul plecat înfricoşindu-1 cu ameninţarea crucii întinse peste capetele goale...
—	Şi, Cuza ce face?
Duduia se agăţase de gândul acesta ca de ultima mângâere. Eu mă umplu de împrospătare şi-i zic misterios, netezindu-i obrajii:
IO AN A DAM
—	Cuza stă acum în pătul, aşa cum stă Bujor al tău, aşteaptă cu arma pregătită să-i a-jungă lupul spurcat în gura puştii, ca să-l dee în bot.,.
—	Ş'atunci are să scape lumea?
—	Poate!,..
Degeţelele ei înmănuşate, îmi treceau prin braţ, de tare ce se sgârcise dânsa lângă mine.
—	Ş’atunci are să păziască şi căprioarele?
Eu nu mai mă pot ţinea de râs şi-mi razim capul de umărul ei, hohotind cât mă ţinea gura.
—	Ei, de ce-ţi baţi joc de mine!,..
—	Eu? De mata? — Nu crede...
—	Dacă văd...
—	Ssss... să mai ascultăm...
—	S'aude ceva?
Uitase ca un copil căruia îi tai plânsul c'un semn mincinos îndreptat într’o parte. Pipăiâ cu privirile împrejurimea răzemându-se pe umărul meu.
Arăt cu degetul la vale, Ne plecăm mult în-tr'acolo. Duduia tresare, apropiindu-se de mine şi strângându-mă voioasă.
—	Ce-i acela?
—	Epure?
—	Săracul cum se ciuguleşte de nevinovat!
Epurile dase’n înecul de raze. Săreâ cât sărea
prin troian şi unde era scoarţa mai tare, se ţinea pe şezut asa popuşor, prinzându-şi botul între labele de dinainte ca într'o îmbrăţişare. îşi juca urechile lungi, tremurându-le umbra pe albul zăpezii, până când se încălzia coaja omătului şi se lăsa cu el, pârâind uscat în liniştea nopţii senine.
—	Vrai să mănânci mâine borş?
Şi dau să întind pucâ. Duduia mi-o apucă ho-tărît, punând mâna pe oţele. -t
FULGI LE LUMINA
20>3
<— Nu, să nu dai..,
—	De ce?
—	Păcat, bietul epuraş — nu vezi ce neştiu-or se joacă!,..
O ascult ca să-i fac placul. Epurele ţupăiâ în pre noi, ridîcându-se câte odată atent în sus
i	îndreptându-şi urechile ca nişte suliţe în sus. fu ţineâ însă mult şi se lăsa iar pe şezut, lin-jându-şi liniştit o labă şi jucându-şi urechile lescordate.
—	Să ştii de acu, să nu mai aduci epuri, că :u nu-i gătesc, nu vrau să mai mănânc carne de rânat, acum după cc-am văzut cât de gingaşe
ii	nevinovate sunt animalele,,.
—	Ce idee!,,.
—	Cum?—nu vezi că-i barbar să pustieşti codrul de atâta farmec.
Şi Duduia frânge o creaguţă de sperie sălbă-tăciunea fricoasă.
—	Nu înţelegi că tocmai din marea goană care se încinge în univers, iese perfecţiunea şi prin urmare farmecul. Dacă n'ar fi încăerarea asta sângeroasă, rasele ar degenera... Ciuta are saltul ager, piciorul delicat şi ochiul vioiu pentru c'o goneşte lupul — altfel ar fi capră râioasă de-a noastre, Epurile s’ar preace într’un tăvă-luc greoiu, l-ai găsi tolănit trândav pe sub arbori, Vulturul ar cădea lăţos şi ciufulit în cote-, ţul porcilor, aşteptând stupid o mână de grăunţe dela om. — Nu vezi ce-a ajuns gâscă domestică? Unde ţi-i ochiul ei aprins, peptul vânjos şi aripele de oţel din sălbătecia ei? Raţele mai iuţi decât peştii şi mai şirete decât vulpea, când au căzut în mâna omului, ocrotite de el, s’au făcut dămoale şi leneşe, lopăesc prin ţărnă ca nişte gogoloşi de hleiu, legate de pământ servil,— Din marea bătaie universală, din goana
ÎOAN ADAM
nemiloasă ce se încinge pe pământ, s'aleg cei tari, biruitorii, cei slabi se ageresc, câştigă isteţime şi seminţiile dau înainte, se disting, fer-mecându-ne ochii noştri setoşi de perfecţiune. — Ce-ar mai rămânea din leu, din mândria lui regească, dacă ar aştepta pleoştit la uşa omului un codru de pâine, să se vadă el împins de piciorul brutal al stăpânului, fără să-şi împlânte otrava perlelor* ce-i împodobesc aşa de măreţ gura? — Să se dee luptă crâncenă, pentru ca să triumfe frumosul...
—	Ei, da atunci cum rămâne cu poporul biruit, de ce te porneşti contra celor ce ţin pentru ei bunurile pământului?...
Era atâta desamăgire în ochii ei albaştri, atâta tristeţă şi milă pentru cei slabi, că m'a atins la suflet. — Se amăgise atâta vreme cu ideele mele despre popor, ş’acum mă credeâ schimbat, întors contra ţăranilor nefericiţi.
Mă uit la dânsa lung, ea dă din cap ofilită:
—	Nu mai ştiu ce să cred — azi mănveţi una, mâine alta...
—	Eu, m'am schimbat de când mă cunoşti?
—	In astă noapte par’că-mi vorbeşte un străin.
Ii strâng mâinele cu căldură.
—	Nu vezi că’ntre oameni nu-i luptă cinstită, dreaptă, nu-i desvăluire de energii, e bătaie tâlhărească. Nu-i mare cine-i tare, superior; în lume stăpânesc nevolnicii... Nedreptăţile cele mai grosolane, proteguite de legi şi de stăpânire, pun în mâna unui pitic un norod întreg şi-i spun: „loveşte". Piticul moare şi lasă uriaşul înlănţuit pe mâna chinuitoare a copiilor lui stricaţi. — Unde e încrucişarea de spade, ciocnirea viguroasă a forţelor? E luptă, e biruinţă când vâri vulturul în cuşcă şi-l laşi cârâit de cioarele neghioabe şi urîte? Să se sdrobiască lanţurile, să
FUIjGI de lumina
2G5
piară prejudecăţile înrădăcinate adânc în lume ş'atunci să se porniască vajnic goana, să s'audă zăngănit de bataie. lncăerarea să fie dreaptă, luptă dinstită, ^cavalerească, \nu hărţuială şi-reată şi josnică, în care minciuna să umbriască inteligenţa, tertipurile să înghenunche energia. Lupta asta are să se dee acuşi, cât de curând...
—	Când?
—	Poate chiar să nu se împlinească anul...
—	Nu-i aşa, domnul CuzaL.
—	El are să sune goarna de alarmă, dar lu-
crurile se pregătesc de mult, o cer chiar dintre stăpânii luminaţi, ruşinaţi de scârboasa decădere în care bălăceşte ţara. — Din luptă are să se aleagă minţele înalte, voinţele distinse, personalităţile bine hotărîte...	-
—	Triumful mândru al intelectualilor?...
—	Nu brutalitatea inconştientă, stearpă, care strică numai vieaţa fără nici o noimă... Or să se şteargă numele sfinţite, copilul va intra în lume pe sama lui, — să cadă, dacă nu se poate ţineâ pe picioare...
—	Şi oare va veni timpul acela?
—	S’aşteaotă ca pe un oaspete întârziet!...
Duduia îşi îneacă seninul ochilor ei extaziaţi
în albastrul luminat al zării, îngânând visătoare*
—	Să se dee luptă crâncenă pentru triumful frumosului ş'al energiei!...
Ş'apoi întorcându-se îndrăsneţ în spre mine, mă priveşte cu adorare punâdu-mi mâna pe u-măr curajoasă:
—	Nici un tânăr din cei care mă nconjurau, n'aveau capul tău, Bujorene...
Eu mă ruşinez de lauda ei făţişă şi’ncep altă vorbă:
—	Ei, mai mănânci carne de epure?
—	Mănânc...
IO AN A DAM
2()()
Şl râzând alintat îşi lipeşte capul de peptul meu.
De sus se revărsa aceeaşi învăluire rece de raze, umplând golurile crăcilor cu atârnări de lumină. Stelele înfrigurate, scânteiau tremurări de strălucire! Văzduhul tot era o apă de clarh tate, o bine-cuvântare feerică.
Dela deal vine o pârâitură prelungă, ca o prăbuşire întinsă de ghiaţă, ai fi crezut c'o apă furioasă a rupt zăgazurile şi se năpusteşte îne-cător pestre şesuri. Duduia se face ghem de frică şi s’ascunde’n subsuoara mea. Mistreţii se prăpăstuiau în cârd, rupând pământul cu surlele înainte, brăsdând larg troianul ca un plug e-norm. Rodeau clefăitor rădăcinele, fără să se oprească, se prăvăleau ameninţători ca o înghiţire de iad. Pufniau, ridicând nările şi oftând înfiorător.
—	Nu fii fricoasă, eşti cu mine ş’aici n'ajung ei că n'au aripi.
—	Uuu tare-s urîti!...
Mistreţii ronţăiau ghindă sub streşina gorU| nului, se rotiseră ca’n horă pe lângă trunchiil răscolind pământul îngheţat ca de cenuşa Coama lor tare şi sborşită tremura de opintirii® îndârjite. După ce-şi umpleau gura ridicau cal pul însus purtând fălcile puternice sgomotos m ţepoşindu-şi urechile cu luare aminte.	I
Duduia mai îmbărbătată, cearcă să se iţeas<* printre crăci. Eu ca sări curm frica, icnesc K leacă aşa înăduşit. Mistreţii fac numai brâu I pufăind fioros dau buluc la vale, brăsdând pr* păstios omătul ca o apă furioasă ce-şi face 1<X talazurilor printr’o spărtură a zăgăzuirii. M» departe s'opresc o clipă, ridică în sus câpeteg lor grele, ţepoşindu-şi urechile cu atenţie.
—	Vezi ce uşor se sperie?
u
FULGI DE LUMINA
207
—	Puternică armă şi frica-,.
Ii tremurau mânuţele ca nişte palpitări gonite de porumb obosit- Eu mi-o legăn cu braţele aşa de subsuori, o îndemn la vorbă, câ să-i astâmpăr răscoala sângelui.
—	Haida-de, pe-un munte de copac şi tremuri d’apoi să dai bot cu ei aşa în drum, cum am făcut eu de atâtea ori.,,
—	Nu-mi era frică, dar m'au umplut de înfiorare, n'ai văzut ce dihănii mari şi slute...
—	Porcului numai să nu-i ţi-i calea şi să-l întărţi, da altfel treci pe lângă dânsul, ca pe lângă un cunoscut.
—	Mulţămesc ;de-aşa prietenie.,,
—	Să nu zici c’ai trăit în codru si nu T-ai văzut poporul lui sălbatec.
—	Sunt aşa de fericită în noaptea asta!...
—	Or să mai vie şi alte nopţi, cu alte arătări, cu alte minuni...
—	Să mă duci ’unde-i şti, merg cu tine, să cunosc şi eu ce-i pe pământ, învaţă-mă ca pe un prieten drag, vreau să fiu a ta, de tot...
Ne-am uitat mult în strângerea noastră caldă. Când ne-am desfăcut din îmbrăţişarea castă, cerul se’ntunecă de-o afumare întunecată, tulburând claritatea argintie din văzduh. Pădurea tremurată de-o boare desmerdătoare, îşi plesnea ramurile mai uşoare într’o şoptire misterioasă.
—	Acasă de-acum Duduie, că ne apropiem de ziuă, O ajut să coboare scara, dând eu înainte şi sprijinind-o de mijloc.
Am tăiat doi drugi, i-am îmbinat în chip de sanie ş’am pus lupul deasupra, târând ca de două hlube. Mai cu ajutorul Duduei, mai cu necaz dar am dus dihania la bordeiu.
—	Eşti obosită?
—	Da...
268
lOAN AftAM
—	Lasă că dormim bine noaptea asta.
—	Ce bine mă simt în oboseala de-acuma, e atâta astâmpăr în sufletul meu...
—	S’a făcut linişte?
—	O, sunt fericită...
—	Sileşte-te şi voeşte să-ţi prelungeşti fericirea, stăpâneşte-ţi gândurile, cearcă de ridică fruntea sus ş’ai să vezi ce bine are să se facă în sufletul tău...
—	Am început...
—	Numai când te-oiu vedea pe tine mulţă-mită, atunci are să se potoliască şi furtuna din mine, să nu mă mai chinueşti Ducfue, lasă-mă să fiu şi eu odată fericit...
—	Vreau, am să fac totul.
—	Iţi mulţămesc.
Duduia se’ntoarce din prag şi aruncând încă odată ochii în largul cuprinsului se înviorează ca de-o desmerdare dulce Jşi respiră cu sete din aer.
—	A... parfumul de iarnă!...
—	Mireasmă de sănătate!...
—	Ce aromă viguroasă, — umpleţi plămânii de aer ca să poţi simţi bine parfumul iernii".
XVI
FAT FRUMOS
tmmmf
Cerneala mi s’a strâns numai într'un strop pe fundul călimării şi pe tine pană a trebuit să te scurtez de tocit ce ţi-era vârful, — aşa de mult este de când nu m'am atins de voi...
Fericirea scurtează vremea. *
Ce lesne trec zilele când ţi-e inima plină de mulţămire, se strecor uşor de-ţi par clipite de dulci aduceri aminte.
O Dumnezeul părinţilor mei, îţi aduc prinos de caldă închinare, pentru harul cu care m’ai blagoslovit!
Făt-Frumos al meu ş'al Duduiei ne umple casa de lumină şi timpul de răpitoare bucurie. A venit între noi, ca o’mpăcare trimisă nouă de cei de sus.
Mărire ţie Doamne!
In sufletul meu ars de para mistuitoare a a-tâtor încercări, s’a făcut primăvară blândă, frumos şi bine, ca şi’n primăvara cu soare de-a-fară. Mi se pare că tot farmecul din coprins, e o revărsare dămoală a înecului de fericire ce mi-a umplut cu ochi golul vieţei. Susurul misterios ce trece prin văsduhul strălucitor, seamănă a fi restrângerea îndepărtată a gângurelii nevinovatului meu Făt-Frumos,
Slavă a tot puternicului!...
E ziua Floriilor, zi de renaştere universală.
IO AX A DAM
212
Pădurea reînviează de trezirea clocotitoare a sevei adormite. Pământul desmorţit, tresare înfiorat de gândirea colţilor de iarbă, ce-i pipăie tremurat faţa lui aţâţată de soare.
Pretutindeni lumină şi înviere!
Duduia a plecat din zori cu Săftica şi cu Făt-Frumos, dincolo la părinţi, să se ducă cu toţii la biserica din sat. Eu după ce-am alergat toate colnicile, ca să* mărturisesc şi codrului avântul meu de neînfrânată veselie, m’am întors abia a-cum după prânz, cu sufletul destins, uşurat de împovorarea mulţămirei. Clopotele din vale m'au întovărăşit veşnic cu dangătul lor legănat, ce plutia în valea largă ca o rugăciune înaltă a unui monah bătrân.
Am mâncat cu poftă din peştele proaspăt trimis dela mănăstire.
Rămas singur în cuminţenia castă a bordeiului, mă’ncerc să prind aşa din fugă firele uitate a isvodului meu umezit în părăsire. Nu ştiu la ce să gândesc întâi, pentrucă toată mintea mi-e stăpânită de. copilul meu şi nu mă pot desface de vorbirea lui plăcută.
Pe Duduia a încercat-o de facere pe după crăciun. Mi-aduc aminte că mai erau două zile până la sf. Vasile. Aici s’aşterne o pată de umbră pe clarul strălucit al amintirilor mele. Du-duea se trudiâ rău cu naşterea. Femeile din prejur se uitau la mine cu milă, atunci am înţeles că mi-i bucuria ameninţată. Acum când m'adap lacom din fericire, mă cutremur şi mai răpuitor la gândul c’aşi fi putut pierde pe Duduia mea şi pe înfloritul Făt-Frumos, înpăca-rea blândă a inimei mele. In ajunul anului nou,
FĂT FJLIUMOS	273
mama vine c'un ghem de feştilă, trece firul pe după mijlocul curmat al Duduii leşinate şi-l în-chee sus pe -potirul boltit al pântecelui bine-cu-vântat. tăind atâta cât a încins-o- Noi ne-am uitat ca la un semn de scăpare urmărindu-i toate mişcările ei mistice- A desfăcut apoi din-tr'un şervet câţi-va bolovani de ceară curată şi i-a pus la topit în ceaun.
— Aici sunt trei ocă, pentru cele trei colţuri ale sfintei treimi!
Şi s’au pus femeile cu toate, de-au făcut cu feştila tăiată în cingătoare, o lumânare galbenă din toată ceara.
Duduia în vremea asta se sbătea în gura morţii- Doamne, de ce cui negru mi-şii atârnat fericirea!
A doua zi de noapte, mama s’a dus cu lumânarea la mănăstire- Nu răsărise bine soarele, strânşi de durere rămăsesem muţi în jurul patului, când încet aşa ca prin vis, Duduia tresare şi ferindu-şi picioarele leneş, auzim de sub ve-linţa uşoară un oroac plângător- Moaşa sare luminată ca de-o minune:—Mugurile îşi dăduse drumul foilor, scăpând din îmbrăţişarea lor cleioasă, bobocul trandafiriu de floare.
închinare umilită mărirei lui Dumnezeu!
înfăşurat în scutece, după ce-1 scăldase femeile, îl purtam cu paşi mari prin casă. II legănam pe braţe cu svăpăiarea luptătorului care ş'a smuls drapelul regimentului pierdut o clipă în încăerare.
Duduia se deşteaptă din leşin şi văzându-mă cu odorul în braţe, îşi închide ochii spre mine lung, surâzând trist, ca un presimţământ înduio-şitor. Eu i-1 pun sub privire încrezător, ca să-l vadă sănătos şi să nu se mai uite aşa ofilit, i-1 arăt mândru cum dormea ca un înger obosit.
loan Aclam - Rătăcire
274
IO AN ADAM
In timpul acesta mama suia greoi dealul în spre poiană. Era gătită ca de sărbătoare. Pe uşe a intrat liniştită, în stăpânirea celei mai a-dânci potoliri. Eu îi dau înainte ca un triumfător.
—	Uite-1 mamă...
—	Ştiam...
—	De unde?
—	A pâlpâit săltăreţ mucul lumânării, când am aprins-o la icoana cea mare a Maicii-Dom-nului.
—	Auzi?
—	Nu era în răsăritul soarelui?
—	Tocmai...
—	Mântuise de citit bătrânul Aftanasie, ş’a-tunci am scos lumânarea de sub patrafir ş’am luat lumină dela o candelă apropiată.
—	Adevărată minune...
—	Ştie mama ce face...
—	A născut ca prin vis.
—	Puterea Prea-Curatei.
Duduia privia copilul temător, aşa cu ciudăţenie, de par’că s’ar fi găsit în faţa unui mister, Avea tresăriri .curioase, o înfiorare neînţă-leasă, amestec de silă şi de tremur c’a în faţa necunoscutului. Cu prilejul acesta mi-aduc a-minte de mioarele care după ce leapădă fătul d’fntăi, sar de lângă el sperieate ş’o iau la fugă de scutură lâna de pe ele. Tocmai departe s‘o-presc şi'ntorc ochii cu teamă, behăind înfricoşate înapoi. Mielul d chiamă încet din urmă, clă-tinându-se pe picioare în cămeşa lui mucoasă. La al doilea făcut însă, ele sunt mame sârgui-toare. Aveţi să vedeţi ce femee darnică, plină de duioşie pentru copil, are s’ajungă Duduia mea, o simt eu bine, lasă, prea e fragedă ea acum...
Tot privind la odorul ei adormit, lehuza închide şi ea ochii ca dusă.
FĂT FRUMOS
275
Mama mă trage de umăr deoparte şi privind tainic în jur îmi zice încet la ureche,
—	Vezi, ea se chinuia cu născutul pentru c'a-vea în părere de rău îngreuiarea...
Eu dau s’o părăsesc, ridicând neîncrezător din umere. Dânsa m'apucă strâns de mânecă ş'a-daugă răutăcios:
—	Ascultă ce-ţi spun, mai mult ştie găina decât oul,,.
Ce au şi femeile acestea de se pizmuesc, de cum îşi încrucişează privirile!,,.
Copilul dormia lângă Duduia mea dusă.
In sufletul meu stâmpărat, năvălise în valuri de lumină, bucuria ş’o copleşitoare mulţămire. O, Dumnezeul părinţilor mei, nu-mi îirtunecâ visul meu de fericire, cu vr’o umbră otrăvită de îndurerare.
Mărire ţie!,..
La botez a venit şi părintele egumen. Era îmbrăcat cu haine scumpe şi ţinea cârja în mână. In biserica mănăstirii se făcuse foc mult şi călugării slujau ca la feciorii de domn. Eu am ţinut să-i punem numele Făt-Frumos, egumenul nu s'a pus de pricină.
După ce l-a muiat preotul în cristelniţă, părintele a desvălit un teanc de scutece scumpe ş’un leagăn tăiat cu meşteşug în lemn de nuc uscat, toate pentru odorul meu...
Când să ne ducem, egumenul scoate din buzunar o mână de galbeni noui şi-i pune încet pe fruntea lui Făt-Frumos adormit.
—	Să fii curat ca aurul şi iubit de lume ca dânsul.
Apoi luându-mă mai de-o-parte, îmi zice măgulitor.
—	Să ştii că ţi-am şters din socoteală vaca
270
IO AN ADAM
ce-ai luat, ţi-o dau eu pentru copil, s'o aibă dela naşă-su.
Cu toţii s'au plecat umiliţi înaintea dărniciei părintelui, sărutându-i mâna evlavios. Când să ne despărţim, el a zis din pragul bisericei.
—	Păcat că nu ştie şi Pamfilie al nostru...
Pe mine m’a săgetat amintirea aceasta aşa de întristătoare. De abia am putut îngâna cu prefăcătorie.
—	Are să afle el mai târziu...
Atunci era o zi cu setare înfrigurat.
Fericirea scurtează vremea...
Intre un gângurit ş'o adormire, trăesc o poveste întreagă de extaz şi de mulţămire, o poveste care trece amăgitor, aşa ca o licărire de stea căzută prin noapte. Când se trăzeşte îl port în braţe ca pe o comoară găsită, mă afund cu el departe în codru, ridic prăpastia colinelor rupte, îl scald victorios în răcoarea aerului, ca într’o apă tare.
Duduia nu-şi aduce aminte de el, decât când e să-l alăpteze. Pesemne că-i fur eu cu nemă-surarea ardoarii mele, toată dragostea de mamă, că prea îl priveşte rece, plictisită.
Dar nu-i ajunge lui, Făt-Frumosului meu, potopul cald al desmerdărilor mele? Că dânsa, mai n’ar avea când să-şi amestece iubirea, aşa de cu neadormire îi înconjur leagănul cu văpaia dragostii mele copleşitoare.
Am să fac din el un om oţelit, de mic îi umplu ochii de culori şi de forme, am să-i dau puşca în mână mai târziu, să se deprindă cu bubuitul ei ucigaş şi cu mirosul de praf, vrau s'a-jungă voinic şi artist...
Prinos de închinare, ţie, Atotştiutorule!"
XVII
PRIMUL PAS
,,Eri sub sară s’a întors Duduia cu toţi ai noştri aici la bordeiu. Mama mergea înainte cu Făt-Frumos în braţe vorbindu-i alintări şi îmbujorată de mândrie, Duduia cu tata, nu ştiu ce puneau la cale ma] din urmă. Când i-am văzut de departe, mi-am strâns sulul cu hârtiile şi le-am ieşit cu bucurie înainte. Cu toţii erau curat îmbrăcaţi, voioşi ca şi înviorata zi a Floriilor. Saftica alerga după viorele. In mâini purtau crengi de finic.
—	Numai noi am sărbătorit azi şam avut şi pe Făt-Frufos cu noi!...
Duduia-mi dă din pumni şi-mi taie iute drumul din spre copil.
—	Da ce, parc’că Făt-Frumos i-a lui, doară noi l-am dus azi la biserică, de-a văzut lumea ş’a adus acasă mărţişor!...
—	Tea! Ce stăm noi să vorbim, cine în lume e ca dumneavoastră!?
Feresc în lături pe Duduia şi-mi iau cu mândrie trofeul în braţe.
—	Ei, da acum a cui mai e?
Şi pornesc nebun de mulţămire, legănându-mi comoara.
—	Dacă ţi l-am dat noi!
Se lăsă întuneric greu. Printre copaci trecea
280
IO AN ADAM
şişiitor vânt rece de primăvară. încolo pace şi tăcută aţipire.
Noi mai rămânem pe-afară, iar Duduia şi cu Saftica se duc în bordei să întindă masa.
—	Ştii ce Bujorene, eu îţi iau şi mâine pe Duduia să-mi ajute la cozonaci, că-i plămădesc.
—	Aha vine pastele...
—	Să cumperi şi tu făină.
—	Mai încape vorbă, cum nu, facem şi ouă roşii ş'avem să ne dăm în scrânciob, cu Făt-Frumos, cu toţii...
Duduia ne-a adus pe prispă ţuică bătrână. La masă am turnat vin şam petrecut-o într'o nesfârşită voie bună.
—	La biserică era şi Cuconu Vanghelie...
Mama îşi pleacă ochii în jos şi-şi suge buzele
şiret.
—	Se uita lung la noi, par'că nu mai văzuse oameni...
Tata părea mai înăsprit.
—	Când să iasă, s'a oprit drept la noi ş’a întrebat de copil.
Duduia înroşită îşi căuta pe jos şervetul scăpat.
—	Ia un grec hain, neamul lui mi-a dat la pământ strămoşii cu tot cuprinsul lor — să nu fi fost ei, ehei, azi n’şi fi ce sunt, să-i prăşesc lui cu prăjina...
—	Lasă şi tu, par’că-i el de pricină, ce-a făcut cei vechi s'a trecut, dânsul stăpâneşte ce-a apucat...
Mama părea atinsă, stingherită oarecum că-i strică adunarea vorbei, stăm un timp muţi, bând şi mâncând tăcuţi. Mama îşi suge buzele înainte ş'apoi ridicând capul se uită dulce la Duduia.
PRIMUL PAS
m
—	Ş’a mai zis că mi-i nora frumoasă,.,
—	Ia un obrasnic!
Şi nevasta se întoarce dela noi ruşinată.
—	Spurcat la ochi, câinile...
Saftica se ridicase şi ea de sub umbra mesei, la care abia ajungea, ca să fie mai stăpână peste ascultători.
—	N'aţi văzut cum nu-se mai ogoia din plâns Făt-frumos, după ce i-a atins dânsul obrăjeii cu căngile lui de lup înbătrânit în vizunie...
Duduia taie vorba copilei, rănită par’că de tot ce se spuneâ înpotriva boerului.
—	Vorbă să fie, aşa plâng copiii...
—	Ba a simţit el săracu că s'apropie de el,
duşmanul neamului nostru...	^
Curios cum se pun femeile, pentru acei care le-a spus o laudă cât de boacănă şi de insultătoare.
Duduia se posomorise şi mâncâ numai ca să nu pară supărată.
Mama începu vorba, adusă par'că la crezan de spusele tatei ş*a Safticăi,
—	Ba nu zău, om curat nu-i, dece adică nu s’ar însurâ şi el odată, că-i trece vremea, să lese în pace odată satul...
—	Lupul fecioarelor — liftă spurcată...
—	S'ar mai astâmpăra de pe drumuri, umblă toată noaptea pe la casele românilor, ca un cotoi bătrân după şoareci cruzi.
Eu sar în vorbă ca muşcat de viperă.
—	Şi de cc nu-1 liniştesc oamenii?
—	Vai de mine, să se puie cu boerulL.
Mama credea că ne-a împăcat cu vorba asta.
Duduia strângea domol un prosop, trecută cu mintea dincolo de spusele noastre.
Făt-Frumos dormia înflorit în leagănul de nuc uscat, tăiat cu mult meşteşug.
282
IO AN ADAM
Liniştea care se făcuse la masă, tresare de un sdrăgănit îndepărtat de cobză. Rămânem un moment nedumeriţi. Să fi fost mai cald, am fi socotit că s'apropie de noi un roiu de albine scăpat.
Eu mă ridic dela locul meu surâzând,
—	Ştiu eu cine-i...
Şi ies înaintea ţtganului. Era beat bine şi'n toane de chef, S’au bucurat cu toţii de acest oaspete neaşteptat. Deschid uşa larg şi fac loc mosafirului. Barba lui creaţă şi rotunjită în noduri albe pe sub fălci, era lipită — îndesat în cobză. Degetele dela mâna stângă i se îngropau adânc în strune, iar cu dreapta pălea întărtat cu pana, A intrat în casă aşa citind şi clătinân-du-se muiat pe picioare:
,,Haide puică să fugim,
Să fugim să pribegim,
Că pe aicea nu trăim‘\„
Duduia-i sare înainte vioi şi’nbucurată. Ceilalţi încălziţi de bucurie se’ntorc în scaune spre cobzar,
—	Zi mă, că zici bine.
Ţiganul sdrăngăneşte un timp ş'apoi întinzând tremurător gâtul lui gol şi uscat, închide ochii dus şi-ncepe iar clătinând capul şi lungind glasul,
,,Să fugim unde nu-i crede,
Câtu-i iarba verde:
Unde calci Urmă nu faci,
Unde şezi,
Nu te mai vezi".
Aşa cântă mai în urmă părintele Pamfilie,
Şi sdrăngănitul întărtat umple din nou golul liniştei. Ţiganul nu se uită la nimeni, strân-
I'IUJVUL PAS
283
gea numai barba lui bătută în creţi albi şi mărunţi de coama cobzei şi bâzâia cu vârtoşie.
—	Aşa, mă.,.
Tata sălta de pe scaun. Duduia se lipise de mine, sărindu-mi de gât cu bucurie.
—	Mare foc ai tu la inimă în noaptea asta, măi bade Panagache...
Cobzarul bate strunele înainte şi dă trist din cap în spre tata.
Am turnat ţiganului vin şi l-am pus la masă. Ne-am* luat noi cu băiatul până după miezul nopţii. Cu toţii râdeam şi spuneam glume, numai ţiganul tăcea trist, bătând în cobză cu îndrăcire şi cântând abătut.
Când să ne despărţim, ţiganul mă trage mai de-o parte şi-mi zice cu obidă. ^
—	N'ai aşteptat să-ţi boteze ginerile meu, vezi, te-ai grăbit...
Eu am încurcat vorba ca să-l mângâi. Duduia se ţinuse de noi ş'auzise tot. Rămăsese cuminte şi nedumerită mai la un colţ de masă. Ţiganul s’a depărtat de bordeiu, prin noaptea grea, sdrângănind întărtat, cu capul plecat pe cobză şi poticnindu-se pe picioarele lui moi.
Când să ies şi după părinţi ca să-i scot la zare, Duduia mă ţine de suman şi mă’ntreabă intrigată:
—	Mă rog de ce ginere vorbia cobzarul, ce botez?
Eu îmi aduc aminte cu întristare ş’atunci m’am gândit că poate să afle şi ea acum ce s’a întâmplat cu scumpul meu învăţător, Pamfilie. Mă întorc şi scot de sub grindă sulul cu ivoâdele şi desfăcând povestea nefericitului mei tovarăş i-o întind tremurând,
—	Citeşte ş*ai să ştii tot...
Părinţii erau în neastâmpăr afară.
284
IOAN ADAM
—	Da hai odată Bujorene, că aveţi timp de vorbă până mâne.
—	Să nu uiţi Dudue, te aştept de cu demu-necate, — s'o trezeşti tu, Săftico, dacă s’o amăgi cu somnul.
Fata rămăsese la noi pe noapte, ca să aibă cu cine se duce dincolo nevasta.
Noaptea era rece şi grea, abia ne găsiam calea printre arbori. Băteâ vânt pătrunzător, a-mestecând şi mai mult păcura ce învălia cerul cu revărsare întunecoasă. Crăcile goale se ples-niau în de ele trosnind la opintirile mai tari ale vârdejelor. Mergeam pe dibuite, tăcuţi, cerce-tându-ne cu luare aminte calea. — In aer miros de primăvară, îmbătare toropitoare de muguri în desfacere.
După ce i-am scos la zare, m'am întors mai grăbit. Ochii mi se mai deprinseseră cu apăsarea nopţii, aşa că mergeam mai în slobod. — In capul meu aprins se munciau felurite gânduri, era o sbaţfre crâncenă între toate ca să-şi întindă stăpânirea peste suflet. Acum s’arătâ scârbosul Vanghelie cu obrăsnicia lui de ciocoi ajuns, nă-lucia apoi umbra galbenă a lui Pamfilie; aşteptarea dureroasă a cobzarului mă atinsese covârşitor. — In tot gâlgâitul acesta de gânduri înfierbântate, licăria o singură lumină alinătoare, era înfăţişarea trandafirie a lui Făt-Frumos, care palpita în negura din suflet ca o stea rătăcită singuratec într’o noapte neagră.
Când am intrat în bordeiu am găsit pe Duduia plânsă, stând pe marginea patului cu hârtiile în mână.
S'a uitat la mine lung, tremurându-şi genele de lacrămi.
—	S’aştepţi veşnic şi tot visul să nu-ţi fie decât o amăgire!“
XVIII
PRĂBUŞIRE
„Eu simt cam să mă prăpădesc, mi-o spune inima şi ochii şi de-aceia să-mi înod firele is-vodului, ca cei care or da peste dânsul, să-mi plângă soarta şi nenorocul şi să mă ierte. — Şi nu-mi pare rău pentru mine, că mi-am irosit viaţa aşa fără nici o noimă, eu am să mă duc, după cum mi s’a cuvenit, că prea m'am încu-mentat la mult, dar mă arde adânc în suflet, că las pe Făt-Frumos fără nici un sprijin, ducând pe umerii lui cruzi povara rătăcirii mele...
Duduia, dulcea mea iluzie, s’a făcut o rea. Cui i-ar fi trecut prin minte, că o floare aşa de micuţă ş’atât de parfumată, s'ascundă printre petalele ei străvezii, dinţi înveninaţi de viperă.
întâi am avut porniri de nebună răsvrătire în potriva ticălosului de grec, Vanghelie, mă gân-diam să-i ţin odată calea şi să-i fărîm capul ca la şarpe, că mi-a scos nevasta din minţi. Mai*a-poi m'am cumpănit eu cu mintea, că dânsul n’a fost decât un prilej pentru cădere, şi dacă se feriâ el, se ivia altul, îl căuta dânsa, că purta colţul stricăciunei în sufletul ei bolnav.
Pentru un monstru — Doamne-DoamneL. Scurt, cu părul din creştet şters, ochi bulbucaţi, roşii ca la un spânzurat. Greoiu în mişcări aspru la piele şi la cuvânt, conrupt până în mă-
288
ÎOAN A DAM
duva oaselor lui de motan bătrân. — Şi totul numai pentru că are bani, pentrucă a orbit-o cu strălucirea averii lui furate.
Rostogolirea în spre mocirlă, începe de-a treia zi de paşte. Erau toţi ai mei la horă acolo în sat. Eu rămăsesem în pădure. Mai târziu ci-că vine şi grecul la scrânciob, cu fecior pe capră şi cu vătavi călări în urma trăsuri?. Se răţoia pe catifeaua pernelor ca un broscoiu râios căzut îintr'un pat scump. Lumea umilită 'şi stupidă, face roată în jurul trăsurii şi îngenuchind pe scară câte unul îi săruta mâna cu plecare de robi. Lângă dânsul era o movilă de portocale. Mama împinge şi pe Duduia să i se ploconească. Grecul îi pune mâna pe frunte şi-i umple sânul de portocale:
,,Măi, da de unde a găsit răul cela al tău. căprioara asta aşa de drăguţă“... Să fi fost acolo, îi sprijineam patul puştii între ochii lui umflaţi, isbeam de-i săreau din orbite ca două prune bătute.
De-aici începe risipa şi alergarea în spre pierzare.
Făt-Frumos era lăsat în sama întâmplării. N’a mai vrut să-i dea ţâţă ca să nu-şi strice pep-tul. Copilul o duce tot într'un ţipăt, mănâncă numai covrig muiat şi lapte de vacă. Eu mi-am pierdut cărările în dezordinea care mă înconjoară^ Noroc de Săftica că-mi poartă băetul când îs dus eu după trebi.
Duduia se ţine numai de găteli...
In săptămâna luminată s'a dus la Iaşi cu nişte cărăuşi, ca să-şi cumpere straie alese şi lucruri de podoabă. I-am dat galbenii dela botez şi tot ce-aveam pe lângă mine, numai s’o văd împăcată.— Sărmanul meu Făt-Frumos!...
PltABUSIUK
^S<)
M’am crucit când am văzut-o înapoi, încărcată cu ce nu ţi-ar fi trecut prin gând.
Duminică, la scrânciob, s’a dus ca o domniţă gătită de nuntă. Malacof involt, conduraşi de mătase, părul drotat în cârlionţi tremuraţi căzuţi pe lângă tâmple şi peptul încărcat de şiraguri rari. Se ciugulia în faţa oglinzii, dusă, ne-luând în samă nimic din ce-o înconjura, pe cândj Făt-Frumos slăbit de plâns, storcea în guriţă jjg petică, în care era legat covrig muiat,	M
La horă femeile pufneau de râs în nafraiţl dându-şi ghionturi şi arătându-mi nevasta Jiu strâmbături de desgust—
—	,,Bună poamă ş'o mai găsit şi Bujor|b
—	,,I1 ţine parale pe coconu Vanghelijşpaar fie, că face".
Toate astea mi le spune Săftica în najfftatea ei de fată neştiutoare.
Haide, Doamne, tae-mi şi destrămardl slabă care mă mai leagă de dreapta judecat# prăbu-şăşte-mă mai curând în lumina nebuniei, ori în strimtoarea neagră a pământului, cmsa. nu-mi văd adâncimea surpăturii în care îmyai blende. Sara au fost luaţi cu toţii de boer ldpcurte. Le-a dat rachiu de i-a îmbătat ca pe idile netoţi, — Ce ţi-i şi cu poporul, pentru o vor» bună a unui simandicos, trece prin foc şi uitărde toate.
Ce să mă fac! Doamne, ce să Mia fac!,..
Primăvara-i pe sfârşite şi Joiana noastră e tot paragină. Anul acesta e şf dânsa văduvită, ca şi sufletul meu pustiit.
Eu nu mai ştiu unde să-m^razim capul, ca să pot găsi odihnă şi astâmpăr gândurilor mele. Mă uit fără putere cum îmi fuge fericirea din braţe, cum rămân tot mai /ingur şi mai nenorocit. Duduia îmi vorbeşte/din fugă, cu silă, nu
Ioan Adam — Rătăcire	/	19
IO AN AI) AM
m)
face tot timpul decât se găteşte şi se spală, a-leargă fără înfrânare la toate sărbările şi horile de dincolo, Lumea vorbeşte multe de traiul nostru, m'arată cu degetul ca pe cei proşti.
Caut şi eu la dânsa lung, nevolnic in faţa potopului de patimi ce i s’au stârnit în suflet şi nu mă dumeresc ce drum s'apuc. Umblu desmetic prin codru, dând ca un beat peste trunchiuri, mă feresc de oameni mai rău decât de fiare, bălăcind în mocirla în care am căzut, ca un porumb cu aripele smulse.
Eri am văzut mişcare la mănăstire, care încărcate cu bejănie şi emoţiune între clugări. Se zice c'ar fi făcut Cuza o lovitură de stat. N’am putere nici să mă bucur. Sunt ca o floare opărită, care nu se mai înviorează nici de-o îngrijire.
— Atunci când poporul îşi sărbătoreşte cununia lui cu deplină libertate, eu îmi duc la groapă obidit, întreaga mea lume de iluzii...
Dumnezeul părinţilor mei, întoarceţi privirea în spre mine, dacă mai este timp de scăpare!...
Acum văd mai mult decât ori când c'am fost jucărie inconştientă în mâna brutală a destinului orb: Natura în deslănţuirea ei complicată, se repară singură. Omul şi toate din lume nu~s decât şuruburi ale marei maşini. Pentru ţinerea armoniei, se fac împrumuturi de forţe: — Fără să mă fi gândit, mă trezesc în braţe cu Duduia, făptură blândă, menită să se stingă ca o se-mânţă stearpă dintr’un fruct necopt. Se prinde lacom de mine şi eu mă leg nebuneşte de dânsă. Ne iubim, trăim un vis frumos... După ce-mi suge tăria sufletului, se lasă greoaie ca ş’o lipitoare hrănită. — Natura triumfă şi’şi deslăn-ţuie maşina reparată în armonia alcătuirilor. de forţe...
Ce-i pasă destinului orb, brutal, de inima mea arsă!...
IHA BL ŞI KE
291
Şi poiana noastră a rămas paragină, văduvită ca şi sufletul meu pustiit...
Duminica urmtoare am oprit-o de a se mai duce la horă. Mi-am adus aminte de sfatul cobzarului dela crâşmă şi m'am hotărît să mă ţin mai tare, să mai strâng zăbala. I-am încuiat hainele şi eu m'am rătăcit toată ziua prin pădure.
Sara m'am întors târziu. Noaptea era senină, lumină ca ziua şi linişte de pustiu. — Numai m sufletul meu era pâclă groasă şi răsvrătire z druncinătoare.
Mă opresc uimit în pragul poenii. Coprinsid rotund era tot numai un înec de lumină, lună spânzura de tărie ca un policandi*u aprins. — Duduia mea îmbrăcată în falduri căzuţi de bo-rangic alb, săria în salturi de galop ameţitor în jurul poenii. Avea înmlădieri de dănţuitoare a-prinsă, fâlfâind valurile slobode ale învăluirii ei în rotiri de uitare desăvârşită. Uscăturile şi moliciunea pământului îi încurcau goana nebună, dar ea se învârtia cu pornire fără să iee nimic în samă. — Pleca întâi cu paşi grăbiţi, chicotia straniu ş'apoi s'avânta în ropot de lunecări nestăpânite, alergă îr\ cercuri vijelioase până când s'opria prididită de trudă, împedecată în poticniri obosite. Ş’atunci începeâ convorbiri galante cu perechi închipuite, făcându-şi vânt c’un capăt atârnat din marama străvezie.
—	Ce căldură în sală!
—	Nu-i aşa, marchize?
—	O, ce danseur!
—	Ha... ha ha ha...
—	Ţine-ţi mâinile, prinţe...
—	Nu găsiţi că-ndrăsniţi prea mult?
—	Ei, muzica, un cadril...—Tra la la.
— Cum nu, bucuroasă, aşteaptă să-mi fac toaleta“.
Se apleacă de-şi strâmbă chipul în dreptul unui copac, făceâ semne ciudate de gătire, ciu-pindu-se de obraji în chip de sulemenire.
—Gata... allons... Porneşte goana în paşi grăbiţi; salturile ajung tot mai ameţitoare, ropotul rotirii aprinse îi învăluie faldurii în fâlfâeli de aripi încurcate în sbor, vârtejul vijelios al dansului se schimbă în avânturi vajnice de pornire nebună.
După ce încunjură poiana de câteva ori, Duduia se’npedică în curgerea slobodă a foilor de borangic şi cade grămadă, din fuga ei nestăpânită. Eu alerg lângă dânsa ca scos din fire. Numai faţa i se vedea din ninsoarea străvezie a faldurillor Respirarea îi era aprinsă. Când mă plec îi văd gura ascunsă într’o înspumare uşoară, iar trupul tremurat în sgârcituri spasmodice.
Duduia mea... perduta mea Duduie!"...
Am trecut cu ochii prin toile mucegăite ale isvodului, setos şi grăbit, cum îţi luneci privirile lacome, din fuga trăsurii, peste nişte întinsuri plantate cu minuni de sub alte orizonturi. M/am îmbătat de parfumul traiului lor îfnblânzit pe-a-locurea, pătrunzându-mă până la obidă, de înourările ce le întuneca alte ori seninul vieţei lor patriarhale.
Toată noaptea am fost muncit de viziunea întâmplărilor cetite. îmi părea rău că nam întrebat de sfârşitul celor doi nenorociţi, îmi venea să pornesc prin întunericul stăpânitor şi să întreb pe cel întâi găsit, ce s’a făcut la urmă cu Duduia şi cu Bujor.
A doua zi m'am dus la vânător. Cum m'a văzut, îmi sare înainte:
—	Ei, ce-ai găsit în hârtii?
—	Povestea lui ş'a Dtţduei.
—	Şi ce zice?
—	O’ncepe cu lumină, c'o primăvară de fericire ş'o termină cu pâclă groasă de tristeţă...
—	Aşa sfârşesc bucuriile!...
—	Dar ce-a făcut cu Făt-Frumos, — ce s'a a-les de dânşii?
—	Aici pâcla se face noapte grea...
—	Cum?
—	De ziua Inălţărei s'a dus Duduia şi cu
IO A NT AD AM
2VC)
Săftica la horă. Fata îi ţinea băetul în braţe. Pe după prânz vine şi cuconu Vanghelie, Când o vede s'apropie cu trăsura şi! numai i-a făcut semn să se suie şi dânsa s'a şi pus lângă el aşa ca prin somn, fără să ştie ce face. Vizitiul a cârmit şi s’au întors la curte. Lumea rămăsese crucită de minunea asta. Săftica a început a plânge şi când s’a dus şi ea să intre la boer, un fecior o împinge afară şi-i spune să nu mai vie nimeni din neamul lor, că le rupe picioarele...
—	Dar Bujor?
—	El ş'a sărit din minţi. Plângea pe ţoale colnicele, rătăcind ca un desmetic. Din oameni îl împingea să dee la mir câinelui, da el făcea înduioşat din cap, spunând că tot n’are să mai poată trăi cu Duduia...
—	Sărmanul Făt-Frumos!
—	Pe copil l-a crescut o femee cu tâtă...
—	Şi el?
—	Ce să mai afli dela un smintit!... La vr’o două săptămâni, într’o Duminică vine în sat la crâşmă. Oamenii îl înconjuraseră roată. El plângea, învârtind în mâini securea de pe trunchiul cu carne. In timpul acesta se vede viind trăsura dela curte, cu boerul şi cu Duduia. El tresare şi zâmbeşte amar. Femeia-sa mâna cad alături de Vanghelie, râzând tare de jocul armăsarilor negri, Oamenii să uitau când la trăsură când la Bujor.
Bujor aleargă râzând pe urma lor şi hohotind svârle securea după ei: —,,Ehei, pui d: lele“! şi cade jos sbătându-se:
—	Doamne, ce păcat!..,
—	A doua zi a dat peste el, spunzurat de teiul înflorit, dela fereastra unde dormia Duduia.— Cum a pătruns în ogradă noaptea, ce putere nevăzută: l-a susţinut pe picioare până acolo, nu se ştie...
—	îngrozitor sfârşit!...
—	L-au îngropat în malul râpei, dela d^al de sat. Noaptea venia un cobzar bătrân din cătunul mănăstirii, — pesemne că erau prieteni. — şi bătea în strună pe mormântul lui, până-i amor-ţiau mâinile ş’adormia acolo. Ci-că iarna l-au găsit pe ţigan îngheţat acolo, răzemat de ţărna mormântului, cu capul sprijinit în coama cobzei şi cu degetele îngropate în strune.
—	Ce tristă tovărăşie!....
—	Părinţii lui ş'au dus înainte fărâma zilelor posomorite, supuindu-se cu frunţile plecate vo inţei Celui de sus, — până când au închis şi ei ochii, unul câte unul...
—	Şi Duduia? -	-
—	Apoi după ce s’a dat moşia oamenilor, s'a mutat cu grecul la Bucureşti, —or fi trăit şi ei acolo, cine mai ştie ceva de dânşii!...
—	Vrai să vezi pe Făt-Frumos?
—	Unde-i?
—	Hai cu mine.
Mergeam tăcuţi alături. Soarele se ridicase mult. Pe sufletul meu se întinsese bruma întristării, ca un hobot de îngropare pe o faţă de copil mort.
—	Şade toată ziua in casă şi se uită în o-glindă, nu vorbeşte cu nimeni, rămâne prostit când îl întrebi şi nu cunoaşte decât pe Săftica
—	Auzi?
—	Au rămas amândoi în casa bătrânilor, — că Săftica nu s’au mai măritat. Munceşte ea, săracă şi-i aduce de toate, ’apoi să vezi ce gătit e, tot timpul se înpodobeşte şi-i curat ca o filă albă de hârtie. — Păcat săracul că are du-că-se pe |3ustii, pică aşa din picioare şi se munceşte cu necuratul până face spumă la gură.
—	E epileptic!...
—	Cum zici...
Când să sărim pârlazul ogrăzii, iacă s’apropie din spre câmp ş’o femee mărunţică cu părul cărunt şi cu faţa slabă si pârlită.
—	Aha, iaca şi Săftica.
—	Ce-i bade Andrieş?
—	Am venit, fată hăi, să vedem pe nepotu-tău, — că boerul e străin ş'a auzit de voi...
Bătrâna îmi aruncă o căutătură piezişă, jicnită par'că de cercetarea noastră. Trece cam cu ciudă înainte şi aruncând dincolo de gard traista cu teci uscate de fasole, bombăneşte printre buze:
—	Da ştiu că nu-i urs, sărăcuţul, să vie oamenii din lume să-l vadă...
—	Lasă fată, lasă...
Numai imboldul nestăpânit de a vedea pe acest nefericit vlăstar, îmi purtâ picioarele înainte, că de altfel inima îmi dădea brânci înapoi, înfrânt de jicnirea atingătoare ce se citea pe faţa femeei martire...
Din creştet i se lăsâ în valuri galbene până pe drept umere, mătasa moale a părului resfirat. Mi-a venit în minte valul suflat de aur topit din isvod, când vorbea Bujor de părul Duduei. — Ochii lui mari, negri, erau afundaţi în luciul o-glinzei din mâna stângă. Stâ pe marginea patului neclintit, trecând liniştit peptenele prin apa de aur a pletelor. Nu se întorcea la nimeni, îl priveam tăcuţi, el par'că ar fi fost singur. Faţa lui palidă, întinsă, amăgită numai pe ici colea cu câte un fir lung de barbă, părea că-i modelată în ceară proaspătă. In liniştea topită a chipului său ofilit, jucau mai înviorător numai lumi-
RĂTĂCIRE
299*
nile de oţel clătinat a ochilor, ai fi crezut că-s. două ascuţişuri ameninţătoare de cuţit. Mâinele albe cu degete lungi şi subţiri păreau spălate numai în lapte de crin. Mustaţa galbenă, mică îi păta buza de sus ca o presărare de polen scutu rat din flori. Umerii îi erau largi şi scobiţi, iar de statură semăna a fi destul de asvârlit. Peste toată făptura asta, crescută la umbră, ieşită din perechea cea mai nenorocită, curgea părul acela risipit până peste umăr, peptănat într’una, resfirat într'o învăluire galbenă, de-a fi crezut că-i un val suflat de aur topit.
Era îmbrăcat curat ca’n zi de nuntă.
Mă plec în spre bătrână şi-i şoptesc la ureche:
—	Şi doară e destul de făcut la trup...
—	Apoi numai trupul şi ochii îi are dela ta-tă-su...
—	De ce nu te-ai măritat?
—	Cu cine-ar fi rămas el? Că eu când m’am întors cu dânsul în braţe singură, badea mi-o ieşit înainte din bordeiu şi stăpânindu-şi lacră-mile, mi-a zis.
—	Ştiu că m'a lăsat Duduia...
—	Aşa-i bade!...
—	Săftico, eu nu se ştie ce-am s’ajung, să creşti pe Făt-Frumos, ascultă măcar tu pe Bujor. Şi eu l-am ascultat...
Ca să nu plâng, mă'ntorc spre Făt-Frumos.
Lăsase peptenile ş'acum îşi potrivia cu mâna firele răsleţe din barbă, afundându-şi liniştit o-chii mari şi negri în oglinda ţinută cu stânga.
Fără să ştiu ce fac, îmi scot inelul din deget un inel picurat deasupra c'o lacrămă de briliant şi i-1 întind sub privire. Când l-a văzut, a tresă* rit ca speriat ş’aruncându-se în spre dânsul cu ardoare, îl prinde de verigă ca. pe o pradă şi-şir scaldă dus luminele în apele tremurate ale pie-
IO AN A DAM
•300
trei. Intr’un timp s’a înfiorat buzele lui albe de o zâmbire tristă, ca de o amintire moştenită şi îngânând un ah... ca din îndepărtare, se lasă în tremur muncit pe spate, acoperindu-şi gura cu spumă străvezie...
SFARSIT
SUMARUL
l’ag.
1.	Fără început.................. 15
2.	Parfum de primăvară........................ 27
3.	Umbre triste ...	    39
4.	Aproape.................................... 51
o. Pe drumul căinţei........................... 01
6.	Petre Bogdan .............................. .	75
7.	Fiul pierdut......................... 87
8.	împăcarea	...	................ 101
9.	Reveniri îndepărtate .	...	^	.	113
10.	Părintele Pamfilie ......	......	127
11.	Prin ninsoare ................................. 147
12.	Zarea Badelui .	   177
13.	Domnul poporului............................... 203
14.	Pe povârniş	   2i9
15.	Fulgi de lumină ........................... .	249
16.	Făt-frumos .	  269
17.	Primul pas . .	   277
18.	Prăbuşire ....................................  285
* academiei *